Articole

Toma Caragiu (1925 – 1977)

/0 Comentarii/în , /de /7.955 vizite

foto preluat de pe cinemagia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Toma Caragiu (1925 – 1977)

Toma Caragiu (n. 21 august 1925, Argos Orestiko, Grecia – d. 4 martie 1977, București) a fost un actor român cu activitate bogată în teatru, TV și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975)

S-a născut la 21 august 1925 într-o familie de aromâni (Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu) originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir.

Familia Caragiu se stabilește la Ploiești, pe str. Rudului 144. Toma este elev în clasa a opta la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Actorul va declara mai târziu:

„…am copilărit și am făcut școala la Ploiești. Sunt deci ploieștean get-beget.”
—Toma Caragiu

Toma Caragiu (n. 21 august 1925, Argos Orestiko, Grecia - d. 4 martie 1977, București) a fost un actor român cu activitate bogată în teatru, TV și film. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii (1975) - foto: cinemagia.ro

Toma Caragiu – foto: cinemagia.ro

Este cooptat în trupa de teatru a liceului și scrie în revista liceului Frământări. Primește diploma de bacalaureat în vara anului 1945.

Se înscrie la Drept, dar abandonează cursurile și intră la Conservatorul de Muzica și Arta Dramatică București, clasa Victor Ion Popa. În vacanțe susține o muncă vie de animator cultural și adunând în jurul său alți artiști realizează spectacolul Tache, Ianke și Cadâr de V. I. Popa, pe care îl joacă la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan. Astfel ia ființă nucleul denumit „Brigada culturală Prahova” ce se transformă în „Teatrul Sindicatelor Unite” (1947) din care se va naște „Teatrul de Stat Ploiești” (1949).

Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa Toreadorul din Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian.

La 1 mai 1948 se angajează ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. Obține diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani.

La 1 aprilie 1951 se angajează la „Teatrul de Stat” din Constanța, recent înființat, unde joacă, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O noapte furtunoasă.

În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri.

În 1965 este invitat de Liviu Ciulei și pleacă la Teatrul Bulandra din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere.
A jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu și alții.

A murit în mod tragic, sub dărâmăturile blocului din București unde locuia în Cutremurul din 1977 4 martie, care va lua viața și bunului său prieten, regizorul Alexandru Bocăneț.

Toma Caragiu a fost înmormântat la cimitirul Belu din București.

Mormântul lui Toma Caragiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Viața personală

După primii ani de viață petrecuți în Grecia, Toma se refugiază împreună cu familia (mama, tata și cele două surori mai mici, Matilda și Geta) în Cadrilater, pe atunci în România. După o serie de peregrinări, se stabilesc în Ploiești, unde Toma termină liceul.

Se căsătorește în 1952 cu o colegă de teatru, Maria Bondar (alintată „Bebe”), dar căsnicia nu este dintre cele mai fericite. Divorțul are loc în 1962, nu înainte de adoptarea unei fetițe de 3 ani, viitoarea Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu va urma cariera artistică a tatălui (ea declara într-un interviu din 2007: „nu am talentul lui, cultura lui, nici măcar nu-i continui meseria”) dar va beneficia de drepturi de autor după tatăl său.

În 1963 are loc căsătoria cu Elena Bichman (n. 1937, București), tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie, după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim. Se pare că nici această căsnicie nu a fost dintre cele mai fericite, posibil datorită temperamentului mai aventuros al actriței. După tragica moarte a artistului, Elena Caragiu (familiar „Mimi”) părăsește în 1977 țara și se stabilește în Statele Unite ale Americii, continuîndu-și viața recurgând la diverse expediente sub numele de Helen Cara-Chester. A venit in Romania in sep. 2011 ca sa faca o casa memoriala Toma Caragiu.

Din 1964 actorul se mută în București împreună cu soția; cumpără o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș, aflată la circa 29 km de Capitală, unde își petrece timpul liber. Casa va fi vândută ulterior, după moartea maestrului, de către moștenitorea sa, Maria (Doina) Caragiu.

