Articole

Conon din Isauria (Secolul I)

/0 Comentarii/în , /de /959 vizite

foto preluate de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Conon din Isauria

Sfântul Cuvios Mucenic Conon (Secolul I) era originar din Isauria, un ținut muntos din Asia Mică ce se învecina cu provinciile Frigia, Licaonia, Cilicia și Pisinia.

Cuviosul Canon a trăit în secolul I și s-a născut în satul Bidani sau Vidani, din părinți păgâni, Nestor și Nada. În chip minunat a primit învățătura creștină și s-a botezat după anghelofania pe care a avut-o, fiind binecuvântat de prezența Arhanghelului Mihail.

A trăit după moartea soției sale ca un veritabil anahoret, fiind un precursor al viețuirii ascetice în lumea creștină. Dumnezeu a binecuvântat ostenelile sale cu darul săvârșirii de minuni și cu cel al alungării diavolilor. Prin viața sa aleasă a adus pe mulți păgâni la creștinism.

Dregătorul imperial Magnus care conducea ținutul din provincia Isauria, unde se afla localitatea Bidani a Sfântul Conon, a declanșat o prigoană împotriva creștinilor aflați în teritoriul pe care îl administra în numele împăratului de la Roma.

În timpul acestei persecuții a fost prin și Sfântul Conon care nevoind să se lepede de credința creștină a fost supus la chinuri și a fost scăpat de consătenii săi care aflând de patimile lui s-au răsculat împotriva lui Magnus și l-au alungat din localitatea lor.

La doi ani după pătimirea sa, Cuviosul Conon s-a mutat la Domnul și toată provincia Isaura a plâns pentru dânsul, iar după înmormântarea sa casa Cuviosului Conon a fost transformată în biserică.

Troparul Sfântului Mucenic Conon din Isauria – Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Conon, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condacul Sfântului Mucenic Conon din Isauria – Glasul 3

Cu curăţie, ca un înger, vie­ţuind pe pământ, încă de aici te-ai învrednicit a fi vorbitor cu îngerii, şi pe părintele tău l-ai adus la cunoştinţa lui Hristos. Şi pătimind până la sânge, pe Hristos Dumnezeu L-ai mărtu­risit, Sfinte Mucenice Conon; roagă-te neîncetat lui Hristos, pentru noi toţi.

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Conon din Isauria

 

Viața Sfântului Mucenic Conon din Isauria

Sfântul Mucenic Conon din Isauria (Secolul I) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Conon din Isauria (Secolul I) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată țara Isauriei, a făcut plângere mare pentru dânsul și l-au îngropat împreună cu fericiții săi părinți și cu sfânta lui mireasă care și-a păzit fecioria sa fără prihană până în sfârșit.

Isauria, cetatea domnească a țării cu același nume, a primit sfânta credință în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfântul Apostol Pavel, propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo și a adus pe câțiva la credință.

În vremea propovăduirii apostolești era un oarecare om, cu numele Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe de cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se numea Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte povestirea, adică pe Sfântul Conon.

După ce a ajuns pruncul în vârstă desăvârșită, au voit părinții lui să-l căsătorească, și l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana. Însă, mai înainte de legătura nunții, s-a arătat lui Conon Sfântul Arhanghel Mihail, în chip de bărbat prealuminos și, învățându-l sfânta credință, l-a pogorât la pârâu, l-a botezat întru numele Preasfintei Treimi și, împărtășindu-l cu dumnezeieștile Taine, l-a însemnat cu semnul Crucii și s-a făcut nevăzut. Tânărul Conon s-a umplut de Duhul Sfânt și Arhanghelul Mihail era împreună cu dânsul nevăzut.

Sosind ziua nunții și toți veselindu-se, când a fost dus mirele cu mireasa în cămară, Conon a luat o lumânare aprinsă, și, punând-o într-un vas, a zis către fecioară: „Ce este mai bun, lumina sau întunericul?”. Iar fecioară a răspuns: „Mai bună este lumina, decât întunericul”.

Atunci Sfântul Conon, deschizându-și gura sa cea plină de darul lui Dumnezeu, a început a învăța pe fecioară despre păzirea fecioriei și despre viața curată, cu credința întru Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunându-i că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele trupești cum și necurata credință cea elinească sunt întuneric.

Fecioară, având inima sa ca un pământ bun spre primirea seminței cuvântului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut în Hristos și a făgăduit a-și păzi fecioria sa. Și viețuia acea sfântă doime în curățenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis ca doi îngeri ai lui Dumnezeu, arzând cu duhul dragostei către Dumnezeu ca serafimii, slujind Domnului.

După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat și pe părinții săi a se lepăda de idoli și i-a adus la Hristos, botezând pe tatăl și pe mama sa, ca și pe mireasa sa. Și toți au plăcut lui Dumnezeu, fiind povățuiți și învățați de Sfântul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a învrednicit și cununii mucenicești, fiind ucis de închinătorii de idoli, cărora se împotrivea, mustrând rătăcirea lor.

După câtăva vreme, maica sfântului, fericită Nada, s-a mutat către Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus și Sfânta fecioară Ana, cea logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire Hristos, și i-a îngropat Sfântul Conon într-un mormânt; iar el se îndeletnicea cu gândirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile și cu rugăciunile cele de toată noaptea, omorându-și trupul și robindu-l duhului. Iar comoara cea dată lui, a darului Sfântului Duh, o tăinuia până la vremea arătării sale, care a sosit după mulți ani, în zilele bătrânețelor sale. Și s-a început aceasta într-acest chip:

Era în țara aceea o peșteră grozavă și întunecoasă, în locuri pustii și în munți neumblați. Și aceea era capiște idolească și locaș diavolesc, fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu Apolon, pe care țara Isauriei îl cinstea mai mult. Și le era obiceiul isaurienilor ca, în toți anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon, să se adune acolo cu jertfe și să săvârșească acea prăznuire urâtă de Dumnezeu.

Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, și toți din cetate gătindu-se să meargă la capiștea ce era în peșteră, Sfântul Conon mișcându-se de duhul, a venit în cetate și, văzând mulțimea poporului, pe unii pe cai înarmați, iar pe alții pedeștri, gătiți ca la un război, a strigat către dânșii, grăind cu mare glas: „O, bărbați isaurieni, așteptați puțin, căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-ați gătit într-un chip ca acesta de oștire? Au doar a năvălit vreun război fără de veste asupra țării noastre și vă cheamă pe voi?”. Iar ei i-au zis: „Ba nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i aducem jertfă și să-i facem praznicul”.

A zis către dânșii Sfântul: „Cine este Apolon și care este puterea lui? Voiesc să aflu de la voi”. Iar ei au zis: „Acela ne este purtător de grijă, căci toate bunătățile ni le rânduiește și ne întărește pe noi în războaie, precum întărea și pe părinții noștri, care ne-au lăsat nouă acest obicei de prăznuire”.

Sfântul îi întreba, batjocorindu-i: „Oare ați auzit cândva de la dumnezeul vostru glas sau vreun cuvânt?”. Ei au zis: „Nu! Dar de la părinții noștri am luat obicei a crede într-însul”. Grăit-a către dânșii Sfântul Conon: „Părinții voștri au fost ca niște dobitoace necuvântătoare, neștiind din înșelăciune pe adevăratul Dumnezeu. Căci, dacă L-ar fi știut, n-ar fi avut sârguința către un idol surd, mut și netrebnic. Ci, dați-mi stăpânire asupra dumnezeului vostru și vă voi arăta vouă pe cine cinstiți și cine este. Îl voi înnegri cu cerneală și să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier și va putea oare să aibă iarăși chipul său? Îi voi da mâncare și să vedem va întinde mâna să mănânce? Până când veți fi fără de minte? Oare aceasta n-o înțelegeți? Să mă ascultați, că și eu sunt din a voastră seminție, dar sunt străin de lucrurile voastre.

Lăsați-vă de închinarea idolilor și vă voi învăța pe voi pe care Dumnezeu se cade a-L cinsti și a vă închina Celui ce este întru înălțime. Că Acela este Dumnezeu nevăzut și pe toate le vede, Făcător al cerului, al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele. El este Împărat tare și puternic, mântuind pe robii Săi și pierzând pe vrăjmașii care se închină idolilor și aduc jertfe diavolilor.

Aceluia nu-i trebuie jertfe sângeroase, ci voiește să-L cunoască cei ce vin la El fără de răutăți și vicleșuguri și să creadă în El; știind cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului Său, al Domnului nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte, prin Care toate s-au făcut, cu Care Duhul Sfânt este părtaș vieții și Împărăției și Care de la Tatăl purcede. Și aceste trei fețe sunt un Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli, cei ce-L urăsc pe El și iubește numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este milostiv cu prisosință tuturor celor ce cred în El și-L cheamă cu adevărat”.

Acestea și mai multe grăind sfântul, s-a tulburat poporul și s-a făcut multă gâlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrând să-l ucidă, iar alții îl apărau, nelăsându-i să pună mâinile pe el; și vrând a auzi ceva mai mult de la dânsul, abia au potolit tulburarea poporului și au zis către sfântul: „Cum poți să ne încredințezi că Dumnezeu este mai mare decât zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai mult decât pe toți ceilalți zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău ca să credem în El”.

Sfântul Conon, văzând că ei cer semn, punându-și nădejdea spre Dumnezeu, le-a zis: „Iată, mulți din voi sunt pe cai și mulți pedeștri, tineri și voinici. Deci, să mergem toți spre peștera lui Apolon, la locul adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrân, voi merge după voi. Însă să ne dăm cuvânt unul altuia care pe care va întrece, Dumnezeul aceluia va fi mare și adevărat și vom crede apoi în El.

Dacă voi, cei ce sunteți pe cai și pedeștri, fiind voinici, mă veți întrece pe mine, cel bătrân și slab cu trupul, și de veți ajunge mai întâi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu, bătrânul și pedestrul, întrecându-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul meu este mai mare decât zeul vostru și datori veți fi a crede în Dumnezeul meu”. Toți au primit cuvântul acesta și au făcut legământ cu Sfântul Conon, căci ziceau între ei: „Acest bătrân abia în patru zile va putea să ajungă acolo, fiind departe și calea grea, pentru înălțimea munților și a văilor celor adânci”.

Deci au pornit toți în grabnică călătorie, unii nădăjduind în caii lor, iar alții în picioarele lor. Iar Sfântul Conon mergea după ei și se ostenea alergând. Însă s-a rugat lui Dumnezeu și îndată i-a stat înaintea lui Sfântul Arhanghel Mihail. Acela luându-l, l-a dus într-un ceas la locul acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai și pe cei pedeștri i-a tulburat arhanghelul nevăzut, încât rătăceau prin munți și prin văi, călcând în prăpăstii de munți, sfărâmându-se ei și caii lor; și n-au putut toată ziua și toată noaptea să nimerească la peștera lui Apolon, nici să-și cunoască calea încotro călătoresc. Iar dimineața, Sfântul Conon a ieșit în întâmpinarea lor.

Aceia văzându-l, s-au înspăimântat, iar el a început a-i ocărî, zicând: „Pentru ce v-ați lenevit a veni, căci eu, așteptându-vă mult, iarăși m-am întors spre voi?”. Iar ei, fiind foarte osteniți, povesteau sfântului toate cele ce li s-au întâmplat și-l rugau ca să le arate calea spre locul lui Apolon. Iar el, mergând înaintea lor, i-a dus până acolo și le-a zis: „Iată s-a împlinit legământul meu și eu, întrecându-vă, am sosit mai înainte aici. Deci se cade să mărturisiți că mare este Dumnezeul meu și să credeți în El; iar pe zeul vostru, dați-mi-l în stăpânirea mea, ca să vă răzbun, căci până acum v-a înșelat”.

Ei au strigat: „Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru și nu îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi suntem vinovați, deoarece, rătăcind în cale, am zăbovit”. Și astfel, neîmplinind cuvântul cel întărit prin legământ, au făcut nedreptate sfântului prin aceasta. Sfântul le-a zis: „Dacă nu credeți Dumnezeului meu, apoi credeți zeului vostru. Când vă va grăi ceva, veți împlini cuvântul lui?”. Iar ei toți i-au zis: „Numai de vom auzi pe zeul nostru grăind ceva și îndată suntem gata a-i împlini cuvântul lui, căci credem în el fără îndoială”. Și iarăși au făcut cu sfântul legământ, iar cuvântul lor l-au întărit mai tare decât întâi, ca să creadă cuvântul, oricare l-ar grăi zeul lor.

