Articole

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în veacul al XVIII-lea în Sihăstria Putnei, loc de aspră nevoință și de liniște în care se retrăgeau cei mai aleși monahi putneni.

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

 

Sfântul Cuvios Sila

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie.

După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare. Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie.

În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.

Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți.

Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu. Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire. Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți.

La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.

 

Sfântul Cuvios Paisie

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca.

După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie. Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine. De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.

Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

 

Sfântul Cuvios Natan

Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.

Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe. El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești. În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.

Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice.

La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.

La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor.

După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută.

La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă. În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor.

De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

 

Imnografie

Troparul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 1

Mărturisitori ai dreptei credinţe şi apărători ai neamului românesc v-aţi arătat, Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea ostenindu-vă, cereştile daruri aţi luat. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 8

Podobie: Apărătoare Doamnă …

Pe cuvioşii părinţi ai Bucovinei, Sfinţii Sila, Paisie şi Natan să-i lăudăm. Aceştia mult nevoitori fiind, înţelepţi îndrumători s-au arătat. Pentru aceasta cu evlavie cântăm: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi, rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articoel preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760 (precedat de Nechifor, urmat de Gavriil Callimachi).

El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

***

Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei. La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna.

Formarea sa duhovnicească este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova.

S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”, fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în 1744).

În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni: Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor Callimachi.

În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului.

Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română, care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.

A avut grijă și de românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș și din ținutul Clujului.

El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”.

De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova.

A dispus și traducerea în românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și altele.

În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea. Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea „veciniei” – forma autohtonă a iobăgiei – de către Constantin Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a „văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.

În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea, Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei.

În în anul următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării.

A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.

Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material.

Astfel, acest sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.

Retragerea sa la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet.

El a scris astfel despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie.

După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul.

Sf. Iacob Putneanul a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.

 

Cărți tipărite

- Liturghierul (Rădăuți, 1745)

- Penticostarul (Iași, 1754)

- Antologhionul (1755)

- Apostolul (1756)

- Psaltirea (1757)

- Liturghierul (1759)

- Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)

- Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)

- Alfavita sufletească (1755)

- Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)

- Bucvar (1755; retipărit – cu completări – la Viena, 1771)

 

Proslăvirea ca sfânt

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

lasul glasul al 3-lea

Podobie: Mare apărător…

Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Glasul al 4-lea:

Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

Acatistul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (15 Mai)

 

Viața Sfântului Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 - 1778) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Iacob Putneanul este un dar neprețuit, pe care Dumnezeu l‑a făcut poporului român și Bisericii. Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile cu care marele ierarh a fost înzestrat.

Intrat în mănăstire din copilărie, a ajuns egumen la Putna, episcop de Rădăuți, mitropolit al Moldovei și a strălucit tuturor prin dragostea și jertfa pentru oameni, prin râvna pentru Hristos și Biserică, prin demnitate creștină și neînfricare întru apărarea adevărului și a binelui.

Smerit, rugător pentru neam și țară, el a știut să se identifice cu nevoile și durerile poporului, devenind un părinte al tuturor, dăruitor, rugător și jertfitor. Rugăciunile și activitățile sale au fost îndreptate, în primul rând, spre binele familiei, creșterea și educația copiilor și ajutorarea săracilor și a celor în nevoi. A ctitorit mai multe biserici și mănăstiri, a tipărit primul abecedar din Moldova, s‑a îngrijit de înființarea primei școli rurale din Moldova și a Spitalului Sfântul Spiridon din Iași.

Pentru Putna, el este al doilea mare ctitor al mănăstirii și părintele monahilor nevoitori la mănăstire și în așezămintele ei, Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și Mănăstirea veche, în secolul al XVIII‑lea. În jurul lui s‑au adunat părinți care, la rândul lor, au format pe alții și au dus mai departe mesajul pe care l‑a avut Putna dintru început, de la Sfântul Voievod Ștefan cel Mare: buna chivernisire a vieții, iubirea adevărului, iubirea credinței, iubirea a ce este frumos și veșnic.

Începuturile vieții monahale

Sfântul Mitropolit Iacob s‑a născut la 20 ianuarie 1719, într‑o familie credincioasă și așezată din nordul Moldovei. Aproape toți membrii familiei sale vor intra în cinul monahal: părinții s‑au călugărit și au purtat numele Adrian și Mariana, fratele a devenit monahul Ioil, o soră a fost monahia Pelaghia, iar o altă soră, Maria, se va căsători, soțul ei devenind mai târziu ieromonahul Misail de la Schitul Doljești.

Mișcat de râvna pentru Hristos, la numai 12 ani, a intrat în Mănăstirea Putna. Aici a aflat o adevărată școală monahală, cu părinți duhovnicești care transmiteau știința vieții în Hristos de la o generație la alta. Cu smerenie, s‑a predat pe sine ascultării și astfel s‑a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.

La Putna, el a fost ucenic al Mitropolitului Antonie, pe care îl considera „starețul” său, părintele său duhovnicesc. Astfel, s‑a înscris în filiația duhovnicească a acestuia, care începe cu Mitropolitul Sava Balaci, în prima jumătate a secolului al XVIII‑lea, și continuă prin Episcopul Calistru de Rădăuți, Mitropolitul Antonie, Sfântul Iacob. În Pomelnicul mănăstirii, alcătuit din porunca Sfântului Iacob în 1756, la locul unde este însemnat numele Mitropolitului Sava, această legătură este arătată astfel: „Sava mitropolit: Acesta au călugărit pre episcopul Calistru, iar Calistru pe Antonie mitropolit, iar Antonie pe Iacob mitropolit”.

În puțini ani, a sporit duhovnicește foarte mult, încât, în 1736, la numai 17 ani, a fost hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Antonie.

După ce a primit darul preoției, și‑a continuat nevoințele duhovnicești cu mai multă râvnă și s‑a adâncit în smerita cugetare, în cunoașterea de sine și în cunoașterea lui Dumnezeu. Hrănindu‑se cu scrierile Sfinților Părinți, care se aflau în biblioteca mănăstirii, cu hrana duhovnicească a rugăciunii și purtat de aripile dumnezeiești ale ascultării, Sfântul Iacob și‑a umplut sufletul de dorul pentru Dumnezeu și de râvna pentru frumusețea vieții în Hristos. Gândul la dobândirea unirii cu Dumnezeu l‑a călăuzit toată viața, arătându‑i care faptă se înveșnicește și care piere fără folos sufletesc.

Râvna sa pentru mănăstire, priceperea la cele văzute și darul lui Dumnezeu care se odihnea întru smeritul Său slujitor au arătat obștii că este vrednic să se îngrijească de bunul mers al Putnei. Astfel, a fost ales egumen al mănăstirii în 1744, la vârsta de 25 de ani.

Alegerea ca ierarh

Însă darurile sale și lucrarea lui Dumnezeu cu el străluceau și dincolo de porțile mănăstirii, astfel încât, un an mai târziu, în 1745, este ales Episcop de Rădăuți.

Sfântul Iacob s-a implicat în organizarea învățământului pentru copii. La 25 decembrie 1747, domnul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, membrii divanului, Mitropolitul Nichifor și episcopii Iacob al Rădăuților, Ioanichie al Romanului și Ierotei al Hușilor au hotărât înființarea a trei școli pentru copii în centrele episcopale din Roman, Rădăuți și Huși. Episcopilor le revenea îndatorirea de a găsi dascăli și de a face „necontenită cercetare școlilor, adesea luându-se seama cum învață copiii și la ce sporesc, ca și dascălii să se silească, și copiii să se procopsească cu învățătura lor”. La Rădăuți, școala a funcționat chiar în sediul episcopal.

Sfântul Iacob a fost și un susținător al traducerilor cărților de cult în limba română, continuând astfel opera Sfântului Mitropolit Dosoftei. În anul 1745, la Rădăuți, a văzut lumina tiparului Liturghierul, tipărit „cu osteneala și toată cheltuiala a iubitorului de Dumnezeu chir Iacob, episcopul Rădăuțiului”, cartea fiind cel de-al doilea liturghier românesc din Moldova, după cel al Sfântului Dosoftei (1679, 1683). Traducerea a fost făcută din grecește de către Evloghie dascălul.

În anul 1749, domnul Constantin Cehan Racoviță a desființat vecinia, echivalentul iobăgiei din Moldova. Printre cei care l-au convins la aceasta a fost și Sfântul Iacob Putneanul.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa pentru slujirea lui Dumnezeu au fost hotărâtoare pentru a fi înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei. În noiembrie 1750, a fost ridicat în treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești a țării. Tradiția era ca episcopul de la Roman, pe atunci Ioanichie, să devină mitropolit, însă acesta, cunoscându‑l bine pe Sfântul Iacob, a văzut că el este cel ales de Dumnezeu să păstorească Biserica în acele vremuri. La rândul său, și Sfântul Iacob l‑a cinstit pe acest evlavios și energic ierarh și îl considera ca un „al doilea stareț”, după întâiul său părinte duhovnicesc, Mitropolitul Antonie. Atunci când va începe înnoirea Mănăstirii Putna, Sfântul Iacob îl va chema și pe Episcopul Ioanichie să participe la această lucrare.

În cei zece ani cât a fost mitropolit la Iași, 1750–1760, a desfășurat o intensă activitate pastorală și socială, a promovat cultura și tiparul românesc și a vegheat la traducerea de cărți folositoare de suflet.

Miluitor al sărmanilor

În slujirea de cel dintâi ierarh al țării, Sfântul Iacob a împlinit, cu toată ființa sa, cuvântul Mântuitorului Hristos: „care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26). A lucrat cu multă râvnă la creșterea duhovnicească a poporului și, când a fost nevoie, s‑a jertfit, fără cruțare de sine, pentru apărarea turmei încredințate lui de Dumnezeu.

Una dintre cele mai mari binefaceri pe care le‑a făcut păstoriților săi a fost faptul că a reușit să determine pe domnii țării să elimine câteva impozite care sărăceau întreaga țară, dar mai ales pe oamenii simpli.

Lupta cea mai grea a dus‑o pentru eliminarea impozitului numit „văcărit”. A câștigat această luptă în care și‑a pus toată puterea și a pecetluit izbânda cu renunțarea la scaunul de mitropolit. Izvorul râvnei pentru această luptă a fost faptul că el s‑a identificat cu necazurile poporului din vremea sa. Dragostea pentru credincioși l‑a făcut să fie una cu durerea lor și cu dorința lor de bine.

Țările române se aflau în perioada foarte dificilă a domniilor fanariote. Pentru a deveni domni, candidații trebuiau să achite sultanului, marelui vizir și altor persoane importante din administrația Imperiului Otoman mari sume de bani. Apoi, venind în țările române, puneau impozite împovărătoare, pentru a strânge banii cheltuiți cu dobândirea domniei.

Cel mai greu era văcăritul, impozitul pe animale mari. Acesta ducea la o sărăcie cumplită în țară, care afecta mai ales pe oamenii nevoiași. În mai multe rânduri, ierarhii țării au reușit să lege cu blestem și să interzică, astfel, acest impozit. Dar, la presiunea puterii domnești, blestemul era dezlegat și se percepea, din nou, văcăritul. Pentru prima dată, strămoșul duhovnicesc al Sfântului Iacob, Mitropolitul Sava, a reușit să oprească impozitul, prin blestem, în 1698. În 1749, Sfântul Iacob luase parte la legarea prin blestem a văcăritului de către toți ierarhii moldoveni.

Voievodul Constantin Racoviță, la începutul celei de‑a doua domnii în Moldova, în 1756, l‑a impus din nou. Sfântul Iacob l‑a sfătuit și l‑a determinat să renunțe la acest impozit. Iată cum este descrisă fapta Sfântului Iacob și gravitatea văcăritului într‑o cronică din epocă:

„Îndemnându‑se din râvnă dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al Preasfințitului Iacob Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată ticăloșia și stricăciunea țării acesteia nu este dintr‑altă, fără numai dintr‑acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu rămăseseră la locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot trebuia să dea sumă de bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă să‑și agonisească hrana și comândul său, trebuia la acea vreme să dea și ea bani la văcărit”.

Sfântului Iacob și celorlalți ierarhi li s‑au alăturat boierii țării și, împreună, au cerut și au primit de la patriarhul de Constantinopol o carte de afurisenie împotriva acelora care vor pune din nou acest impozit.

Ceremonia religioasă de punere a blestemului asupra văcăritului a fost deosebită. Domnul Constantin Racoviță a chemat la Iași câte 6 locuitori din fiecare ținut al țării. Alături de ei, au venit mulți oameni din oraș și din împrejurimi. S‑au adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în incinta Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a răspuns după fiecare frază: „Amin!”. Cronicarul Enache Kogălniceanu, care s‑a ocupat cu buna rânduială la slujbă, a scris: „nu putem arăta ce vuiet era în biserică de strigarea norodului”. Apoi a urmat citirea unei cărți de blestem, semnată de mitropolit, de episcopi și de egumenii marilor mănăstiri.

După înlăturarea acestui impozit, în anii următori țara a înflorit, pentru că familiile se eliberaseră de povara sărăciei datorate impozitului văcăritului. Înlăturarea impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască în familiile care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de mâncare: „îndată cum s‑au rădicat această dajdie, au început a se întări și a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s‑au îndreptat țara”.

Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în continuare pentru păstrarea acestei binefaceri. Urâtorul de bine al neamului omenesc, care, mai ales, se luptă împotriva celor mai slabi, a copiilor, nu putea să rabde că din ce în ce mai mulți prunci veneau pe lume, primeau Taina Botezului, iar părinții lor lăudau pe Dumnezeu pentru aceasta.

În martie 1757, Constantin Racoviță a fost schimbat și în locul lui a fost pus domn Scarlat Ghica, care a încercat să îl determine pe Sfântul Iacob și pe ceilalți arhierei să dezlege blestemul pe văcărit.

Văzând că nu îl poate convinge pe Sfântul Iacob, Scarlat Ghica a apelat la sultan și a obținut dreptul de a reintroduce văcăritul, chiar dacă arhiereii nu dezleagă blestemul. Dar, spune cronica, „s‑a cunoscut că nu a fost voia lui Dumnezeu să treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să pornească văcăritul, i‑a sosit mazilirea și s‑a dus în Țara Muntenească, rupând toate rânduielile slujbei ce făcuse”.

La 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Noul domn a insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul Iacob să dezlege blestemul, atât în mod direct, cât și prin intermediul altor demnitari.

În cele din urmă, după doi ani de insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru a nu apărea o criză în țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit atunci un mișcător cuvânt de învățătură:

„Iată că m‑am lepădat și de Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu‑mi iau în cap și în suflet; și socotiți că sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a trăi și a răspunde la faptele noastre și fiți sănătoși”.

La aceste cuvinte, cei de față s‑au „pierdut cu firea” și au izbucnit în plâns. Nu numai ei, ci tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la retragerea sa, căci știau că un mare și sfânt păstor pleca de la ei.

Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea s‑a pecetluit eliminarea văcăritului. În ciuda dezlegării primite de la Patriarhul de Constantinopol, nimeni nu a îndrăznit, nici următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar dacă era fratele domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a impune din nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească văcăritul a mai fost perceput încă 40 de ani.

Atât de mare a fost importanța opoziției Sfântului Iacob față de văcărit, încât în popor au rămas două versuri, în care este portretizat tocmai prin această faptă:

„Iacob mitropolitul, Care‑a legat văcăritul.”

Sfântul Iacob a avut rolul decisiv și la eliminarea temporară a altor două impozite, pogonăritul (5 august 1755) și vădrăritul (25 august 1756), care vor fi apoi desființate.

Luminarea poporului prin educație

Marele Mitropolit a dorit din toată inima ca poporul să meargă pe urmele lui Hristos, să Îl cunoască pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care S‑a făcut om pentru a noastră mântuire. Hristos era viața Sfântului Iacob și această Viață voia să o dăruiască din belșug credincioșilor. De aceea, a lucrat neobosit ca sufletul poporului să fie luminat prin învățătură, să aibă parte de o educație care să îl înalțe spre cele sfinte, spre cele veșnice.

Unul dintre mijloacele de aflare a cuvântului lui Dumnezeu și de formare duhovnicească este cuvântul scris. Bucurându‑se de hrana sufletului și a minții prin cărțile citite la Putna, a dorit ca această hrană să ajungă și la alți nevoitori și la cât mai mulți creștini, spre luminarea și mântuirea lor. Pentru aceasta, a rânduit să fie traduse și tipărite mai multe cărți. A găsit traducători pricepuți la limba greacă, precum Evloghie Dascălul, și la limba slavonă, precum arhimandritul Vartolomei Mazereanu, și le‑a creat condiții pentru a traduce cărți de slujbă și de învățătură.