În seara fatidică de 4 martie 1977, artistul avea în vizită pe prietenul său, regizorul de film și TV Alexandru Bocăneț, venit să sărbătorească finalizarea filmului său Gloria nu cîntă, în care maestrul juca rolul principal. Imobilul în care locuia (blocul Continental) a fost distrus de cutremur până la etajul III (Toma Caragiu locuia la etajul II), dar cei doi au fost surprinși încercând să fugă pe scări și prinși între dărâmături. Trupul actorului a fost găsit la șase zile după cutremur, iar funeraliile au avut loc a doua zi, pe 11 martie 1977, în Cimitirul Bellu.

Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n.1927- d.2009), a ajuns o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), (n. 1929), este o talentată sculptoriță.

 

Distincții

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

 

Filmografie

Toma Caragiu a jucat în 39 de filme.

- Nufarul rosu – r.Gheorghe Tobias, 1955

- Vara romantica -r.Sinisa Ivetici, 1961

- Poveste sentimentală – r. Iulian Mihu, 1962

- Străzile au amintiri – r. Manole Marcus, 1962

- Politică și delicatese – r. Haralambie Boroș, 1963

- Cartierul veseliei – r. Manole Marcus, 1965

- Procesul alb – r. Iulian Mihu, 1966

- Haiducii (1966)

- Vremea zăpezilor – r. Gheorghe Naghi, 1966

- Șeful sectorului suflete (1967)

- Subteranul – r. Virgil Calotescu, 1967

- Răpirea fecioarelor – r. Dinu Cocea, 1968

- Răzbunarea haiducilor (1968)

- KO -r. Mircea muresan, 1968

- Brigada Diverse intră în acțiune (1970)

- Haiducii lui Șaptecai (1971)

- Zestrea domniței Ralu (1971)

- Săptămîna nebunilor (1971)

- Brigada Diverse în alertă! (1971)

- B.D. la munte și la mare (1971)

- Facerea lumii – r. Gheorghe Vitanidis, 1971

- Bariera – r. Mircea Mureșan, 1972

- Explozia – r. Mircea Drăgan, 1972

- Ciprian Porumbescu (1973)

- Proprietarii – r. Șerban Creangă, 1974

- Trei scrisori secrete – r. Virgil Calotescu, 1974

- Tatăl risipitor – r. Adrian Petringenaru, 1974

- Actorul și sălbaticii (1975)

- Nu filmăm să ne-amuzăm (1975)

- Mastodontul – r. Virgil Calotescu, 1975

- Singurătatea florilor (1976)

- Operațiunea Monstrul (1976)

- Premiera (1976)

- Serenada pentru etajul XII – r. Carol Corfanta, 1976

- Condiția Penelopei (voce) – r. Luminița Cazacu, 1976

- Marele singuratic (1977)

- Tufǎ de Veneția -r. Petre Bokor, 1977

- Gloria nu cântă – r. Alexandru Bocăneț, 1977

- Buzduganul cu trei peceți – r. Constantin Vaeni, 1977

 

 

articole preluat de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

cititi mai mult despre Toma Caragiu si pe: adevarul.ro; www.ferratum.ro; en.wikipedia.org; www.imdb.com

Unirea TV

/0 Comentarii/în /de /1.749 vizite

Unirea TV

foto: facebook.com
articol: unirea.tv

 

Suntem organizațiile civice care militează pentru reunificarea pașnică a Republicii Moldova cu România, ajutate de un grup important de jurnaliști cu experiență.

Am decis să pornim acest proiect deoarece nu putem sta cu mâinile în sân, așteptând ca altcineva să ia atitudine împotriva propagandei care se duce, în special în Republica Moldova, împotriva valorilor europene și democratice și, mai ales, împotriva idealului reîntregirii românilor de pe cele două maluri ale Prutului.

Astăzi, mai mult ca oricând, forța mass-media este uriașă și, de aceea, un punct de vedere alternativ, liber de interesele politicienilor de la Chișinău și de constrângeri economice, este absolut necesar.