Sfântul, stând înaintea acelei peșteri în care era capiștea lui Apolon, a strigat cu glas mare către idol: „Ție îți grăiește și ție îți poruncește Domnul meu Iisus Hristos, să ieși din capiștea ta și să vii aici la mine!” Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca și cum era viu, căci s-a cutremurat și a căzut din locul său, tăvălindu-se pe pământ, spre sfântul; apoi, venind aproape, s-a sculat de la pământ și stă drept înaintea Sfântului Conon. Și toată mulțimea poporului fiind cuprinsă de mare spaimă, a strigat de frică și s-a pornit pe fugă. Iar sfântul făcându-le cu mâna și poruncindu-le să nu se teamă, abia i-a oprit; și, potolind gâlceava, s-au întors iarăși spre idol și toți luau seama cu dinadinsul ce are să mai fie.

Sfântul Conon a zis către idol: „Spune-mi, idole neînsuflețit, cine este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel propovăduit de mine?” Și îndată idolul, întinzând spre cer cu cutremur mâinile sale cele de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicând: „Unul este Dumnezeu adevărat, Hristos Cel propovăduit de tine!” Zicând acestea, a căzut și s-a sfărâmat.

Făcându-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas, grăind: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a biruit”. Atunci a crezut mulțime de popor în Hristos Dumnezeu și sfărâmându-și idolii, a primit Sfântul Botez. Iar ceilalți împietriți erau în necredință și se mâhneau pentru sfărâmarea idolului Apolon; dar, mai pe urmă, au crezut și aceia, văzând multe feluri de minuni ce se făceau de Sfântul Conon.

În aceeași țară a Isauriei, într-o altă peșteră, ce era la un loc pustiu, viețuia un diavol pierzător, care ca un tâlhar năvălea asupra oamenilor și a dobitocelor ce treceau pe acolo și-i pierdea. Isaurienii aduceau multe jertfe acelui diavol și-l rugau să nu le facă și ucidere. Dar nu le era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci, adunându-se popor de credincioși și necredincioși, au rugat pe Sfântul Conon să meargă și să izgonească pe acel diavol din hotarele lor. Credincioșii îl rugau cu credință, neîndoindu-se de puterea lui Hristos, care era cu Sfântul Conon; iar necredincioșii nu-l rugau cu credință, ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfântul nu va putea să izgonească de acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur va fi ucis de diavol.

Ducându-se Sfântul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea peșterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; și, certând Sfântul Conon pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din peșteră, la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul dinăuntru, striga, rugând pe sfântul, să nu-i poruncească să iasă în chip văzut, ca să nu se vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfântul îi poruncea cu multă certare, să se arate.

Deci a ieșit, văzându-l toți, în chip femeiesc ca o babă necurată, tremurând și scuturându-se. Apoi certând sfântul pe diavol să nu facă rău cuiva, l-a trimis în gheena și îndată se făcu nevăzut diavolul acela. Și poporul strigă: „Mare este Dumnezeul lui Conon”, și mulți din necredincioși au crezut atunci în Hristos. Iar Sfântul Conon, învățând mult pe popor a crede în Dumnezeu, s-a întors în cetate cu cântare. Căci el doar începea cântarea și poporul o cânta toată, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Venind Sfântul Conon, a viețuit în satul său, Vidania, în casa părintească, făcând minuni și vindecând toate durerile celor ce veneau cu credință la dânsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse stăpânire de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintâi cetățeni ai isaurienilor, a fost prădat de tâlhari și i-a pierit mult aur. Pentru aceasta mulți erau munciți pentru furtișag, puși în legături și ținuți în temniță fără vină; dar nu s-a aflat aurul cel furat. Drept aceea, cetățeanul cel prădat, alergând la Sfântul Conon, precum și rudeniile celor ce erau ținuți în legături, și, căzând la picioarele sfântului, îl rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi furtișagul.

Sfântul, milostivindu-se spre cei clevetiți și chinuiți fără de vină, s-a dus în cetate și, stând în mijlocul ei, și-a ridicat mâinile la cer și a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, până ce i s-a descoperit unde este pus aurul cel furat. Deci, luând pe mulți din popor, s-a dus cu dânșii afară din cetate și, trecând multă cale care ducea în pustie, a ajuns la o piatră oarecare, ce i se arătase de Sfântul Arhanghel Mihail. Sub acea piatră era aurul ascuns de tâlhari, aur pe care aflându-l Sfântul Conon, a poruncit oamenilor care veniseră cu dânsul, să-l ia și să-l aducă în cetate.

Văzând aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte și preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetățeanul să afle de la sfântul cine sunt tâlharii, l-a întrebat despre aceasta; și i-a răspuns: „Ia-ți al tău ca să fii îndestulat, că al tău ți s-a întors fără pagubă, iar pe cei ținuți în legături să-i eliberezi”. Și așa a făcut. Străbătând vestea de această minune prin toată țara aceea, mulți se întorceau la Dumnezeu și creștea și se înmulțea din zi în zi Biserica lui Hristos.

Odată Sfântul Conon, șezând în casa sa, a văzut o tabără de diavoli care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniți din oameni și din capiștile idolești, adunându-se, s-au înarmat asupra sfântului și au venit să-l vatăme. Văzându-i sfântul, i-a legat pe toți cu numele lui Iisus ca să nu poată să scape. Și diavolii rugau pe sfântul să nu le poruncească a se duce în adânc, ci orice voiește să le poruncească să lucreze. Iar sfântul, certându-i să nu facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe unii să sape pământul în grădini, să smulgă buruienele, spinii și pălămidele; pe alții să are țarinele și să le semene, alții să păzească roadele, alții să pască cireada dobitoacelor și s-o apere de fiare, iar alții să taie și să aducă lemne; și i-a rânduit să facă tot lucrul casei ca niște robi cumpărați. Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi și răscumpărați, până când i-a fost voia lui, făcând cu sârguință tot lucrul poruncit; căci erau legați cu legăturile puterii lui Dumnezeu și robiți și supuși sub picioarele plăcutului lui Hristos.

Într-o noapte, au năvălit tâlharii asupra casei sfântului, crezând că vor găsi la dânsul vreo bogăție, deoarece era slăvit în toată țara aceea; și, legându-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are aurul. Începând ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu, strângându-se diavolii care slujeau sfântului, au apucat pe tâlhari și-i băteau fără de milă. Apoi, aprinzând foc în cuptor, le ardeau trupurile, iar pe sfântul l-au dezlegat din legături; dar el i-a certat, că au lăsat pe tâlhari abia vii. Apoi sfântul s-a rugat pentru tâlhari către Dumnezeu și și-au venit întru sine; după care fericitul, învățându-i ca să nu mai facă tâlhărie, i-a slobozit cu pace.

Dar nu numai din mâinile tâlharilor au scos diavolii pe Sfântul Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci și cinstea numelui lui o păzeau, așa voind Dumnezeu. Căci, atunci când cineva dintre credincioșii isaurieni îndrăznea să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuți de diavoli nevăzuți. Și se făcuse numele lui Conon la toți cinstit și înfricoșat. Fiind oriunde pomenit numele lui Conon, unii din închinătorii de idoli au început a-l huli pe Sfântul cu cuvinte ocărâtoare. Și îndată au năvălit asupra lor diavolii și, bătându-i, îi trăgeau de păr pe cale; apoi, aducându-i la Sfântul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frică pe toți necredincioșii, încât nici cu mintea nu gândeau ceva rău asupra Sfântului Conon.

Pe un om care fura rodurile din țarina lui Conon, l-au prins acei nevăzuți păzitori și, bătându-l, l-au adus la sfântul, cu asinul lui și cu sacul plin de roade. Pe acesta învățându-l să nu fure, l-a eliberat Sfântul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtând în brațe pe singurul său fiu, a mers la țarină în vremea secerișului să adune spice în urma secerătorilor. Și a pus pe pământ pe pruncul său și s-a dus la oarecare depărtare, adunând spice. Dar, îndată alergând din pădure, un lup a apucat pe prunc și l-a dus în pustie. Și a alergat femeia după el, dar n-a putut să-l ajungă, nici să scoată pe prunc din dinții lui. Apoi a alergat femeia aceea la făcătorul de minuni, Sfântul Conon, de vreme ce era aproape locul lui. Plângând și căzând la picioarele lui, i-a spus primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuților robi și aceia, alergând în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ținându-l în dinți și l-au dus înaintea Sfântului. El a dat pruncușorul maicii sale viu și sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.

După aceea alți diavoli, care încă nu erau legați, începuseră în țara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu vărsatul. Înțelegând Sfântul vrăjmășia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu și îndată i s-a dat putere asupra lor. Deci, prinzându-i pe toți, i-a certat și pe unii i-a izgonit din hotare la locuri pustii; pe alții întru adânc i-a trimis, iar pe alții, legați, punându-i în treizeci de vase de lut cu plumb și, pecetluindu-i cu puterea Crucii, i-a îngropat în pământ, sub temelia casei sale.

În acea vreme a sosit prigonire asupra creștinilor. Și a venit în Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon. Acela, prinzind mai întâi pe Sfântul Onisie, din satul Usorova, l-a muncit până la moarte. După aceea și pe Sfântul Conon l-a prins și-l muncea cu multe și cumplite răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.

Auzind isaurienii că voievodul muncește pe Sfântul Conon, s-au adunat mulțime de bărbați înarmați și au alergat la satul Usorova, vrând să ucidă pe voievod. De acest lucru înștiințându-se voievodul, a încălecat pe cal cu slugile sale și a fugit din hotarele lor. Iar isaurienii au fugit după dânsul și nu l-au ajuns. Iar pe Sfântul Mucenic Conon l-au aflat legat și peste tot trupul rănit și sângerat de bătăi. Apoi dezlegându-l, plângeau pentru dânsul; și, ștergându-i sângele, se ungeau pe trupurile lor, dorind să se sfințească cu sângele lui, și-i sărutau cu dragoste rănile cele luate pentru Hristos. Iar Sfântul Mucenic se mâhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească până în sfârșit, pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După aceea l-au dus oamenii cei credincioși în casa lui părintească din satul Vidania și se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.

Trecând doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfântul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunându-se toată țara Isauriei, a făcut plângere mare pentru dânsul și l-au îngropat împreună cu fericiții săi părinți și cu sfânta lui mireasă care și-a păzit fecioria sa fără prihană până în sfârșit. După adormirea și îngroparea Sfântului Conon, au voit isaurienii să prefacă părinteasca lui casă cea mucenicească într-o biserică. Lărgind casa, au început a-i săpa temelia și au aflat în pământ acele mai sus pomenite treizeci de vase de lut, întru care Sfântul Conon închisese pe diavoli.

Deci, neștiind ce este într-acele vase, și parându-le că este ascuns într-însele aur și argint, s-au bucurat; și degrabă au spart un vas și îndată au ieșit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat și foarte necurat și, întunecând văzduhul, au făcut vifor înfricoșat, încât toți oamenii, înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alții au fugit din locul acela. Iar diavolii, zburând în văzduh, făceau zgomot mare și unul pe altul se strigau pe nume. Și se făcuse frică mare în satul acela, încât nimeni, după apusul soarelui, nu îndrăznea a ieși afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri diavolești se arătau noaptea și speriau pe oameni și pe dobitoace. Iar aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind că este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.

După aceea, s-au izgonit acele diavolești năluciri și îngroziri, cu rugăciunile Sfântului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci și nouă, ce țineau într-însele pe diavoli, au rămas și până astăzi în pământ îngropate sub temelia bisericii Sfântului Conon. Cu ale cărui sfinte rugăciuni și noi să petrecem totdeauna nevătămați de diavoli, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, în veci. Amin.

Sfinții Apostoli Arhip, Filimon și soția sa, Apfia (†68 d.Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /3.574 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Apostoli Arhip, Filimon și soția sa, Apfia

Apostolul Arhip

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Arhip se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. El este menționat de Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către coloseni (Coloseni 4,17) și în Epistola către Apostolul Filimon (Filimon 1,2). Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Apostol Arhip în 19 februarie și 22 noiembrie.

