Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)
Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) a fost un cuvios schimonah care a trăit în secolul al XVII-lea ca pustnic în apropiere de Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă (județul Argeș).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 26 iulie.
Pe Valea Dâmboviței, între Târgoviște și Câmpulung, se află un deal înalt numit „Dealul Cetățuia” sau „Dealul lui Negru Vodă”. Prima așezare monahală cunoscută pe această colină datează de la începutul secolului al XIV-lea, când domnul Țării Românești întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele de „Schitul Negru Vodă” (Cetățuia).
Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca și pe valea pârâului Cetățuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste românești, între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, aici s-au nevoit mulți sihaștri cu viață sfântă, ale căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numește de sute de ani „Valea Chiliilor”, din cauza numărului mare de sihaștri trăitori aici.
Unul din cei mai renumiți sihaștri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele decenii ale secolului al XVII-lea, a fost și Cuviosul schimonah Ioanichie.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut în secolul al XVI-lea din părinți evlavioși, trăitori în ținutul Muscelului. Din fragedă tinerețe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărțit de toate plăcerile și ispitele lumii deșarte și s-a retras în Mănăstirea Cetățuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviței, unde s-a călugărit și a deprins, de la părinții îmbunătățiți ai așezământului, primele reguli ale vieții ascetice. A cunoscut pe mulți dintre sihaștrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, ținutul muscelean a fost numit, mai târziu, Valea Chiliilor.
Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viață al călugărilor iscusiți, râvnind fericitei vieți pustnicești și arzând pentru dragostea lui Hristos, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peșterile Muntelui Negru-Vodă, săpată în peretele muntelui, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. Petrecând multă vreme în rugăciune și aspră nevoință, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut.
Numai ucenicul său îi aducea pâine și apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peșterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp egumenul schitului.
Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat și la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu știe. Însă, după o nevoință atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfințeniei și cunoscându-și dinainte sfârșitul, minunatul părinte Ioanichie și-a săpat singur mormântul în peștera sa, încrustându-și în dreptul capului anul trecerii la cele veșnice – 1638. Așezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit cu pace întru Domnul.
Moaștele
Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peștera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. Așa, osemintele Sfântului, au rămas mulți ani acolo ascunse. Din rânduială dumnezeiască, moaștele lui s-au aflat după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. În anul 1944 coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii. Erau galbene, binemirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen, ca cu un epitaf. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638″.
În timpul comunismului s-a dat dispoziție să fie îngropate moaștele Sfântului în cimitirul mănăstirii. După 1990 Biserica recăpătând libertatea de a-și manifesta misiunea în rândul credincioșilor, starețul reînființatei mănăstiri Cetățuia Negru Vodă, împreună cu tot soborul, a descoperit moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul și le-a reașezat spre închinarea credincioșilor în biserica mare a mănăstirii (2013). Astăzi credincioșii se pot închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulțime de minuni, unele consemnate de viețuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)- foto preluat de pe doxologia.ro
Proslăvirea
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie 2009 s-a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Ioanichie de la Muscel
Glas 1
Locuitor în sihăstrie şi înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Sfântul nou mucenic Ioan Valahul a trăit în Țara Românească, în vremea domnitorilor Matei Basarab și Mihail Radu (cunoscut și sub numele de Mihnea al III-lea).
Suferă martiriul pentru nelepădarea de credința drept măritoare creștin ortodoxă în anul 1662, la data de 12 mai, atunci când se săvârșește și pomenirea sa în calendarul bisericesc.
Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 1662) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Acest sfânt mucenic era din Țara Românească, născut din părinți de bun neam și binecredincioși, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab.
La câțiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această țară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului și a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii țărilor creștine din jur și să scape țara sa de sub robia turcească.
Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci și de tătari, care au biruit pe Mihnea și au făcut, ca și alte dăți, prăpăd și pustiire mare în biata țară, arzând, prădând și omorând, iar la ieșirea din țară au luat cu ei și o mare mulțime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.
Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiți atunci s-a aflat și un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinții lui, cărora nu li se știe nici numele și nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, și în iubirea de țară și de credința strămoșească.
Pe deasupra, era voinic și chipeș; frumusețea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oștean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire și în vălmășeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă.
Fiind prins, a fost legat din nou și dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în fața vizirului să-l judece, și acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.
Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic și bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfățișare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos și înțelept.
Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduințe, spunându-i că îl va lua de soț dacă el s-ar lepăda de credința creștină și s-ar face mahomedan.
Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile și a rămas nestrămutat în credința părinților lui și în curăția trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbutește, s-a înfuriat și l-a dat eparhului (mai-marelui cetății), ca să-l pedepsească pentru uciderea soțului ei.
Acesta l-a azvârlit în temniță, supunându-l la înfricoșătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniță, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face amenințările și chinurile.
Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăție și cu ajutor de sus, rămânând până la sfârșit, ca un tare diamant, neclintit în credința creștină.
Martiriul
Văzând, așadar, femeia și prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoțându-l din temniță, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piața marelui bazar al neguțătorilor); aici i-au pus gâtul în ștreang și l-au înălțat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălțarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Așa a trecut către veșnicele locașuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieții sale, când avea numai 17 sau 18 ani.
Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creștini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu și sfântul însuși știe.
Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieți a așternut-o în scris marele învățat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul
Glasul al 4-lea:
Astăzi duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români, și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Mucenic Ioan Valahul
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Arătatu-s-a nouă astăzi cel preaînfrumusețat cu curăția, tânărul ostaș al Mântuitorului luminând pe toți cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, Mare Mucenice al lui Hristos!
Cu toate că era atât de tânăr, Sfântul Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos.
Multe ținuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belșug de suflete alese, care pururea se împărtășesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. între acestea, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepților; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morții; sub altarele lui s-au mucenicii mădulare care, prin suferință, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munții lui s-au mântuit sihaștri în luminată cuvioșie, mistuindu-se în rugăciune, post și priveghere; și nu pe puține din scaunele vlădicești s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur și nestemate a prețuirii celei de obște, și-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfințeniei.
Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a rușinat în fața altor seminții, lipsindu-ne de rugători apropiați. Deși aceștia, împreună cu toți sfinții, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care L-au mărturisit aici pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovnicești, mai presus de orice chip al sângelui și al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârșit în templele Duhului Sfânt. Și cu toate că sălășluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăție, ei cu osebire ne priveghează, ca niște străjeri neadormiți ai cetății lor celei pământești.
Prin sfinții lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu și se întregesc în Dumnezeu, așa cum culorile curcubeului purced din soare și se întregesc în soare. Și precum roua pământului răsfrânge soarele și-i arcuiește lumina pe boltă, desfătându-ne, așa sfinții cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut și-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că și pe pământul țârii noastre a revărsat îmbelșugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinților noștri.
Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este și Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, și de asemenea se numește «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Țara Românească. Știut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârșie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.