În primul rând, a tipărit numeroase cărți necesare pentru buna rânduială a slujbelor. Acestea au fost traduse în limba română, pentru ca preoții să slujească în limba înțeleasă de popor și pentru ca oamenii să trăiască prezența lui Hristos în sfintele slujbe.

De pe la sfârșitul veacului al XVII‑lea, în Moldova, a început să fie folosită limba română în Biserică. Principalul osârduitor în această privință a fost Sfântul Mitropolit Dosoftei. După aceasta, traducerea cărților de slujbă în limba română a stagnat. Sfântul Iacob Putneanul a reluat traducerea și a tipărit mai întâi Liturghierul slavo‑român, tradus din nou, în 1745, la Rădăuți. Apoi a tipărit la Iași Adunare de rugăciuni (1751), Synopsis, adică Adunarea celor șapte taine și a celor șapte laude ale Sfintei Biserici și canoane din Sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751), Târnosania (1752), Evhologhion adică Molitvenic (1754), Penticostar (1754), Antologhion (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757), Liturghier (1759), Antologhion (1760).

Tot la Iași, Sfântul Iacob s‑a îngrijit să publice cărți cu învățăturile marilor părinți văzători de Dumnezeu, folositoare la deprinderea meșteșugului luptei duhovnicești. Astfel, a tipărit Adunare de multe învățături pentru preoți (1753), Carte de duhovnicie (1755), Alfavita (1755), Despre lemnul Sfintei Cruci (1759).

Pentru a înțelege cât de mult a sporit Sfântul Iacob numărul cărților de folos, trebuie spus că, între 1700 și 1750, au fost tipărite 66 de cărți în Țara Românească și doar 10 în Moldova, iar între 1750 și 1760, Sfântul Iacob a tipărit 15 cărți în Moldova.

Sfântul Iacob a avut un rol foarte important pentru dezvoltarea învățământului. Pentru a împlini nevoia de cărți după care să învețe copiii, Sfântul Iacob a tipărit, în 1755, primul abecedar din Moldova, Bucvarul. În prefața acestuia, Sfântul Iacob scrie cât de importantă este educația copiilor și cât de mare nevoie era de cărți pentru copii: „Cum dar vei nădăjdui de bine unde nu este hrană bună copiilor? Iar de hrană ca aceea în țara aceasta, cine nu vede câtă lipsă este?”

Patru ani mai târziu, a tipărit o nouă ediție a Bucvarului, îmbunătățită. În 1771, această ediție va fi republicată la Viena, pentru școlile din Bucovina.

La propunerea Sfântului Iacob, prin hrisovul domnesc al lui Teodor Callimachi din 25 iunie 1759, s‑a înființat prima școală rurală din Moldova, pentru copiii satului Putna. În primele decenii de funcționare, Sfântul Iacob va încredința arhimandritului Vartolomei Mazereanu și altor călugări ascultarea de a preda copiilor și de a purta grija întreținerii școlii. Până la mijlocul secolului al XIX‑lea, aici vor preda monahi putneni, apoi vor veni învățători laici. Școala funcționează, fără întrerupere, până în prezent.

Nu numai prin tipărirea Bucvarului și prin înființarea școlii din Putna și‑a arătat Sfântul Iacob grija pentru educarea copiilor, ci permanent îi îndemna pe credincioși spre aceasta. Fără învățătură, sufletul se usucă, scria el: „Învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat”.

Râvna sa pentru educație se datora înțelegerii pe care o avea despre rostul educației. Sfântul Iacob a înțeles că lumea și frumusețea ei sunt daruri de la Dumnezeu pentru om. Iar omul, prin frumusețea și sensul celor văzute, este chemat să înțeleagă frumusețea și realitatea celor nevăzute.

Educația deschide ochii pentru a înțelege firea acestei lumi, pentru a înțelege rostul fiecărui lucru și dreapta lui folosire, rostul fiecărui om și dreapta legătură cu ceilalți oameni. Cunoscând lucrările lui Dumnezeu, omul află despre El și despre dragostea Sa pentru om, pentru care a făcut toate. Și astfel, folosind după voia lui Dumnezeu cele văzute, omul se înălță către cele duhovnicești, nevăzute. Așadar, pentru Sfântul Iacob, educația este o cale pentru dobândirea vieții veșnice.

De aceea, ca părinte sufletesc și ca ierarh responsabil cu educația în țară, el a urmărit ca prin aceasta să se formeze fii ai Împărăției cerurilor. Având în fața ochilor acest rost, Sfântul Iacob, împreună cu colaboratorii săi au făcut eforturi mari, continue, și au înscris câte o pagină importantă în istoria educației și în istoria culturii românești.

Sfântul Iacob a dorit să arate poporului modele de desăvârșire – sfinții. De aceea, a rânduit să fie traduse Viețile sfinților, adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire și statut, își poate afla un model de viață. La îndemnul lui, s‑au tradus, deși fără a fi reușit să le publice, 6 dintre cele 12 volume ale Vieților sfinților, pe lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie și mai. Nu doar acestea, ci, din păcate, și alte cărți, pe care el a rânduit să fie traduse, au rămas în manuscris, în urma retragerii sale din scaunul de mitropolit.

Părinte al tuturor

Contemporanii au simțit că asupra Sfântului Iacob este harul lui Dumnezeu, este lucrarea Sa. De aceea l‑au ascultat și l‑au urmat în inițiativele sale. Dar mai ales dragostea sa i‑a făcut să îi fie alături.

Împărtășindu‑se de dragostea lui Dumnezeu pentru om, Sfântul Iacob a avut multă dragoste față de semeni. Prin aceasta, a încălzit inimile lor spre facerea de bine și spre viața în Hristos.

Nu numai oamenii simpli au fost cuceriți de dragostea și de lucrarea lui pentru ei. Sfântul Iacob a izbândit și acolo unde mulți dintre cei care doresc binele nu izbândesc: a reușit să miște inimile oamenilor bogați și puternici spre a face bine poporului. Cuvântul său cu putere multă, dat de Dumnezeu, le‑a arătat acestora cum să folosească poziția socială și bogățiile pe care le‑au primit de la Dumnezeu, spre folosul aproapelui. Așa s‑au dat legi mai bune, s‑au ctitorit locașuri sfinte și s‑au creat instituții folositoare oamenilor.

Autoritatea pe care Sfântul Iacob o avea în fața demnitarilor și a oamenilor a făcut ca el să aducă pacea în momente foarte dificile, salvând vieți de oameni și salvând suflete de la păcate grele.

În anul 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Principalul demnitar al acestui domn, Iordache Stavarache, a determinat, prin comportamentul său, o răscoală a locuitorilor din Iași împotriva lui, a Curții și a domnului. În fața răscoalei poporului, soldații care păzeau curtea domnească au ucis câteva persoane și erau gata să ucidă pe cei care ar fi încercat să intre cu forța.

Datorită încrederii în el, Sfântul Iacob a fost rugat de răsculați să mijlocească înțelegerea cu domnul țării: „au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolitul, zicând să meargă la Domn din partea țării, să‑i spună că cer pe Stavarache să li‑l dea”. Tot datorită conștiinței că mitropolitul este un om al lui Dumnezeu, și Ioan Teodor Callimachi l‑a rugat pe mitropolit să‑i fie „chezaș” față de revolta oamenilor.

Luminat de Dumnezeu, Sfântul Iacob a reușit să reprezinte dorințele și durerile poporului și a obținut de la domn și boieri ceea ce a putut împlini nevoile oamenilor, dar fără vărsare de sânge. Domnul a promis că va aduce înapoi pe boierii exilați pentru că se împotriviseră fiscalității lui Stavarache: „au căzut Domnul la Mitropolit cu rugămintea ca să intre chezaș că‑i va aduce într‑atâtea zile; și așa Mitropolitul au început a intra chezaș că până în atâtea zile îi va aduce pe boieri; și așa s‑au potolit”. Astfel, el a evitat o mare vărsare de sânge creștinesc.

Istorisind această grea cumpănă, care nu s‑a sfârșit într‑o mare tragedie datorită curajului și a dragostei de pace ale Sfântului Iacob, Nicolae Iorga îl numește „păstorul celor săraci și umili […] ce dusese o viață de sfânt”.

Un alt moment în care Sfântul Iacob a ferit poporul de o mare primejdie a fost în septembrie – octombrie 1758. Atunci, tătarii din Bugeac și Nogai au jefuit cumplit Moldova, din cauză că Vidali și Rizu, caimacamii lui Ioan Teodor Callimachi, nu le dăduseră darurile obișnuite. Sudul și centrul Moldovei au suferit cea mai cumplită invazie a tătarilor din secolul al XVIII-lea. Orașele Bârlad și Focșani precum și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de oameni au fost luați în robie. Mitropolitul, împreună cu episcopii, câțiva egumeni și boieri care se aflau în Iași, a trimis o plângere la hanii tătari din Buceag și Nogai. În scrisoare a prezentat situația în care se afla țara, cu satele arse și locuitorii robiți, obligația de a apăra pe locuitori și a nu‑i ataca și a cerut să înceteze distrugerea țării și uciderea populației.

„Vedem că toți săracii din raiaua Moldovei se pradă de tot, se jăcuiesc, să omoară și se robesc, și se ard cu foc fânațele și ariile cu pâine, și casele pe la târguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiurea, unde nici acolo nu pot să se mistuiască. Și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo, prin pădure, năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia au omorât, și pe câți prind vii îi robesc și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor. Și alte multe nevoi și supărări ce se fac întru această una dată nu s-au făcut în săracele raiale de când sunt și până acum, că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pâinile cele strânse pe la arii le ard, cele ce au rămas nesecerate se prăpădesc pe pământ, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus, de spaimă și groaza aceasta, s-au dus printr-alte țări, lăsându-și toate ale lor la pieire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune. Pentru aceasta, cu plecăciune până la pământ și cu fierbinți lacrimi, ne rugăm Măriilor Voastre să socotiți dreptatea lui Dumnezeu că nu suntem cu nimic vinovați, nici suntem haini împărăției sau Măriilor voastre. Și să fie mila Măriilor Voastre, să porunciți să se oprească prada, să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară … ”.

Sfântul Iacob a intervenit într‑o problemă importantă pentru sufletele oamenilor, care ține de domeniul dreptului juridic. Modul în care se încheiau tranzacțiile și se judecau conflictele ducea uneori la jurăminte, la căderea sub blesteme. Sfântul Iacob a prezentat domnitorului Matei Ghica problema și i‑a propus soluția ca orice act de tranzacție să se facă cu consemnarea în scris și în fața a trei martori, pentru a nu mai fi nevoie de jurăminte și cărți de blestem. În actul din 1 august 1755, prin care această soluție devenea lege, domnul arată că a luat această hotărâre la propunerea Sfântului Iacob, „al nostru prea cinstit părinte duhovnicesc”.

În 25 septembrie 1755, domnul Matei Ghica, la îndemnul Sfântului Iacob, a întărit regulamentul de funcționare al breslei groparilor din Botoșani, prin care li se impunea acestora să îi înmormânteze și pe străini. Până atunci, străinii morți rămâneau și câteva săptămâni neînmormântați, lucru necreștinesc, dar și periculos pentru sănătatea publică. Având în vedere aceeași problemă, domnul Constantin Racoviță, în 1757, a dat un document în care îl arată pe Sfântul Iacob ca inițiatorul reînființării breslei groparilor în Suceava.

O mare binefacere a Sfântului Iacob este ctitorirea Spitalului Sfântul Spiridon, în Iași. În trecut, când un om cu stare era bolnav, doctorul venea la el acasă. Dar la cei fără bani, nu veneau doctorii, căci nu erau plătiți. Din milă față de oamenii bolnavi care nu aveau bani, Sfântul Iacob l‑a determinat pe domnul Constantin Racoviță să facă un spital public, la biserica Sfântul Spiridon din Iași, în 1757. Aici erau doctori și puteau să vină oamenii săraci să se trateze. Pentru a întreține spitalul, Sfântul Iacob a transformat biserica Sfântul Spiridon în mănăstire și a îndatorat‑o să se îngrijească de spital. În 1758, când lucrările au fost terminate, Sfântul Iacob a sfințit mănăstirea.

L‑a avut ca pildă în această întreprindere pe Episcopul Ioanichie de la Roman, care ctitorise un spital public la Mănăstirea Precista Mare, în Roman, și unul la Mănăstirea Sfântul Proroc Samuil, în Focșani. De altfel, Sfântul Iacob a avut grijă nu numai de spitalul ridicat de el, ci și de aceste așezăminte. Astfel, în 1756, prin mijlocirea sa, Constantin Racoviță a dat 12 hrisoave Mănăstirii Precista Mare și metocului ei, Prorocul Samuil, acordându‑le însemnate privilegii, venituri, scutiri și întinse moșii, pentru a asigura funcționarea spitalului.

Sfântul Iacob a vegheat și la soarta românilor din Transilvania. Ca și ceilalți ierarhi din Moldova, Sfântul Iacob a dăruit antimise mănăstirilor și bisericilor ortodoxe din Transilvania. Se păstrează, de când era episcop la Rădăuți, un antimis dăruit bisericii din Cuhea Maramureșului și mai multe antimise dăruite, de când era mitropolit, bisericilor din zona Clujului. El s‑a ocupat și de legătura cu Mănăstirea Moisei din Maramureș, atestată ca schit al Putnei în 1759.

În general, cărțile tipărite de Sfântul Iacob au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de mult ajutor în apărarea credinței ortodoxe a românilor din Transilvania.

Pentru că era un izvor de lumină și de har, oamenii au venit alături de Sfântul Iacob și i‑au devenit colaboratori. Astfel, la fiecare dintre ctitoriile sale, a știut să aducă lângă el pe unii dintre boierii vremii, care s‑au învrednicit, astfel, să devină împreună ctitori cu el și sunt pomeniți mereu în bisericile și mănăstirile ctitorite. Prima asupra căreia și‑a îndreptat mâna spre a o reface a fost biserica Mitropoliei din Iași. Sfântul Iacob, în timpul păstoririi sale, a înfrumusețat Mitropolia și s‑a îngrijit de plata datoriilor pe care le acumulase.

Prin sprijinul și sfatul pe care le‑a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat acest oraș să renască în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea. Sfântul Iacob este considerat al doilea ctitor al bisericii Sfântul Dumitru din Suceava. Tot el a purtat și grija Catedralei Mitropolitane din Suceava și a vegheat asupra ctitoririi Schitului Doljești de către un fost boier, intrat în viața monahală la Putna, Dionisie Hudici.

Al doilea mare ctitor al Putnei

Dacă pentru întreaga țară Sfântul Iacob a fost o lumină vreme de câteva decenii, pentru Mănăstirea Putna el a pus un fundament pentru următorii mai bine de 100 de ani. După ocuparea nordului Moldovei de către Austria, Putna a fost una dintre cele trei mănăstiri rămase deschise, alături de Dragomirna și Sucevița. Principalul motiv al acestei alegeri a fost dat de refacerea materială și de înflorirea duhovnicească de sub conducerea Sfântului Iacob.

Acesta a început lucrările de refacere a Putnei în anul 1755, când „din întâmplările vremilor și a nepăcilor”, „toate câte sunt în mănăstire erau stricate, încât era un lucru de jale a și vedea cineva la câtă stare rămăsese această sfântă mănăstire”, după cum relatează arhimandritul Vartolomei Mazereanu.

Cu smerenie, Sfântul Iacob nu s‑a folosit atunci de faptul că era mitropolit, ci a cerut acordul obștii pentru a începe lucrările ca „al doilea ctitor mare al mănăstirii și înnoitor” al ei, așa cum este numit în pomelnicul mănăstirii. Alături de el, la înnoirea mănăstirii au fost monahii putneni, și în mod deosebit, Cuviosul Sila, Cuviosul Natan, arhimandritul Vartolomei Mazereanu, ieroschimonahul Mihail Mazereanu, egumenul Calistru și câteva familii domnești și boierești, în primul rând familia Racoviță.

Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila de la Sihăstria Putnei în Țara Muntenească, unde, în jumătate de an, a adunat 1000 de lei. Cu acești bani și cu alții, Sfântul Iacob a început înnoirea mănăstirii.