Conform tradiției, sfântul Arhip era fiul sfinților Filimon și Apfia, și ucenic al sfântului apostol Pavel – care îl numește „fratele nostru de arme” (Ep. către Filimon). Arhip locuia la Colose, în casa tatălui său Filimon, care era sediul comunității creștine din Colose, în cadrul căreia Arhip și Filimon erau probabil clerici și chiar responsabili ai Bisericii din Colose în timpul anilor de absență a episcopului Epafras (care l-a însoțit pe apostolul Pavel la Roma).

În timpul unei sărbători păgâne, credincioșii Bisericii s-au adunat pentru rugăciune în casa lui Filimon. Când au aflat păgânii, ei au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți și i-au dus în fața guvernatorului Androcles. Cum sfinții au refuzat să aducă sacrificiu zeiței Artemis, după ce i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și au aruncat cu pietre în ei. Sfântul Arhip de abia a supraviețuit acestui atac. Văzând aceasta, păgânii l-au scos din pământ și l-au lăsat copiilor ca distracție. Aceștia l-au înțepat peste tot cu cuțite și astfel el și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

 

Imnografie

Troparul Sf. Ap. Arhip, Glasul 3

Apostole Sfinte Arhip, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 3-lea):

Ca pe o stea mare câștigându-te Biserica pe tine, Arhipe, și luminându-se cu razele minunilor tale, strigă către tine: Scapă pe cei ce cu credință cinstesc pomenirea ta.

Rugaciuni catre Sfantul Apostol Arhip

 

cititi mai mult despre Sf. Ap. Arhip si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Apostolul Filimon

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Filimon, episcop de Gaza în Palestina, se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Biserica a inclus în canonul Sfintei Scripturi o epistolă către el a Sfântului Apostol Pavel. În plus, și soția sa, Apfia, se numără printre Cei Șaptezeci. Biserica Ortodoxă îi pomenește în 22 noiembrie și în 19 februarie.

Sfântul Filimon provenea dintr-o familie bogată și nobilă din Colose, în Frigia. Filimon, soția sa, Apfia, și fiul lor Arhip s-au botezat și au devenit creștini în urma propovăduirii sfântului apostol Pavel în Colose. Înflăcărați de dragostea lui Hristos, familia lui Filimon au pus la dispoziția comunității creștine din Colose casa lor, ca loc de adunare a creștinilor, de propovăduire a cuvântului Evangheliei și slujire a sfintei liturghii și a celorlalte taine creștine.

Socotiți vrednici de către apostolul Pavel, Filimon și Arhip ar fi fost hirotoniți clerici de apostolul neamurilor, fiind responsabili de comunitatea creștină din Colose împreună cu episcopul Epafras (care a lipsit mulți ani din Colose, însoțindu-l pe apostolul Pavel la Roma). Sfântul apostol Filimon a fost hirotonit episcop de Gaza în Palestina de către sfântul apostol Pavel.

În timpul sărbătorii păgâne a zeiței Artemis, credincioșii Bisericii din Colose s-au adunat în casa lui Filimon pentru rugăciune. Când au aflat păgânii, ei au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți și i-au dus în fața guvernatorului Andronecle. Iar după ce sfinții au refuzat să aducă jertfă idolilor, păgânii i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și i-au omorât cu pietre. Sfinții Filimon și Apfia și-au dat sufletele Domnului.

Onisim, fost sclav al casei lui Filimon în tinerețe, și devenit și el unul din Cei Șaptezeci de Apostoli (prăznuit la 15 februarie), a scăpat atunci de moarte și va continua să-i slujească pe apostoli și pe Hristos până la moarte.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Sfinților Apostoli Arhip, Filimon și Apfia, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac, glasul al 4-lea :

Vițe v-ați arătat viei lui Hristos, înțelepților Arhip, Filimon și Apfia, dătătoare de struguri întru fapte bune, care izvorăsc nouă vinul mântuirii, pe care primindu-l, ne umplem de veselie și prăznuim cinstită pomenirea voastră, întru care rugați-vă ca să se dăruiască nouă mare milă și iertare greșelilor.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Filimon trebuie zugrăvit în chipul unui bătrân, “cu barba împrejur afumată”, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

Apostolița Apfia

Sfânta, slăvita și mult lăudata Apostoliță Apfia se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Era soția Sfântului Apostol Filimon și, împreună cu Sfinții Filimon și Arhip, ea a propovăduit în orașul Colose, chiar în casa ei, care devenise un centru creștin. Este amintită de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filimon (Filimon 1, 2). În timpul unei sărbători păgâne, credincioșii Bisericii s-au adunat la ea acasă pentru rugăciune. Când au aflat păgânii, au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți. După ce i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și i-au omorât cu pietre. Sfinții Filimon și Apfia și-au dat sufletele Domnului. Biserica îi pomenește la 19 februarie și 22 noiembrie.

 

Viața Sfin’ilor Apostoli Arhip, Filimon și soția sa, Apfia

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Pe Sfântul Apostol Arhip, bătându-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunându-se copiii, cu cuțitele au străpuns pe sfântul.

Sfântul Apostol Arhip, unul din cei 70 de apostoli, a fost episcop după Sfântul Epafras din Colose, în cetatea Frigiei, după mărturia Sfântului Ambrosie. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel îl numește ostașul său, în scrisoarea sa către Filimon. Sfântul Filimon era cetățean vestit în Colose, iar despre Sfânta Apfia, zice Sfântul Ioan GurădeAur, că era soția lui Filimon. Acest sfânt Filimon, crezând în Hristos, a făcut casa sa biserică, pentru că la dânsul se adunau toți credincioșii din Colose și se săvârșeau în casa lui dumnezeieștile slujbe, ca în biserică. După aceasta, Sfântul Filimon a fost episcop, în apostolie; pentru că în vremile Sfinților Apostoli, unii erau episcopi cu scaun, iar alții fără scaun și mergători prin diferite cetăți și țări, și unii ca aceștia se numesc episcopi apostolești, deoarece se trimiteau la apostolie să propovăduiască.

Sfântul Filimon, fiind pus într-o episcopie ca aceasta, s-a numărat în ceata sfinților 70 de apostoli, că umbla prin cetățile Frigiei și prin altele, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, se scrie despre dânsul că a fost episcop și în Gaza. Sfânta Apfia rânduia Biserica cea din Colose, slujind lui Dumnezeu ziua și noaptea în posturi și în rugăciuni și odihnea pe sfinții cei ce se osteneau întru bună vestirea lui Hristos. Apoi hrănea pe săraci, scăpătați și străini, încât casa ei era nu numai biserică, ci și primitoare de străini, bolniță și adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele.

Într-o vreme, fiind în Colose, urâtul de Dumnezeu praznic al necuratei Artemida, Sfântul Apostol Arhip, cu cei ce erau acolo și cu Sfântul Filimon, adunând pe toți credincioșii în casă ce se rânduia de Sfânta Apfia, înălțau lui Dumnezeu rugăciunile lor cele obișnuite, săvârșind sfânta slujbă. Iar închinătorii de idoli, care urau pe credincioși, știind că toți creștinii sunt adunați în casa lui Filimon, au năvălit asupra lor fără de veste și au izgonit turma lui Hristos, pe unii bătându-i și pe alții ucigându-i, iar pe Sfinții Apostoli Arhip și Filimon și pe Sfânta Apfia, prinzindu-i, i-au dus la mai-marele cetății Efesului, Artoclis, și, după porunca aceluia, pe toți i-au torturat.

Mai întâi au fost întinși pe pământ și târâți, bătându-i cu toiege fără de milă; apoi, îngropându-i pe fiecare deosebit în pământ până la coapse, îi ucideau cu pietre. Drept aceea, pe Sfântul Filimon și pe Sfânta Apfia, ucigându-i cu pietre, i-au împroșcat, iar pe Sfântul Arhip, bătându-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunându-se copiii, cu cuțitele au străpuns pe sfântul. Astfel apostoleasca treime a sfinților mucenici s-a dus la ceruri înaintea scaunului Preasfintei, de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi.

Apostolul Onisim (†109)

/0 Comentarii/în , /de /4.117 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Apostolul Onisim

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Onisim, din Cei Șaptezeci, este pomenit de Biserică la 15 februarie și 22 noiembrie, iar împreună cu Cei Șaptezeci în 4 ianuarie.

În tinerețea sa, Sfântul Onisim a fost sclav al Sfântului Filimon, un creștin de viță aleasă care locuia în orașul Colose din Frigia.

Temându-se de pedeapsa pentru o ofensă adusă stăpânului său, Onisim fuge la Roma, dar aici este întemnițat fiind un sclav fugit.

În închisoare el vine în contact cu Sfântul Apostol Pavel, și el întemnițat, căruia îi slujește ca un fiu, de la care primește învățătura creștină și apoi este botezat.

Sfântul Pavel îl informează personal pe Filimon scriindu-i o scrisoare plină de dragoste în care îi cere să îl ierte pe sclavul rătăcitor și să îl accepte ca pe un frate.

Sfântul Apostol Pavel îl trimite chiar pe Onisim cu această scrisoare, lipsindu-se astfel de ajutorul lui de care avea atâta trebuință.

Aceste lucruri, relatate de Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel par să se fi întâmplat către sfârșitul primei captivități a Sf. Ap. Pavel la Roma, adică în jurul anului 63.

Sfântul Apostol Pavel împreună cu Sfântul Apostol Onisim - foto preluat de pe www.facebook.com

Sfântul Apostol Pavel împreună cu Sfântul Apostol Onisim – foto preluat de pe www.facebook.com

După ce Sfântul Filimon primește scrisoarea, nu numai că îl iartă pe Onisim, ci chiar îl trimite înapoi la Roma la Apostolul Pavel.

Ulterior, Filimon este hirotonit episcop în orașul Gaza.

Onisim și Filimon sunt prăznuiți împreună (cu Arhip și Apfia), ucenici ai sfântului Pavel, în ziua de 22 noiembrie.

După moartea Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Onisim îi slujește pe apostoli până la moartea acestora, apoi este hirotonit episcop.

După moartea sfinților apostoli, el propovăduiește Evanghelia în regiuni din Spania, Carpetania, Colose și Patras.

La bătrânețe, Onisim ocupă scaunul episcopal din Efes, urmându-i Sfântului Apostol Timotei.

Când Sfântul Ignatie Teoforul este arestat ca să fie dus la Roma pentru execuție (anul 107), episcopul Onisim împreună cu un grup de creștini vine să se întâlnească cu el, așa cum Sfântul Ignatie menționează în Epistola către Efeseni scrisă de el însuși.

 

Mucenicia

În anul 109, în timpul domniei împăratului Traian (89-117), Sfântul Onisim este arestat și adus la judecată în fața eparhului (guvernatorului) Romei, Tertullus.

Eparhul îl ține în temniță pe Sfântul Onisim timp de 18 zile și apoi îl trimite în închisoarea din Puteoli (azi Pozzuoli, lângă Napoli).

După o vreme, eparhul trimite după Sfântul Onisim și, pentru că acesta nu apostazia de la credința în Hristos, decide să fie lapidat (bătut cu pietre) și apoi îi taie capul.

O femeie creștină dintr-o familie aristocratică romană ia trupul sfântului și îl așează într-o raclă din argint.

Sf. Apostol Onisim (†109) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Apostol Onisim (†109) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Doi Onisim?

După tradiția Bisericii din Constantinopol, Onisim ar fi fost episcop de Bizanț între anii 54-68.

Această identificare se acordă cu sinaxarul zilei de 22 noiembrie, care vorbește de mucenicia, în timpul împăratului Nero (37-68), a „Sfinților Apostoli din cei șaptezeci, Filimon, Arhip, Onisim și Apfia, cei ce au fost ucenici ai Apostolului Pavel”.

Cum însă Onisim, fostul sclav al lui Filimon, nu putea fi episcop în anul 54, pentru că nici nu se convertise măcar (el este trimis de Pavel la Filimon în anul 63), este posibil ca tradiția Bisericii să fi cunoscut doi Onisim, unul mort mucenicește în anul 68 (apostol din cei 70 și episcop de Bizanț între anii 54-68), iar altul mort mucenicește în anul 109, fostul sclav al lui Filimon („apostol” din grupul celor care i-au cunoscut pe Apostoli, numiți Părinții apostolici).