Binecuvântatul Mucenic Ioan și-a purtat vremelnica viață la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Țării Românești a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec și, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah și cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinții lui. S-a dus apoi la Țarigrad și s-a curtenit lui Sinan Pașa, zicând că este feciorul Radului Vodă, și așa a petrecut la turci și în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei și era întru totul robit de pofta slavei celei deșarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Țara Românească și a început a asupri poporul cu biruri. Țara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ține în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ținuturile și duceau cu ei mulțime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face față lăcomiei otomane și râvnind oarecare câștig și pentru sineși, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Țarigrad.
Așadar, Mihnea s-a unit cu alți doi voievozi și, după ce a ucis pe mulți din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Țara Românească și o alta în Transilvania. Tătarii au ieșit biruitori în Moldova și au făcut cumplită prădare în laturile ei. în Țara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munți, unde și-a dat sfârșitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câștigat biruință asupra voievodului transilvan, la Deva, și, întorcându-se prin ținutul Olteniei sau Vlahiei Mici – cum i se spunea atunci – a trecut munții prin văile Oltului și ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creștinesc și a robit mulțime mare de bărbați, femei și copii, prinzându-i în arcane și târându-i, legați cu funii, în urma cailor și carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui noiembrie sau decembrie.
Printre cei robiți atunci a fost și tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut și crescut aici, în Țara Românească, din părinți cuprinși în credință, evlavie și chivernisire gospodărească. Și Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.
Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleșii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip, luminos în privire și bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată ființa lui. Și măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăția cerurilor. In această împărăție însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor; și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.
Robii agarenilor erau socotiți ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpărați de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei și folosului fiecăruia. Așa se face că, încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan și, plăcându-l, l-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înțeleagă frumusețea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândrețea cea din afară. Și a început a-l sili să-și întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc și pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat îl osândește și dumnezeiescul Pavel, în Epistola către romani, în cel de al douăzeci și șaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului și s-a împlătoșat cu rugăciunea și cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.
I-a zis agareanul, plin de mânie: „într-atât de semeț ești înaintea mea și uiți că nu ești decât un biet rob?” Iar Ioan i-a răspuns: „Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieștii mele robii!” S-a încruntat păgânul: „Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preț de aur; fac cu tine ce vreau”. L-a înfruntat tânărul: „Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preț de sânge; El face cu mine ce trebuie”. Și cugetul său se întărea întru puterea credinței. Atunci agareanul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa și nevrând să fie rușinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, și cu a ostașului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Și, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică și l-a ucis pe păgân.
Nu mult după aceea, ceilalți agareni care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l întreba și, aflând adevărul, l-au legat în lanțuri și așa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Țarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă și gerul îngheța trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăție, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit și sângerarea picioarelor desculțe și sfârșeala mădularelor ostenite, cine le va putea ști? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor și Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii și-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l așteptau la capătul drumului, știind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedepsită.
Și astfel, legat, a ajuns la Țarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soția agareanului l-a înfățișat pe Ioan vizirului, spre judecată. Și Ioan a fost supus cercetării și a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-și apere curăția lui de creștin adevărat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.
Ascuțite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credinței. Și cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveștejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumusețe în trup și prin frumusețea trupului a fost ispitit.
Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândrețea lui Ioan și l-a dus la locuința ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăța pe covoare și divanuri, hrănit cu mâncăruri alese și cu otrăvite miresme. Și i-a zis femeia: „Iată ești în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul și-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fii bărbat, trebuie să te faci de aceeași lege cu mine. Nimic mai ușor decât să te lepezi de Hristos și să te faci închinător al lui Alah și cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Privește împrejur aurul și argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, privește-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoțire”.
Nu era ușoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanțurile de fier pe veșminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin sațul meselor îmbelșugate; în loc de osteneala drumului, să-și îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munților, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!
Ioan însă era plin de virtute și nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: „Curăția sufletului mi-o voi păstra și la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi și nu mă voi însoți cu tine!” I-a zis femeia: „A fost aici, în Țarigrad, un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curțile seraiului și s-a bucurat de farmecele sultanei și a ajuns bogat și domn în țara voastră. Eu nu zic că și tu vei ajunge domn, dar Țarigradul e răscrucea multor drumuri către putere și slavă”.
Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr dreptcredincios a adăugat din bogăția datinilor strămoșești: „Nu știu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munți de frica voastră, dar știu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» și cu acest nume de rușine o să rămână el în amintire. Eu nu vreau să mă rușinez de numele meu”.
Și iarăși a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul și s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit și întărit până la urmă, neabătut din credința părinților săi. Și și-a adus aminte de Iosif, fiul lui lacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din țara Egiptului. Și această aducere-aminte l-a luminat și l-a întărit peste măsură.
Câte meșteșuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos și să-l însoțească cu ea! Că era muncită de patimă și nu avea liniște. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani și jumătate, pe măsură ce și tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinței lui ortodoxe.
În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca și-a dezlănțuit păgâneasca furie și l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai- marelui cetății, care l-a aruncat în temniță. Și acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite și de înfricoșătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.
Caznele au durat mai multe zile. Și nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumusețea lui, mergea în fiecare zi în temniță și cu lingușiri și făgăduințe îl ademenea spre întinare și lepădare de credință. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credință și în înțelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care prime putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălășluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, știa că întreagă trebuie păstrată curăția și a sufletului, și a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.
Întru sfârșit, văzând toți că în zadar se ostenesc cu chinurile și că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduință să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârșească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan și l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Țarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri și străluminat de harul sfințeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulțumind lui Dumnezeu. Și ochii duhului său, adânciți undeva, dincolo de hotarele zărilor și ale veacului acestuia, în împărăția luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanțurile robiei, pentru bicele crivățului, pentru nevoințele trupului și caznele temniței, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simțeau mângâieri mai dulci decât adierile Țarigradului și lăcrimau de o fericire ce nu se poate asemăna cu bucuriile pământului.
Și astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinței. Iar viața sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec din vremea lui, și apoi tipărită la Veneția de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele grecești și apoi în cele românești. Așa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieții lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârșește în inima neamului care l-a odrăslit. Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească și pe noi de bunătățile cele fără înșelare și fără de sfârșit. Amin.
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.
S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.
După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.
A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.
Biografie
S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”.
A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.
Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m).
Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune.
În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).
Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări.
La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii.
Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.
De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.
Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.
Scrieri
Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:
- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)
- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)
- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)
- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora
și scrieri păstrate în copii
- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere”
- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)
A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.
Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.
Proslăvirea
Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.
Imnografie
Tropar (glas 8)
Învățătorule al bunei-cinstiri, povățuitorule al călugărilor, propăvăduitorule al harului, dascălul rugăciunii celei cu trezvie lucrate, părinte cuvioase Vasilie, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.
Condac (glas 8)
Pre minunatul călăuzitoriu al monahilor, pe învățătorul rugăciunii cel preaîncercat și omul cel ceresc, pre pământescul înger, pre povățuitorul duhovnicesc cel multvestit cu bucurie să-l cinstim și să îi cântăm : Bucură-te sfinte părinte Vasile, propovăduitorule al harului.
Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului
Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.
Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sfântul Ierarh Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656.
De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648).
A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea.
Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011.
Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.
Sfântul Ierarh Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei (✝1656) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Viața
Înainte de arhierie
Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.