Prin mâna plină de har a arginatarului mănăstirii, monahul Rafail, primul pas a fost ferecarea în argint a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la 15 august 1755. „Și, mai întâi de toate, au scos sfânta și făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Sfântul Altar și au ferecat‑o peste tot cu argint. Și, făcându‑i scaun frumos, o au așezat în mijlocul Sfintei biserici și i‑au făcut candele frumoase de argint. La care sfânta icoană îndată au început a se face minuni și tămăduiri de boli și de duhuri necurate.” La aceasta, arhimandritul Vartolomei adaugă că strana pe care s‑a așezat icoana era de lemn lucrat foarte iscusit, peste tot poleit cu foiță de aur.

În anul 1757, a fost refăcut zidul din jurul mănăstirii, iar arhimandritul Vartolomei, ieromonahul Calistru din Putna și ieromonahul Mihail din Sihăstria Putnei au fost trimiși la Kiev, de unde au adus „86 icoane a toate praznicele mari și mici de peste an și 2 steaguri mari bisericești și alte lucruri de trebuința bisericii, cu care mult s‑au împodobit sfânta biserică”.

În această perioadă a fost consolidată clopotnița, au fost făcute trapezele, pivnițele, bucătăria, brutăria, paraclisul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, chiliile și un cerdac pentru procesiuni. Au fost refăcute acoperișul bisericii mari și turla bisericii, căreia i s‑au adăugat cele opt colonete ornamentale. Tot acum este fortificat, cu cinci contraforți, și zidul de nord al bisericii, afectat de cutremurul din anul 1739, iar Turnul tezaur capătă, și el, un acoperiș.

Când s‑a retras din scaunul mitropolitan, în 1760, Sfântul Iacob a ales ca loc de retragere Putna. Ioan Teodor Callimachi i‑a confirmat, la plecarea de la Iași, dreptul de a veghea asupra vieții de la mănăstire, dat și de calitatea de ctitor. Acest statut a fost reînnoit de către domnul Grigore Callimachi în 1768: „De vreme ce Sfinția Sa va să petreacă rămășița vieții sale întru sfântă mănăstirea Putna, la care nu numai că și de metania este de acolo, ci încă și cu oarecare ctitorie este împărtășit […], hotărâm domnia mea ca oricând ar fi trebuința ca să se scoată sau să se pună egumen acestei sfinte mănăstiri, pe care va arăta sfinția sa că este vrednic, acela să se facă egumen”.

După revenirea în obștea mănăstirii, Sfântul Iacob „nu s‑a dat spre odihnă, ci iarăși s‑a apucat de înnoirile Sfintei mănăstiri, care încă nu se isprăviseră”: în 1761 a făcut fântâna din incinta mănăstirii și în anul următor a pavat biserica cu lespezi de piatră.

Urmând obiceiul ctitorilor din vechime, Sfântul Iacob nu s‑a mulțumit doar cu înnoirea și ridicarea de clădiri, ci s‑a străduit, pe cât i‑a stat în putere, să înzestreze mănăstirea cu toate cele de trebuință. Clopotul Buga, de la Sfântul Ștefan, a fost turnat din nou cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, în anul 1761, cântărind aproape dublu. De refacerea clopotului a răspuns un meșter adus de la Liov special cu acest scop.

Alte danii sunt consemnate de arhimandritul Vartolomei Mazereanu: „făcut‑a Sfinția Sa, dintru a Sfinției Sale argint, o candelă mare de argint și au pus‑o în biserica cea mare, înainte sfintei, făcătoarei de minuni icoane”, „un felon de material roșu, cu flori de fir de aur”. La 1 ianuarie 1765, Sfântul Iacob a dăruit un policandru „de alamă galbenă cu 35 ramuri”, care se află până azi în naosul mănăstirii.

În anul 1773, a făcut o catapeteasmă nouă în biserică, poleită cu aur. A luat alături de sine pentru a fi ctitori la această catapeteasmă pe Episcopii Antonie de Roman și Dositei de Rădăuți, ieromonahii Clement, Gheorghe, Varlaam și Gheorghe.

Arătând multele înnoiri pe care Sfântul Iacob le‑a adus mănăstirii, arhimandritul Vartolomei încheie astfel: „au mai făcut și alte multe lucruri bune, cât dinlăuntru, așa și din afară, la această sfântă mănăstire, pe care, pentru scurtare, nu le‑am mai scris”. Toate acestea și purtarea de grijă pentru bunăstarea duhovnicească au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii, chemat de Maica Domnului și de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare să pregătească mănăstirea pentru perioada foarte grea ce va urma, a stăpânirii austriece.

Astfel, mișcat de dragostea sa pentru maica duhovnicească și de râvna pentru Hristos, Sfântul Iacob s‑a ostenit și a devenit „fericit și mare ctitor și înnoitor acestei sfinte mânăstiri”.

Părintele familiei duhovnicești a monahilor putneni

Documentele din veacul al XVIII‑lea îl arată pe Sfântul Iacob conlucrând foarte mult cu monahii de la Putna în activitățile sale ca mitropolit. Ele reflectă o realitate a vremii, și anume că Sfântul Iacob a fost părintele obștii putnene pentru câteva decenii și că el a lucrat și în afara mănăstirii cu monahii din obște.

În secolul al XVIII‑lea, viețuirea la Putna s‑a extins și în așezămintele Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Mănăstirea veche, aflate foarte aproape de vatra mănăstirii. În această perioadă, viețuitorii au alcătuit o familie duhovnicească unică, descrisă de expresia Sfântului Iacob: „o casă sunt”. În această familie, fiecare viețuitor avea rostul lui, ca și fiecare loc de nevoință.

Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul viețuirii de la Putna sunt exprimate cel mai bine în cuvintele Sfântului Iacob: mănăstirea este „maica și clironomia mea”, după cum scrie în testamentul său, în 1761–1762. Mănăstirea este maica duhovnicească în care s‑a format și căreia îi datorează sporirea duhovnicească. „Clironomie” înseamnă că mănăstirea îi este moștenitoare, adică toate ostenelile sale duhovnicești și materiale se adaugă la zestrea mănăstirii, care mereu se îmbogățește prin fiii ei.

Cele două sihăstrii sunt locuri ale nevoinței duhovnicești mai înalte, în care se retrag, cu binecuvântare, părinții mănăstirii doritori de liniștea isihiei și care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească. La sihăstrie pot veni și viețuitori din alte locașuri monahale, dornici să viețuiască aici. Din evlavia pentru piscul vieții monahale, care este schima mare, pustnicia, unii dintre părinții mănăstirii vin la Sihăstria Putnei pentru a primi chiar și schima mică, precum Sfântul Iacob și Episcopul Dositei Herescu. Ei vor să își închine viața lui Hristos în acest loc retras, în care rugăciunea cea neîncetată este în inimile nevoitorilor de aici, care sunt dezlipiți de datoriile față de societate ale viețuitorilor de la vatra mănăstirii.

„Mănăstirea veche” era așezământul din jurul bisericii de lemn, construită de Dragoș vodă, la Volovăț, și adusă aici de Sfântul Voievod Ștefan. În a doua parte a secolului al XVIII‑lea, aici a fost înființată școala pentru copiii din sat și așezământul a fost orientat spre activități cărturărești.

De la sfârșitul secolului al XVII‑lea și până la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, această familie a viețuitorilor de la Putna i‑a avut ca părinți duhovnicești pe Mitropolitul Sava, Episcopul Calistru, Mitropolitul Iacob, Episcopul Dositei Herescu.

După plecarea Mitropolitului Antonie în Rusia, în urma războiului ruso‑turc din 1735–1739, cel care a vegheat asupra familiei monahale de la Putna, până la trecerea sa la cele veșnice, a fost Sfântul Iacob. Ca egumen al mănăstirii, Episcop la Rădăuți, Mitropolit la Iași și apoi în perioada de retragere la Putna, el a fost cel care a sfătuit și a dat binecuvântare pentru buna rânduială a vieții monahilor din această familie.

Astfel, Sfântul Iacob a rânduit, în 1753, pe Cuviosul Sila ca stareț la Sihăstria Putnei. În 1754, Sfântul Iacob l‑a chemat la Iași, la Mitropolie, pe Cuviosul Natan, care era eclesiarh la Putna, pentru a întocmi împreună pomelnicul Mitropoliei Moldovei. Aici, Sfântul Iacob l‑a hirotonit ieromonah, iar în anul următor, 1755, îi dă și ascultarea de duhovnic, pe care o va împlini toată viața.

Tot Sfântul Iacob l‑a chemat înapoi în țară, la 1754, pe Vartolomei Mazereanu, ieromonahul putnean plecat la Mitropolitul Antonie, în spațiul rusesc, pentru „treaba tălmăcirii cărților de pe limba slovenească pe limba moldovenească”. În 15 august 1755, Sfântul Iacob l‑a hirotesit arhimandrit și l‑a numit egumen la Mănăstirea Putna. Apoi, în 1755, Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila, viețuitor la Sihăstria Putnei, în Țara Românească, la domnitorul și boierii de acolo, pentru a strânge fonduri în vederea înnoirii mănăstirii.

Din inițiativa Sfântului Iacob, starețul Mihail Mazereanu de la Sihăstria Ursoaia termina de tradus din slavonă, în 6 ianuarie 1756, lucrarea Piatra smintirii. În noiembrie 1756, cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, Cuviosul Natan realizează Pomelnicul Mănăstirii Putna, al doilea pomelnic al său. Iar în 1757, Sfântul Iacob a trimis pe arhimandritul Vartolomei Mazereanu, pe ieromonahul Calistru de la mănăstire și pe starețul Mihail Mazereanu la Kiev, de unde au adus 86 de icoane și alte obiecte necesare bisericii.

Unitatea viețuitorilor și chivernisirea lor de către marele mitropolit este frumos exemplificată într‑o scrisoare din 26 decembrie 1757, în care Sfântul Iacob îi scrie arhimandritului Vartolomei Mazereanu să îl sprijine pe Cuviosul Sila într‑o problemă legată de Sihăstria Putnei, „de bună vreme că acea Sihăstrie este tot o casă cu mănăstirea cea mare”.

Sfântul Iacob a avut darul de a‑i rândui pe monahii putneni după voia lui Dumnezeu, dând fiecăruia ascultarea și locul potrivit. Sprijinindu‑se unul pe altul, în rugăciune și în ascultare, lucrându‑și fiecare talantul dat de Dumnezeu, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII‑lea din Moldova.

Sub ascultarea Sfântului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești și straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor. Împreună‑lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, între cler și popor, în ascultare și în dragoste, care a bineplăcut lui Dumnezeu.

Peste timp, roadele acestei familii duhovnicești se vor vădi în toată puterea lor, când Sfântul Iacob și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori la Putna și Sihăstria Putnei, au fost canonizați. Alături de ei, alți împreună‑nevoitori din acea vreme se bucură de slava Împărăției cerurilor, dintre care, după voia lui Dumnezeu, Cuviosul Arsenie ori arhimandritul Vartolomei Mazereanu, vor fi proslăviți și în Biserica luptătoare pentru viața lor aleasă și sfântă.

Trecerea la cele veșnice

Odată cu retragerea din scaunul mitropolitan, Dumnezeu a lucrat în chip deosebit prin slujitorul Său credincios. Părintele ceresc l‑a purtat, peste priceperea omenească, acolo unde El a știut că este nevoie.

Mai întâi, Sfântul Iacob, cu smerenie și cu blândețe, fără a se robi patimii ținerii de minte a răului, a căutat îndreptarea domnului care îl izgonise, practic, din scaun. A reușit aceasta, astfel încât și Ioan Teodor Callimachi și, apoi, fiul său, Grigore Callimachi, devenit domn, îl vor sprijini în chivernisirea mănăstirii și la înnoirea ei.

Apoi, la Putna, a dus mai departe activitatea lui cărturărească și duhovnicească, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus Hristos și având totodată cugetul la viața de dincolo. Cugetarea la moarte și la vremelnicia lucrurilor i‑au dat o adâncă așezare în Hristos și o smerită cugetare prin care a urcat din treaptă în treaptă spre unirea cu Blândul Iisus, Domnul și bucuria călugărilor.

S‑a adâncit în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletul nostru și risipind dintru dânsul negura ce‑l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion).

Sfântul Iacob a fost acum mai aproape de viața sihăstrească. A iubit de la început acest fel de viețuire, dar a urmat cu smerenie chemărilor pe care i le‑a făcut Dumnezeu, de a fi preot, egumen, episcop și mitropolit. Nici după întoarcerea la Putna nu și‑a împlinit voia sa de a fi sihastru, căci a trebuit să poarte în continuare grijă de mănăstire și de credincioșii care alergau la el pentru sfat și binecuvântare.

Acest dor adânc al inimii sale l‑a arătat tuturor și l‑a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice. A mers și a fost tuns în schima mare de către ucenicul și duhovnicul său de decenii, Cuviosul Natan, în biserica schitului Sihăstria Putnei. A primit numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l‑a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse.

Cu durerea pricinuită de răpirea Bucovinei, dar cu bucuria de a fi înnoit mănăstirea, în 15 mai 1778, sufletul sfântului păstor s‑a înălțat la cer, alături de Hristos, Cel pe care L‑a purtat în inimă întreaga viață, Cel care a fost, în toate, bucuria lui. S‑a împlinit cu el ceea ce scrisese în cuvântul înainte la Alfavita sufletească: „Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci, de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.”

Cu doi ani în urmă, în 1776, scrisese în testamentul său: „Așijderea și altor frați și creștini tuturor cu lacrimi mă rog, de toate cele ce voi fi greșit, să mă ierte. Și cu dragoste pe toți îi chem să mă sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, cum și eu cu duhul pe toți îi sărut. Și tuturor, pentru toate las iertăciune și blagoslovenie. Amin.”

Părinții l‑au înmormântat în pridvorul mănăstirii, ca nou ctitor al ei, alături de rămășițele pământești ale părinților săi după trup, călugăriți la bătrânețe. Chipul în care a fost înmormântat este pecetea modului cum și‑a trăit viața, lepădând toată slava lumii. Când sfintele sale moaște au fost găsite, s‑a văzut că fusese pus în mormânt în veșminte de schimnic, cu o simplă cruce de argint, mică, la piept. Atletul lui Hristos a părăsit slava lumii și a aflat slava Domnului și Dumnezeului său.

Cinstirea Sfântului Iacob

Purtându‑și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și cu smerenie crucea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu‑se pe sine pentru popor, Sfântul Iacob și‑a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l‑au adus, cu suflet curat, în brațele lui Hristos. Toată truda i‑a fost răsplătită, după credința lui: „Mică este osteneala, dar odihna este nesfârșită. Puțină este truda, dar câștigul este nenumărat. Puțină este tânguirea pe pământ, iar veselia nesfârșită” (Cuvânt înainte la Prothesis).

În vremea sa, Sfântul Iacob Putneanul a făcut pentru eparhiile pe care le‑a păstorit ceea ce au făcut marii ierarhi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare ori Sfântul Nicolae, în vremea lor, în eparhiile lor: acești păstori cu rugăciunea, cu predica și cu fapta s‑au făcut toate tuturor, cu timp și fără timp, ca pe toți să‑i câștige pentru Hristos și pentru Împărăția cerurilor. Astfel, miluitor al săracilor, dascăl al cărturarilor, îndreptător al dregătorilor, izvor al rugăciunii, el a devenit părinte al tuturor.

De aceea, Sfântul Iacob a fost cinstit în chip deosebit de oameni încă din timpul vieții. Cu multă smerenie a știut totuși să se lepede de toată slava lumii și să caute singura slavă nepieritoare, cea a lui Hristos Domnul. Iar Acesta l‑a încununat cu și mai multă slavă, în sufletele urmașilor și în Împărăția Sa.

Faptele sale alese de slujire și jertfă au fost consemnate în scris de către cronicarii secolului al XVIII‑lea. În conștiința poporului a rămas drept cel care a izbăvit țara de văcărit. La Putna, el a fost cinstit ca al doilea mare ctitor al mănăstirii și ca un mare părinte duhovnicesc al ei.

În secolul al XX‑lea, asupra chipului său blând și ferm, jertfitor și rugător s‑a aplecat și Patriarhul Teoctist Arăpașu. În cartea În slujba Ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române (1978), i‑a întocmit un portret adânc, plin de evlavie și în care se vede lucrarea lui Dumnezeu prin Sfântul Iacob:

„Sârguincios la săvârșirea celor sfinte în Altarul cel dumnezeiesc, ieromonahul Iacob întru toate s‑a arătat priceput; fie în gospodărie, fie la promovarea bunului mers al școlii, fie la îndrumarea fraților și elevilor, fie la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Râvna sa prisosea ca cel ce însuși s‑a îndulcit din știința și viața dascălilor de la această pepinieră, fiind distins între toți prin hărnicie și spor la învățătură”. Patriarhul Teoctist îl descrie ca „blândul și vrednicul ierarh, fire contemplativă și din pruncie dornic de viață călugărească, cu dragoste nemărginită față de chemările acestui cin și osârdnic făptuitor al binelui de obște”.