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Apostole Sfinte, Onisim, roagă-L pe milostivul Dumnezeu
să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 4-lea):

Ca o rază ai ieșit luminând lumii, fericite,
luminat fiind cu razele lui Pavel, soarele cel prea strălucitor, care a luminat lumea.
Pentru aceasta, toți te cinstim, Onisime.

Icos

Pe tine cel atras la credință de înțeleptul Pavel, trâmbița cea dumnezeiască, și luminat în chip tainic prin cuvântul adevărului și mărturisit pentru lucrarea faptei bune și întărirea credinței, cine ar putea să te mărească cu adevărat după vrednicie? Sau cine ar putea să laude ostenelile tale, prin care ai oprit cu tărie înșelăciunea? Că din robia pământească uns fiind preot întru dumnezeiescul Duh și luând propovăduirea apostolilor, te-ai împărtășit și de cununile lor. Pentru aceasta, toți te cinstim, apostole Onisim.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 191, 197), nu precizează cum trebuie zugrăvit Sf. Apostol Onisim, amintind doar de faptul că a fost ucenic al Sf. Apostol Pavel și de moartea sa mucenicească.

cititi mai mult despre si pe: doxologia.ro; pravila.ro; en.wikipedia.org

cititi si Apostolul Onisim de la sclavie la frăţietatea întru Hristos – Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache – 15 Feb 2021

 

Viața Sfântului Apostol Onisim

articol prreluat de pe doxologia.ro

Sf. Apostol Onisim (†109) - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto: preluat de pe doxologia.ro

Sf. Apostol Onisim (†109) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinților apostoli, până la sfârșitul lor. Apoi a fost pus de dânșii episcop pentru bunăvestirea cuvântului, iar după sfârșitul lor, ieșind din Roma, a străbătut multe cetăți și țări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfântul Timotei și după Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit și cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos și s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat și în ceata celor 70 sfinți apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greșind stăpânului său și temându-se de pedeapsă, a fugit de la dânsul și s-a dus la Roma, unde, aflând pe Sfântul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dânsul sfânta propovăduire și, învățând sfânta credință în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfântul Tihic și îi era lui de trebuință în acea slujbă. Apoi Sfântul Apostol Pavel, trimițând pe Sfântul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dânsul și pe acest Sfânt Onisim, precum scrie la sfârșitul epistolei: „Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor și împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi că să cunoască cele despre voi și să vă spună toate cele de aici”.

Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpânul lui, rugându-l să-l ierte pe Onisim pentru greșeala lui și să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit și ca pe însuși Pavel. Apostolul Pavel numește în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: „Rogu-mă ție, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat și care odată era ție netrebnic, iar acum ne este și mie și ție de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primești ca pe inima mea”. Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate și l-a trimis iarăși la Roma, la Sfântul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: „Am voit ca să-l țin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie”.

Sfântul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinților apostoli, până la sfârșitul lor. Apoi a fost pus de dânșii episcop pentru bunăvestirea cuvântului, iar după sfârșitul lor, ieșind din Roma, a străbătut multe cetăți și țări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfântul Timotei și după Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfântului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, când l-a întâmpinat Sfântul Onisim pe cale, cu câțiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mâncarea fiarelor. Sfântul Ignatie scrie către efeseni astfel: „În numele lui Dumnezeu am primit pe toți, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiți lui asemenea, căci binecuvântat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta”. Și iarăși, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: „Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului”. De acestea este încredințat că, Sfântul Onisim, după înconjurarea a multe țări și cetăți, fiind bătrân, a rămas în Efes, păscând acolo Biserica lui Dumnezeu câtăva vreme.

După aceea a fost prins de necredincioși și de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăției lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Onisim a răspuns: „Sunt creștin”. Eparhul a zis: „Din ce orânduiala ești?”. Onisim a răspuns: „Am fost oarecând robul unui bărbat, iar acum sunt rob credincios al bunului Stăpân Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Zis-a eparhul: „Care a fost pricina mutării tale la alt stăpân?”. Răspuns-a Onisim: „Cunoștința Adevărului și uriciunea închinării la idoli”. Zis-a eparhul: „Cu cât preț te-ai vândut Stăpânului celui nou?”. Iar Onisim zise: „Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sânge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-ați izbăvit de viața voastră cea deșartă, ce era de la părinți, ci cu cinstitul sânge, ca al unui miel fără de prihană și preacurat al lui Hristos”.

Eparhul l-a întrebat: „Care este viața deșartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!”. Zis-a Onisim: „Deșartă viață este: desfrânarea cea fără de lege, care pentru puțină dulceață trupească gătește veșnicul foc celor pătimași și iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sunt rădăcina a toată asuprirea și vânarea; mândria ce se arată prin înălțarea minții asupra altora; zavistia, care pe Cain și pe alți mulți i-a învățat uciderea de frate; grăirea cea rea și limba cea neînfrânată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în râs; fățărnicia și minciuna, vrăjmășia adevărului și prietenia diavolului, prin care și pe Eva a împiedicat-o cel rău; mânia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului și tatăl uciderii; beția care locuiește cu neînfrânarea și este soră și născătoare celei necurate vorbe, străină de gândul cel bun și fără de chip cu obiceiul și cu cuvântul”. Acestea toate ce s-au zis, sunt viața cea deșartă.

După acestea toate pentru o viață ca aceasta deșartă este izvor și maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrânării, învățătoarea neștiinței de Dumnezeu, orbirea minții, rînduitoarea gândirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului și care se sârguiește să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povățuitoarea morții, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sânge, domnul uriciunii, ce vânează pe cei proști, prin neștiința de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanțurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învață slava deșartă, care și pe cei bătrâni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trâmbitelor jertfelor, care pierde curăția fecioriei, cu fier și cu sabie, amestecând praznicele sale și prin vărsarea sângelui de dobitoace își arată necurățiile sale cele fără de rușine; care golește trupurile bărbaților prin mijlocul cetății și le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvârșește prin ucideri și desfrânări și ca pe o corabie înviforează mințile omenești, prin chipuri idolești. Se jertfește boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfește oile, tot pentru o oaie, ca zeiță. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn și în loc de sănătate face ucidere, aducând la cele neînsuflețite pe cele însuflețite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci și usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire și neștiință să pogoare pe oameni în iad.

Văzând o viață ca aceasta deșartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dânsa ca de o mare ce se învăluiește și am alergat la limanul cel bun și către viața cea legiuită și cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu și spre dragostea aproapelui. Și pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți, și tu, precum și eu, cunoscând adevărul, să lași deșertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul și că umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor și să te mântuiești, venind întru înțelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mâniat pe El, ci se veselește de întoarcerea și de pocăința lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă”. Zis-a Tertil eparhul: „Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemându-te de munci, ci și pe noi voiești să ne aduci la a ta rătăcire?”. Grăit-a sfântul: „Muncile tale nu pot să mă înfricoșeze, chiar dacă ar fi oricât de cumplite, pentru că, mântuindu-mă prin așteptarea bunătăților ce vor să fie și întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea”.

Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfântul Onisim să-l arunce în temnița cea mai întunecată și mai înfricoșătoare, în care fiind duș a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos și în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dânsul credincioși, care îi fericeau pătimirea lui și cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoință. Iar pe cei erau necredincioși, propovăduindu-le sfântul cuvântul lui Dumnezeu, îi povățuia la calea cunoștinței adevărului.

Dar după 18 zile, eparhul, arătându-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate și l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfântul Onisim și acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos și a povățui pe mulți la viața veșnică. Înștiințându-se de aceasta Tertil, iarăși l-a prins și, legat, l-a adus înaintea judecății sale. Dar, întrebându-l și aflându-l neplecat în credință, a poruncit ca, întinzându-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruțare. După aceea, bătându-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărâmat foarte rău fluierele picioarelor și alte oase. Apoi, tăind capul Sfântului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creștină, l-a luat și a pus sfântul său trup în raclă de argint și săvârșea pomenirea mucenicului, câștigându-și ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăție. Pe aceasta, și nouă să ne fie a o câștiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /3.872 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Filimon, episcop de Gaza în Palestina, se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli.

Biserica a inclus în canonul Sfintei Scripturi o epistolă către el a Sfântului Apostol Pavel.

În plus, și soția sa, Apfia, se numără printre Cei Șaptezeci. Biserica Ortodoxă îi pomenește în 22 noiembrie și în 19 februarie.

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Sfântul Filimon provenea dintr-o familie bogată și nobilă din Colose, în Frigia.

Filimon, soția sa, Apfia, și fiul lor Arhip s-au botezat și au devenit creștini în urma propovăduirii sfântului apostol Pavel în Colose.

Înflăcărați de dragostea lui Hristos, familia lui Filimon au pus la dispoziția comunității creștine din Colose casa lor, ca loc de adunare a creștinilor, de propovăduire a cuvântului Evangheliei și slujire a sfintei liturghii și a celorlalte taine creștine.

Socotiți vrednici de către apostolul Pavel, Filimon și Arhip ar fi fost hirotoniți clerici de apostolul neamurilor, fiind responsabili de comunitatea creștină din Colose împreună cu episcopul Epafras (care a lipsit mulți ani din Colose, însoțindu-l pe apostolul Pavel la Roma).

Sfântul apostol Filimon a fost hirotonit episcop de Gaza în Palestina de către sfântul apostol Pavel.

În timpul sărbătorii păgâne a zeiței Artemis, credincioșii Bisericii din Colose s-au adunat în casa lui Filimon pentru rugăciune.

Când au aflat păgânii, ei au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți și i-au dus în fața guvernatorului Andronecle.

Iar după ce sfinții au refuzat să aducă jertfă idolilor, păgânii i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și i-au omorât cu pietre. Sfinții Filimon și Apfia și-au dat sufletele Domnului.

Onisim, fost sclav al casei lui Filimon în tinerețe, și devenit și el unul din Cei Șaptezeci de Apostoli (prăznuit la 15 februarie), a scăpat atunci de moarte și va continua să-i slujească pe apostoli și pe Hristos până la moarte.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Sfinților Apostoli Arhip, Filimon și Apfia, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac, glasul al 4-lea :

Vițe v-ați arătat viei lui Hristos, înțelepților Arhip, Filimon și Apfia, dătătoare de struguri întru fapte bune, care izvorăsc nouă vinul mântuirii, pe care primindu-l, ne umplem de veselie și prăznuim cinstită pomenirea voastră, întru care rugați-vă ca să se dăruiască nouă mare milă și iertare greșelilor.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Filimon trebuie zugrăvit în chipul unui bătrân, “cu barba împrejur afumată”, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

Apostolul Luca (Secolul I)

/0 Comentarii/în , /de /4.391 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Apostolul Luca

Sfântul, slăvitul și întru-tot lăudatul Apostol și Evanghelist Luca este autorul Evangheliei după Luca, însoțitorul Sfântului Apostol Pavel (Filimon 1, 24; 2 Timotei 4, 10-11) și este numărat printre Cei Șaptezeci de Apostoli. El s-a născut în Antiohia siriană și era medic. El este considerat a fi fondatorul iconografiei.

Emblema sa de evanghelist este un vițel, cea de-a treia figură simbolică menționată în Iezechiel (1, 10), care este un simbol al rangului sacrificial și preoțesc ale lui Hristos, așa cum sunt ele menționate de Sfântul Irineu.

Prăznuirea sa se face la 18 octombrie, la 22 aprilie împreună cu Apostolii Nataniel și Climent, la 20 iunie ziua în care moaștele sale, alături de ale altor sfinți, au fost mutate în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, precum și la 4 ianuarie, împreună cu soborul Celor Șaptezeci.

Sf. Ap. și Evanghelist Luca (Secolul I) - frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. și Evanghelist Luca (Secolul I) – frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Luca s-a născut în Antiohia și era sirian de neam (1). În tinerețe a studiat filozofia, medicina și arta. Sfântul Luca a venit în Ierusalim unde a venit la credința în Hristos. Conform tradiției, el și Cleopa l-au întâlnit pe Domnul înviat pe drumul spre Emaus (Luca 24 – unde numele lui Luca nu este menționat, de unde îndoiala unor bibliști).