A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă).
Conform Pr. Mircea Păcurariu, este de presupus „că a învățat carte în gimnaziul din Alba Iulia, care funcționa de prin 1580, transformat în colegiu academic de principele Gabriel Bethlen, în 1622”.
A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.
Activitatea mitropolitană
În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.
Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei.
Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.[4]
Această situație a nemulțumit pe noul mitropolit, dar și pe unii protopopi (de pe Câmpulung și din Țara Făgărașului), care i-au declarat lui Geleji în dimineața aceleiași zile că nu doresc să iasă de sub ascultarea mitropolitului ortodox.
Dându-și seama de insuccesul propagandei calvine, Geleji sfătuia pe principe în aceeași scrisoare să îngăduie lui Simion Ștefan să facă vizite canonice și în protopopiatele puse sub ascultarea lui.
În aceste vizite, mitropolitul urma să fie însoțit de „popa Gheorghe și de Molodiț” (probabil Gheorghe din Secul care a lucrat la traducerea Catehismului calvinesc și Mihail Molodiț, viitorul episcop de Maramureș, din 1651) „fără de care să nu vorbească nimic cu nimenea, ci adunând preoții români la fiecare protopopie, să-i sfătuiască a primi condițiunile și articolele…”.
Desigur este vorba de cele 15 puncte umilitoare care i-au fost impuse prin decretul de recunoaștere dat de Gh. Rákóczy I la 10 octombrie 1643.
Iată principalele îndatoriri ale mitropolitului Ștefan, impuse de Gheorghe Rákóczy I, în diplomă de confirmare din 1633: să predice în românește, dar numai după Sfânta Scriptură, înlăturând astfel Sfânta Tradiție, tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc, în locul Sfintei Împărtășanii să folosească pâine și vin nesfințite, să se înlăture ritualul botezului și al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile și cântările folosite de calvini, să se înlăture cultul icoanelor și al crucii, ș.a.
Se precizau apoi câteva din drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii Ortodoxe și a mitropolitului.
Astfel, „Episcopul ortodox unguresc” trebuia să fie consultat „în orice lucru greu în trebile religiunii”, își dădea avizul la numirea, menținerea sau îndepărtarea din slujbă a protopopilor, și se pronunța în caz de apel asupra sentențelor pronunțate de mitropolit și protopopi.
Dacă mitropolitul Ștefan ar fi îndeplinit toate condițiile care i-au fost impuse, fără îndoială că s-ar fi schimbat din temelii nu numai viața Bisericii, ci și viața poporului român din Transilvania.
Faptul că ele n-au fost îndeplinite se datorează nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului Ștefan, ci mai ales credincioșilor ortodocși, care au ştiut să-şi apere cu dârzenie legea strămoșească.
În pofida condițiilor vitrege în care și-a desfășurat activitatea și a nenumăratelor piedici care i s-au pus, vlădica Ștefan nu s-a înstrăinat de credincioșii săi și nici n-a îndeplinit vreuna din sarcinile umilitoare pe care i le-au impus cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei.
El nu și-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhierești, ci a căutat în permanență să țină trează conștiința ortodoxă și românească în sufletele păstoriților.
Dovadă sunt cele două tipărituri românești apărute la Alba Iulia, sub îndrumarea sa: Noul Testament din 1648 și Psaltirea din 1651.
Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință.
Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.
Mitropolitul Simion Ștefan a trecut la cele veșnice în vara anului 1656 (probabil prin iulie), fiind atestat documentar, pentru ultima oară la 22 mai 1656, când întărea ca protopop al Hunedoarei pe preotul Ioan.
Sfântul Ierarh Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei (✝1656) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Scrieri
În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, se tipărește la Alba Iulia (sau Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului Testament.
Aceasta a fost prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, fiind anterioară Bibliei lui Șerban Cantacuzino, aceasta din urmă conținând în plus și prima traducere în limba română a Vechiului Testament.
Noul Testament de la Bălgrad este prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, publicat în 1648 la Bălgrad (astăzi, Alba Iulia), în timpul principelui calvin Gheorghe Rákóczi I, sub coordonarea arhiepiscopului Simion Ștefan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Iată ce scria Simion Ștefan în Predoslovie (prefață):
„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.
Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.
Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:
„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din țărână făcută”.
Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești: „Psaltirea”, în 1651.
Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră cititor” (introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.
„Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole din Faptele Apostolilor.
De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un „Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Acțiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean.
Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și bisericești.
Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Mărturisitor Sava Brancovici a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (între anii 1656-1680, precedat de Simion Ștefan, urmat de Iosif Budai) care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.
Mitropolitul Sava este cel dintâi ierarh despre care se știe că a dat dispoziții în scris cu privire la săvârșirea slujbelor în românește și la instruirea copiilor în biserică.
Pentru apărarea credinței împotriva prozelitismului calvin, a fost eventual judecat și închis de autoritățile maghiare în 1680.
În acest timp, era scos din închisoare numai în cămașă și bătut cu biciul până când „se rupea cămașa… și carnea de pe trupul lui” (Cserei Mihály)[1]. După eliberare, mitropolitul nu a mai trăit mult și s-a dus la Domnul în 1683.
„Tot norodul și clerul românesc ca un lucru adevărat ține, cum de la cei bătrâni au luat, că Sava acesta toate întâmplările acestea le-a pățit pentru credință, că s-a împotrivit eresului calvinesc și l-a lepădat și n-a vrut a se uni cu acela.”
(Samuil Micu)
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Ilie Iorest și cu Sf. Ierarh Simion Ștefan.
Înainte de arhierie
Începutul vieții
Amănunte asupra vieții lui Sava Brancovici se găsesc în cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe Brancovici (c. 1645-1711).
Născut Simion Brancovici, Sava se trăgea dintr-o veche familie sârbească, venită, se crede, din părțile Herțegovinei, din localitatea Korenici, nume care figura uneori și în titulatura sa.
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, familia Brancovici avea întinse proprietăți în comitatele Arad, Zarand și Timiș.
Dintre înaintașii mitropolitului Sava, se cunosc Sava, „episcop de Lipova și Ineu” (c. 1606-c. 1627) și Longhin Brancovici (1628-c. 1643), fratele tatălui său, hirotonit arhiereu pentru credincioșii din părțile Lipovei-Ineului de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (1628), retras înainte de 1643 la mănăstirea Comana din Țara Românească.
Tatăl lui Sava Brancovici, Ioan, slujise în tinerețe ca ostaș; a avut patru fii și două fiice, cel mai mare fiind Simion (Sava), viitorul mitropolit.
Acesta s-a născut în jurul anului 1620, a învățat carte în casa părintească, apoi la mănăstirea Comana, unde era retras unchiul său Longhin. De aici, s-a reîntors acasă, s-a căsătorit, având și copii, care au murit de mici.
De multe ori era nevoit să îmbrace și haina ostășească din pricina numeroaselor ciocniri pe care le aveau locuitorii din acele părți cu turcii.
Îmbrăcarea hainei preoțești
Întâmplându-se să moară Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudă, credincioșii de acolo l-au sfătuit să-și închine viața slujirii lui Dumnezeu, ca preot-protopop.