Canonizarea

Evlavia monahilor și credincioșilor mireni a crescut în timp și a dus la cinstirea Mitropolitului Iacob ca sfânt. Lucrarea lui Dumnezeu este ușor de văzut în ierarhul dăruit cu toate bunătățile, asemenea marilor ierarhi ai Bisericii: milostiv, iubitor de săraci, capabil să mijlocească între popor și conducători, salvator de vieți omenești, făcător de pace. De aceea, marele istoric Nicolae Iorga îl numește, fără șovăială, „un om sfânt”.

Luând aminte la viața pilduitoare a Sfântului Iacob, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea acestuia, în ședința din 6–7 iunie 2016, împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Prăznuirea Sfântului Iacob se face pe 15 mai, când a trecut la cele veșnice, iar cea a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan este în ziua următoare, 16 mai, pentru a fi alături de părintele lor.

În 15 iunie 2016, în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen, părinții mănăstirii au desfăcut cripta din pridvorul bisericii voievodale în care a fost înmormântat Sfântul Iacob. Starețul mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, a spus despre felul cum a fost aflat Sfântul Iacob: „L‑am găsit ca pe o pâine coaptă și rumenă – culoarea sfințeniei și a desăvârșirii întru Domnul. L‑am găsit smerit înveșmântat. Am simțit că atunci când a spus «mă las și de mitropolie», cu adevărat s‑a și lepădat de toate cele ale lumii. A fost așezat simplu, în veșmântul monahicesc al schimei mari, cu o cruce simplă din lemn, îmbrăcată în argint”.

Punerea în raclă a sfintelor sale moaște a avut loc în 25 septembrie 2016, ca parte a sărbătoririi celor 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Racla pentru sfintele moaște a fost sfințită de către Preafericitul Părinte Ioan al X‑lea, Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient.

Duminică, 14 mai 2017, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării celui între sfinți Părintelui nostru Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și a ucenicilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Au slujit Sfânta Liturghie și au exprimat public proslăvirea de către Dumnezeu a acestor sfinți Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, împreună cu ierarhi, clerici și credincioși români și din alte Biserici Ortodoxe.

Prin toată osârdia sa și prin darul lui Dumnezeu, Sfântul Iacob se bucură în cer alături de sfinții ierarhi pe care Dumnezeu i‑a dăruit poporului român, pentru a‑i purta de grijă în momente de cumpănă, precum Sfinții Iachint de Vicina, Teoctist I, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul, Calinic de la Cernica sau Andrei Șaguna.

Pentru noi toți, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul este model de jertfă, de purtare a crucii și de viață întru slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui, iar în ceruri este mijlocitor blând către Hristos Domnul.

Fie ca pacea, bunătatea și blândețea Părintelui nostru Iacob Putneanul să se reverse în casa fiecărui creștin și să dea tuturor râvnă fără șovăire pe calea Domnului nostru Iisus Hristos!

(De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna, Editura Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2017)

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.

S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.

După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.

A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.

 

Biografie

S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”.

A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.

Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m).

Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune.

În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).

Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări.

La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii.

Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.

Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

 

Scrieri

Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:

- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)

- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)

- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)

- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora

și scrieri păstrate în copii

- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere

- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)

A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.

Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.

 

Proslăvirea

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.

 

Imnografie

Tropar (glas 8)

Învățătorule al bunei-cinstiri, povățuitorule al călugărilor, propăvăduitorule al harului, dascălul rugăciunii celei cu trezvie lucrate, părinte cuvioase Vasilie, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (glas 8)

Pre minunatul călăuzitoriu al monahilor, pe învățătorul rugăciunii cel preaîncercat și omul cel ceresc, pre pământescul înger, pre povățuitorul duhovnicesc cel multvestit cu bucurie să-l cinstim și să îi cântăm : Bucură-te sfinte părinte Vasile, propovăduitorule al harului.

 

Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 - 1767) - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.

Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.

Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.

Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.

Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.

Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei (†1678)

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest (cca. 1600- 12 martie 1678) a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (1640 – 1643, precedat de Ghenadie al II-lea, urmat de Simion Ștefan) care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Sava Brancovici.

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei (Secolul al XVII-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei (Secolul al XVII-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Viața


 

Înainte de arhierie

Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest s-a născut în jurul anului 1600, în Transilvania, primind la botez numele de Ilie.

Nu se cunoaște nimic despre copilăria lui. A intrat de tânăr în Mănăstirea Putna, unde a fost călugărit, primind numele de Iorest și hirotonit întru ieromonah.

La recomandarea domnitorului moldovean Vasile Lupu, după moartea mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie al II-lea, principele Gheorghe Rákoczy I al Transilvaniei acceptă numirea sa în scaunul mitropolitan de la Alba-Iulia.

Sf. Ilie Iorest este hirotonit episcop în Țara Românească, la Târgoviște de mitropolitul Teofil, potrivit obiceiului și este instalat în scaunul de la Alba-Iulia în anul 1640.

 

Activitatea mitropolitană

A păstorit ca mitropolit la Alba-Iulia între anii 1640-1643.

A depus eforturi intense pentru păstrarea credinței ortodoxe și s-a opus eforturilor autorităților transilvane de a impune calvinismul ortodocșilor români.

S-au făcut numeroase presiuni și asupra mitropolitului Iorest, ca să-i ajute la răspândirea învățăturii calvine.

În acest scop, cu prilejul confirmării sale ca mitropolit, i s-a fixat un program în mai multe puncte, prin care îi cereau să lucreze în această direcție.

Ca mitropolit a continuat legăturile cu Moldova, fiind cercetat de călugări de la Putna. A făcut vizite canonice în diferite parohii, ajungând până în Maramureș.

La 18 februarie 1642, Dieta Transilvaniei se plângea de el că hirotonește preoți dintre iobagii români de pe moșiile nobiliare, ca să-i scape de iobăgie.

De aceea, membrii Dietei cereau să i se interzică astfel de hirotonii, iar cei pe care i-a hirotonit să fie înapoiați proprietarilor, ca iobagi.

Dar mitropolitul n-a îndeplinit nici una din dorințele calvinilor, ci a rămas statornic în credința ortodoxă, împreună cu păstoriții săi.

În anul 1642 este tipărit primul catehism în limba română, al cărui conținut de credință era însă unul calvin (așa-numitul Catehism calvinesc, care avea să primească renumitul Răspuns din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei).

Superintendentul calvin Ștefan Katona Geleji cere mitropolitului distribuirea acestui catehism în rândul tuturor credincioșilor ortodocși, însă acesta refuză categoric atât distribuirea catehismului, cât și celelalte restricții impuse misiunii sale încă de la numire.

Iorest va fi fost întărit în convingerile sale ortodoxe și de Sinodul de la Iași din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă.

Ca urmare a opoziției sale față de încercările de atragere a credincioșilor ortodocși, ca și a schimbării conjuncturii politice, pe fondul creșterii tensiunilor între Principatul Transilvaniei și Moldova lui Vasile Lupu, situația mitropolitului Iorest a devenit tot mai precară.

I s-a înscenat un proces în care a fost acuzat de imoralitate, proces judecat de un sinod ortodox local, iar mitropolitul a fost depus din treaptă și dat pe mâna autorităților civile, care l-au aruncat în închisoare și i-au confiscat bunurile în anul 1643.

 

Viața după depunere din poziție

A fost eliberat după câteva luni prin răscumpărare. Principele Gheorghe Rákoczy a fost cel care a împrumutat întreaga sumă pentru răscumpărarea mitropolitului, 1000 de taleri, o sumă foarte mare pentru acea vreme.

Potrivit înțelegerii, Mitropolitul Iorest se angaja să restituie întreaga sumă împrumutată, având drept garanți 24 de credincioși.

Dacă mitropolitul nu restituia suma, garanții ar fi urmat să o plătească în locul său.

Mitropolitul se retrage în Moldova la mănăstirea sa de metanie, însoțit de mai mulți preoți și monahi.

Cu sprijinul ierarhilor moldoveni ai vremii, pleacă în Rusia în anul 1645, însoțit de un monah pe nume Gherman, făcând apel la țarul Mihail Feodorovici Romanov pentru a-l sprijini în restituirea sumei împrumutate de principele transilvan, foarte mare pentru acea vreme.

A fost primit în audiență de țar, căruia i-a dus în dar părticele din moaștele Sf. Dimitrie al Tesalonicului.

În schimb, țarul i-a făcut daruri bogate în bani și obiecte. A vizitat Moscova și probabil Lavra Sf. Serghie și s-a întors apoi, probabil în anul 1646, în Moldova.

Și-a petrecut restul vieții la Mănăstirea Putna, mănăstirea sa de metanie, trecând la Domnul la 12 martie 1678.

 

Episcop al Hușilor?

Au existat unele păreri conform cărora Mitropolitul Ilie Iorest ar fi păstorit Episcopia Hușilor în perioada petrecerii sale în Moldova (între 1655 și 1677). Mircea Păcurariu însă, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, respinge această teorie.

 

Proslăvirea


 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea ca sfânt mărturisitor a Mitropolitului Ilie Iorest în anul 1950, iar proclamarea oficială a acestui act s-a făcut în anul 1955.

Ținând seamă de viața sa curată, dar mai ales de râvna și pătimirea îndurată pentru apărarea Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 28 februarie 1950 ca mitropolitul Ilie Iorest să fie cinstit ca sfânt mărturisitor de către întreaga Biserică Ortodoxă Română, în ziua de 24 aprilie a fiecărui an, odată cu Sava Brancovici, unul dintre urmașii lui în scaunul mitropolitan. Canonizarea sa solemnă s-a făcut la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.
(Pr. Mircea Păcurariu)

 

Imnografie


 

Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:

Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:

Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!

 

Viața Sfântului Ierarh Ilie Iorest

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei (†1678) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei (†1678) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mănăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale, egume­nul mănăstirii l-a făcut ieromonah, și era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind tele sfinte cu frică de Dumne­zeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești.

Vestea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la dom­nul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte și întaistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.

Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credință ortodoxă de învățăturile străine calvinești și de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoți râvnitori, sfințea biserici și mergea prin sate, mângâind și învățând pe credincioși ca un bun păstor al turmei lui Hristos.

În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace în brațele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie.

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805)

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului

Macarie (Notara) al Corintului (gr. Μακάριος Νοταράς Επίσκοπος Κορίνθου) a fost un sfânt episcop al Corintului (1764 – 1767, precedat de Partenie al Corintului) care a trăit în secolul al XVIII-lea (1731-1805).

Călugăr și cărturar care a participat la curentul de înnoire monastică și duhovnicească în lumea greacă prin redescoperirea și publicarea scrierilor Sfinților Părinți, a autorilor duhovnicești (părinții neptici sau filocalici) și a isihasmului în particular, el este cunoscut mai ales pentru editarea și tipărirea, împreună cu sfântul Nicodim Aghioritul, a unor importante compilații de spiritualitate ortodoxă, cum sunt Filocalia și Everghetinosul.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 17 aprilie.

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața și activitatea

Sfântul Macarie (Mihail în lume) s-a născut la Trikala, în Corint, în anul 1731, într-o familie aparținând aristocrației bizantine: Notaras (familie care a dat de-a lungul timpului multe personalități, ecleziastice, culturale și politice).

Şi-a făcut primele studii la Mănăstirea Maicii Domnului din Cefalonia, crescând în atmosfera sfintelor slujbe mănăstirești. În 1759, la vârsta de 28 de ani preia conducerea școlii din Corint și se face repede iubit de toți.

În 1764, a fost ales episcop al Corintului.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Macarie a trebuit să se exileze împreună cu familia sa în insula Zakynthos și apoi în insula Hydra.

Prin anul 1774, pe când trăia în exil la Hydra, primește vizita mai tânărului Nicolae (viitorul Nicodim Aghioritul) căruia Macarie îi fusese recomandat de niște călugări de la Muntele Athos ca fiind un om de o mare virtute și versat în doctrina Părinților Bisericii.

După contactul cu episcopul Macarie și cu renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, Nicolae pleacă la Muntele Athos în 1775, devenind călugăr.

După încheierea războiului, în 1774, turcii l-au obligat pe patriarhul din Constantinopol să-i înlocuiască pe toți episcopii din Peloponez, bănuiți de susținere a rușilor.

Macarie s-a văzut obligat să trimită o scrisoare de demisie.

Devenit episcop fără scaun, Macarie a plecat la Sfântul Munte Athos în anul 1777, pentru a trăi călugărește.

S-a stabilit la chilia Sfântul Antonie cel Mare de lângă Mănăstirea Vatopedi.

În 1777, Macarie îl caută pe Nicodim și îl însărcinează cu revizuirea și pregătirea pentru editare a Filocaliei (după un manuscris găsit de el în biblioteca Mănăstirii Vatopedi – Codicele Vatopedin nr. 605 din secolul al XIII-lea), această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și a vieții spirituale, a culegerii Everghetinos și a Tratatul despre deasa împărtășire, redactat chiar de sfântul Macarie, dar pe care Sf. Nicodim îl îmbogățește considerabil.

Aceste lucrări vor fi tipărite aproape în același timp la Veneția, Filocalia în 1782 iar Everghetinosul în 1783.

La puțină vreme de la sosirea sa la Muntele Athos, Sfântul Macarie a participat și a luat poziție și în așa-numita “controversă a colivelor” și în discuțiile legate de deasa împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos, dispute care s-au declanșat pe la jumătatea secolului al XVIII-lea în Sfântul Munte Athos.

„Controversa colivelor” se referea la săvârșirea sau nesăvârșirea parastaselor (a pomenirilor pentru cei morți) în ziua de duminică, cum începuse să se facă în anumite locuri din Muntele Athos.

Liderii “colivarilor” (numiți ironic în felul acesta) erau cuvioșii Atanasie din Paros (prăznuit la 24 iunie), Iacov din Peloponez, Neofit Kavsokalivitul și Hristofor Prodromitul, care se arătaseră foarte stricți față de cei care începuseră să săvârșească parastasele Duminica, și le aduceau acuzații grave, Neofit Kavsokalivitul numindu-i: “defăimători ai Învierii”, “vorbitori de morți în zi de duminică”, “idolatri”, “lipsiți sau căzuți de har” și chiar “eretici”.

După 1777, sfântul Macarie al Corintului și sfântul Nicodim Aghioritul, „colivari” de a doua generație, vor lua și ei poziții concrete în aceste dispute, susținând însă o poziție mai moderată, și anume că mai potrivit este ca parastasele să se săvârșească sâmbăta, conform tradiției Bisericii, dar fără să-i condamne pe cei care, din motive de ordin practic, săvârșesc pomenirile morților duminica.

În paralel, sfântul Macarie redactează tratatul ”Despre deasa împărtășanie”.

În acest volum el face apel la canoanele Bisericii și la scrierile Sfinților Părinți pentru a susține și a sublinia importanța desei împărtășiri cu Trupul și Sângele lui Hristos.

O a doua ediție a acestui tratat, revăzută și completată, a făcută de sfântul Nicodim Aghioritul (1783).

Dar refuzul său de a sluji un parastas pentru patriarhul Alexandriei la Mănăstirea Cutlumuș într-o zi de duminică, îl costă un nou exil.

Fiind obligat să părăsească Muntele Athos, pleacă la Chios și Patmos, unde se aflau și alți „colivari” athoniți exilați.

Cu ocazia unei noi șederi în Sfântul Munte, sfântul Macarie îi încredințează lui Nicodim editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

În introducerea la această lucrare, care conține învățături atât de profunde despre contemplație,

Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărți nu sunt făcute doar pentru călugări, ci și pentru mireni, căci toți creștinii au fost chemați să trăiască desăvârșirea Evangheliei.

Lucrarea va fi publicată la Veneția în 1790.

Exilul la Chios i-a permis să se ocupe de publicarea altor lucrări de spiritualitate ortodoxă, între care Catehismul de învățătură ortodoxă al mitropolitului Platon al II-lea al Moscovei și Noul Limonariu, o culegere de vieți de noi mucenici publicată după moartea sa (completat mai târziu de Noul Martirologiu al sfântului Nicodim Aghioritul).

Sfântul Macarie a murit cu pace la Chios, la 17 aprilie 1805, fiind înmormântat în partea de sud a Bisericii Sfinții Petru și Pavel, unde moaștele sale se află și acum.