Fără mari mijloace tehnice, bazându-ne strict pe donații și granturi transparente, dorim să producem și să difuzăm în spațiul mediatic din cele două state românești produse pentru posturile de radio și televiziune.

Proiectul a fost lansat la sfârșitul lunii februarie 2016, iar la sfârșitul lunii iulie, suntem siguri că avem licențele de emisie care să ne permită transmiterea mesajului către populație.

Ne mai trebuie un singur ajutor. Ajutorul Dvs. – fiți alături de noi! Implicați-vă prin donații și prin răspândirea mesajului privind lansarea Unirea.TV!

articol preluat de pe: unirea.tv

Noam Chomsky: 10 strategii de manipulare a publicului prin mediile de informare în masa

/0 Comentarii/în /de /7.337 vizite

articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

16 septembrie 2014

Avram Noam Chomsky (n. 7 decembrie, 1928, Philadelphia, SUA) - foto - Mediafax

Avram Noam Chomsky (n. 7 decembrie, 1928, Philadelphia, SUA) – foto – Mediafax

Avram Noam Chomsky (n. 7 decembrie, 1928, Philadelphia, SUA) este un lingvist și activist politic american, profesor emerit în lingvistică la Massachusetts Institute of Technology (MIT). În lumea academică, Chomsky este cunoscut pentru „teoria gramaticii generative” și pentru contribuțiile sale în domeniul lingvisticii teoretice. El este cel care a revoluționat întreg sistemul lingvistic modern prin celebrele sale modele generative.

În afara lumii academice, Chomsky este renumit în lumea întreagă pentru activitatea sa politică și pentru critica sa la adresa politicii externe a Statelor Unite, dar și a altor guverne. Chomsky insusi se descrie ca un socialist libertarian și simpatizant al anarho-sindicalismului, el fiind considerat un personaj cheie în cadrul stângii politice din Statele Unite.
Strategiile de manipulare revelate de Noam Chomsky, nu apartin in mod necesar unui anumit tip de politicieni, ele fiind utilizate atat la stanga cat si la dreapta spectrului politic, in lumea intreaga…

Noam Chomsky: Lista celor 10 strategii de manipulare prin mediile de informare în masa.
Cunoscutul politolog, filozof şi lingvist nord-american Noam Chomsky, profesor emerit la MIT (Massachusetts Institute of Technology) a stabilit lista celor „Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masa.
Pentru Chomsky „libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine”.Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si în primul rând, strategia diversiunii.

1. Strategia diversiunii

Strategia diversiunii consista în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.
„A distrage în permanenta atenţia publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanţă adevărata. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără nici un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme şi, apoi, a oferi soluţii

Această metodă se mai numeşte şi „problemă – reacţie – soluţie”. La început se creează problema sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violenţei urbane sau organizarea de atentate sângeroase pentru ca publicul să ceara legi represive, în detrimentul libertăţii.

3. Strategia „în degradeu”

Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în „degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi din 1980 până în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acţiunii cu date diferite

O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca „dureroasă, dar necesară”, obţinând acordul publicului în prezent pentru aplicarea ei în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui, „totul va merge mai bine mâine”, şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit.
Exemplu recent: trecerea la Euro şi pierderea suveranităţii monetare şi economice, acceptate de ţările europene între 1992 – 1995 şi aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici

Cea mai mare parte a adresărilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic, de 12 ani, sau un handicapat mental. De ce oare? „Daca ne adresam unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani”, analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire

Este o tehnica clasica pentru a opri analiza raţională şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsaţii sau comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie

A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă care separa clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de către cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate

A încuraja publicul să creadă ca e „bine” să fi prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovăţirea

A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimează şi se învinovăţeşte, ceea ce creează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu exista revoluţie !

10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi

În ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare.

Mulţumita biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, „sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât el însuşi. Aceasta înseamnă ca, în majoritatea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

articol preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com