Îndeplinindu-le dorința, a plecat în Țara Românească, la unchiul său Longhin, care a rugat pe mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească întru preot.
După hirotonie, s-a reîntors la Ineu, unde a aflat că soția îi murise între timp, iar bătrâna sa mamă se călugărise, sub numele de Maria.
A îndeplinit slujba de preot-protopop din Arad timp de mai mulți ani, până în 1636, când soborul de preoți și mireni ortodocși, întrunit la Alba Iulia, l-a ales în scaunul de mitropolit al Transilvaniei.
Deceniile 1650 și 1660
Hirotonia întru arhiereu
A trecut din nou în Țara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sava, a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Târgoviște, a treia zi după Înălțarea Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ștefan, vlădica Longhin Brancovici, episcopii țării și unii arhierei străini aflați în capitala Țării Românești.
Încărcat cu daruri, primite de la domnitorul Constantin Șerban Basarab și de la mitropolitul Ștefan, s-a reîntors apoi la turma sa din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reședința sa de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaștere din partea principelui Gheorghe Rákóczy II (1648-1660), prin care i se acorda o jurisdicție foarte întinsă, așa cum n-a avut nici unul din înaintașii săi: Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul și Maramureșul, cu excepția Tării Făgărașului și a câtorva biserici.
Nu era pus sub atârnarea superintendentului calvin și nici nu i s-au impus cele 15 puncte calvine, așa cum se întâmplase cu Simion Ștefan, în 1643. Acest lucru s-ar putea explica atât prin personalitatea sa, făcând parte dintr-o familie de vlădici și de luptători împotriva turcilor, cât și prin legăturile politice pe care Gh. Rákóczy II le încheiase înainte cu un an cu domnii români Constantin Șerban al Țării Românești și Gheorghe Ștefan al Moldovei.
Păstoria lui Sava, deși îndelungată, a fost mult tulburată de acțiunea prozelitistă calvină care se ducea printre românii ortodocși, patronată de înșiși principii Transilvaniei, dar și de războaiele și schimbările politice petrecute atunci.
Prozelitismul calvin
După moartea lui Gheorghe Rákóczy I (1648), văduva sa, Suzana Lorántffy, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor (mai ales a celor din Făgăraș) la calvinism.
În acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit niște „vizitatori” (un fel de inspectori calvini), care să inspecteze de două ori pe an toate parohiile românești din Țara Făgărașului, să se intereseze de pregătirea preoților și de felul cum își desfășurau activitatea.
Cheltuielile lor de deplasare și întreținere le suportau preoții și credincioșii români (în 1658, de pildă, au fost cercetați preoții și grămăticii românești din 39 de sate).
A doua zi, 3 aprilie 1657, principesa Susana Lorantffy a semnat un nou decret, prin care se înființa o școală calvină românească în Făgăraș, alături de biserica și școala reformată maghiară.
Decretul respectiv era însoțit de o serie de dispoziții privitoare la organizarea școlii, elevi, inspectori, învățători, mijloacele de întreținere etc.
Din lectura acestor dispoziții, rezultă limpede că prin înființarea școlii nu se urmărea altceva decât „calvinizarea” viitorilor preoți și învățători din Țara Făgărașului și prin el a maselor largi de credincioși.
De pildă, se prevedea ca învățătorul școlii să fie absolvent al unei școli reformate maghiare, fiind îndatorat să învețe pe elevi Catehismul calvinesc și cântările calvine folosite de comunitățile româno-calvine din Lugoj și Caransebeș, să traducă rugăciunile calvine în românește etc.
Se dispunea apoi ca toți „grămăticii” români din Țara Făgărașului să frecventeze cursurile acelei școli, urmând ca după absolvire să funcționeze ca învățători și preoți în Țara Făgărașului. Absolvenții buni învățau în continuare și la școala latinească.
Elevii săraci erau întreținuți din contribuțiile preoților (câte 25 de bani și o găină) și ale satelor (câte 25 de bani) din Țara Făgărașului.
Cu toate scopurile de calvinizare și maghiarizare urmărite de această școală, trebuie menționat că ea s-a numărat printre cele dintre primele școli sistematice românești.
A dăinuit până către anul 1700, dând mai multe generații de cărturari români. Politica de calvinizare a fost continuată desigur și în anii următori.
Depunerea din scaun
La începutul anului 1658, Gheorghe Rákóczy, a făcut apel la trupele austriece să se ridice împotriva turcilor. Acest fapt a provocat o cumplită expediție de jaf în Transilvania, întreprinsă de turci, cu ajutor de la tătari și cazaci.
Turcii au izbutit acum să impună ca principe pe Barcsai Acațiu (1658-1660), fost ban al Lugojului și Caransebeșului, care le-a cedat Ineul, Lugojul și Caransebeșul, urcând și haraciul la 40.000 de galbeni.
În același timp, o altă dietă, întrunită la Târgu Mureș, a declarat că rămâne credincioasă lui Gh. Rákóczy, așa că existau acum doi principi. Transilvania devine teatru de lupte pentru satisfacerea unor ambiții personale.
În astfel de împrejurări, desigur că și păstoria mitropolitului Sava nu s-a putut desfășura în linişte. De pildă, în cursul expediției turcești din 1658, au fost arse și jefuite catedrala și reședința mitropolitană din Alba Iulia.
Voind să-și consolideze poziția prin câștigarea preoțimii ortodoxe, Acațiu Barcsai a dat, la 9 ianuarie 1659, o nouă diplomă de confirmare lui Sava, acordându-i jurisdicție și asupra Țării Făgărașului, pe lângă teritoriile amintite în diploma lui Gheorghe Rákóczi II.
În luna următoare, Sava înfățișa dietei transilvane, întrunită la Bistrița, starea deplorabilă a clerului ortodox, din pricina contribuțiilor fiscale. Urmarea a fost că la 15 martie 1659, Barcsai scutea pe preoții români de toate îndatoririle fiscale pe care le aveau față de vistieria țării.
La 20 martie 1659, printr-un alt decret, erau acordate aceleași scutiri preoților din Țara Făgărașului, accentuând obligația acestora, precum și a tuturor preoților români transilvăneni, de a sta sub ascultarea mitropolitului Sava.
Cu toate acestea, din cauza disputelor politice, mitropolitul Sava a fost mai întâi înlocuit cu Ghenadie III și apoi cu vlădică Daniil, revenind în scaunul mitropolitan abia la 23 aprilie 1662.
De data această, Țara Făgărașului era scoasă de sub jurisdicția sa.
Revenirea în scaun
Din 1662 până în 1680, Sava Brancovici a păstorit fără întrerupere. La 1 septembrie 1663, Mihail Apaffi, principele ales de turci, a întărit decretul dat de Barcsai la 15 martie 1659, privind scutirea preoților români de dări. O altă grijă a lui Sava Brancovici a fost aceea a refacerii catedralei sale mitropolitane, care era distrusă în urma expedițiilor turcești discutate mai sus.
Dar nu peste mult timp, vlădica Sava a ajuns la neînțelegeri cu principele și cu ceilalți conducători calvini ai Transilvaniei.