După Pogorârea Duhului Sfânt, Luca se reîntoarce în Antiohia, apoi călătorește spre Roma împreună cu Sfântul Pavel convertind mulțime de evrei și păgâni la credința creștină. “Luca, doctorul iubit, … te salută”, scrie Apostolul Pavel către Coloseni (Coloseni 4:14). La solicitarea creștinilor, Sfântul Luca scrie o Evanghelie.

În conformitate cu anumite dovezi, aceasta se întâmpla în jurul anului 60 d.Hr., iar conform altora în jurul anului 80 d.Hr. După mucenicia Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Luca propovăduiește Evanghelia de-a lungul Galiei, Italiei, Dalmației, Macedoniei (2) și altor regiuni, cum ar fi Ahaia (3).

În completare la Evanghelia sa, Sfântul Apostol Luca scrie Faptele Apostolilor și dedică amândouă aceste scrieri lui Teofil, guvernatorul din Ahaia.

La bătrânețe merge să propovăduiască la Teba în Egiptul de Sus după Simeon Metafrastul, dar aceasta pare mai degrabă o confuzie cu orașul Teba din Boeotia în Grecia, unde se află mormântul Apostolului. Aici, la vârsta de 84 de ani, idolatrii înrăiți îl prind și îl torturează pentru credința în Hristos, apoi îl spânzură de un măslin.

El pictează trei icoane ale Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, dar și icoane ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Din acest motiv, Sfântul Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creștine. Conform Tradiției, Sfântul Luca este cel care a pictat prima icoană a Maicii Domnului zisă Povățuitoarea (sau „arătătoarea drumului” – gr. Hodigitria), menționată în Paraclisul Maicii Domnului:

Mută să fie gura păgânilor,
Care nu se închină cinstitei icoanei tale,
Celei zugrăvite de sfântul
Apostol și Evanghelist Luca,
Ceea ce se cheamă Povățuitoare. (4)

 

Moaștele sf. Luca

Moaștele sale făcătoare de minuni sunt mutate de la Teba la Constantinopol în timpul împăratului Constanțiu (357 d.Hr.), fiul Sfântului Constantin și depuse în Biserica Sfinților Apostoli Andrei și Luca (5).

În timpul împăratului Iustinian I moaștele sale sunt transferate în Biserica Sfinților Apostoli zidită de Iustinian, iar capul sfântului Luca este adus la Roma de sfântul Grigorie cel Mare la sfârșitul secolului al VI-lea.

În 1204, cruciații celei de-a IV-a Cruciade fură moaștele sfântului Luca de la Constantinopol și le aduc la Padova (Italia), unde se găsesc și acum, în biserica Santa Justina din centrul acestui oraș.

În 1992, mitropolitul Ieromin de Tebei și Livadia (devenit actualmente Arhiepiscop al Bisericii Greciei) a cerut Bisericii Romano-Catolice “un fragment semnificativ din moaștele Sfântului Luca, pentru a puse la închinare acolo unde se găsește mormântul sfântului evanghelist și unde este venerat astăzi”.

Cu această ocazie, o cercetare științifică a moaștelor din Padova a arătat că ele sunt rămășițele unui bărbat de origină siriană, care a murit undeva între anii 130 și 400 d.Hr.

Episcopul romano-catolic de Padova a dăruit mitropolitului Ieronim coasta de lângă inimă din moaștele sfântului Luca pentru a fi păstrată și venerată la mormântul sfântului din Tebatomb in Thebes, Greece. (6)

Mormântul sfântului Luca este făcător de minuni până astăzi. În 22 decembrie 1997 la orele 1.30 pm din marmura mormântului sfântului Luca a început să curgă mir.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Apostole sfinte și evangheliste Luca, roagă pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Tropar (glasul al 5-lea) (7):

Pe păstrătorul Evangheliei bucuriei lui Hristos și scriitorul Faptelor Apostolilor, pe Sfântul Apostol Luca, cu sfințite cântări să-l lăudăm. Că scrierile lui sunt mărturia Bisericii lui Hristos: El este Doctorul neputințelor și suferințelor, El vindecă rănile sufletelor noastre și mijlocește neîncetat pentru mântuirea noastră.

Condac (glasul al 4-lea)

Ucenic făcându-te Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu Pavel ai luminat tot pământul și negura ai gonit, scriind dumnezeiasca Evanghelie a lui Hristos.

Condac (glasul al 2-lea):

Pe învățătorul evlaviei, pe grăitorul tainelor celor necuprinse și pe luceafărul Bisericii, pe dumnezeiescul Luca să-l lăudăm. Căci Cuvântul, Cel ce singur este cunoscătorul inimilor oamenilor, împreună cu înțeleptul Pavel l-a ales ca învățător al neamurilor.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 148-150), arată că Sf. Apostol Luca Evanghelistul poate fi reprezentat în mai multe feluri. În general, el este zugrăvit ca un tânăr cu părul creț, cu puțină barbă. Tot astfel (tânăr) este zugrăvit și în reprezentările individuale ale sfinților, ținând în mână Evanghelia.

De asemeni, el mai poate fi reprezentat pictând icoana Maicii Domnului Povățuitoarea, el fiind, conform tradiției Bisericii, întemeietorul iconografiei și sfânt ocrotitor al iconografilor.

În rândul evangheliștilor, este reprezentat stând în casă, sub un baldachin și scriind Evanghelia, pe care se văd cuvintele: “Deoarece mulți s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi…”. Simbolul său este vițelul.

 

Note

1 - Cf. Eusebiu de Cezareea, Tertulian și Irineu de Lyon.

2 - Cf. sfântului Epifanie de Salamina, care provenea din Palestina și a trăit mai apoi în Cipru, aproape de coasta Siriei.

3 - Cf. sfântului Grigorie Teologul.

4 -Paraclisul Maicii Domnului

5 - Cf. mărturiilor lui Ieronim și Procopie al Cezareii

6 - St. Luke – Padua. The Beloved Physician

7 - Troparul pe glasul al 4-lea și condacul pe glasul al 2-lea sunt traduse din limba engleză.

 

cititi mai mult despre Sf. Ap. și Evanghelist Luca si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Luca

Sf. Ap. și Evanghelist Luca (Secolul I) - frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. și Evanghelist Luca (Secolul I) – frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei și din tinerețe a deprins înțelepciunea elinească și meșteșugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost și zugrav ales. Cunoștea bine limba egipteană și greacă și, deprinzându-se desăvârșit și cu învățătura evreiască, a mers la Ierusalim.

În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânța cuvântului mântuirii, care, crescând și în inima lui Luca, fiind un pământ bun și răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învățătura înțelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă știință a scos de acolo decât din școlile elinești și egiptene, pentru că a învățat a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El și a învăța și pe alții credința. El a fost unul din cei șaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomenește în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul și pe mulți alții șaptezeci și i-a trimis, câte doi, înaintea feții Sale, în toată cetatea și locul”. Fiind și Luca din aceeași ceată apostolească, umbla înaintea feții Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui și încredințând popoarele că Mesia, Care era așteptat, a venit în lume.

În vremea mântuitoarelor patimi, când fiind bătut păstorul s-au risipit oile turmei, acest fericit Luca umbla tânguindu-se și plângând pentru Domnul său, Care de voie a binevoit a pătimi. Și precum a semănat cu lacrimi, cu bucurie a secerat răsplătire. Căci înviind Hristos, pe când Luca și Cleopa mergeau în Emaus și vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învățător, însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mângâiat și a șters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dânșii, le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebați între voi mergând și de ce sunteți triști?”. Și a fost atunci călător Sfântul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Deci, mergând și vorbind cu El, a rostit adânc negrăit de înțelepciune.

Cât de scumpă îi era Sfântului Luca învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, când Iisus cu gura Sa cea preadulce povestea, începând de la Moise și de la toți proorocii și le tâlcuia lor toate Scripturile cele pentru Dânsul! De aceea Luca, bunul ucenic al lui Hristos, învățând tainele lui Dumnezeu, a adus și el la sfânta credință toate cetățile Beoției și pe mulți din cei ce erau în întunericul necunoștinței de Dumnezeu i-a luminat cu lumina înțelegerii Sfintei Evanghelii. Mai întâi a șezut în Emaus cu Hristos la cină, urmând să mănânce cu El prinz întru împărăția lui Dumnezeu. Apoi a cunoscut în frângerea pâinii pe Fiul lui Dumnezeu, pe Care Iuda, la Cina cea de Taină, nu a voit să-L cunoască.

Focul dragostei către Dumnezeu care se ascundea în inima Sfântului Luca a ieșit la vedere prin aceste cuvinte: „Oare nu era inima noastră arzând întru noi, când ne grăia nouă pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?”. Și ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălțarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia. Și a scris nu numai cele ce singur a văzut și le-a auzit, ci și pe cele pe care le avea scrise în inima sa, nu din condei, ci din dragoste. De asemenea le-a povestit și pe acelea pe care mai înainte el le-a văzut și le-a auzit de la cei ce merseseră după Hristos. Iar mai pe urmă, aproape de patimile lui Hristos, a început a umbla după Dânsul, precum se scrie la începutul Evangheliei: „Ne-au dat nouă cei ce au fost din început, singuri văzători și slujitori ai Cuvântului”.

Sfântul Luca a fost părtaș durerilor și ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urmă lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci și neamurilor. El a fost în Roma la dânsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, și era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: „Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit”. La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicând: „Dar nu numai atât, ci este și ales de către Biserici ca tovarăș al nostru de călătorie, având darul acesta, spre slava Domnului Însuși și spre osârdia noastră” (II Corinteni 8, 19). Aici Sfântul Ieronim înțelege că Apostolul Pavel îl laudă pe Luca.

Apoi Luca, plecând din Roma, a mers spre răsărit, binevestind pe Hristos și suferind dureri și osteneli pentru sfânt numele Lui. Străbătând toată Livia, a mers în Egipt unde a luminat Tivaida, cea de mai sus zisă, prin bunavestire și în Tivele (cetățile) Beoției a rânduit bisericile, hirotonind preoți și diaconi. Apoi pe cei bolnavi cu trupul și cu sufletul i-a tămăduit și, pătimind multe, s-a odihnit întru Domnul, având mai mult de optzeci de ani.

Pe locul unde s-a pus sfântul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduiește durerea de ochi, în semnul meșteșugului celui doctoricesc. Pentru această era știut de credincioși mormântul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfântului Apostol. Apoi aflând Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, de moaștele lui tămăduitoare, a trimis pe Artemie, cârmuitorul Egiptului, care mai pe urmă a fost chinuit pentru Hristos de Iulian Paravatul, care a adus cu mare cinste în cetatea împărătească moaștele Sfântului Apostol și evanghelist Luca.

Când s-au adus cu cântări și cu laude în cetate sfintele moaște, un famen al palatului împărătesc, anume Anatolie, zăcând de multă vreme pe patul durerii și cheltuind avere multă la doctori, căutând tămăduirea pe care n-o putuse dobândi de nicăieri, auzind că se aduc în cetate moaștele Sfântului Apostol Luca s-a rugat cu toată osârdia către sfântul și, pe cât îi era lui cu putință, s-a sculat de pe pat, poruncind să fie dus la tămăduitoarea raclă a apostolului. Când a ajuns și s-a atins de ea cu credință, închinându-se moaștelor sfântului, s-a vindecat îndată de boală și, câștigând desăvârșita sănătate și tărie, a purtat pe umerii săi, împreună cu ceilalți oameni, racla cu moaștele Sfântului Apostol Luca în Biserica Sfinților Apostoli. Acolo, sub sfințita masă, unde erau sfinții Andrei și Timotei, au pus sfințitele moaște ale sfântului Luca.

Se spune despre dânsul că el a zugrăvit minunat chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtând în brațe pe Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi a zugrăvit și alte două icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și le-a adus la Maica Domnului, spre a vedea dacă îi vor plăcea; iar ea, văzând acele chipuri ale sale, a grăit astfel: „Darul Celui ce S-a născut din mine și al meu să fie cu icoanele acestea”. Sfântul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn și chipurile sfinților și mărilor Apostoli Petru și Pavel și de la dânsul s-a început în toată lumea acel bun și preacinstit lucru, adică zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui și a tuturor sfinților, pentru împodobirea Bisericii și spre mântuirea credincioșilor, celor ce cu dreaptă credință cinstesc sfintele icoane. Amin.