 

Cuvinte duhovnicești

Nimeni nu vine să se împărtășească…

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului

articol preluat de pe doxologia.ro

 

Stăm în fața altarului și nimeni nu vine să se împărtășească…

O, omule, ești nevrednic să te împărtășești, prin urmare nu ești vrednic să asculți nici celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii.

Îl auzi pe diacon care stă și strigă, toți cei câți sunteți în pocăință, toți L-ați rugat pe Dumnezeu să vă ierte.

Toți cei care nu se împărtășesc se află încă în pocăință pentru păcatele lor, dar tu, pentru ce stai?

Dacă ești dintre cei ce se pocăiesc nu poți să te împărtășești…

Dar tu stai cu îndrăzneală de barbar, nu de om care se pocăiește.

Iar dacă nu ești printre cei ce se pocăiesc, ci dintre cei ce au îngăduință de la duhovnic să se împărtășească, pentru ce stai și nu te îngrijești să te împărtășești?

Pentru ce nu consideri împărtășania un mare dar, ci o disprețuiești?

Hristos vine la fiecare Liturghie să-i vadă pe cei ce șed la masă și le zice fiecăruia în conștiința lui:

„Prieteni, cum de stați aici în Biserică și nu aveți haine de nuntă?

Nu a zis pentru ce ați stat la masă, ci că nu este vrednic nici măcar să intre în biserică.

Nu i-a spus pentru ce ai șezut?

Ci pentru ce ai intrat?

Aceleași lucruri le strigă Hristos și acum către noi toți, fiindcă stăm fără de rușine și cu îndrăzneală, fiindcă oricine nu se împărtășește stă fără rușine.

Dar spui că ești nevrednic?

Atunci ești nevrednic și să asculți sfintele acelea rugăciuni, fiindcă Duhul Sfânt coboară nu numai la taine, ci și la psalmodierile acelea.

(Sfântul Macarie al Corintului, Despre deasa împărtășanie, ed. 1961, p. 52-53)

Pahomie de la Gledin (1671-1724)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe:  ro.orthodoxwiki.org;

 

Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724)

Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (1671-1724) a fost stareț al Mănăstirii Neamț, devenind apoi episcop al Romanului între 1704-1714.

S-a retras din scaunul episcopal întemeind Schitul Pocrov (Acoperământul Maicii Domnului).

Apoi a pribegit prin Transilvania și în cele din urmă a ajuns la Pecerskaia Lavra din Kiev.

În anul 2007 a fost proslăvit de Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea sa făcându-se pe 14 aprilie.

Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului (1671-1724)  - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Pahomie (Penciu) s-a născut în satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud în preajma anului 1671. In 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mănăstirii Neamț, iar între anii 1702-1704 a fost stareț al acestei mânăstiri.

După ce vizitează Mănăstirea Pecerska și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu.

La 17 ianuarie, 1707, este hirotonit episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“.

Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1716 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mănăstirea Pecerska. Răpus de boala, Hristos Domnul, Arhiereul cel Veşnic, îl cheamă la odihna cerească în ziua de 26 a lunii aprilie a anului 1724.

A fost îngropat în biserica cea marea a Lavrei Pecerska fiind prohodit de Arhiepiscopul Varlaam Vanatovici al Kievului împreună cu tot soborul. La scurt timp ucenicii îi aduc moaștele la Pocrov, așezând-le în biserică.

În 9 septembrie 2013 în urma unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, în chip minunat, s-au descoperit moaștele Sfântului Pahomie.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Stea mult-luminoasă, răsărită în ținutul Gledinului, ai strălucit ca un semn dumnezeiesc în pământul Moldovei, luminând inimile credincioșilor. Stâlp neclintit al rugăciunii curate, podoaba aleasă a ierarhilor români și ctitor al schitului Pocrov din lavra Neamțului, Sfinte Ierarhe Pahomie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Alt tropar, glasul al 4-lea

Raiul virtuţilor l-ai sădit în sufletul tău şi l-ai udat prin curgerile lacrimilor tale, iar cele nestricăcioase le-ai gustat prin nevoinţă şi cu dragoste ne-ai descoperit sfintele tale moaşte pe care cinstindu-le te lăudam căci mântuire ceri tuturor de la Stăpânul Hristos, părinte Pahomie.

Condac, glasul al 8-lea:

Grijile vieții le-ai lăsat și rânduielile cele lumești le-ai părăsit; și, făcându-te cu înțelepciune locuitor al pustiei, ai aflat bucuriile vieții veșnice; și, mângâiere câștigând prin lacrimile tale de pocăință, roagă-L pe milostivul Dumnezeu pentru noi credincioșii, Părinte Pahomie.

 

Viața Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului

Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724)  - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671 – 1724) – foto preluat de pe basilica.ro

Pr. prof. dr. Bogdan Racu – articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului 1660, primind la botez numele Petru.

Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă. Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător. Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704. Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj laLavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului. Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun. În 1717 a plecat din nou la Kiev, petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul 1724. Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14-15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, Duminica a II-a după Paști, în biserica parohială „Sfânta Treime” din localitatea Gledin, comuna Monor, județul Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.

Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la mănăstirea Neamț, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităților din țările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obștesc. A legat cu blesteme grele pe toți aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărțile pe care le dăruise mănăstirii Neamț și schitului Pocrov, ctitoria sa. A fost preocupat să formeze ucenici care să-i continue activitatea și a influențat prin concepția și lucrarea sa și alte centre de cultură din Moldova. Activitatea lui Pahomie a fost cunoscută și în Transilvania, mai ales în ținutul natal.

Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie și să citească și a căutat să cultive această dragoste și în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărțile primite sau cumpărate de el, față de care a arătat o grijă deosebită.

A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar și alte biserici, cu toate cărțile necesare cultului, într-o vreme în care raritatea și scumpetea lor le făceau bunuri de neprețuit.

L-au interesat cărțile de folos sufletesc pe care le-a citit cu atenție, recomandându-le și altora. Pe Cheia înțelesului, apărută în 1678 la București, cumpărată la 25 martie 1713 și dăruită anul următor schitului Pocrov, Pahomie îndeamnă „să hie la cetit părinților (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” și pentru a le ușura munca și a le spori atenția a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamț și schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărți câte am să se știe (7219-1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă și lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” amintește de 42 de cărți.

După cum arată însemnările de pe ele, cărțile au fost mai întâi studiate atent de Pahomie și apoi lăsate moștenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înțelesului, în 1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce șede(a) întru întunerecul neștiinței și în umbra legii și a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptății credința cea bună … dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc … să-l laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărților este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar și exercițiu spiritual: „Cetește cuvintele cu minte deșteaptă și cu candela și vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeași Cheia înțelesului.

Activitatea cărturărească și duhovnicească a lui Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov și a mănăstirii Neamț, punându-și amprenta asupra mediului monahal și cultural din Moldova, într-un secol în care relațiile dintre mănăstirile românești erau foarte strânse, circulația călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă.

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791 – 1792)

Pagina de titlu a petiției „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”, Cluj, 1791

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro; www.voci.ro

 

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii națiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului, a fost înaintat Curții din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu - d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ignațiu Darabant, uneori Ignatie Darabant, (n. octombrie 1738, Vicea, după alte surse Mineu – d. 31 octombrie 1805, Oradea) a fost episcop unit de Oradea, promotor al emancipării românilor prin cultură, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum, fondator al seminarului diecezan și al Catedralei Sf. Nicolae din Oradea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae este numele sub care a rămas în istorie memoriul naţiunii române din Transilvania din 1791, cel mai important act politic al românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892.

Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj - d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Bob (n. 1739, Orman, Cluj – d. 2 octombrie 1830, Blaj) a fost întâistătător al Bisericii Române Unite cu Roma între 1782-1830. Activitatea sa a fost afectată de conflictul cu Gheorghe Șincai, pe care l-a denunțat și demis din funcția de director școlar - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea.

Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile revoluţionare franceze.

În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări.

Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Leopold (stânga) cu fratele său împăratul Iosif al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Documentul a fost redactat de cei mai însemnați reprezentanți ai națiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma) La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu (1), Ioan Budai Deleanu, Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para, vicarul de Năsăud (2), Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii.

Prima versiune a fost redactată în limba germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că „drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească. Prin urmare naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un drept în secolul XVII.

Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane.

Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea numerică. Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea echităţii date de numerozitatea ei. Petiția era semnata în numele națiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.

Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanțelor laicilor și clericilor români: reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania; restituirea drepturilor istorice vechi medievale; egalitatea clerului; reprezentare proporțională în dietă și funcționărime.

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu - d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu – d. 13 mai 1806, Buda) a fost un teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere provincia […]

Drept aceea, Naţiunea română, rugătoare şi umilă, vine la tronul Majestăţii Voastre, şi, cu veneraţia şi supunerea cuvenită, se roagă şi cere următoarele:

1). Ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între Stări şi altele de acest fel, care […] au fost întipărite fără drept şi fără lege [pe fruntea] naţiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate în chip public, ca nedemne şi nedrepte, şi astfel, prin îndurarea Majestăţii Voastre Preasacre, naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare; în consecinţă.

2). Natiunii suplicante să i se restituie între naţiunile regnicolare acelaşi loc pe care ea l-a ţinut, potrivit mărturiei citate în cele de mai sus a Conventului Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur, din anul 1437. 

3). Clerul acestei naţiuni, credincios bisericii orientale, fără discriminare, dacă gândeşte sau nu în toate la fel cu biserica occidentală, de asemenea şi nobilimea şi plebea, atât cea orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotită şi tratată drept în acelaşi fel ca şi clerul, nobilimea şi plebea naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii şi să fie făcută părtaşă la aceleaşi beneficii. 

4). În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în Dietă, de asemenea când se întâmplă [să se facă] numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujba, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.  

5). Comitatele, scaunele, districtele, şi comunităţile orăşeneşti în care românii întrec la număr celelalte naţiuni, să-şi aibă numirea şi de la români sau să poarte un nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc sau, în sfârşit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o naţiune sau alta, atât comitatele cât şi scaunele şi districtele să-şi păstreze numai numele acelea pe care şi până acum îl purtaseră, după râuri sau cetăţi, şi să se declare că toţi locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de naţiune sau religie, trebuie să se folosească şi să se bucure, după starea şi condiţia fiecăruia, de aceleaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte aceleaşi sarcini, pe măsura puterilor lor.

Din cele de mai sus se vede cu prisosinţă că aceste cereri se sprijină pe echitatea naturală şi pe principiile societăţii civile, precum şi pe pactele încheiate […].

[Semnează:] Mult umilii şi în veci credincioşii supuşi, Clerul, Nobilimea, Starea militară şi cea Orăşenească a întregii naţiuni române din Transilvania.

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș - d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș – d. 14 februarie 1821, Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Textul Supplex-ului se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței și include și unele motive istorice, precum și statistici despre români (care formau aprox. 55% din populația Transilvaniei). Despre o cercetare mai recentă, argumentarea Supplex-ului se bazează pe ideile dreptului natural și pe tradiția juridică feudală maghiară.

Petiția a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat. Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea nobilime. Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere.

Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a patra naţiuni recunoscute. Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele revendicărilor. În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente, iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul.

Se consideră chiar că românii sunt suficienţi reprezentaţi în Dietă (deşi ăn componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, stările legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional. În rândurile elitei româneşti această evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din Transilvania.

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu, Imperiul Habsburgic – d. 24 noiembrie 1816, Svinica, Imperiul Austriac) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Extrase din Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Fericite auguste împărate! (…) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (…)

Cînd ungurii, către sfîrșitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (…)

Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (…)

Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în secolul al XVII-lea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul secolului al IX-lea. (…)
—D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967: Ed. Științifică, București, 1967, p. 493-509

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara – d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tradiția petiționarismului în Transilvania

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru națiunea română din Transilvania, bazându-și solicitările pe argumente juridice solide. În aceeași tradiție se înscrie petiția trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Hațegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului Ion Antonescu, mișcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcția regională a României , memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca și protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundației Gojdu din Sibiu.

Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892) Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Semnatarii Memorandului Transilvaniei (28 mai 1892)
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Ioan Piuariu-Molnar (n. 1749, Sadu, Sibiu – d. 16 martie 1815, Cluj) este primul medic titrat român, filolog și traducător. Chirurg al Universității din Viena, medic la Sibiu și profesor de oftalmologie la Școala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale și al unui dicționar român-german. A inițiat prima publicație științifică medicală, Sfătuire către studenții în chirurgie (1793) și a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost inițiat în loja masonică sibiană „St. Andreas”, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion și Maestru le-a primit în aceeași lojă, la 17 aprilie 1783 și, respectiv, 13 octombrie 1784

(2) Ioan Para (n. 1744, Silvașul de Jos, comitatul Hunedoara – d. 3 decembrie 1809, Blaj) a fost vicar unit al Năsăudului, una din figurile de seamă ale intelectualității române transilvănene din secolul al XVIII-lea, coautor al petiției Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. A fost descendentul unei familii nobiliare românești din Țara Hațegului. Studiile începute la Blaj le-a continuat, până în 1774, la Seminarium Sancti Adalberti din Nagyszombat (Trnava – în Moravia), iar apoi a fost trimis de episcopul Grigore Maior ca bursier la Colegiul Sfânta Barbara din Viena (1775-1778), unde studiază teologia și-i cunoaște pe Samuil Micu, spiritual și rector de studii al colegiului, și pe Ioan Budai-Deleanu, cu care a fost pentru scurt timp coleg (în 1778).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 – 1803)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfânta Cuvioasă Xenia din Sankt Petersburg

Pomenirea sfintei Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 – 1803), numită și „cea smerită și nebună pentru Hristos” se face atât pe 24 ianuarie (6 februarie pe stil vechi) cât și pe 11 septembrie (24 septembrie pe stil vechi).

În calendarul ortodox rus este pomenită și pe 24 mai, când se sărbătorește proclamarea ei ca sfânt care a avut loc în anul 1988.

Sfânta Xenia s-a remarcat prin modestie, sărăcie, renunțarea la bunurile lumești și o înflăcărată devoțiune față de Hristos, dar și prin clarviziune și ajutorul celor sărmani și păcătoși în timpul vieții și prin minunile pe care le-a făcut după moarte.

Este considerată o protectoare a familiei și este cel mai adesea invocată pentru ajutor în întemeierea unei familii sau pentru orice ajutor în legătură cu familia, dar și pentru ajutorul celor fără casă sau loc de muncă, în caz de incendii sau copii pierduți.

Este patroana spirituală a orașului Sankt Petersburg. O capelă a fost ridicată în cimitirul Smolensk din St. Petersburg pe locul unde se află înmormântat trupul ei. Mai multe biserici în Rusia și în lume au primit hramul sfintei Xenia.

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Viața Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Primii douăzeci și șase de ani

Data nașterii nu este cunoscută, dar anumiți cercetători propun ca dată a nașterii anul 1731. Nici despre părinții ei nu se știe nimic dar, pentru că s-a căsătorit cu un colonel, se presupune că a făcut parte dintr-o familie de nobili sau de funcționari unde a primit o educație aleasă.

Primele articole de ziar care s-au păstrat despre Xenia datează din anul 1847 când în ziarul „Buletinul poliției orășenești a Sankt-Petersburgului” apar două articole în numerele 264 și 272:

Cu 40 de ani în urmă sau, poate, cu câțiva ani mai mult, s-a săvârșit aici, în Petersburg, văduva cântărețului imperial, Andrei Teodorovici, Xenia Grigorievna…

În afara acestor două articole, scurte informații despre viața sfintei Xenia sunt oferite de epitaful de pe piatra funerară:

A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani, și a trăit 71 de ani; își zicea Andrei Teodorovici.

Momentul dramatic care îi marchează viața și îi schimbă destinul este moartea soțului cu care era căsătorită de numai 4 ani. În anul 1755 în Petersburg izbucnește o epidemie de tifos exantematic.

Xenia este atât de afectată de moartea soțului încât a doua zi este găsită tot lipită de trupul soțului răposat dar îmbătrânită și încărunțită.

Își petrece soțul la groapă îmbrăcată în hainele militare ale acestuia, imitându-i mersul în urma sicriului.

Andrei Teodorovici nu a murit – le spunea ea celor din jurul ei. A murit Xenia Grigorievna, dar Andrei Teodorovici este aici, în fața voastră, el trăiește și va trăi mult de acum înainte, va trăi veșnic.