Astfel, în 1667, principele a încredințat pe cei patru „epitropi” ai averii mitropoliei să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale și să ia măsuri pentru deschiderea unei școli și pentru reînființarea tipografiei.
Cerea de asemenea să fie ascultați preoții români care ar fi suferit vreo nedreptate din partea mitropolitului.
Călătoria în Rusia
Deși era într-o situație grea, vlădica a obținut totuși din partea lui Apaffi permisiunea să facă o călătorie în Rusia, așa cum făcuseră pe vremuri unchiul său Longhin și mitropolitul Ilie Iorest.
Către sfârșitul lunii mai a ajuns la Moscova, fiind primit de țar, într-o primă audiență, la 31 mai 1668. A prezentat țarului mai multe daruri, primind, la rândul său, felurite danii, în bani și obiecte.
În ziua următoare, a depus la biroul ambasadorilor din Moscova o scrisoare (memoriu), în care recomanda necesitatea unirii tuturor popoarelor creștine din Răsărit împotriva cotropitorilor otomani.
„Este, în părțile acestea, scria el, mare mulțime de creștini pravoslavnici: sârbi, bulgari, români: toți aceștia așteaptă să fie de undeva năvală a creștinilor asupra blestematului de turc, căci sînt în mare lipsă, necaz și strîmtoare.”
În ziua de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, mitropolitul Sava a slujit în biserica Uspenia din Moscova, alături de patriarhii Paisie al Alexandriei și Macarie al Antiohiei, prezenți la lucrările Sinodului convocat în 1666-1667 pentru judecarea patriarhului rus Nicon.
A mai zăbovit la Moscova până în luna august, când a fost primit într-o nouă audiență de țar, primind alte ajutoare în bani pentru nevoile Bisericii pe care o păstorea.
I s-a dat și un hrisov, prin care i se îngăduia lui și urmașilor săi să meargă în Rusia, după ajutoare, din șapte în șapte ani.
Deceniul 1670
Continuarea prozelitismului maghiar
După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de asupriri din partea lui Mihail Apaffi și a celorlalți cârmuitori calvini, care și-au dat seama că prin această călătorie i-a sporit încrederea în Ortodoxie și hotărârea de a rămâne statornic în credința strămoșească și în toate rânduielile ei.
Se adaugă la aceasta și teama lui Apaffi – om de încredere al turcilor – că Sava urmărise în călătoria sa și interese de natură politică.
De aceea, la 20 februarie 1669, îndemnat de superintendentul calvin Kovásznay Péter, Apaffi a dat un decret, prin care i s-au impus lui Sava noi restricții, în esență identice cu cele impuse lui Simion Ștefan, în 1643.
Cea mai grea îndatorire era aceea a subordonării mitropolitului față de superintendentul calvin „atât în hirotonirea preoților și a protopopilor, precum și în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieții… în convocarea și conducerea sinodului general românesc” etc.
De asemenea, i se cerea să înființeze școli românești, să reînființeze tipografia, în care să publice cărți noi, să se săvârșească slujbele numai în românește.
Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Ortodoxe, totuși, prin ele nu se urmărea decât calvinizarea ei treptată.
Dându-și seama că prin reînființarea tipografiei nu se urmărea altceva decât tipărirea de cărți calvine, vlădica Sava a ținut-o ascunsă ani de zile.
La 14 iunie 1674, Mihail Apaffi dispunea ca mitropolitul ortodox, protopopii, preoții și toate bisericile românești să fie puse sub ascultarea noului superintendent calvin Tiszabéczi Gáspár.
Acesta urma să aibă de grijă de toate bisericile românești și să le cârmuiască după conștiința sufletului său. Mitropolitul era îndatorat să-i dea ascultare în toate.
Era limpede că principele urmărea însăși desființarea Bisericii românești.
Dar, cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sava a știut să treacă și peste aceste noi umilințe pe care i le pregătea Apaffi.
„Sinodul” lui Sava
În anul 1675, vlădica a convocat o adunare sau „sinod” la Alba Iulia, la care au chemat „titorii”, jurații scaunului mitropolitan (un fel de „epitropi”, respectiv consilieri) și protopopii eparhiei. Soborul a luat o seamă de hotărâri privitoare la întărirea vieții moral-religioase a preoților și credincioșilor români din Transilvania.
După conținutul lor, măsurile luate ar putea fi împărțite în patru grupe:
1 – Românizarea slujbelor și săvârșirea lor în toate duminicile și sărbătorile, ca și miercurea și vinerea, iar în timpul posturilor, zilnic.
2 – Disciplinarea preoților, cu vizite canonice făcute de mitropolit și cu un control mai sever din partea protopopilor;
3 – Înlăturarea superstițiilor, mai ales a celor legate de cultul morților;
4 – Catehizarea credincioșilor maturi, dar mai ales a copiilor, de către preoți, în biserică, îndatorirea, pentru credincioși, de a participa la slujbe, de a se spovedi și împărtăși de patru ori pe an și altele.
Trebuie reținut că Sava este cel dintâi ierarh despre care se știe că a dat dispoziții în scris cu privire la săvârșirea slujbelor în românește, la „predicarea” cuvântului lui Dumnezeu și la instruirea copiilor în biserică.
Nu era nicio hotărâre prin care s-ar fi urmărit calvinizarea clerului și a credincioșilor.
Dimpotrivă, din această simplă prezentare a hotărârilor adoptate de soborul din 1675, reiese că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea Bisericii sale la un nivel cultural și moral cit mai înalt, ca și de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românească.
Îmbunătățirea condițiilor pentru ortodocși
Profitând de faptul că în 1675 fratele său Gheorghe Brancovici a fost numit reprezentant (capuchehaie) al lui Mihail Apaffi pe lângă Poarta otomană (i-a dăruit chiar o moșie, la Vințu de Jos), vlădica Sava a putut obține din partea lui noi drepturi pe seama Bisericii sale.
Astfel, la 30 decembrie 1675, a dat o diplomă, prin care dispunea ca protopopii, preoții și bisericile românești să nu mai fie luate de sub jurisdicția lui Sava Brancovici.
În anul următor a obținut de la Apaffi un decret, potrivit căruia preoții români erau scutiți de dări. In 1678 și 1679, Sava a primit noi decrete din partea lui Apaffi, in care se arăta că, deși s-au ridicat numeroase acuze împotriva lui, totuși i se recunosc toate drepturile și atribuâiile sale arhierești, inclusiv dreptul de a încasa dările de la preoții lui.
Tot în legătură cu mitropolitul Sava trebuie să se rețină atenția așa numitul „Zaconic ce să zice cartea legilor”, un fel de statut de organizare a Bisericii românești din Transilvania în secolele XVI-XVII.
Deși fragmentul păstrat s-a scris numai în iunie 1680, deci la câteva zile după destituirea lui Sava, totuși, rânduielile cuprinse în el sunt cu mult mai vechi, după cum rezultă chiar din text.
Zaconicul se ocupa cu atribuțiile soborului mare (la Mitropolie) și ale „soboarelor eparhiale” (la protopopiate), de preoți, protopopi, de averea Mitropoliei etc.
