Articole

Constantin Stere (1865 – 1936) om politic, jurist, savant și scriitor român

/0 Comentarii/în /de /5.941 vizite

Constantin Stere (1865 – 1936)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea s-a nascut intr-o familie de boieri romani la 1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca in Basarabia țarista si a decedat la 26 iunie 1936, in localitatea Bucov din judetul Prahova. A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contributie importanta la infaptuirea Marii Uniri din 1918.

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționara narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia A fost inchis mai intai la Odesa, apoi transferat la Moscova si in final a ajuns deportat politic in satul Yercinsk, pe malul fluviului Obi, in Siberia. (1886-1892).

La varsta de 27 de ani, in luna noiembrie a anului 1892, obtinand pasaport si ajutor din partea parintilor paraseste Basarabia si intra in Romania, stabilindu-se la Iasi. In toamna aceluiasi an se inscrie la facultatea de drept a universitatii iesene iar la inceputul anului urmator isi aduce familia, sotia cu cei doi copii. Dupa terminarea studiilor, in anii 1898-1899 a fost numit prim ajutor de primar la Iasi de catre Ionel Bratianu care, fiind acolo intr-o vizita, i-a descoperit marile calitati de om politic.

A debutat ca publicist în 1893, în Evenimentul literar, revistă în care şi-a afirmat concepţiile şi crezul său politic. La 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a Facultăţii de Drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular. In 1897 isi susține teza de licență, iar la 1901 isi începe cariera de pedagog, astfel incat din profesor suplinitor ajunge ca la 1913 să fie ales rector. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă, fiind fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

El considera ca societatea viitorului este bazata pe obstea taraneasca si a fost initiatorul miscarii poporaniste, adica taranesti, o miscare politico-ideologica si artistica, inrudita cu narodnicismul din Rusia. Desi a simpatizat cu socialistii, el nu a fost membru al acestui partid. A aderat la Partidul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind alaturi de socialisti ca Mortun, Nadejde, alcatuind aripa stanga a Partidului liberal, convinsi fiind ca acolo isi vor putea sustine propunerile. Fruntasii partidului socialist roman care au intrat in partidul liberal erau denumiti „tinerimea generoasa” si era grupata in jurul lui Ionel Bratianu.

C. Stere prin discursurile sale si prin articolele din presa s-a pronuntat pentru Basarabia ca pamant romanesc si a cerut alipirea la patria mama. Intr-un discurs din 15-16 decembrie 1915 in Camera Deputatilor arata:

” Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul care rezerva toate aspiratiile care il inalta el afirma inainte de toate chiar puterea lui vitala si dreptul la o viata mai realista si mai larga in societatea natiunilor. Basarabia a fost cedata rusilor in baza tratatului din anul 1812 de la Bucuresti. Pana in anul 1817 se mai preda in scolile din Basarabia in limba romana. Dupa aceasta data a fost interzisa limba noastra si in scolile in care se invata in romaneste. Pentru simpla intrebuintare a limbii romane erai amenintat cu inchisoare in Siberia. La revolutia din 1905 s-a revenit la limba romana si a inceput si gustul pentru literatura romana.”

Constantin Stere si-a adus o insemnata contributie la formarea si educarea tinerilor din Basarabia si Bucovina si trimiterea lor inapoi in teritoriile ocupate de Rusia tarista, pentru a avea o activitate coordonata si bine formata, de afirmare a idealurilor nationale. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. În anii Marelui Război European, Stere s-a opus unei alianțe a României cu Imperiul țarilor și Antanta, pentru că aceasta ar fi însemnat abandonarea Basarabiei, preferând o raliere la Germania și Puterile Centrale, tocmai pentru a aduce teritoriul dintre Prut și Nistru în unitatea națională românească. Alianţa care se profila alături de Rusia ţarilor „îl înnebunea cu desăvârşire“ pe Stere, în acele zile tensionate, după mărturia lui Duca. De fapt, el nu renunţa la idealul strângerii tututror românilor laolaltă, dar nu putea accepta sacrificarea basarabenilor.

La 15 decembrie 1915 Stere a făcut o adevărată profeţie în Parlament, arătând că nădăjduia pentru copiii din acel moment ca „vor vedea România mare, întreagă, neştirbită… de la Nistru şi până la Tisa“. Rămânând în teritoriul ocupat de nemti, nu a fost un colaboraționist, ulterior negăsindu-se vreo probă pentru a fi acuzat de trădare.