Apostolul Tit (Secolul I)

/0 Comentarii/în , /de /999 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Apostolul Tit

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Tit s-a născut în Creta, din părinţi idolatri, fiind de origine greacă.

Ajungând la credinţa în Hristos prin intermediul Sfântului Apostol Pavel, el devine ucenicul acestuia și devotat tovarăș și ajutor în timpul propovăduirii Evangheliei.

El a fost unul din Cei Șaptezeci de Apostoli.

Este pomenit de Biserică la 25 august, iar la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.

Sfântul Apostol Tit (Secolul I) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Apostol Tit (Secolul I) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viaţa

Sinaxarul, citând o scriere a Sfântului Apostol Zina, arată că Sfântul Apostol Tit era cretan de origine greacă, dar dintr-o familie idolatră.

A primit încă din copilărie o aleasă educație grecească clasică, de care era pasionat.

Nu s-a căsătorit, trăind toată viaţa în curăţie.

În preajma vârstei de 20 de ani, Sfântul Tit a devenit nemulțumit doar cu educaţia clasică greacă și a cercetat, se pare în urma unor îndemnuri de Sus, Legea evreiască, fiind atras de cuvintele Profetului Isaia.

Conducătorul Cretei, unchiul său, îl trimite la Ierusalim să cerceteze cele auzite despre nașterea și minunile Domnului Iisus Hristos.

Fiind în Ierusalim, Sfântul Tit a asistat la predicile Mântuitorului și a crezut în El.

A fost de faţă la pătimirile și la moartea lui Iisus Hristos pe Cruce, apoi la Învierea și Înălţarea la Cer ale Mântuitorului.

În ziua Pogorârii Duhului Sfânt, viitorul apostol a auzit cu urechile lui cum, după coborârea Duhului Sfânt, Cei Doisprezece Apostoli vorbeau în limbi diferite, printre care era și limba vorbită în Creta (Fapte 2,11), iar atunci s-a convertit, ascultând cuvintele Sfântului Apostol Petru, fiind însă botezat mai târziu de Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Pavel îl hirotonește episcop în cetatea Gortina din insula Creta și, ulterior, îi trimite o epistolă, care îi poartă numele.

Sfântul Apostol Pavel îl menţionează frecvent ca ucenic dintre elini, tovarăș de drum și/sau trimis al său (e.g. în II Corinteni 7; 8; 12, 18, în Galateni 2, la II Timotei 4, 10).

Astfel, îl însoțește pe Sfântul Pavel în Antiohia, Seleucia, Cipru, la Salamina, în insula Pafos apoi în Perga (Pamfilia), în Antiohia (din Pisidia), apoi la Iconia, în casa Apostolului Onisifor; apoi mai departe Listra și Derbe.

Mai apoi, în Creta fiind conducător un cumnat al lui Tit, merge împreună cu Sfântul Pavel acolo, propovăduind și acolo Evanghelia.

Au plecat apoi mai departe în Asia, apoi la Roma, unde primind Sfântul Pavel mucenicia, Sfântul Tit s-a întors în Creta, propovăduind mai departe Evanghelia și convertindu-i la credinţa în Hristos pe compatrioţii săi.

Sfântul Tit a adormit în pace la venerabila vârstă de 94 sau 97 de ani, lăsând în Creta o Biserică bine consolidată.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Bartolomeu și Tit, rugați pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Arătându-te împreună-vorbitor cu Pavel, împreună cu dânsul nouă mai înainte ai vestit Cuvântul, Apostole, grăitorule de tainele dumnezeiescului dar, Fericite Tit. Pentru aceasta strigăm către tine: Nu înceta a te ruga pentru noi toți.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Tit trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr fără barbă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

Viața Sfântului Apostol Tit

Sfântul Apostol Tit (Secolul I) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Tit (Secolul I) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Tit era de fel din Creta și din părinți de bun neam, pentru că se trăgea din seminția lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioși, deoarece se țineau de păgânătatea închinării de idoli, și chiar el singur tot aceleași păgânătăți a slujit de la început. El din tinerețea lui a arătat multă sârguința către înțelepciunea păgâneasca, îndeletnicindu-se la citirea cărților vechi de filosofie și făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer și ale celorlalți scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate și în întreaga înțelepciune, măcar că era în necunoștință de Dumnezeu. El și-a păzit fără de prihană feciorească curățenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dânsul Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dânsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L știa prin credință, pe Acela îl cinstea prin fapte bune și Lui I se arăta plăcut.

Când era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dânsul și zicându-i: „Tite, ție ți se cade să te duci de aici și să-ți mântuiești sufletul tău, pentru că nu-ți ajunge spre mântuire numai învățătura păgâneasca”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca și a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că știa glasurile și cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaște înțelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, când i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărți evreiești; și după acea vedenie, el a început a le cerceta.

Căzându-i în mina cartea Sfântului prooroc Isaia, a deschis-o și a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiți-vă către Mine ostroave…, pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca și cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sunt acestea: Robul Meu ești și Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sunt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulți păgânești, pentru că eu sunt Dumnezeul tău. Și iarăși: Eu sunt Dumnezeul tău, care țin dreapta ta și-ți grăiesc ție. La sfârșitul capitolului a citit despre idoleasca înșelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sunt, nu-ți vor răspunde; căci aceia care îi fac pe ei sunt printre voi, și vă înșeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, și multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizându-i ușa minții spre cunoștința adevăratului Dumnezeu și spre înțelegerea înșelăciunii idolești și a rătăcirii păgânești, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.

În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni și fapte negrăite; căci slava despre Dânsul străbătuse prin toate marginile pământului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbați, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înțele-gător și iubitor de înțelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi și a înțelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos și a vorbi cu dânsul și tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.

Tit, mergând la Ierusalim și văzând pe Stăpânul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui și ucenicilor Lui amestecându-se cu ceilalți din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut și mântuitoarele Patimi și s-a încredințat despre Învierea Lui. Iar după Înălțarea Domnului, Sfântul Duh pogorându-se peste Apostoli în limbi de foc și grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui și se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era și Tit –, mirându-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinții Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor și propovăduitor în patria sa, Creta.

Fericitul Tit a fost rânduit în slujba apostolească, când li s-a deschis neamurilor ușa credinței. Mai întâi a fost botezat Cornelie sutașul; apoi după dânsul și ceilalți elini. Atunci și Tit, fiind din neamul celor netăiați împrejur, a luat botezul de la Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că până atunci, deși Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiați împrejur, iar pe de alta, că greu își socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuință mai întâi limbilor care primeau credința, ziceau că nu este cu putință cuiva să se mântuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorându-se în Iudeia, învăța pe frați, zicând: De nu vă veți tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteți să vă mântuiți. Unii ca aceștia cârteau asupra Sfântului și Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutașul, zicând: „Ai intrat și ai mâncat cu dânșii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.

Deci, pe când Sfinții Apostoli vorbeau sobornicește despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creștinate fără tăierea împrejur. Atunci și fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomenește către Gălăteni, zicând: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfințit de ceilalți apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rândul celor șaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfântul Pavel la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca și fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dânsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar și milă. Zice încă și aceasta: Este de trebuință să rugăm pe Tit, că precum a început, așa să și sfârșească… Și a zis iar: Mulțumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiași sârguința în inima lui Tit…

De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numește fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează și zice în sine: Ducându-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, și fiindu-mi ușa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflând pe Tit, fratele meu… Deci, când Tit nu era de față, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot așa și când era el de față avea duhovnicească mângâiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mângâiat prin venirea lui Tit… Și iarăși zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.

Pavel, străbătând multe țări cu bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a ajuns și în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întâi râdea; apoi, murind fiul lui și fiind înviat de Sfântul Apostol Pavel, a crezut în Hristos și a primit Sfântul Botez cu toată casa sa. Apoi mulți necredincioși din insula aceea au primit sfânta credință și Botezul. Sfântul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei și în celelalte insule dimprejur. Și, încredințându-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte țări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.

Ducându-se în Nicopoli, a scris Sfântului Tit o scrisoare învățătoare, cum trebuie să cârmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfârșite, și să așezi preoți prin toate cetățile, precum ți-am poruncit. Sfântul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostolești, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfântul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredințat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfârșite, și nu l-ar fi făcut judecător la atâția episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.

Sfântul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfântul Tit iar la el, zicând către dânsul în scrisoarea sa: Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguiește-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfântul Tit, ducându-se în Nicopoli și zăbovind puțin cu dânsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfântul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanțuri, și de acolo a fost dus la Roma. Sfântul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoința pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma până la sfârșitul Sfântului Pavel, și, îngropând cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.

Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăți ale Cretei, care se numea Gortina, și se ostenea neîncetat, întorcând pe păgâni la Hristos, învățându-i cu cuvintele și încredințându-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeița păgînilor, la care se ducea mulțime de popor păgânesc și i se închina cu aducere de jertfe. Sfântul Apostol Tit, ducându-se acolo în vremea adunării și prăznuirii păgînilor, grăia către dânșii cuvântul lui Dumnezeu și îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu și să-și cunoască înșelăciunea idolească.

Poporul neluând aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului și îndată acel idol a căzut, sfărâmându-se în bucăți. Poporul s-a spăimântat, și de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, când din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capiște mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, și era tocmai pe sfârșite, Tit, apostolul lui Hristos, trecând pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu și deodată a căzut capiștea, risipindu-se până în temelie. Prin această minune, mulțime de păgâni s-au întors la Hristos și au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.

Astfel Sfântul Apostol Tit, luminând cu lumina sfintei credințe insula Creta și cele dimprejur, și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat către Domnul, având 94 de ani de la nașterea sa. La sfârșitul său a văzut pe sfinții îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase fața ca soarele, căci întreaga sa viață fusese lumina lumii; și tot al aceluia era și sfârșitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Sfântul Sfințit Mucenic Eutihie (Secolul I)

/0 Comentarii/în , /de /2.374 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Eutihie

Sfântul Eutihie provenea, conform tradiţiei bisericeşti, din Sevas­tia Palestinei.

Auzind el de propovăduirea Evangheliei lui Hristos, şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de ucenicul cel iubit al lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul.

Sfântul Sfinţit Mucenic Eutihie urma cu multă râvnă obiceiurile Evanghelistului Ioan Teologul, învăţând de la el cereasca înţelepciune.

Drept aceea, dezrădăcinând din temelie înşelăciunea idolească şi scoţând darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor, Eutihie s-a umplut de râvnă apostolească şi de har, propovăduind cuvântul Domnului Iisus Hristos şi alături de Sfântul Apostol Pavel.

De aceea, Sfântul Eutihie este numit ucenic al celor doi Apostoli, deşi nu se află în numărul celor 70.

S-a cinstit, deci, cu numele de Apostol, ca unul care s-a ostenit în toată vremea cu cei mai mari Apostoli la propovăduirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos şi ca unul ce a fost hirotonit de ei episcop, la slujirea cuvântului şi la aducerea Sfintei Jertfe.

După ce a fost sfinţit episcop, Eutihie a continuat să propovăduiască Evanghelia Mântuitorului Hristos cu şi mai multă râvnă, aducând pe mulţi necredincioşi la adevărata credinţă.

Se spune că un înger al Domnului îl însoţea pretutindeni pe unde mergea şi-l întărea pe el, zicându-i mai dinainte cele ce aveau să se întâmple.

A suferit pretutindeni legături şi bătăi, pătimind cu bărbăţie.

A îndurat chinuri pentru credinţa în Hristos şi a fost chiar dat fiarelor spre mâncare, dar a rămas teafăr.

Odată, fiind chinuit de foame în temniţă, o mână nevăzută i-a adus pâine şi l-a întărit atât de mult, încât socotea toate chinurile ca pe un nimic.

La sfârşit, a fost dus legat de la Efes în patria sa, Sevastia din Palestina.

Slujba din Minei aminteşte că sfântului i-a fost tăiat capul cu sabia, luând astfel cununa muceniciei de la Hristos.