Întemnițarea și adormirea
Contextul politic
Deși la prima vedere se părea că legăturile dintre mitropolit și Apaffi erau bune, în realitate deveneau tot mai încordate. Situația i s-a înrăutățit după ce a ajuns superintendent Tófői Mihály, fostul predicator de la curtea lui Apaffi, un calvin convins, om cult, cu studii în Anglia și Germania.
Se adăuga și faptul că tocmai atunci se descoperise un complot îndreptat împotriva lui Mihai Apaffi, condus de Beldy Pál. Printre aderenții acestuia se afla și Gheorghe Brancovici, lucru pe care-l recunoaște el însuși în Cronica sa.
N-ar fi exclus ca la mișcarea antiapafiană să fi aderat și mitropolitul Sava, fapt care i-a agravat și mai mult situația.
Așa se pot explica grabnicele măsuri de cercetare și judecare a cazului său.
Procesul
Din dispoziția lui Apaffi, la 2 iunie 1680 s-a constituit un scaun de judecată la Alba Iulia.
Președinte era Alvinczi Pál din Vurpăr, protonotarul principelui, prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar printre membri se numărau: protopopul calvin Veresmarty János din Benic, protopopul român Ioan Zoba din Vințu de Jos, notarul soborului mare, un cunoscut filo-calvin și dușman al mitropolitului, împreună cu alți bărbați mireni și din ceata bisericească știutori de legi, în total 101 persoane.
Primul acuzator era superintendentul Tófői Mihály, reprezentat prin Ștefan Paloș. Apărătorii mitropolitului erau fratele său Gheorghe și negustorul greco-macedo-român Ioan Patăr (Pater Ianoș).
În aceeași zi s-a pronunțat sentința de destituire a mitropolitului – redactată în ungurește – în care era învinuit că a dus o viață imorală și că a neglijat mănăstirea din Alba Iulia și tipografia.
Pe baza acestor învinuiri nedrepte, Sava Brancovici a fost înlăturat „din dregătoria episcopească și din cea preoțească, pe temeiul canoanelor 80 și 81 ale bisericii calvine din Ardeal și canonul 75 al legii românești”, urmând să i se intenteze și un proces civil, pe baza prevederilor din Approbatae Constitutiones (partea I, titlul I, art. 3).
Așadar mitropolitul ortodox era judecat după „canoanele” calvine.
Scriind spre osândirea lui Sava, cronicarul maghiar Cserei Mihály (1668-1756) relatează că Ioan Zoba a fost „mituit cu daruri” de principe, ca să-l învinuiască pe Sava de imoralitate.
Același cronicar spune că „au prădat întreagă averea” mitropolitului și că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Țara Românească.
Închiderea
Chiar în ziua în care s-a pronunțat sentința, Apaffi a adresat o scrisoare Sfatului orășenesc din Sibiu, cerând imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi frați Brancovici în casa în care locuiau la Sibiu.
La inventarierea acelor bunuri, s-au găsit trei traiste, apoi alți 14 saci cu cărți și o tipografie cu toate piesele ei, apoi alte numeroase cărți românești, maghiare și latine, precum și un ziar legat în piele”, probabil jurnalul său personal, care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informații privitoare la arhipăstoria sa.
Alte bunuri – mai ales cărți – s-au aflat la reședința sa din Alba Iulia. Se desprinde de aici că mitropolitul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale cărturărești.
După judecată, vlădica Sava a fost închis, fapt relatat de mai mulți contemporani.
De pildă, Cserei Mihály, pomenit mai sus, relatează că era scos din închisoare numai în cămașă și bătut cu biciul până când „se rupea cămașa… și carnea de pe trupul lui”.
Aceleași lucruri le relatează un cronicar sas, pastorul Andrei Gunesch din Petrești.
Eliberarea
La scurt timp după judecarea și întemnițarea lui Sava, au început să se facă felurite încercări pentru eliberarea lui. De pildă, fratele său Gheorghe, plecat în Țara Românească, a cerut sprijinul domnitorului Șerban Cantacuzino.
Acesta, prin Constantin Brâncoveanu, trimisul său la Poartă, a încheiat o înțelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi aflați la Constantinopol, în care se prevedea că, în cazul înlăturării lui, să se dea libertate credinței ortodoxe în Transilvania, iar mitropolitul Sava să fie reabilitat.
Desigur, principele Apaffi nu putea rămâne străin de uneltirile îndreptate împotriva lui. Toate acestea l-au determinat să-l elibereze pe mitropolitul Sava, pentru a înlesni, în felul acesta, o apropiere de Șerban Cantacuzino.
Adormirea
Bătrân și bolnav, vlădica Sava n-a mai trăit mult timp, ci a trecut la cele veșnice, probabil în aprilie 1683.
La 1 mai 1683, fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veștem (jud. Sibiu) o Evanghelie, pe care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoții acelei biserici să pomenească la liturghie și pe „răposatul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului…”.
Proslăvirea
Din cele expuse, rezultă că mitropolitul Sava Brancovici a păstorit, aproape un sfert de veac, în împrejurări din cele mai grele.
Personalitatea lui o conturează atât luptele necontenite pe care a trebuit să le poarte cu dușmanii credinței ortodoxe, cât și suferințele pe care le-a îndurat la sfârșitul vieții și pe care le-a suportat cu demnitate și cu resemnare creștinească.
Pentru toate acestea, ținând seama de viața lui curată, de statornicia sa în Ortodoxie și de lupta pentru apărarea ei,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 28 februarie 1930, a hotărât ca mitropolitul Sava să fie cinstit ca sfânt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodoxă Română, împreună cu înaintașul său în scaun, Ilie Iorest.
Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955, iar prăznuirea li se face, în Biserica Română, în fiecare an, la 24 aprilie.
Imnografie
Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:
Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:
Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!
Viața Sfântului Ierarh Sava Brancovici
Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei (1620 – 1683) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinți binecredincioși, Ioan și Măria, primind din botez numele de Simeon. După ce învață carte și deprinde rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge protopop și slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârșind cele sfinte cu mare râvnă și frică de Dumnezeu. Apoi rămânând văduv, iar mama sa îmbrăcând haina monahală, în anul 1656 fericitul preot Simeon este ales mitropolit și păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la mitropolia din Târgoviște, sub numele de Sava, apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost așezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia în locul răposatului ierarh Simeon Ștefan.
Ca păstor și părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinței ortodoxe și un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credință, a combătut învățăturile greșite calvinești, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălțat numeroase locașuri prin sate și orașe, a rânduit peste tot preoți devotați, a mângâiat pe țăranii ardeleni, întărindu-i în credință și nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia și bisericile jefuite și stricate de răufăcători.
Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credința ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă și răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncându-l în temniță, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit și chinuit ca un martir pentru dreapta credință, fiind silit să treacă la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele și tradiția Bisericii Ortodoxe.
După grele suferințe, în anul 1683 a fost scos din temniță, dar fiind slăbit de chinuri, îndată și-a dat sfântul său suflet în brațele lui Hristos. Pentru sfințenia vieții lui, credincioșii l-au numărat încă din viața aceasta în ceata sfinților, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955 ca mărturisitor al dreptei credințe și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sfântul Iosif Mărturisitorul a fost un episcop al Maramureșului care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi si mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici.