In primăvara anului 1918, s-a aflat la Chişinău doar pentru o luna si jumatate, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei. In acea perioada, criza poli­ti­că din Basara­bia se adancise, manifestandu-se prin bol­şe­viza­rea unită­ţilor mi­­li­tare rusesti si anar­hi­zarea lor, prin des­­tabi­lizarea societatii si subminarea autoritatii Sfatului Ţării şi a Con­siliulului de Directori Ge­ne­rali pana acolo, incat aceste organisme ale puterii tanarului stat nu mai puteau controla situa­ţia în te­ritoriu. Se urmarea instaurarea unei orân­duiri bolsevice de felul aceleia care deja se constituise la Pet­rograd si care schimbase desti­nul fostu­lui Impe­riu ţarist. Cele trei lozinci bolsevice care au răs­turnat lu­mea „pământ ţărani­lor, fabricile mun­ci­torilor şi pace lumii”, au ajuns să stea si la temelia tulbu­ră­­rilor de la Chi­şinău.

Membrii Sfatu­lui Ţării au în­ceput să fie vânaţi, pentru a fi suprimaţi ca „tră­dă­tori ai intereselor po­po­­rului”, si de aceea conducerea Basa­ra­biei si în primul rând la Blocul Moldo­venesc al Sfatului Ţării, s-au vazut obligate sa ia singura decizie justă pentru rezolvarea situatiei de anarhie care se crease, anume aceea de a chema ar­mata ro­mână pentru a in­staura ordinea.

La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chişinău, fiind întâmpinate de populaţia băştinaşă cu mari speranţe, iar uni­tăţile militare bolşevizate rusesti s-au retras in graba la Ti­ghina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În inte­riorul Sfatului Ţării, venirea arma­telor ro­mâ­ne a fost primită cu bucurie de către o mare parte a deputaţilor, insa multi dintre reprezentantii minoritatilor nationale, erau convinşi că în Basa­ra­bia trebuiau aduse alte trupe, fie ale An­­tantei, fie ale Ucra­i­nei, fie orice ar­ma­tă, numai nu cea românească. Ro­­mâno­fobia era şi atunci raspandita printre mi­­no­­rităţilor naţio­na­le.

În acea situa­ţie, se conturau clar ur­mă­­­to­rii paşi pe care trebuia să-i facă Ba­sa­rabia… Ucraina era independentă, Ro­mâ­nia era pe cale de a-şi elibera teri­toriul de sub ocu­paţia germană, dar independenţa Basa­rabiei, nefiind sus­ţinută economic, admi­nistrativ si mai ales fiind subminata subversiv de fortele bolsevice anarhizate, nu avea şanse să se rea­lizeze. Singura cale raţională de urmat era doar unirea cu România.

După cum scrie în cartea sa „La răs­pân­tie” (Chişinău, 1998), martorul acelor eveni­mente, Di­mit­rie Bogos, ro­lul lui Constantin Stere în acea si­tua­ţie de extremă ten­siu­ne, a fost de­ci­siv:

“Iată că se ap­ro­pie ulti­ma etapă prin care trebuie să treacă Basa­ra­bia înain­tea Uni­­rii. Din nou plea­că la Iaşi dele­ga­ţia Sfa­tului Ţării, domnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împre­ună cu dl Stere, sâmbătă, 24 mar­tie. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea mare­lui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii frac­ţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotă­râ­toare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesi­ta­tea actului Unirii. Cred că dl Stere nici­odată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de con­vingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. Au vorbit mai mulţi fruntaşi. La sfâr­şitul banchetului, se părea că şi deputatul rus Vladimir Ţîganko şi ceilalţi tovarăşi ai lui, sunt gata să asculte şi să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiec­tive şi convingătoare. A doua zi, 25 martie, a urmat consfă­tuirea în Consiliul de Miniştri, asemenea în fracţiunea ţărănească şi Blocul Moldo­venesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea ne­voie de a vorbi în Bloc şi toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţără­nească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţăra­ni, care până atunci erau duşi de nas de nişte proroci mincinoşi ca Vladimir Ţîganko şi alţii.”

Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. Istorica alocuţiune a lui Stere în şedi­nţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii, dar hârtia procesului-verbal nu poate repro­duce emoţia autentică a eveni­mentului.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a distinsului om politic basarabean ţăra­nul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani îşi amintea mărturisindu-i avoca­tu­lui şi publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viaţa Basarabiei:

„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: „Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organi­za­ţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracţia Ţărănească” şi să-i ali­pească la „Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majo­ritate, fiind doar câteva voturi con­tra. Uni­rea s-a înfăptuit graţie marelui con­curs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Cons­tantin Stere. Doi fac­tori au con­tribuit la îndeplinirea eveni­mentului de la 27 martie 1918. Unul, ar­mata română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele fră­mântate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi măr­turii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi pro­fesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi vo­tarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere. (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4).

A fost momentul astral al existenţei sale, iar prezenţa sa a fost de o însemnătate decisivă pentru votul Sfatului ţării din 27 martie. Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost aleşi miniştri în noul Guvern al României, el a fost ales al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918),inlocuindu-l pe primul presedinte, Ion Inculeț si jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Şi aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semni­ficaţie cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece bi­serica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.
La 30 martie a fost decorat de regele Ferdinand cu marea cruce a Coroanei României. Primindu-l, regina Maria îl caracteriza: „un om straniu, puternic, entuziast, cam brutal şi totodată un visător plin de misticism slav“.

Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană şi apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică şi respectiv a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil şi arhiepiscopul de Chişinău Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu ştiau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală.

Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică şi România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţie, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Acest motiv, preşedintele Sfatului Ţării îl invocă şi în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen:

„Confidenţial
Î.P.S. Pimen,
Mitropolitul Moldovei
Iaşi
Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iaşi şi voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie.
Deocamdată Vă aduc la cunoştinţă ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat.
I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.–Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română.
Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ţi putea telegrafia această comunicare la Moscova şi a aduce faptul la cunoştinţă arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V.
Primiţi omagiile mele filiale.
C. Stere
Preşedintele Sfatului Ţării”.

Chiar dacă n-a avut alte contribuţii la prosperarea bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera lui literară despre rolul bisericii ca unul pozitiv în evoluţia omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.

Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvenţa democratică, tuturor acelor care îl anatemizau. Pe măsură ce se profila victoria Aliaţilor, Stere intra în perioada în care i se va reproşa poziţia pe care o adoptase din toamna anului 1916.

Sfîrşitul vieţii şi l-a petrecut retras şi izolat de frămintarile politice ale vremii la Bucov,in judeţul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunţări la mediul politic de la care nu mai putea aştepta nimic. S-a stins din viaţă la 26 iunie 1936, la Bucov. Calităţile neobişnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultoasei sale existenţe în atîtea domenii (politică, învăţămînt, ştiinţă, gazetărie etc.), nu păreau să fie şi acela ale unui viguros prozator. În 2010 a fost numit membru al Academiei Române post-mortem

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei în Siberia

/0 Comentarii/în /de /4.677 vizite

foto – pelerinortodox.com
articol - ro.wikipedia.org

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

Premise

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKGB-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.

Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.

La 7 iunie 1941, NKGB al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Operațiunea de deportare

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.

Destinația deportaților

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360 [6] , sau chiar de 30.000 de persoane.

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

Premisele

Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept “cea mai mare deportare a populației basarabene”.

Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema. La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.

La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”

Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB). Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane – conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.

Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț – ministrul Securității RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin – împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre. Tot aici era specificată echipa grupelor informativă, operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor. Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.

După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text: Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”. Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă. Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.

Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”. La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării și raportarea peste fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe parcurs. Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportați – al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.

Operațiunea de deportare

General-maiorul Iosif Mordoveţ, unul dintre organizatorii deportărilor din 5-6 iulie 1949
Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.

Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.

Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.

Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 – au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 – își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.

Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați. Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși. Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.

În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 195167. Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.

Estimarea numărului de victime

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.

Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.

Al treilea val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951)

Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii sectelor religioase, mai cu seamă cei care se numeau martorii lui Iehova

Operațiunea SEVER a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.

Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă Martorii lui Iehova.

La această operațiune au participat 546 de lucrători operativi ai Securității, 1.127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova.

Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951.

Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

Deportările staliniste în memoria contemporanilor

Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.