 

Troparul, glas 4:

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Eutihie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Eutihie

Sf. Sfințit Mc. Eutihie (Secolul I) - foto preluat de pe crestinortodox.ro

Sf. Sfințit Mc. Eutihie (Secolul I) – foto preluat de pe crestinortodox.ro

Sfântul Eutihie avea ca patrie Sevastopolul. El, auzind de buna vestire a lui Hristos, și-a lăsat părinții și rudele și s-a apropiat de iubitul ucenic al lui Hristos, de Apostolul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Deci, urmând obiceiurilor lui și fiind următor vieții aceluia, învățase de la dânsul cereasca înțelepciune, și scosese darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor.

Umplându-se el de râvna apostolească, a dezrădăcinat din temelie înșelăciunea idolească. Asemenea și pe Sfântul Apostol Pavel aflându-l, că steaua pe soare, i-a urmat lui, ostenindu-se împreună cu dânsul în propovăduirea cuvântului și răbdând bărbătește toate primejdiile. Pentru aceea este numit ucenic al amândurora, al Sfântului Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu și al Sfântului Apostol Pavel. Numindu-se el apostol – între cei mai mici apostoli -, deși nu se află în numărul celor șaptezeci de apostoli, însă s-a cinstit cu numire apostolească, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari apostoli întru bună vestire a lui Hristos și ca unul ce a fost sfințit de dânșii episcop la slujirea cuvântului și la jertfe. Eutihie a străbătut multe țări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dânșii, ci și singur. El nu umblă singur, ci avea călător împreună pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea și îi spunea mai înainte cele ce avea să i se întâmple. El suferea pretutindeni legături și bătăi, și pătimea cu bărbăție pentru Domnul său.

Odată, fiind chinuit de foame în temniță, i s-a adus pâine de o mână nevăzută, cu care se întărise atât, încât socotea muncile întru nimic. Iar când l-a dezbrăcat ca să-l chinuiască, și când i-a strujit trupul cu unghii de fier, a curs din cinstitul lui trup, mir de bună mireasmă și a umplut văzduhul de bună mirosire. După aceea, fiind aruncat în văpaia focului, s-a auzit tunet din cer și s-a pogorât o ploaie mare, încât a stins focul; iar sfântul a rămas viu și nevătămat, slăvind pe Dumnezeu. Altădată a fost dat spre mâncare fiarelor; dar și acelea s-au îmblânzit înaintea feței lui, și s-au făcut ca niște miei.

Ceea ce este mai de mirare, este faptul că unui leu, dându-i drumul asupra lui, acela a grăit cu glas omenesc, propovăduind măririle Mântuitorului Hristos. Atunci s-au mirat și s-au spăimântat toți, care se uitau la acea priveliște. Dar ce minune este pentru că Cel ce a putut de demult să deschidă gura măgarului lui Valaam, să vorbească ca oamenii, oare nu putea să rânduiască gura leului ca să grăiască omenește, spre mustrarea și rușinarea păgînilor, și spre mărirea atotputerniciei Sale? Deci și aici tot Domnul este, cum a fost și acolo, făcând minuni. Însă cum Sfântul Apostol Eutihie și-a săvârșit nevoința alergării sale, despre aceasta se povestește în Prolog că s-a sfârșit fiind adus legat de la Efes în patria sa, Sevastopol. Slujba din Minei pomenește în ce chip s-a sfârșit, zicând că i s-a tăiat capul cu sabia, fiind încununat de Iisus cu coroana biruinței.

Notă – Unii povestesc despre Sfântul Eutihie că ar fi fost tot acela care se pomenește în Faptele Sfinților Apostoli la cap.3. Era un tânăr oarecare, anume Eutihie, care, șezând la fereastră, amețit de somn, a căzut jos din acea casă, de la rândul al treilea și, murind, l-a înviat Sfântul Apostol Pavel. Dar de această înștiințare vrednică de credință n-am aflat încă, și nu se pare să fi fost tot acel Eutihie care a căzut, căci era din Troada, precum se arată tot în cap. 3 al Faptelor Apostolilor, care zice: Am venit în Troada… Patria acestui apostol Eutihie care se cinstește acum era Sevastopolul.

Deci, cetatea Troada este în Frigia, iar Sevastopolul în Palestina. Deși zic cei ce socotesc că Eutihie este unul și același cu tânărul din Troada, care a căzut din casă de la rândul al treilea, fiind ucenic al Sfântului Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, însă nu se potrivește cu sfârșitul. Aceia spun de Eutihie, care este în Faptele Apostolilor, că a propovăduit în Spania, și acolo s-a dus la Domnul. Iar acest Eutihie care se cinstește acum, aducându-se de la Efes în Sevastopol, patria sa, s-a sfârșit prin tăiere cu sabia.

 

cititi despre Sf. Sfințit Mc. Eutihie si pe: doxologia.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei (secolul I d.Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /9.932 vizite

foto si articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie,  s-a născut în Antiohia şi la vârsta bărbăţiei a mers cu tatăl său la Ierusalim. Călătoria lor a avut loc la scurtă vreme după Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi după Pogorârea Duhului Sfânt.

Sf. Sfințit Mc. Pangratie, episcopul Taorminei.(secolul I d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Pangratie, episcopul Taorminei.(secolul I d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

La Ierusalim, Sfântul Pangratie i-a cunoscut pe Sfinţii Apostoli, mai ales pe Sfântul Apostol Petru, de la care a primit Botezul creştin. Văzând râvna sa pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos, Sfântul Petru l-a hirotonit pe fericitul Pangratie Episcop al Tavromeniei din Sicilia (astăzi oraşul Taormina).

Iar după Inălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului.

Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu toţi ai casei lui.

Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin.

Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând:

„Iată, vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.

Acestea aşezându-le bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al lui Hristos”.

Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia cerului.

Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă.

Iar Petru i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie:

„Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi”. Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare.

Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând, s-au botezat cu toţii.

Prin acest har, Pangratie ardea şi mai mult de râvna pentru răspândirea credinţei creştine. Propovăduirea sa a adus multă roadă: prin el, însuşi dregătorul împărătesc Bonifatie s-a botezat şi apoi a ridicat o biserică.

Dar, cu toată râvna Sfântului Pangratie, mulţi dintre locuitori nu au renunţat la păgânism.  Întâmplându-se ca Bonifatie să plece pentru o vreme din oraş, păgânii s-au folosit de această lipsă a dregătorului, şi prinzând pe Sfântul Pangratie, l-au ucis. Şi aşa, ca mucenic, şi-a încheiat Sfântul Pangratie viaţa lui îna­intea Domnului.

 

Tropar

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Pangratie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Pangratie pe: doxologia.ro; pravila.ro

Apostolul Bartolomeu (†69 d.Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /3.861 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Apostolul Bartolomeu

Sfântul, slăvitul și mult-lăudatul Apostol Bartolomeu, cunoscut și sub numele de Natanael, a fost unul din cei Doisprezece Apostoli. Este pomenit în Evangheliile sinoptice și în Fapte. Prăznuirea lui se face la 11 iunie (împreună cu Sfântul Apostol Barnaba) și la 25 august (mutarea moaștelor sale).

Sf. Ap. Bartolomeu (†69 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Bartolomeu (†69 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

După Înălțarea Domnului, Bartolomeu a propovăduit în Asia împreună cu Apostolul Filip, cu sora lui Filip, Mariana și cu Apostolul Ioan. Mai târziu a propovăduit în India și în Armenia unde a fost martirizat. Înainte de a merge în India, el a fost crucificat cu capul în jos în Hierapolis împreună cu Apostolul Filip pentru că au omorât un șarpe uriaș pe care oamenii îl adorau și pentru că a vindecat mulți bolnavi prin rugăciunile sale. El a fost dat jos de pe cruce în timpul unui mare cutremur pentru că oamenii au crezut că Dumnezeu îi judecă; Sfântul Filip murise deja.

Apoi, el a mers în India, a tradus Evanghelia după Matei și a vindecat-o pe fiica regelui Armeniei de demență; dar invidiosul frate al regelui l-a crucificat, jupuit și apoi i-a tăiat capul.

Creștinii i-au îngropat trupul, dar datorită minunilor care se întâmplau lângă aceste moaște, păgânii au aruncat sicriul său în mare. Sicriul a ajuns în insula Lipara unde episcopul Agaton – care-l cunoscuse într-o vedenie, în timp ce dormea – l-a înmormântat într-o biserică. Sfântul Bartolomeu i-a apărut Sfântului Iosif Imnograful și l-a binecuvântat să fie capabil să cânte imnuri de credință, spunându-i: „Apa înțelepciunii să curgă peste limba ta!” De asemenea, el i-a apărut împăratului Anastasius (491-518) și i-a spus că va ocroti orașul nou construit Dara. Ulterior, moaștele sale au fost transferate la Roma unde minunile au continuat.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Vartolomeu și Varnava, rugați pe milostivul Dumnezeu
ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 4-lea) :

Arătatu-te-ai mare soare Bisericii,
cu strălucirile învățăturilor și ale înfricoșatelor minuni,
la lumină povățuind pe cei ce te cinstesc pe tine,
Vartolomee, Apostole al Domnului.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată Sf. Apostol Bartolomeu se zugrăvește sub chipul unui tânăr, cu început de barbă (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 149).

 

cititi mai mult despre Sf. Ap. Bartolomeu si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Apostol Bartolomeu

Sf. Ap. Bartolomeu (†69 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Bartolomeu (†69 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea limbilor în chip de foc ale Sfântului Duh, acestuia i-au căzut sorții ca, împreună cu Sfântul Apostol Filip, să meargă în Siria și în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Deci au plecat amândoi în părțile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărțindu-se prin cetăți și apoi iarăși întâlnindu-se; și întorceau cu învățăturile lor pe mulți oameni spre mântuire.

Deci într-o vreme, Sfântul Filip despărțindu-se de Sfântul Bartolomeu și ducându-se în părțile Asiei Mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu la popoarele sălbatice din Lidia și Misia, i-a poruncit DumnezeuSfântului Bartolomeu, care era prin alte cetăți, să meargă în ajutorullui Filip. Și întâlnindu-se ei, amândoi într-un gând sufereau ostenelile și relele pătimiri apostolești, precum scrie despre aceasta în pătimireaSfântului Apostol Filip, astfel:

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma și sora lui, fecioara Mariamia, toți slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetățile Lidiei și ale Misiei, binevestindu-le și suferind multe ispite și scârbe de la cei necredincioși, fiind bătuți, închiși în temnițe și loviți cu pietre. Dar păzindu-se vii întru toate acele ispite și bătăi, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună- vestirea lui Hristos.

Și au ajuns și până în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan- Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo și mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în țara Frigiei. Și intrând în cetatea Ierapole a Frigiei, au propovăduit pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înșelăciune. Și era acolo o viperă oarecare, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiță și o țineau închisă în capiștea cea zidită pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor mai păzea cu cinste și alte târâtoare, balauri și vipere. Pentru aceea, Sfântul Filip cu însoțitorii săi mai întâi s-au înarmat prin rugăciune asupra acelei vipere. Atunci s-a întâmplat să fie cu dânșii și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumne­zeu, care le-a ajutat și au biruit vipera, înjunghiind-o cu rugăciunea ca și cu o suliță; și au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu s-a despărțit degrabă de dânșii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăți pentru a propovădui bunăvestirea lumii. Iar Sfântul Filip cu Bartolomeu și cu Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli și să strălucească cunoștința adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua și noaptea în predicarea cuvântului, învățând pe cei înșelați, înțelepțind pe cei fără de minte și povățuind la calea dreptății pe cei rătăciți.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Deci Sfinții Apostoli i-au deschis cu rugăciunea ochii cei trupești, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat și ochii cei sufletești și, botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieșit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; și s-a adunat popor mult în casa lui. Și Sfinții Apostoli îi învățau credința în Iisus Hristos pe cei ce veneau. încă se mai aduceau acolo și mulți neputincioși, pe care îi tămăduiau pe toți prin rugăciune și izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulți au crezut în Hristos și s-au botezat de acești Sfinți Apostoli. Iar antipatul acelei cetăți avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind mușcată de un șarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Și auzind ea de Sfinții Apostoli că sunt în casa lui Stahie și că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o ducă la dânșii, nefiind bărbatul ei acasă. Și a câștigat de la dânșii îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat și de mușcătura șarpelui și de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învățătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învățat a crede în Hristos, de la niște oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; și s-a făcut după porunca lui. Și s-a strâns în Ierapole o mulțime mare de popor și, prinzând pe Sfinții Apostoli Bartolomeu, Filip și sora sa, Mariamia, îi târau pe uliță, bătându-i și batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniță. După aceea antipatul a șezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunându-se la dânsul toți slujitorii idolești și slujitorii viperei celei ucise, au făcut plângere împotriva Sfinților Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noștri-: căci de când au intrat acești străini în cetatea noastră, au pustiit altarele marilor zei, pentru că poporul a uitat să aducă obișnuitele lor jertfe; încă au mai omorât și cinstita noastră zeiță viperă și toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu lași să mai trăiască acești fermecători”.