Sf. Ierarh Iosif Stoica Mărturisitorul a fost episcop al Maramureșului.
S-a născut în secolul al XVII-lea, iar în anul 1690 a fost ales episcop al Maramureșului.
A mai avut și rangul de Ierarh al „Stavropighiei patriarhicești a Țarigradului (Constantinopol)” precum și „administrator al Mitropoliei Bălgradului, Ardealului și altele”, după cum scria pe antimisul său din 1693. [1]
În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunțarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale.
A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste și de calomnii ce i s-au adus.
În anul 1711 a revenit în scaunul episcopal, dar fiind slăbit de atâtea suferințe, și-a dat viața în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea.
S-a stins din viață „ca un adevărat mărturisitor și luptător pentru ortodoxia și libertatea românilor” [2].
Proslăvirea
Sf. Iosif Mărturisitorul a fost proslăvit ca sfânt la 20 iunie 1992 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. [3]
Proclamarea oficială a canonizării a avut loc ziua următoare, pe 21 iunie 1992.
Prăznuirea lui se face la 24 aprilie.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș
Glasul al 4-lea:
Mare slujitor al lui Dumnezeu, Sfinte Părinte Ierarhe Iosif, cu cântări cinstim și pomenim numele tău. Căci mărturisind pe Hristos și în Maramureș, dreapta credință apărând, ocrotitor te-ai făcut turmei tale. Pentru aceasta, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș
Glasul al 4-lea:
Îndreptător al credinței și învățător prea blând te-ai arătat păstoriților tăi și cu smerenie slujind, pe Hristos ai mărturisit. Drept aceea, cu neîncetată cântare te lăudăm zicând: Bucură-te, Sfinte Părinte Ierarhe Iosif, ocrotitor al drept-credincioșilor maramureșeni.
1 – Nicolae Iorga – Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908
2 – Pr. Prof. Ioan Chirilă, Episcopul Iosif Stoica, stâlp al ortodoxiei românești din Maramureș, Îndrumatorul Bisericesc Misionar și Patriotic al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, 1989, pag. 163
Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.
Cercetându-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.
El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.
Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când aceasta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe, într-o vreme când dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și când făceau sforțări mari ca să înstrăineze și pe românii din Maramureș de la legea strămoșească.
Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboare și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămoșești.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmare a unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temniță, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramureșului.
În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăsțorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.
A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte niciun român din Maramureș, aceasta se datorează desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales, în evlavia și conștiința credincioșilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi.
Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724)
Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (1671-1724) a fost stareț al Mănăstirii Neamț, devenind apoi episcop al Romanului între 1704-1714.
S-a retras din scaunul episcopal întemeind Schitul Pocrov (Acoperământul Maicii Domnului).
Apoi a pribegit prin Transilvania și în cele din urmă a ajuns la Pecerskaia Lavra din Kiev.
În anul 2007 a fost proslăvit de Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea sa făcându-se pe 14 aprilie.
Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ierarh Pahomie (Penciu) s-a născut în satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud în preajma anului 1671. In 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mănăstirii Neamț, iar între anii 1702-1704 a fost stareț al acestei mânăstiri.
După ce vizitează Mănăstirea Pecerska și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu.
La 17 ianuarie, 1707, este hirotonit episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“.
Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1716 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mănăstirea Pecerska. Răpus de boala, Hristos Domnul, Arhiereul cel Veşnic, îl cheamă la odihna cerească în ziua de 26 a lunii aprilie a anului 1724.
A fost îngropat în biserica cea marea a Lavrei Pecerska fiind prohodit de Arhiepiscopul Varlaam Vanatovici al Kievului împreună cu tot soborul. La scurt timp ucenicii îi aduc moaștele la Pocrov, așezând-le în biserică.
În 9 septembrie 2013 în urma unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, în chip minunat, s-au descoperit moaștele Sfântului Pahomie.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Stea mult-luminoasă, răsărită în ținutul Gledinului, ai strălucit ca un semn dumnezeiesc în pământul Moldovei, luminând inimile credincioșilor. Stâlp neclintit al rugăciunii curate, podoaba aleasă a ierarhilor români și ctitor al schitului Pocrov din lavra Neamțului, Sfinte Ierarhe Pahomie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Alt tropar, glasul al 4-lea
Raiul virtuţilor l-ai sădit în sufletul tău şi l-ai udat prin curgerile lacrimilor tale, iar cele nestricăcioase le-ai gustat prin nevoinţă şi cu dragoste ne-ai descoperit sfintele tale moaşte pe care cinstindu-le te lăudam căci mântuire ceri tuturor de la Stăpânul Hristos, părinte Pahomie.
Condac, glasul al 8-lea:
Grijile vieții le-ai lăsat și rânduielile cele lumești le-ai părăsit; și, făcându-te cu înțelepciune locuitor al pustiei, ai aflat bucuriile vieții veșnice; și, mângâiere câștigând prin lacrimile tale de pocăință, roagă-L pe milostivul Dumnezeu pentru noi credincioșii, Părinte Pahomie.
Viața Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului
Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671 – 1724) – foto preluat de pe basilica.ro
Pr. prof. dr. Bogdan Racu – articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului 1660, primind la botez numele Petru.
Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă. Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător. Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704. Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj laLavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului. Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun. În 1717 a plecat din nou la Kiev, petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul 1724. Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14-15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, Duminica a II-a după Paști, în biserica parohială „Sfânta Treime” din localitatea Gledin, comuna Monor, județul Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.
Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la mănăstirea Neamț, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităților din țările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obștesc. A legat cu blesteme grele pe toți aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărțile pe care le dăruise mănăstirii Neamț și schitului Pocrov, ctitoria sa. A fost preocupat să formeze ucenici care să-i continue activitatea și a influențat prin concepția și lucrarea sa și alte centre de cultură din Moldova. Activitatea lui Pahomie a fost cunoscută și în Transilvania, mai ales în ținutul natal.
Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie și să citească și a căutat să cultive această dragoste și în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărțile primite sau cumpărate de el, față de care a arătat o grijă deosebită.
A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar și alte biserici, cu toate cărțile necesare cultului, într-o vreme în care raritatea și scumpetea lor le făceau bunuri de neprețuit.
L-au interesat cărțile de folos sufletesc pe care le-a citit cu atenție, recomandându-le și altora. Pe Cheia înțelesului, apărută în 1678 la București, cumpărată la 25 martie 1713 și dăruită anul următor schitului Pocrov, Pahomie îndeamnă „să hie la cetit părinților (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” și pentru a le ușura munca și a le spori atenția a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamț și schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărți câte am să se știe (7219-1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă și lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” amintește de 42 de cărți.
După cum arată însemnările de pe ele, cărțile au fost mai întâi studiate atent de Pahomie și apoi lăsate moștenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înțelesului, în 1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce șede(a) întru întunerecul neștiinței și în umbra legii și a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptății credința cea bună … dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc … să-l laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărților este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar și exercițiu spiritual: „Cetește cuvintele cu minte deșteaptă și cu candela și vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeași Cheia înțelesului.