La cimitir Xenia le cere celor prezenți să se roage pentru liniștea sufletului „roabei lui Dumnezeu, Xenia”, spunând: Bietul Andrei Teodorovici a rămas orfan, a rămas singur pe lume…

Din acest moment Xenia se prezintă tuturor cu numele soțului ei, Andrei Teodorovici și imediat ce se întoarce de la cimitir o roagă pe administratoarea casei și averii să împartă totul săracilor și să doneze banii bisericii.

Refuză pensia ce trebuia să o primească ca văduvă și doar cu mantaua de militar a soțului pleacă în lume și începe să ducă viața unui ascet desăvârșit trăind din pomeni și devenind Nebună după Hristos.

 

Pribegia Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Odată ce a renunțat la orice posesiune lumească și chiar și la orice minim confort trupesc a început să hoinărească pe străzile Petersburgului primind condoleanțele pline de compasiune ale cunoscuților. Dar Xenia le răspunde tuturor că nu a murit Andrei Teodorovici, ci soția lui, Xenia Grigorievna.

Când în 29 ianuarie 1757 a fost interzis vagabondajul săracilor și schilozilor pe străzile Petersburgului, urmărită fiind, s-a descoperit că sfânta mergea noaptea pe câmp unde cădea în genunchi și se ruga până la răsăritul soarelui. După această lungă rugăciune în câmp mergea să plivească grădina de legume a unui moșier sărac și obosind era găsită dormind chiar printre straturile de zarzavaturi.

În cei 45 de ani de pribegie, fericita Xenia a trăit neavând absolut nici o posesie, nici o cameră, nici îmbrăcăminte călduroasă, îndurând gerurile rusești și ploile torențiale ale toamnei, neștiind ce va mânca a doua zi.

Cu cât încercările erau mai grele cu atât sfânta devenea mai blândă și mai smerită, îndurând lovituri și batjocuri la care de obicei sunt supuși toți oameni străzii în special de copii străzii care râdeau de atitudinea și cuvintele ei de neînțeles pentru mulți.

Doar toate acestea nu erau pentru Xenia decât imitarea Domnului și marelui Martir care a suportat insultele, scuipăturile, biciuirea, răstignirea și moartea.

Încet, sfânta devine o figură cunoscută de întreg orașul și aproape mereu era urmată de oameni care o însoțeau crezând că prezice viitorul sau ghicește destinele. Cei înduhovniciți știau însă că este un om deosebit ce sub înfățișarea unei ieșite din minți ascunde mari daruri duhovnicești.

 

Clarviziunea Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Rugăciunea, ascetismul, iubirea față de Dumnezeu și aproape și mila lui Dumnezeu au făcut ca fericita Xenia să primească darul clarviziunii.

- Într-o zi, mergând la cea căreia îi dăruise casa și care avea un mare respect pentru Xenia îi spuse: Iată, tu stai aici și cârpești ciorapii și nu știi că Dumnezeu ți-a trimis un copil! Du-te mai repede la cimitirul Smolesnsk.

Parascheva Antonova care avea mare încredere în cuvintele Xeniei, a înțeles că ceva deosebit se întâmplă și s-a grăbit să ajungă la cimitir.

Pe una din străzile din apropierea cimitirului, Antonova a văzut o mare mulțime de oameni. Apropiindu-se află că un vizitiu tocmai a omorât o femeie însărcinată care a născut chiar acolo în stradă, ea murind pe loc.

Având milă de copil Parascheva Antonova l-a luat la ea acasă.

Deși împreună cu poliția au încercat să afle cine erau mama și tatăl copilului, nu au reușit iar copilul a rămas la Parascheva care l-a crescut și educat acesta devenind un fucționar important ce s-a îngrijit de mama adoptivă până la moartea acesteia, fiind pentru aceasta cel mai iubitor și respectuos fiu. Și el avea o mare evlavie pentru sfânta Xenia.

- O altă prietenă a fericitei Xenia a fost și Evdochia Deniseva Gaidukova, ce a murit în anul 1827. Xenia ținea foarte mult la Evdochia Gaidukova și uneori o vizita acasă.

Într-o astfel de vizită de dinaintea prânzului Evdochia se grăbește să o așeze la masă bucurându-se de prezența ei. La sfârșitul prânzului Evdochia îi cere iertare Xeniei pentru că nu a avut ceva mai bun să îi ofere. — Să nu mă judeci pentru masă, draga mea, îi spuse ea, dar nu am avut altceva mai bun să-ți ofer, pentru că astăzi nu am gătit nimic. — Îți mulțumesc pentru masă draga mea, îi răspunde Xenia, dar de ce nu spui adevărul? Ți-a fost teamă să-mi oferi niște friptură de rață?

Evdochia Deniseva se fâstâci deoarece într-adevăr avea în cuptor friptură de rață pregătită pentru soțul ei care nu era acasă. Evodchia s-a repezit la cuptor pentru a scoate friptura.

Dar Xenia a oprit-o: „Nu, nu, ce faci? Nu trebuie să faci asta, nu vreau rață. Știu, doar, că te-ai fi bucurat să-mi oferi tot ce ai, dar te temi de căpcăunul de bărbatu-tău. Pentru ce să-l mânii?

Bărbatul Evdochiei Deniseva nu era agreat de Xenia acesta fiind grosolan, îi plăcea băutura și folosea un limbaj dezgustător mai ales atunci când era beat.

 

Prezicerea morții Împărătesei Elisabeta Petrovna

Cea mai cunoscută prezicere a fericitei Xenia, este cea a morții Împărătesei Elisabeta Petrovna. Elisabeta Petrovna (1709–1761), care domnea din 1742, anul când a fost încoronată, deși avea numai 53 de ani, era bolnavă de câțiva ani și moare pe 25 decembrie 1961.

Însă pe 24 decembrie 1961 pe străzile Petersburgului, Xenia alerga spunând cuvinte pe care nimeni nu le înțelegea: „Coaceți colaci, coaceți colaci!

În curând toată Rusia va coace colaci!”. Vestea morții Împărătesei a șocat pe toată lumea deoarece boala fusese ascunsă. Locuitorii Petersburgului au înțeles acum și cuvintele fericitei Xenia care anunțase cu o zi mai devreme evenimentul.

 

Binecuvântările și rugăciunile pentru cei mulți

Odată ce fericita Xenia, prin bunătatea, blândețea, smerenia și totala renunțare la sine a câștigat iubirea oamenilor care o considerau „omul lui Dumnezeu”, aceasta era invitată tot mai des de către negustori, burghezi și funcționari în casele lor pentru că deja se știa că dacă fericita Xenia îți intră în casă, în acea casă și în acea familie se instalează fericirea și bucuria.

Mamele se grăbeau să își aducă copiii spre a-i binecuvânta mai ales dacă aceștia erau bolnavi.

Vizitii o rugau să urce în caleașca lor și să meargă măcar câțiva metri pentru că trăsura în care urca sfânta se întorcea întotdeauna acasă cu un mare câștig.

Vânzătorii ambulanți o așteptau cu nerăbdare să le ia ceva dacă o zăreau deoarece imediat lângă taraba lor mulțimea se aduna apoi și le cumpăra toată marfa.

I se ofereau sfintei adesea sume foarte mari pentru rugăciunile ei atât de eficiente dar fericita nu lua niciodată mai mult decât țarul de pe cal, adică o copeică sau două. Nu voia sa primească nici măcar o rublă, iar de monezi de aur nici nu voia sa audă.

Odată ajunsă în piață, negustorii o înconjurau rugând-o să le primească darul, dar fericita nu lua darul decât de la o parte, celorlalți reproșându-le: „Nu frate, tu îi încarci pe cumpărători la cântar”, sau „Nu, tu îi asuprești pe cei sărmani”.

Cu banii primiți, strânși copeică cu copeică, Xenia ajuta mai multe sute de familii sărace.

Orice primea dăruia celor săraci și aceștia erau foarte bucuroși de orice dar de la fericită deoarece acela care primea ceva îi mergea bine în toate.

Un om care a primit câteva copeici de la sfânta a ajuns mai apoi foarte bogat.

Altuia, dăruindu-i țarul călare pe cal(copeica) i-a spus: Vei galopa departe cu el… și într-adevăr acela s-a îmbogățit.

Însă Xenia nu prevestea numai bucurii ci și necazuri sau moartea dar într-un mod voalat, după cum atestă și articolul de ziar din anul 1847:

Uneori ea prevestea ceva rău, dar nu în mod direct, ci indirect, prin aluzii, ca și când nu ar fi vrut să-l tulbure pe acela cu care vorbea.

Astfel, de pildă, vizitând o dată casa negustoresei Krapivina și în timp ce ieșea afară ea privi pe fereastra casei spunând: „Urzica este verde, dar curând se va ofili”.

Puțin după aceasta Krapivina muri.

Sau altădată invitată fiind de negustorul Razjivin să-i viziteze magazinul (firmă ce a existat pana în secolul al XX-lea), fericita Xenia a venit dar văzând o oglinda mare ce atârna pe perete, dădu din cap zicând: Frumoasă oglindă dar nu ai în ce să te privești – și plecă.

După numai o jumătate de oră, nu se știe din ce cauză, oglinda a căzut de pe perete spărgându-se iar după trei zile negustorul a murit.

 

Ultimele fapte ale Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Una din ultimele fapte remarcabile ale fericitei, ce ne oferă o informație precisă despre un moment în care încă mai era în viață, este ajutorul dat pentru construirea bisericii din cimitirul Smolensk.

Acest lucru se petrecea în anul 1794 când, spre deosebire de împărăteasă Ecaterina care avea aceeași vârstă, dar abia mai putea să meargă, Fericita Xenia era atât de sănătoasă și de în putere încât îi ajuta în secret pe muncitori la construirea bisericii cărând în fiecare noapte în poala sa câte cinci-șase cărămizi de la fabrica de cărămidă.

În fiecare noapte căra câte o grămadă de cărămizi pe care muncitorii o găseau dimineața.

Va trebui sa îndure multe spunea Xenia despre biserică, dar va rezista…

Nici o grijă. Și într-adevăr în decursul unor mari inundații din 1824 când o parte dintre morminte și cruci au fost luate de ape și registrele cimitirului au fost distruse, biserica a rezistat.

Din cauza acestor distrugeri ale apelor din anul 1824 s-a produs pierderea registrelor cimitirului și nu se știe cu exactitate anul morții fericitei Xenia.

Așadar cercetătorii consideră că sfânta a plecat din aceasta lume undeva după anul 1794 (anul construcției bisericii din cimitirul Smolensk) și nu mai târziu de anul 1806 (45 de ani de la anul morții împărătesei Elisabeta Petrovna).

 

Sfârșitul Fericitei Xenia din Sankt Petersburg și cultul pentru ea

Vestea sfârșitului Xeniei a întristat orașul și oameni de toate vârstele au mers la înmormântarea ei și apoi la mormântul din cimitirul Smolensk.

S-a instituit post în acea zi. La mormânt se perindau oameni din tot poporul cu nădejdea ca rugăciunile lor vor fi auzite și vor fi ajutați în necazurile și nevoile lor așa cum au fost ajutați și în timpul vieții.

Au venit săracii și infirmii ajutați de Xenia, negustorii și băcanii, mamele copiilor binecuvântați și vindecați și multe alte femei care o însoțeau în timpul vieții și care se bucurau de atenția ei.

Zvonul despre protectoarea sărmanilor s-a răspândit repede dincolo de granițele capitalei, în popor.

Fiecare vizitator al cimitirului dorea să plece cu o mâna de pământ de la mormântul Xeniei crezând că acest pământ va vindeca bolile și va îndepărta necazurile.

Au început să apară mărturii despre minuni și vindecări iar numărul vizitatorilor care luau pământ de pe mormânt s-a înmulțit.

Deasupra mormântului s-a pus o placă dar aceasta a fost fărâmițată în bucățele mici de vizitatori fiecare dorind să ia acasă câte o bucățică. O altă placă a fost pusă dar și aceasta a avut aceeași soartă.

Dar, luând pământul și spărgând plăcile, fiecare vizitator lăsa în schimb pe mormânt o mică jertfă, după puterile fiecăruia, bani de care se foloseau nevoiașii.

Mormântul a fost împrejmuit cu un gard și o cutie a milei a fost legată de el pentru a se aduna bani pentru construcția unui paraclis.

Banii s-au adunat repede și primul paraclis a fost construit din piatră de culoare cenușie, cu acoperiș de fier și două ferestruici pe cele două laturi, iconostasul înspre răsărit și o ușă înspre apus.

Deasupra ușii scria „Roaba lui Dumnezeu Xenia” iar deasupra mormântului, ridicat pe un soclu, a fost pusă o placă pe care stă scris:

 

Epitaf

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
În acest loc a fost pus corpul neînsuflețit al roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna
soția cântărețului imperial, cu gradul de colonel, Andrei Teodorovici.
A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, pribegit 45 de ani, și a trăit 71 de ani; își zicea Andrei Teodorovici.
Cine m-a cunoscut să-mi pomenească sufletul pentru mântuirea sufletului său Amin!

 

Rugăciuni

Rugăciune către Sfânta și Fericita noastră maică Xenia din Sankt Petersburg, cea nebună pentru Hristos

O, Sfânta maică Xenia, viețuind sub acoperământul Celui Prea Înalt, și întărită fiind de Maica lui Dumnezeu, răbdând foamea și setea, gerul și arșița, defăimările și prigonirile, ai primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii și al facerii de minuni, iar acum sălășluiești întru lumina Celui Atotputernic. Sfânta Biserică te preamărește acum ca pe o floare bineinmiresmată.

Stând înaintea sfintei tale icoane, ne rugăm ție ca uneia ce ești întru viața cea neîmbătrânitoare, dar petreci și împreună cu noi: primește cererile noastre și le du la scaunul Milostivului Părinte Ceresc, ca ceea ce ai îndrăznire către El; cere pentru cei ce aleargă la tine mântuire veșnică, îmbelșugată binecuvântare pentru faptele și începuturile cele bune, izbăvire din toate nevoile și necazurile.

Mijlocește cu rugăciunile tale înaintea Atotînduratului nostru Mântuitor, pentru noi, netrebnicii și păcătoșii. Ajută, sfântă și fericită maică Xenia, să fie luminați pruncii cu lumina Sfântului Botez și să fie pecetluiți cu pecetea darului Sfântului Duh; băieții și fetele să fie crescuți în credință, cinste și frică de Dumnezeu; dăruiește-le lor reușită la învățătură; tămăduiește pe cei neputincioși; trimite dragoste și bună-înțelegere celor căsătoriți, învrednicește pe monahi de nevoința cea bună și apără-i de defăimări; întărește-i pe păstori întru tăria Duhului Sfânt, păzește poporul și țara aceasta în pace și fără tulburare, roagă-te pentru cei lipsiți în ceasul morții de împărtășirea cu Sfintele lui Hristos Taine; că tu ești nădejdea noastră, grabnica noastră ascultătoare, pentru care îți aducem mulțumire și slăvim pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu Cel în Treime închinat și minunat întru Sfinții Săi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Tropar, glas 4

Deșertăciunea celor pământești lepădând, crucea vieții rătăcitoare și fără de adăpost ai luat, și de strâmtori, lipsuri și batjocură oamenilor nu te-ai spăimântat, dragostea lui Hristos știind. Acum în ceruri de această dragoste îndulcindu-te, fericită și de Dumnezeu înțelepțită Xenia, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

Tropar, glas 7

Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta dobândind darul ajutorării prin minuni, Fericită Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.

Condac, glas 3

Luminat saltă astăzi orașul Sfântului Petru, că mulțimea celor scârbiți află mângâieri, nădăjduind la rugăciunile tale, fericită Xenia, că tu ești lauda și întărirea acestui oraș.

Mărimuri

Mărimu-te pe tine, Sfântă și Fericită maică a noastră Xenia, și cinstim sfânta pomenirea ta, că tu îl rogi pentru noi pe Hristos Dumnezeul nostru.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Xenia din Petersburg si pe: basilica.rodoxologia.roen.wikipedia.org

 

Viața Sfintei Xenia din Sankt Petersburg

Părintele Macarie Simonopetritul

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) - foto preluat de pe  - doxologia.ro

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) – foto preluat de pe – doxologia.ro

Xenia Grigorievna Petrova era căsătorită cu un strălucit colonel al armatei imperiale, care era și cantor la curte, și ducea o viață de lume și îmbelșugată în sânul aristocrației capitalei.