Ulterior, atât Executivul, cât și Legislativul Republicii Moldova au emis, în contextul luării măsurilor reparatorii față de cei deportați și familiile acestora, peste 20 de modificări și acte normative contradictorii. Din această cauză, până în prezent, o mare parte dintre persoanele reabilitate încă nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscată sau naționalizată în 1940-1941 și după 1944. Totodată, persoanele care au reușit să obțină o despagubire derizorie sunt, de asemenea, în așteptarea emiterii unor acte ce ar stabili un mecanism viabil și eficace de despagubire.

Pe de alta parte, nu există până acum vreun monument dedicat celor ce au suferit de pe urma deportărilor staliniste, cu toate ca atât autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova, cât și autoritățile municipale din Chișinău au pomenit deseori despre înălțarea unui asemenea monument. Tot tergiversată este și construirea bisericii in memoria deportaților, care urmează să fie edificată în regiunea gării feroviare din Chișinău.

Deportații și descendenții lor, locuind în prezent în Siberia și Kazahstan

La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român; în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români și 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori.

Prima asociație românească din Kazahstan s-a înființat juridic pe 27 mai 2003, fiind intitulată Asociația româno-moldoveana din Kazahstan. Bazele acesteia au fost puse de învățătorul Mihai Groza. Tot cu ajutorul acestuia a fost înființat și ansamblul Românaș.

Pe 29 aprilie 2005 a fost creată o a doua asociație românească, Societatea Culturală DACIA, la Karaganda unde trăiește o importantă comunitate românească (peste 3.500 de persoane).

Vasile Soare, ambasadorul României în Kazahstan și Kârgâzstan, a descoperit, în vara anului 2005, în Kârgâzstan, existența unei comunități de circa o mie de persoane de origine moldovenească și 46 de români. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportați în 1949 și 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkutsk ș.a.), până în 1965, deși fuseseră eliberați în perioada 1956-1958. La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații ca nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pământul roditor, condiții asemănătoare cu cele din Moldova. După destrămarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kârgâzstan, pentru că în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strămuta. Așa se explică faptul că în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka – fosta Moldovanovka – și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

„De n’ar fi-n această lume / Floarea noastră românească, / N’ar putea în al meu suflet / Floarea Dorului să crească. ”
Simion Plămădeală,

“De n’ar fi în lume doine”, 5 mai 1986, Karaganda, Kazahstan

Basarabeni și bucovineni deportați sau născuți în exil

Mihai Dolgan (n. 15 martie 1942, în Vladimirești, Sângerei - d. 16 martie 2008, Chișinău) compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova - foto - ro.wikipedia.org

Mihai Dolgan (n. 15 martie 1942, în Vladimirești, Sângerei – d. 16 martie 2008, Chișinău) compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova – foto – ro.wikipedia.org

În 1949 a fost deportat cu părinții în Siberia, unde a fost încarcerat în GULAG. Revenit în țară, în anii 1956 – 1967 a lucrat ca acordeonist la Casa de cultură din Sângerei. Fondatorul formației legendare “Noroc” (1967). Între anii 1971 și 1974 a lucrat la diverse filarmonici din Rusia. Din anul 1974 este conducătorul formației “Contemporanul”, unde s-au produs majoritatea talentelor de interpreți vocali și instrumentali din RSSM.

A murit Mihai Dolgan din for.Noroc

Anița Nandriș-Cudla (n. 1904, Mahala, Austro-Ungaria – d. 30 august 1986) țărancă română din Bucovina de Nord, cunoscută pentru că a lăsat una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit în Gulagul sovietic - foto - crestinortodox.ro

Anița Nandriș-Cudla (n. 1904, Mahala, Austro-Ungaria – d. 30 august 1986) țărancă română din Bucovina de Nord, cunoscută pentru că a lăsat una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit în Gulagul sovietic – foto – crestinortodox.ro

A fost deportată împreună cu cei trei fii ai săi în Siberia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce Bucovina de Nord fusese ocupată de Uniunea sovietică.

Separată de soțul și de mama ei bolnavă, pe care nu avea să-i mai revadă niciodată, a supraviețuit regimului de înfometare, bolilor și muncii într-un mediu extrem de dur, reușind să își crească cei trei fii și să se întoarcă cu ei pe plaiurile natale în 1961. Cartea sa de memorii, intitulată 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, a fost tipărită abia după 1989, în România, fiind distinsă cu Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române. A fost tradusă în mai multe limbi de circulație internațională.