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor fi farmece în îmbrăcămintea lui și, dezbrăcându-l, n-au găsit nimic; asemenea și pe Bartolomeu l-au dezbrăcat. Iar când se apropiarăde Mariamia, vrând să o dezbrace și pe ea și să-i dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-a schimbat înaintea ochilor lor și s-a făcut ca o văpaie de foc, iar păgânii, înspăimântându-se, au fugit din fața ei. După aceea ighemonul a osândit pe Sfinții Apostoli la răstignire.

Deci mai întâi găurindu-i călcâiele Sfântului Apostol Filip, l-au legat cu o funie și, spânzurându-l de un lemn în preajma ușii capiștei viperei, l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l și lovindu-l cu pietre. După aceea l-au răstignit și pe Sfântul Bartolomeu lângă pereții capiștei și îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghițit pe antipat și pe toți slujitorii viperei, împreună cu mulțime de popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoșat toți credincioșii și necredincioșii și au strigat către Sfinții Apostoli ca să-i miluiască și să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pământul de vii. Și îndată grăbindu-se, au dezlegat pe Bartolomeu, iar pe Filip n-au putut să-l dezlege îndată, că era spânzurat sus.

Dar astfel a fost bună voirea lui Dumnezeu, ca prin acest fel de pătimire și moarte să treacă apostolul Lui de la pământ la cer, spre care și picioarele lui erau întoarse. Astfel fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmașii săi, ca să le ierte toate greșelile și să le lumineze ochii minții lor, ca să cunoască și să vadă adevărul. Iar Domnul s-a plecat spre rugăciunea lui și îndată a poruncit pământului de a scos vii pe toți pe care îi înghițise, numai antipatul și cu slujitorii viperei au rămas în adânc. Iar ceilalți au mărturisit cu mare glas și au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezați.

Și pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, deci l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăție și-a păzit fecioria, privind la pătimirea și la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste și l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine și-a săvârșit alergarea sa. Iar Bartolomeu a botezat pe toți cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le episcop pe Stahie. După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip, iar în locul unde a curs sângele lui, a crescut viță de vie după, trei zile, în semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, acum se îndulcește de bucuria cea veșnică, împreună cu Domnul său în împărăția cerului.

Iar Sfântul Apostol Bartolomeu și fericita fecioară Mariamia au mai zăbovit câteva zile în Ierapole după îngroparea Sfântului Filip și, întărind bine în credință biserica cea nou adunată, s-au despărțit, pornind fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a și mutat către Domnul, iar Sfântul Bartolomeu s-a dus în părțile Indiei și a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând și propovăduind cuvântul Domnului prin cetăți și sate și tămăduind pe cei neputincioși cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulți și facându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor. încă a lăsat la ei și pe cea în limba evreiască, care, după o sută de ani și mai mult, a fost adusă în Alexandria de Pantin, filosoful creștin.

Iar după ce a ieșit din India, Sfântul Bartolomeu s-a dus în Armenia cea mare. Și mergând el acolo, idolii și mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut, zicând cu mare glas acest din urmă cuvânt, că „Bartolomeu îi izgonește și-i muncește pe ei”. Și se izgoneau duhurile cele necurate nu numai din idoli, dar și din oameni prin venirea Sfântului Apostol Bartolomeu; pentru aceea, mulți credeau în Hristos. în țara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită, iar diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, și de aici ne izgonești pe noi?”. Iar împăratul auzind aceasta, a poruncit să fie căutat Bartolomeu cu dinadinsul.

Iar apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut să­nătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulțumească sfântului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri: cu aur, cu argint, cu mărgăritare și cu alte lucruri prețioase. Iar el, fiind sărac cu duhul și neavând trebuință de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac neguțătorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omenești, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer și atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguțător”. Și umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa și au fost botezați de mâinile sfântului apostol atât împăratul Polimie, cât și împărăteasa, fiica lui cea tămăduită și mulți din boieri și popor fără număr; căci mai mult de zece cetăți, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.

Aceasta văzând slujitorii idolești, s-au mâniat asupra sfântului apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea și jertfele din care ei se hrăneau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis fratele împăra­tului, l-au îndemnat să-l piardă pe Bartolomeu și să răzbune nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind vreme potrivită, a prins pe sfântul apostol și l-a muncit în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, și fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioși îi întărea în credință, iar pe cei necredincioși îi sfătuia să cunoască adevărul și să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos. Iar muncitorul, nesuferind aceste cuvinte, a poruncit să jupoaie pielea de pe el; dar sfântul răbda și într-această muncă ca într-un trup străin, neîncetat binecuvântând și proslăvind pe Dumnezeu. In sfârșit, muncitorul a poruncit ca odată cu pielea să-i taie și capul. Atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, luându-se capul de la trup, care singur a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Bartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele multe dureri și osteneli la odihna cea fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Iar credincioșii, care au fost de față la sfârșitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, și le-au pus într-o raclă de plumb, așezându-le în aceeași cetate Albana din Armenia mare. Iar de la sfintele lui moaște se dădeau bolnavilor tămăduiri cu minune; pentru aceasta, mulți necredincioși s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

Iar după multă vreme, prigonitorii din părțile acelea, cei întunecați cu îndrăcirea idolească, auzind și văzând minunile ce se făceau de moaștele Sfântului Bartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaște cu racla cea de plumb și le-au aruncat în mare. Dar o, minune! Racla cea de plumb a plutit ușoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Și s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetății Liparului, despre moaștele apostolești care au fost aduse de ape. Și ducându-se episcopul cu clerul și cu tot poporul la malul mării și găsind moaștele, s-au minunat cu toții cum racla cea de plumb și cu moaștele nu s-au afundat în apă, ci, mai ușoară decât o luntre, a călătorit pe mare o cale atât de lungă până la dânșii. Pentru aceasta au preamărit pe Dumnezeu și au luat racla cu moaștele și au pus-o în biserica lor cu bucurie și cu cântări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea și aceasta despre Sfântul Bartolomeu, care se scrie în viața Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câștigând o părticică din moaștele Sfântului Apostol Bartolomeu, a adus-o în locașul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică osebită în numele apostolului și partea aceea din moaștele lui a pus-o într-însa cu cinste; și adeseori se învrednicea a-l vedea pe sfântul apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste și credință. Și dorea să împodobească cu cântări de laude praznicul acestui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acel lucru sau nu.

De aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu și apostolului, ca să i se dea lui pentru aceasta încredințare și să i se dăruiască înțelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Și rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu post și cu lacrimi, și apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Bartolomeu arătându-i-se în altar, îmbrăcat în haine albe, și ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iar Iosif apropiin­du-se de sfântul apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă și a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu și să izvorască din limba ta apele cereștii înțelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!”. Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Bartolomeu s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăită bucurie și simțind în sine darul înțelepciunii, s-a întins cu totul spre mulțumire.

Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericești și pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Bartolomeu, dar și pe ale multor sfinți; iar mai ales pe a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea și pe a Sfântului Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câștigat și numirea de „scriitor de cântări”. Iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci de toată făptura. Amin.

Notă. Unii îl socotesc pe acest Sfânt Bartolomeu că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca și cum Natanail ar fi fost unul și același cu Bartolomeu – Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl său, i se zicea Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul „var” în limba evreiască se tâlcuiește „fiu”, precum și Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru:Fericit ești, Simon var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Așa și acest sfânt apostol, ca și cum după tată se numea Bartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei și mai des, precum este arătat în Scriptura Legii Vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 și în Cartea a Il-a a împăraților în capitolul 3, stihul 3. Iar ei socotesc că numele cel adevărat al lui Bartolomeu ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Bartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei Sfinți Evangheliști Matei, Marcu și Luca, care pomenesc pe Bartolomeu, nu îl pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu îl pomenește pe Bartolomeu, și spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânarea peștilor, când L-a văzut pe Iisus Hristos după înviere, pentru că zice: Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu și ceilalți.

Iar alții nu se învoiesc la aceasta, precum și Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, iar alții socotesc că Natanail este unul din cei șaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Alban, unde a pătimit Sfântul Bartolomeu, să nu creadă cineva că este țara Albaniei, pentru că una este țara Albaniei în Europa și alta cetatea Alban în Armenia cea mare, care este în Asia. încă mai sunt și prin alte părți cetăți cu același nume.

Apostolul Barnaba (secolul I d.Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /1.027 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ap. Barnaba (secolul I d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Barnaba (secolul I d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Apostolul Barnaba

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Barnaba sau Varnava (gr. Barnabas) a fost unul dintre Cei Șaptezeci de Apostoli și însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în unele din călătoriile sale misionare.

Este pomenit în mai multe rânduri în Faptele Apostolilor și în două din epistolele Sfântului Apostol Pavel, Galateni și II Corinteni.
Prăznuirea lui se face pe 11 iunie.

Sf. Ap. Barnaba (secolul I d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Barnaba (secolul I d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Barnaba s-a născut într-o familie bogată din tribul lui Levi. Originar din Cipru, cel ce avea să devină mai târziu unul din cei Șaptezeci de Apostoli a studiat cu Saul (mai târziu Sfântul Apostol Pavel) sub îndrumarea lui Gamaliel.

La naștere a primi numele de Iosif, dar Apostolii îl strigau Barnaba (fiul consolării – FA 4, 36: „Iar Iosif, cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuiește fiul mângâierii), un levit, născut în Cipru”) pentru că avea darul de a alina sufletele oamenilor.

Sfântul Barnaba este cel care l-a introdus pe Sfântul Apostol Pavel celorlalți apostoli după convertirea sa și a jucat un rol important în raporturile dintre comunitatea din Ierusalim și cea din Antiohia. Sfântul Barnaba a fost, probabil, primul care a propovăduit în Roma și Milano.

El a fost martirizat de către evrei în insula Cipru și a fost înmormântat de către Sfântul Marcu. Mulți bolnavi și-au găsit vindecarea la mormântul lui, al cărui loc a rămas necunoscut până la cel de-Al IV-lea Sinod Ecumenic, în anul 451, când Sfântul i-a apărut Arhiepiscopului Anthemius în vis dezvăluindu-i locul.

Se crede că această apariție și găsirea moaștelor făcătoare de minuni ale Sfântului Barnaba este ceea ce a oprit Patriarhia Antiohiei să înglobeze Ciprul în jurisdicția sa și de atunci această Biserică din Cipru, de origine apostolică, este autocefală.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Bartolomeu și Barnaba,
rugați pe milostivul Dumnezeu
ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 3-lea):

Slujitor prea adevărat al Domnului ai fost și din apostolii cei șaptezeci te-ai arătat întâi
și ai luminat împreună cu Pavel propovăduirea ta,
tuturor vestind pe Hristos Mărturisitorul.
Pentru aceasta cu cântări, dumnezeiască pomenirea ta, Varnava, săvârșim.

 

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 150, 207) arată că Sfântul Apostol Varnava, episcop al Mediolanului (Milano) trebuie zugrăvit ca un bărbat pe jumătate cărunt, având barbă lungă. Iar pentru zugrăvirea martiriului său, Dionisie amintește că Sfântul Apostol a fost omorât cu pietre.

 

cititi mai mult despre Apostolul Barnaba si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

- Epistola lui Barnaba

- Mormantul Sfantului Apostol Barnaba – Salamina