Moartea neașteptată a soțului ei, pe când nu avea decât douăzeci și șase de ani, a adâncit-o într-o mare tulburare și a făcut-o să înțeleagă deșertăciunea oricărei legături pământești. De atunci s-a hotărât să se libereze de tot ce o ținea legată de pământ, pentru a merge către împărăția cerească pe calea cea mai strâmtă și cea mai grea: a nebuniei pentru Hristos. Purtarea sa s-a schimbat întru totul, și văzând-o cum își împărțea averile de pomană, apropiații săi au crezut că doliul îi luase mințile. Se îmbrăcase cu uniforma militară a soțului ei și nu mai răspundea decât când era chemată cu numele celui mort. Fără sălaș, desculță și îmbrăcată, vară și iarnă, în aceleași zdrențe pestrițe, mergea pe străzile cartierelor sărace, lăsându-se cu blândețe luată în batjocură și în râs de puști, după pilda lui Hristos în Patima Sa. Nu primea pomană de la cei cărora li se făcea milă de ea decât pentru a o împărți pe loc la săraci, nu mânca decât rareori, când se ducea în vizită la vreo familie pe care o cunoștea, și își petrecea nopțile pe un câmp, în afara orașului, unde stătea în genunchi în rugăciune până la răsăritul soarelui.

Locuitorii evlavioși au băgat de seamă puțin câte puțin că purtarea ei ciudată ascundea o viață sfântă, că vorbele ei enigmatice sau figurate nu erau fără înțelepciune și că adesea ascundeau prorocirea unor întâmplări care aveau să vină. Binecuvântarea lui Dumnezeu părea să o însoțească peste tot pe unde mergea. Când intra într-un magazin, câștigul zilei creștea vizibil; când un vizitiu o lua în trăsură, găsea mulți clienți; când săruta un copil bolnav, acesta îndată se însănătoșea. Mila care i se arăta s-a schimbat curând în cinste în tot orașul, al cărui adevărat înger păzitor a devenit. După ce a purtat crucea nebuniei de bună voie pentru iubirea lui Hristos timp de patruzeci și cinci de ani, Sfânta Xenia a adormit în Domnul la vârsta de șaptezeci și unu de ani (între 1794 și 1806).

Mormântul ei a fost pe loc cinstit din ce în ce mai mult și a devenit un adevărat loc de pelerinaj. Minuni, vindecări, prorocii, arătări ale sfintei nu au încetat timp de două veacuri la acest mormânt, izvor de viață și de binecuvântări. Poporul se îmbulzește pentru a primi ajutorul foarte puternic al rugăciunilor Sfintei Xenia, socotită ca apărătoarea orașului, și fiecare ia puțin pământ de la mormântul ei și untdelemn de la candela care arde acolo fără încetare.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților, Volumul V, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 336-337)

Gheorghe de la Cernica și Căldărușani (1730 – 1806)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (n. 1730 – d. 3 decembrie 1806) a fost un monah român originar din Transilvania, stareț al mai multor mănăstiri din Moldova și, mai târziu, din Țara Românească (Cernica și Căldărușani).

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 3 decembrie.

Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani (1730 - 1806)- foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani (1730 – 1806)- foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Cuviosul Gheorghe s-a născut în anul 1730 la Săliștea Sibiului, din părinți evlavioși.

La vârsta de 19 ani părăsește casa părintească și pleacă spre București, iar de acolo la Constantinopol.

Râvnind să îmbrățișeze viața călugărească, ajunge la Muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Vatoped, unde este primit în preajma anului 1750.

Primește marea schimă în preajma anului anul 1752, petrecându-și timpul în rugăciune, posturi și nevoințe, în privegheri și îndelungate meditații, ajungând să fie cunoscut în Sfântul Munte pentru râvna și nevoințele sale.

Este hirotonit pe rând ierodiacon și ieromonah.

La Muntele Athos cunoaște atât viața de sine (idioritmică), cât și viața de obște.

Când cunoscutul duhovnic, starețul Paisie de la Neamț vine la Muntele Athos, cuviosul Gheorghe i se alătură, împreună cu un grup de monahi români și slavi, stabilindu-se la schitul Sf. Ilie, sub ascultarea cuviosului Paisie, unde rămân vreme de zece ani.

Împreună cu starețul Paisie și cu alți 64 de ucenici ai acestuia, cuviosul Gheorghe pleacă în Moldova, stabilindu-se mai întâi la Mănăstirea Dragomirna (1763-1775), apoi la Mănăstirea Secu și în sfârșit la Mănăstirea Neamț (1775).

Tulburat de desele mutări, vrea să se întoarcă la Sfântul Munte, însă, trecând, în drumul său, prin București, se întâlnește cu un prieten al său, ieromonahul Macarie, care ține să-l prezinte mitropolitului Țării Românești, Grigorie al II-lea al Ungro-Vlahiei.

Acesta, dorindu-și să reîntemeieze viața monahală de obște în eparhia sa, după modelul atonit, îi cere stăruitor cuviosului Gheorghe să rămână în Țara Românească, pentru a ajuta la reorganizarea vieții mănăstirești.

Ascultând de sfaturile ieromonahului Macarie, prietenul său, cuviosul Gheorghe primește, pe 1 septembrie 1781, însărcinarea pe care dorea să i-o dea mitropolitul, însă își alege ca loc schitul Cernica, care pe atunci era părăsit de vreo 30 de ani și se afla în paragină.

Ajutat de doi ucenici, Atanasie și Gherasim, cuviosul Gheorghe curăță schitul de bălării și sălbăticiuni, iar în curând obștea s-a mărit cu mai mulți monahi doritori de nevoință și doritori să se pună sub ascultarea unui adevărat părinte duhovnicesc, cum era cuviosul.

În anul 1785 Cernica este oficial redeschisă ca mănăstire, în jurul cuviosului Gheorghe adunându-se până atunci peste cincizeci de ucenici, credincioșii începând și ei să vină în număr tot mai mare la slujbele mănăstirești de acolo, căutând povața starețului Gheorghe.

Pentru că pe atunci clădirile existente nu erau de ajuns pentru a-i adăposti pe toți monahii și pelerinii, cuviosul hotărăște zidirea unui nou rând de chilii pentru monahi și a unui arhondaric (casă de oaspeți).

O vreme, cuviosul a rămas singurul preot al mănăstirii, astfel că Sfânta Liturghie se slujea doar duminica și la sărbători, în restul zilelor săvârșindu-se doar cele șapte Laude.

Când obștea monahală a crescut, trecând de o sută de călugări, au mai fost hirotoniți trei preoți și trei diaconi și a început să se slujească Sfânta Liturghie zilnic, după rânduiala de la Sfântul Munte.

Auzind de vrednicia starețului, domnitorul Nicolae Mavrogheni (1789-1791) l-a cercetat el însuși pe cuviosul stareț, înzestrând mănăstirea cu daruri și arătându-i o deosebită prețuire, la fel procedând și urmașii săi pe tron.

I s-a încredințat în anul 1788 și cârmuirea Mănăstirii de la Curtea de Argeș, apoi, din 1794, și cea a Mănăstirii Căldărușani, pe care le-a repus în rânduială.

În apropiere de Căldărușani, la Cocioc, cuviosul a zidit o biserică și niște chilii și a pus să se planteze pomi, lăsând locul ca pe un loc de retragere și liniște pentru monahii mai nevoitori.

S-a îngrijit de mănăstirile Cernica și Căldărușani până la moartea sa în anul 1806.

Înainte de trecerea sa la Domnul, i-a chemat la sine pe toți ucenicii săi la biserică pentru o ultimă rugăciune împreună, luându-și rămas bun de la ei, dându-le și ultimele sale povețe.

A lăsat ucenicilor săi un testament prin care le rezuma în șapte trepte nevoințele monahale, îndemnându-i să fie ascultători, să se spovedească des, să –și mărturisească gândurile îndrumătorului lor duhovnicesc, să se împărtășească cu Sfintele Taine de douăsprezece ori pe an, să se ferească de cei care „sminteau” obștea, să administreze cu înțelepciune bunurile mănăstirii, ca starețul să dea fiecăruia ascultări după puterea și temperamentul lui, iar mănăstirea să nu treacă de numărul de 103 monahi pe care îl avea atunci.

Cuviosul stareț a trecut la Domnul în ziua de 3 decembrie 1806.

Sfintele sale moaște se află până astăzi la Mănăstirea Cernica.

 

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea Cuviosului Gheorghe de la Cernica în rândul sfinților în ședința sa din 20-21 octombrie 2005, stabilind ca dată de prăznuire ziua trecerii sale la Domnul, 3 decembrie.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Următor al cuvioșilor părinți și împlinitor al virtuților sihăstrești, rugător neîncetat și înnoitor al monahismului românesc te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule. Sfinte cuvioase părinte Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Troparul, glas 8:

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că, luând Crucea, ai urmat lui Hristos şi, lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioase Părinte Gheorghe, duhul tău.

Condac, glasul 1:

Povățuitor preaînțelept al călugărilor și neobosit lucrător al virtuților, purtătorule de Dumnezeu părintele nostru Gheorghe, căci, înarmându-ți trupul cu nepătimirea ai luminat inimile celor credincioși. Pentru aceasta te-ai făcut sălaș cinstit al Duhului Sfânt și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale. Roagă-L pe milostivul Dumnezeu împreună cu ierarhul Calinic să ne dăruiască pace și mare milă.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro; pravila.ro

 

Viața Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica

Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani (1730 - 1806)- foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica și Căldărușani (1730 – 1806)- foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania și a păstorit obștea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veșnice, numărându-se și el în ceata marilor nevoitori și îndrumători ai monahismului nostru.

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câștigându-și ascultarea și smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă și osteneli neprecupețite, devenind stareț și organizator al vieții de obște la mănăstirea Cernica, la Căldărușani și, în mod indirect, la Curtea de Argeș, Cuviosul Gheorghe a luminat și luminează ca un astru pe cerul vieții monahale reorganizate de el și de ucenicii săi.

Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca și din însemnările unor cercetători ai vieții sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinți credincioși și de bun neam în localitatea Săliște, lângă Sibiu. Veche așezare românească din Transilvania, menționată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoasele țesături (1) și străvechile tradiții ortodoxe care se păstrează cu sfințenie și astăzi.

Înzestrat din naștere cu acea înclinație sufletească de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor sub forma unei înalte vieți spirituale, înclinație cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăsește casa părintească și se îndreaptă către București.

Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după acea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). Ajungând aici, la mitropolie, și dorind să-și închine întreaga sa ființă unei intense trăiri monahale, viitorul stareț cunoaște întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol.

Peste puțin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea și formarea pentru înalta viață duhovnicească. Făcând cunoștință cu modul de viață idioritmic și cu cel de obște, din alte mănăstiri atonite, el a început să-și impună o aspră trăire monahală prin înfrânare și posturi, prin privegheri de toată noaptea și meditații îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinții călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.

Nevoințele de zi și de noapte ale acestui râvnitor călugăr român, depuse la altarul sfânt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuși și cu ispitele apărute în calea vieții atât de anevoioase închinate Domnului, dar și clipele de înălțare sufletească și de bucurie spirituală pe care le trăia el în mijlocul obștii de la Vatoped. Cine ar putea bănui câte planuri de viitor încerca tânărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare și o înaltă trăire în comun a vieții călugărești din țările române și chiar din Transilvania natală, oprimată atunci? După trecerea la cele veșnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareț Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos.

De aceea s-a hotărât să intre și el în mica obște a acestuia, alături de monahii moldoveni și slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit și luminat trăitor al unei vieți înalte. Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, și marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obștii românești de la schitul Sfântul Ilie.

După încă zece ani de lăudabile nevoințe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu starețul Paisie și cu 64 de ucenici ai acestuia. După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), și apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamțu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniștit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos.

Trecând însă prin București, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al starețului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă și, după câteva zile, l-a înfățișat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoașterii oamenilor duhovnicești, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viață de obște în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu și „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureștilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.

Deși Cuviosul Gheorghe era la vârsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie și de trăire duhovnicească, credea că nu ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de răspundere. Dar, după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, ieromonahul Macarie, care-l îndemna foarte stăruitor să asculte de mitropolit, s-a hotărât să primească cu smerenie ascultarea dată.

El își alese ca loc pentru înființarea unei comunități monahale, cu viață de obște, „părăsita” și „pustiita” mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aștepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari și mai vestite din eparhie (2). I s-a încredințat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru, a-l readuce la viață, reînființând obștea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740.

În hrisovul dat cu acest prilej, mitropolitul mărturisește: „De când am luat scaunul Sfintei Mitropolii. (1760, n.n.), am avut mare dorire ca să am în eparhia mea mănăstiri cu viață de obște și n-am putut face nimic până când pronia dumnezeiască nu mi-a ajutat.

Iată dar că mi-a trimis Dumnezeu pe Preacuviosul Stareț Gheorghe și i-am dat schitul Cernica (metocul Sfintei Mitropolii) ca să aducă părinți cu viață de obște, așezând regulile și orânduielile Sfântului Munte. Și rog pe toți frații mitropoliți ce vor fi după mine, ca să nu strice această chinovioară, ce acum de curând s-a întemeiat, ci să o ajute și să o întărească după putință, ca să fie și numele lor pomenit la preasfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri…” (3).

În condiții foarte grele pe plan local, în izolarea codrului, Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie și Gherasim, a curățat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obștea călugărească cu noi membri, atrași de farmecul duhovnicesc al personalității sale.

După patru ani (1781- 1785), mănăstirea Cernica redeschisă și pusă la dispoziția monahilor cu vocație și a credincioșilor, care începuseră să ia cunoștință despre ostenelile binecuvântate ale râvnitorului atonit, număra 54 de ucenici care doreau această viață aleasă. Noua stare de lucruri, care cerea nevoințe susținute pe toate planurile, pentru reînnodarea firului vieții monahale de aici, este foarte fidel oglindită în descrierea activității și nevoințelor Cuviosului Gheorghe, făcută de ucenicul său de mai târziu, Protasie Ieromonahul: „După ce a intrat starețul Gheorghe în Cernica, și-a făcut un toporaș și a început întâi a curăți mărăcinii și a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică.

Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate și ele până la fața pământului. Numai pivnița și un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să țină cuvânt de învățătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă și că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui așezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiți de credincioși.

Fiind astfel îndemnați de dascălul Macarie și pătrunși de evlavie față de Sfântul Ierarh Nicolae în cinstea căruia era închinată mănăstirea, mulți credincioși au început să vină și să se închine la Cernica și să-i ajute cu cele de trebuință pe cuvioșii părinți călugări care se osteneau sub îndrumarea Starețului Gheorghe. Și au început să vină la mănăstire tot mai mulți în toate duminicile și sărbătorile și le făcea cuviosul stareț și el cuvânt duhovnicesc, iar ei ascultau cu multă dragoste și se întorceau toți la casele lor cu mult folos sufletesc.

Iar unii dintre acești închinători, aprinzându-se de râvnă duhovnicească, au început a rămânea sub ascultarea și povața Cuviosului Gheorghe, care îi primea cu dragoste și îi îndruma duhovnicește. În felul acesta, în decurs de un an și jumătate s-au strâns șasesprezece frați. Luând exemplu de la părintele lor sufletesc, noii veniți și-au procurat câte un topor și toată ziua tăiau la mărăcini în insula Sfântul Nicolae, pentru a crea condiții corespunzătoare vieții noi mănăstirești pe care o doreau să fie cât mai frumoasă, iar noaptea, dând foc la mărăcinii tăiați, se culcau în preajma focului, căci nimeni încă nu avea locuință unde să-și plece capul.

În timp de iarnă se adăposteau peste noapte în beciul despre care am pomenit mai sus…”. Fiind frământat mereu de aflarea condițiilor prielnice unei vieți de obște, Cuviosul Gheorghe a început să zidească și două rânduri de chilii pentru monahii de aici și o casă-arhondaric pentru credincioșii care îi cercetau și îi ajutau pe noii călugări la reorganizarea începută. Fericitul stareț era atunci singurul preot la Cernica.

El săvârșea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărătești, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele șapte laude. Conștient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeșnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi și frați dornici să slujească lui Dumnezeu și neamului din care făceau parte. Dintre aceștia, trei au devenit preoți și trei diaconi. Slujbele și Sfânta Liturghie au început să se săvârșească acum zilnic, după rânduiala tradițională din mănăstirile românești de la Muntele Athos.

Călăuzindu-se după regulile practice ale vieții monahale, sintetizate în maxima „roagă-te și muncește”, acești părinți îmbunătățiți, prin hărnicia și dragostea lor față de tot ce este sfânt și folositor, au reușit să transforme pustietatea și ruina în care ajunsese așezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte și evlavia binecredincioșilor creștini din împrejurimi și îndeosebi din București. Viața trăită în curăție, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune și în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă și neîntreruptă a ostenitorilor conduși de Cuviosul Gheorghe.