Eufrosinia Antonovna Cersnovscaia (n. 8 ianuarie 1908 — d. 8 martie 1994) femeie din Basarabia care și-a petrecut 12 ani din viață în lagărul Gulag și a scris memoriile sale în 12 jurnale, 2 200 000 de caractere însoțite de 680 de imagini - foto - wnsstamps.post

Eufrosinia Antonovna Cersnovscaia (n. 8 ianuarie 1908 — d. 8 martie 1994) femeie din Basarabia care și-a petrecut 12 ani din viață în lagărul Gulag și a scris memoriile sale în 12 jurnale, 2 200 000 de caractere însoțite de 680 de imagini – foto – wnsstamps.post

Și-a scris opera în 3 exemplare. În 1968 prietenii ei au semi-dactilografiat exemplarele, repetând imaginile pe părțile din spate ale foilor. Fragmente din munca sa au fost publicate pentru prima oară în revistele Ogonyok și Znamya în 1990 precum și în The Observer (iunie 1990). După aceea au urmat apariții în publicații germane și franceze. În cele din urmă, în 2001, textul complet, împărțit în 6 volume, a fost publicat în Rusia.

Dumitru Diacov (n. 10 februarie 1952, Kargapolie, regiunea Kurgan, Rusia) este un politician din Republica Moldova, fost președinte și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova - foto - vipmagazin.md

Dumitru Diacov (n. 10 februarie 1952, Kargapolie, regiunea Kurgan, Rusia) este un politician din Republica Moldova, fost președinte și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova – foto – vipmagazin.md

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova în câteva mandate consecutive începând cu anul 2005 iar anterior și între 1994 și 2001. Este fost președinte al Partidului Democrat din Moldova (din 2000 până în 2009). În anul 2009 îi cedează funcția de președinte de partid lui Marian Lupu.

Zinaida Greceanîi (n. 7 februarie 1956, satul Metalist, regiunea Tomsk, Federația Rusă) politiciană și economistă din Republica Moldova - foto - ro.wikipedia.org

Zinaida Greceanîi (n. 7 februarie 1956, satul Metalist, regiunea Tomsk, Federația Rusă) politiciană și economistă din Republica Moldova – foto – ro.wikipedia.org

A ocupat funcția de prim-ministru al Republicii Moldova între 31 martie 2008 – 14 septembrie 2009. Din 2009 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Vasile Ghiaur (n. 8 februarie 1953, în Siberia - d. )

Vasile Ghiaur (n. 8 februarie 1953, în Siberia – d. )

cititi mai mult pe http://www.jc.md/in-memoriam-vasile-ghiaur/

Valentina Butnaru (born 3 September 1958 in Vorniceni) is a journalist and activist from the Republic of Moldova - foto - vipmagazin.md

Valentina Butnaru (born 3 September 1958 in Vorniceni) is a journalist and activist from the Republic of Moldova – foto – vipmagazin.md

She is the head of the Association “Limba noastră cea română” in Chişinău.
cititi mai mult pe http://www.vipmagazin.md/top-moldoveni/detalii/Valentina_Butnaru._%E2%80%9EGeneralul%E2%80%9D_limbii_rom%C3%A2ne/

Mărturii

„Din toate vagoanele de auzeau plânsete și tânguieli: așa de obicei se bocesc morții. Nu e de mirare: își luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?”
—Eufrosinia Kersnovskaia, Cât valorează viața unui om?, caietul 2, capitolul 6

articol preluat de pe https://ro.wikipedia.org

DEPORTĂRILE ÎN SIBERIA – Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia

sursa – https://www.youtube.com/

(video) Incendiu în Siberia: Cel puţin 23 de morţi şi 900 de răniţi

/0 Comentarii/în /de /1.055 vizite


sursa – http://protv.md/

foto – protv.md
articol – Mihai Draghici – Mediafax

Cel puţin 23 de oameni au murit, aproximativ 900 au fost răniţi, iar 1.300 de locuinţe au fost distruse într-un incendiu de vegetaţie care afectează 34 de localităţi din sudul Siberiei, informează The Moscow Times.