Vestea despre atmosfera plină de sfințenie și hărnicia obștii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica și, prețuindu-i viața exemplară și nevoințele închinate binelui obștesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraților, l-a numit pe stareț „frate de cruce întru Hristos” (4).

Domnitorul justifică aceasta într-un hrisov al său, zicând: „Domnia noastră înșine am văzut viața. Cuviosului stareț chir Gheorghe și a părinților călugări ce sihăstresc împreună, cum că petrecerea și orânduirea vieții lor împreună este vrednică de laudă” (5).

Asemănătoare cuvinte de laudă față de osteneala duhovnicească a Cuviosului Gheorghe, pentru reînvierea tradiției monahale în Muntenia, are domnitorul Mavrogheni și în hrisovul său pentru mănăstirea Curtea de Argeș: „Sihăstreasca mănăstire ce se numește Cernica, situată în Ilfovul de sud, aproape de scaunul domniei mele, în care se sihăstresc 103 frați călugări cu starețul lor, care părăsind lumea s-au deosebit într-un colț de loc, în ostrovul acela, și petrec viața fără prihană cu posturi și rugăciuni neîncetat pentru domni, pentru ctitori și pentru toți pravoslavnicii creștini ai țării acesteia, muncind și lucrând înșiși cu mâinile lor de au deschis și au împodobit acel loc, ce rămăsese pustiu, a cărora strădanie și viață s-a făcut cunoscut de față și este vrednică de laudă…” (6).

Domnitorul sporește astfel încrederea în Starețul Gheorghe, încredințându-i și conducerea mănăstirii Curtea de Argeș, pe lângă aceea a Cernicăi, și îi recunoaște rangul de arhimandrit în anul 1788. După cum se știe din însemnările mai vechi ale mănăstirii, Nicolae Mavrogheni venea deseori la Cernica, cercetă cu mult interes bunul mers al comunității și se plimba cu starețul prin ostrovul cel mic, numit Sfântul Gheorghe, vorbind între ei „vorbe de taină”, scrie Protasie Ieromonahul, care precizează că acesta avea mare dragoste și evlavie față de ostașul Domnului (7).

În timpul Starețului Gheorghe, mănăstirea Cernica s-a bucurat de sprijinul domnitorului țării, cât și de acela al conducerii bisericești și al evlavioșilor care o cercetau. Filaret al II-lea a arătat o deosebită bunăvoință față de această ctitorie și față de conducătorul ei. Astfel, în 1792, mitropolitul scria ur-mătoarele: „Deci și eu, ce acum la anul 1792 am luat scaunul sfintei mitropolii, întăresc pe cele făcute de fratele nostru, Grigorie, și am socotit ca să dau și eu sfânta mănăstire Căldărușani… și acum din porunca Măriei Sale Alexandru Moruzi Voevod și cu a noastră blagoslovenie se rânduiește și se întă-rește Preacuvioșia Sa Chir Gheorghe, starețul schitului Cernica, ca să fie stareț și la sfânta mănăstire Căldărușani, să strângă și să așeze obște de părinți de la Cernica, după regulile Sfântului Munte…” (8).

Această importantă sarcină de reorganizare a vieții duhovnicești și gospodărești a mănăstirii Căldărușani o primea Cuviosul Gheorghe după doi ani. Sub înțeleapta sa conducere, cele două mănăstiri s-au refăcut complet, sub raport moral-religios, dar și material. Pe temeiul hrisovului amintit, el a rânduit o parte din călugări să meargă în ascultare la Căldărușani sub îndrumarea sa, lăsând la Cernica pe viitorul stareț al ei, ieromonahul și duhovnicul Timotei (9). În noua obște, Cuviosul Gheorghe a pus toate în rânduială, restabilind vechea tradiție a vieții noastre călugărești.

În locul Mărăcinilor și al stufăriei de la Cocioc, din apropiere, a sădit pomi, a ridicat o biserică păstrată până astăzi și a construit câteva chilii pentru părinții călugări dornici de mai multă li-niște. Unii dintre monahi se retrăgeau apoi la Cocioc, pentru meditație și rugăciune, iar sâmbăta și Duminica reveneau în obște. Ava Gheorghe cerceta, fără preget, când mănăstirea Căldărușani, când pe aceea de la Cernica.

El era legat sufletește de toții fiii săi duhovnicești, povățuind cu egală dragoste și dăruire părintească nu numai pe viețuitorii din cele două așezări monahale reorganizate de el, ci și pe bunii creștini dornici de mântuire și de înalta trăire spirituală. Datorită variatelor eforturi neprecupețite pe care le depusese până atunci, sănătatea sa a început să devină tot mai șubredă.

Fiind slăbit de suferință, de post și de rugăciune, el a chemat pe toți cuvioșii călugări în biserică la începutul lunii decembrie 1806. După o stăruitoare rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, către Maica Domnului și către Sfântul Dumitru – ocrotitorul acelei mănăstiri -, el a invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru obștea monahală de la Căldărușani. A citit apoi fraților o rugăciune de iertare și, în plânsetele tuturor, a plecat pentru ultima dată la Cernica.

Aici, în mijlocul confraților și ucenicilor săi, „restauratorul”, „blândul și bunul nostru povățuitor”, „puternic în cuvânt și în lucru”, „cel cu multă trecere înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu”, cum a fost cu drept-cuvânt numit de către contemporani, a trecut la cele veșnice.

Sfântul Calinic consemnează cu mare prețuire într-un pomelnic al mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăștii obștii, fiind om preacuvios, la statul trupului de mijloc, cu neamul român din Ardeal, au deschis școală duhovnicească întâia aicea, la Cernica și la Căldărușani” (10).

Stingerea sa din această viață a produs multă întristare și plângere în obștea sfintelor mănăstiri Căldărușani și Cernica. Cuviosul stareț a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o și a înfrumusețat-o în anul 1804. În urmă, mormântul său a devenit cavou al mitropolitului Nifon (+ 1875). „Se cuvenea însă ca rămășițele pămîntești ale Starețului Gheorghe să fi fost așezate lângă racla mitropolitului, pentru ca astăzi să poată fi văzute de frații monahi” (11) și de toți care prețuiesc viața sfântă a acestui mare avă. Pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, Starețul Gheorghe a avut înțelepciunea să lase urmașilor o diată, scrisă cu mulți ani înaintea morții.

În acest testament sunt cuprinse principiile și normele după care el a reușit să întărească cele două obști. Călugărul Rafail de la Căldărușani, un ardelean și el, mărturisea în 1851, la atâția ani de la trecerea la cele veșnice a destoinicului îndrumător: „S-au prescris această diată de mine sub iscălitură întocmai, ca să se afle și la sfânta mănăstire Căldărușani, unde mai sunt în viață din ucenicii răposatului Gheorghe starețul, Cernicanul” (12).

În intenția sa, diata aceasta trebuia să rămână un îndreptar al vieții călugărești. Cu ajutorul ei, monahii vor omorî „toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă și prin simțuri, făcându-se vrednici de-a pururea împărtășirii Dumnezeieștilor Taine”.

Nevoința monahală este apoi împărțită în șapte trepte sau porunci: 1) Potrivit primei trepte, întreaga viață a monahului trebuie să se desfășoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povățuitorului obștirii (sic) să nu cutezați a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veți gusta din pâinea vieții cea plină de dar”.

2) A doua poruncă privește Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduiește el, să mergeți de trei ori pe săptămâna către cei aleși de sobor evlavioși (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greșale, suspinând dintru adânc și cerând iertăciune. Atunci puteți a crede cum că locuiți în ostrovul spășeniei și cum că adeseori vă spălați cu apa iertării păcatului…, pentru că de la cei nelămuriți în spovedanie departe stă și mântuirea”.

3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veți simți că vă supără și în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi șoptindu-vă prin crederea minții că doar ați fi voi mai buni la Dumnezeu decât alții sau mai sfinți și cuvioși, imediat, ca din săgeată, să alergați, rugind pe îndru-mătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veți scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveți străjuire, zice el, să vă păziți capul credinței, prin smerita înțelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri…”.

4) A patra treaptă sau poruncă privește Sfânta Împărtășanie. „Și iată, părintește vă îndemn, sfătuiește Cuviosul Stareț, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtășiți cu Dumnezeieștile Taine, ci toți de obște să vă îndeletniciți a vă comineca de 12 ori pe an”.

5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziți de focul cel vârât în spuză și tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obștea de anumiți oameni nedoriți, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleași ex-presii plastice, el previne pe fiii săi duhovnicești: „Feriți-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înșelați grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcați și cu străine așezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât și pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învățat și nesupus și pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite așezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.

6) În treapta a șasea, Cuviosul Gheorghe dă înțelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administrația bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ție și deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să ști(i) cum să rânduiești toate trebile cele dinlăuntru și dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredințată întru acest an, și se cuvine dar să umbli și foarte cu trezire, atâta întru sporirea locașului, făcându-te chip, cât și spre binele tău, păstrându-ți sufletul…”.

Pline de duh și într-o limbă pitorească sunt și sfaturile marelui stareț privitoare la relațiile îndrumătorului duhovnicesc cu colaboratorii săi (13): „Dar și aceasta să-ți fie în știre, o fiule, ca nu prost să încredințezi ascultare celor ce cu totul nu se pricep a scoate la cale acel lucru, nici să îneci mărgăritarul cuvântului în gura celor cu temelia supunerii pe nisip întărită; pe cei posomoriți și fricoși la luptă niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că negreșit te vor rușina; așijderea și prea cu bună bază să cumpănești greșealele fraților a nu le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales prin milostivire, după duh, că scris este „milă voiesc, iar nu jertfă”, adică, deși multe căderi îți vor aduce, ca niște oameni cu neputințe și feluri de scârbe cu nemulțumire, ci însă nu-i mustra cu patimă, nici de a hrăpi de obicei cumva osândindu-i. Drept aceasta, arată-te vesel spre ei și foarte vei fi iubit”.

7) Treapta a șaptea privește respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate și în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu șapte stâlpi și întărită pe cele șapte laude ale Maicii noastre Biserici”. Starețul Gheorghe recomandă ca obștea monahală din mănăstire -să nu depășească 103 monahi, „măcar de ar veni la voi orice față, aducându-vă toate bunătățile pământului”.

Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, el lasă cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa” (14).

Păstrând cu sfințenie moștenirea lăsată de neobositul râvnitor al lui Hristos, cuvioșii stareți de la Cernica și Căldărușani, precum și monahii Bisericii noastre privesc cu osârdie la pilda vieții marelui lor înaintaș, străduindu-se fiecare să-i urmeze credința și virtutea. Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu

1. Arhim. Atanasie Gladcovschi, Gheorghe Arhimandritul, starețul mănăstirii Cernica (1806, decembrie 3 – 1956, decembrie 3), în „Glasul Bisericii”, XV (1956), nr. 12, p. 716-717; Ierod. Stanciu Ion-Ieronim, Viața și activitatea Starețului Gheorghe de Ia mănăstirea Cernica (teză de licență în manuscris), București, 1979, p. 16.

2. Mitrop. Athanasie Mironescu, Istoria mănăstirii Cernica, 1930, p. 125-126.

3. Cf. Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, Starețul Gheorghe și mănăstirea Cernica, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 3-4, p. 334.

4. Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 136-137.

5. Condica mai nouă a mănăstirii Cernica, cit. ibidem, p. 137.

6. Ibidem, fila 83 verso și anexa XXIX; la Mitropolitul Athanasie Mironescu, op. cit., p. 137-138.

7. Casian Monahul, în Istoria sfintelor mănăstiri Cernica și Căldărușani, București, 1870, relatează că domnitorul Mavrogheni a inițiat construirea unei biserici în insula Sfântul Gheorghe, de la Cernica, și a acordat daruri bogate călugărilor. Tot în această insulă, Cuviosul Gheorghe și-a ridicat o căsuță și un paraclis unde se retrăgea adeseori, pentru meditație și repaus duhovnicesc. Aici a înălțat, mai târziu, Sfântul Calinic măreața biserică cu hramul „Schimbarea la Față” și Sfântul Gheorghe, cu cetatea din jur, care constituie în prezent partea cea mai importantă a mănăstirii Cernica.

8. Mitropolitul Athanasie Mironescu, ibidem, p. 144-145.

9. Este vrednic de subliniat faptul că, întrucât aceste două mănăstiri aveau acum călugări harnici și evlavioși, formați după pravila patristică și atonită, mitropolitul de la București a găsit de cuviință ca tot Starețul Gheorghe să poarte și grija mănăstirii de la Argeș. Cei 20 monahi trimiși au reînviat viața duhovnicească de acolo. Cu timpul, unii dintre ei s-au retras, din cauza turcilor, la schitul Robaia-Argeș, unde fusese un alt român transilvănean – Sofronie, de la Cioara. A rămas de la ei o însemnată corespondență cu Paisie din Moldova {Ștefan Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, 1977, ediția a II-a, p. 174).

10. Cf. Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, ibidem, p. 337; Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 1.46.

11. Arhim. Atanasie Gladcovschi, op. cit., p. 721.

12. Economul D. Furtună, Ucenicii Starețului Paiste în mănăstirile Cernica și Căldărușani (teză de doctorat), București, f.a., p. 55-56.

13. Cf. Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, ibidem, p. 338.

14. Analiza testamentului Starețului Gheorghe, la Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, ibidem, p. 338-339} vezi și Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Arhimandrit Gheorghe, mare stareț al mănăstirii Cernica, în Pateric românesc, București, 1980, p. 265-281.

Antonie de la Iezerul Vâlcii (†1720)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii

Sfântul cuvios Antonie de la Iezeru-Vâlcea (sau Antonie de la Schitul Iezeru) a trăit la sfârșitul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea.

A fost monah la schitul Iezeru din Vâlcea, nevoindu-se multă vreme într-o peșteră din apropierea acestuia, în muntele Iezeru.

Prăznuirea sa se face pe 23 noiembrie.

Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii (†1720) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcii (†1720) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Acest fericit părinte Antonie era de neam român și a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credință mergând de mic la Sfânta Biserică, unde își găsea desfătarea sufletească. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu și bucuria duhovnicească a părinților săi.

Lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrățișat viața monahicească în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii.

Aici, Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala și asprimea vieții mănăstirești. Atât de mare era nevoința sa, încât celorlalți viețuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc.

Dorind să sporească nevoințele sale, cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în sfântul munte Athos.

Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătățit și poate fi de folos multora, aici, a stăruit ca el să rămână în țară.

Deci, întorcându-se Cuviosul la Schitul Iezeru și văzând că Biserica se ruinează, s-a umplut de râvnă și, cu ajutorul lui Dumnezeu, al episcopului Ilarion și cu agoniseala lui a reînnoit sfântul locaș.

După multe nevoințe, Cuviosul Antonie s-a aprins de dorul pustniciei, pentru care fapt, cu binecuvântarea egumenului său a ieșit din schit și cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peșteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuță în care s-a rugat neîncetat ziua și noaptea.

Urâtorul de oameni, diavolul însă, i-a adus multe ispite și supărări, dar pe toate le-a biruit cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunea și neîncetata lucrare.

Cine poate să spună privegherile Cuviosului de toată noaptea, privegherile și plecăciunile genunchilor săi?

Cuviosul Antonie era mic de stat și gârbov de bătrânețe, părul capului era scurt, barba deasă, scurtă și destul de albă, vesel la căutătură, obrazul frumos, puțin iute din fire și lesne iertător.

Îmbrăcămintea să era simplă și numai cele de trebuință purta.

Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanțuri de fier împrejurul său, iar hrana sa o lua abia la al nouălea ceas și atunci numai pâine uscată și apă dar și acelea cu măsură.

Vin și băutură amețitoare nu a gustat niciodată. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru osteneală, rezemat de niște pietre.

Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugăciune.

Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte și i-a spus în taină:

“Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră”.

După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învățătură pentru suflet, a adormit în Domnul.

 

Proslăvirea

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuviosului Antonie de la Iezeru-Vâlcea (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 23 noiembrie.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului o ai lucrat și cu suspinurile tale cele din adânc, spre însutite osteneli o ai făcut roditoare. Şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Antonie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Soare luminos pe tine Biserica te cunoaște, care cu podoaba faptelor bune și cu raza tămăduirilor pe toți luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta prăznuim prealăudată pomenirea ta și cinstim nevoințele tale, Preacuvioase Părinte Antonie.