Noul bilanţ a fost anunţat luni de către Vladimir Markin, purtătorul de cuvânt al Comitetului rus de anchetă.

Incendiul de vegetaţie a izbucnit duminică în Republica rusă Hakasia, situată în sudul Siberiei.

Pe fondul vântului puternic, focul s-a extins rapid, distrugând aproximativ 1.300 de case din 34 de localităţi. Aproape 5.000 de oameni au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele, potrivit RIA Novosti.

Incendiul a fost declanşat intenţionat de fermieri, pentru arderea vegetaţiei, dar a scăpat de sub control.

Cinci dosare penale au fost deschise în legătură cu provocarea acestui incendiu, a anunţat Vladimir Markin, citat de Interfax.

articol preluat de pe http://www.mediafax.ro

(video) Analistul politic din Găgăuzia, Mihail Sirkel: „Pe timpul României, găgăuzii NU erau DEPORTAȚI și nu mureau de FOAME”

/0 Comentarii/în /de /992 vizite

foto – captura video – ziarulnational.md
articol – ziarulnational.md

Expertul politic din Găgăuzia, Mihail Sirkeli, a declarat în cadrul unui seminar că românofobia a fost implantată de autoritățile sovietice, amintindu-le participanților la discuții că, în perioada în care acest teritoriu era în componența României, găgăuzii nu au trecut prin foamea organizată și nu au fost deportați, se arată într-un material publicat de gagauzinfo.md.

Potrivit lui Mihail Sirkeli, românofobia este un mit creat de Uniunea Sovietică și care a fost implantat în conștiința oamenilor nu numai din Autonomia Găgăuză, dar și din celelalte regiuni ale R. Moldova.

„Eu nu aș spune că existența noastră în componența României a fost atât de dificilă. Scuzați-mă, dar în acele timpuri, găgăuzii nu au fost înfometați, nici nu au fost trimiși în Siberia. Haideți să ne amintim aceste lucruri”, a declarat Sirkeli.

Menționăm că analistul politic a făcut aceste declarații în cadrul conferinței „Găgăuzia comeback” dedicată discuțiilor privind problemele din regiunea găgăuză, care a avut loc astăzi.

articol preluat de pe http://ziarulnational.md/

Poliţia rusă a reţinut un jurnalist care a publicat un material despre ”federalizarea” Siberiei

/0 Comentarii/în /de /1.276 vizite

Poliţia rusă l-a reţinut recent pe jurnalistul Dmitri Shipilov, după numai câteva ore de la publicarea unui interviu despre ”federalizarea” regiunilor siberiene, relatează Radio Europa Liberă.

Colegul lui Shipilov, Anton Invanov, a notat pe Facebook că Shipilov a fost reţinut într-o gară de la periferia Moscovei pe 11 septembrie.

La începutul respectivei zilei, ziarul Novosti Kuzbassa a publicat interviul lui Shipilov cu Artyom Loskutov, un organizator al marşului pentru ”federalizarea” Siberiei care era plănuit să se desfăşoare în luna august. Manifestaţia a fost blocată de autorităţile ruse.

Organizatorii marşului vor ca siberienii să beneficieze de reduceri de preţuri şi suplimentări salariale pentru rezidenţii zonelor „în care condiţiile climaterice sunt dure” şi de o distribuţie corectă a veniturilor între bugetele locale şi cele federale.
Marşul a fost interzis de autorităţile ruse, în timp ce mare parte din mass-media şi internet au fost cenzurate. Câţiva dintre organizatorii mişcării au fost amendaţi, iar unul dintre ei, Darya Polyudova, a fost arestată luna aceasta şi acuzată de propagarea extremismului şi separatismului pe internet.

Citând Constituţia rusă, mişcarea poate cere o mai mare autonomie pentru autorităţile locale în relaţie cu guvernul federal, care este ”hrănit” de siberieni.

”Siberia îşi oferă resursele şi primeşte în schimb o grămadă de legi idioate”, a afirmat Loskutov, în august.

Moscova a cerut ”federalizarea” Ucrainei şi acordarea de puteri sporite regiunilor vorbitoare de limba rusă, dar Kremlinul este foarte sensibil când vine vorba despre orice efort de descentralizare a puterii în Rusia.

articol preluat de pe http://epochtimes-romania.com