Activitatea cărturărească și duhovnicească a lui Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov și a mănăstirii Neamț, punându-și amprenta asupra mediului monahal și cultural din Moldova, într-un secol în care relațiile dintre mănăstirile românești erau foarte strânse, circulația călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă.
Ioan Căianui (în maghiară Kájoni János, latinizat Ioannes Caioni) (n. 8 martie 1629, Căianu Mic, județul Bistrița-Năsăud – d. 25 aprilie 1687, Lăzarea, județul Harghita) a fost un călugăr franciscan din Transilvania, primul autor român de muzică cultă, constructor și reparator de orgi, culegător de folclor, gânditor de anvergură renascentistă în plină epocă a Barocului și precursor al iluminismului.
„Fratele şi părintele Ioan Căianu la vârsta de 44 de ani” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Originea și numele
În legătură cu originea sa, Ion Caioni însuși notează: „Natus valachus sum” („M-am născut român”).
Este primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania, în condițiile în care până relativ recentt a fost considerat doar culegător de muzică.
Caioni a avut o contribuție însemnată (dar nu unică) la întocmirea codicelui care îi poartă numele, Codex Caioni.
În privința variantelor numelui său, în epocă s-a folosit grafia cu inițiala „K”, astfel: Joannes Kajoni.
În timp ce versiunea latinizată este cea mai răspândită astăzi între cercetătorii străini (Caioni), în România și Ungaria se folosesc îndeosebi variantele reconstituite la nivelul limbii actuale (neconfirmate în epocă): Ioan Caioni și Kájoni János.
Viața și activitatea
S-a născut în Căianu Mic din comitatul Solnoc-Dăbâca (devenit mai târziu județul Someș, astăzi județul Bistrița-Năsăud).
A copilărit în Cluj și la Șumuleu Ciuc.
Era de origine nobilă: mătușa lui, Judit, era soția lui István Rácz, căpitanul garnizoanei de Ciuc.
Și-a început studiile la iezuiții din Cluj, continuându-le la franciscanii din Șumuleu Ciuc.
Va fi adus la mănăstirea de aici de mătușa sa.
În anul 1647 a depus jurământul monahal.
Pentru a-și continua studiile, Caioni pleacă la Târnavia sau Sâmbăta Mare, azi în Slovacia, unde se axează pe științe muzicale.
În 1655 a fost sfințit preot.
A locuit la Călugăreni / Michaza (azi în județul Mureș) și Lăzarea (azi în județul Harghita).
Ioan Caioni a murit în data de 25 aprilie 1687, în localitatea Lăzarea, (în județul Harghita) .
A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii franciscane, într-o groapă neînsemnată, conform dorinței sale.
Tipografia din Șumuleu Ciuc
În 1675 Caioni a fondat o tipografie la Șumuleu Ciuc, unde și-a tipărit propriile publicații, precum și manualele școlare necesare pentru școala franciscanilor din Șumuleu Ciuc.
Motivele fondării tipografiei sunt descrise în Cantionale catolicum (lucrarea aflată astăzi la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, din Cluj), astfel:
„Am vrut să-mi slujesc draga mea țară și să dau posibilitate cu munca mea să se aducă laude necontenite lui Dumnezeu și din partea altora.”
—Ioan Caioni – “Cantionale Catolicum”
Lucrarea s-a bucurat de apreciere mare, așa încât a fost retipărită de trei ori (în 1719, 1805 și 1806).
Tipografia fondată de Caioni s-a dovedit a fi avut mare însemnătate pentru catolicii din Ținutul Secuiesc și Moldova.
Prima carte tipărită aici a fost „Cantionale catholicum” (1676).
După trei ani, se primește aprobarea pentru tipărirea manualelor școlare.
Un preot de rang înalt din Polonia va lăuda manualele tipărite sub îndrumarea lui Caioni.
Mai târziu, în timpul Revoluției din 1848 s-a tipărit tot aici „Hadi lap” („Foaia oștirii”) și un număr de proclamații revoluționare (exemplare ale acestora pot fi văzute la muzeul amintit din Cluj).
Lucrări
Codex Caioni
Caioni a primit în 1652 o culegere realizată de profesorul său, Mátyás Seregély (adică, Matei din Șerdei), ca premiu pentru buna învățătură.
Caioni o primește sub formă incompletă și va prelua sarcina adăugirii ei, activitate pe care o continuă până în 1671, la Lăzarea.
Codex Caioni cuprinde 346 de piese foarte variate, reflectând pe deplin interesele muzicale ale epocii (îndeosebi pe cele ale lumii orășenești).
Pe lângă câteva dansuri transilvane (de interes pentru folcloriștii de mai târziu) și un număr mic de bucăți compuse de Caioni însuși, marea majoritate a pieselor notate în codice aparțin unor compozitori vestici de madrigale, motete, arii, dar și de piese instrumentale.
Ansamblul muzical XVIII-21 Le Baroque Nomade, condus de Jean-Christophe Frisch, a editat în 2008 un CD Codex Caioni (Arion), interpretând o selecție de opere compilate în codex.
- Cantus Catolici (1676) – colecție de cântece bisericești
- Organo Missale – litanii, slujbe, antifonii și alte cântece bisericești
- Sacri Concentus – colecție de cântece bisericești scrise de diferite autori, în special de Lodovico Viadana
- Himnarium – o colecție poezii religioase în limba latină și maghiară
- Herbariu Maghiar – anexă la Ortus Sanitatis Venetiis (1511), o carte de botanică în limba latină. Sunt descrise efectele curative ale unor plante medicinale.
- ABC-ul secuilor de odinioară – scrisul secuiesc (s-a pierdut)
- Istoria Custodiei – glose temporane
- Casă aurie – carte de rugăciuni și cântece pentru enoriași
- Hortulus Devotionis (1669) – carte de rugăciuni scrisă de Caioni însuși
Acestora li se alătură manuscrise liturgice, predicații, adnotații ș.a.
Complotul prafului de pușcă din 1605, adesea denumit în secolele anterioare complotul de trădare cu praf de pușcă sau Trădarea Iezuită, a fost o tentativă de asasinat împotriva regelui Iacob I al Angliei și al VI-lea al Scoției de către un grup de catolici englezi provinciali conduși de Robert Catesby.
Planul era să arunce în aer Camera Lorzilor în timpul deschiderii lucrărilor Parlamentului Angliei la 5 noiembrie 1605, ca preludiu pentru o revoltă populară în Midlands în urma căreia fiica de nouă ani a lui Iacob, prințesa Elisabeta, urma să fie pusă pe tron ca șef de stat catolic.
Este posibil ca Catesby să se fi lansat în acest plan după ce speranțele de a asigura toleranță religioasă din partea regelui Iacob s-au redus, dezamăgind numeroși catolici englezi.
Colegii lui complotiști au fost John Wright, Thomas Wintour, Thomas Percy, Guy Fawkes, Robert Keyes, Thomas Bates, Robert Wintour, Christopher Wright, John Grant, Ambrose Rookwood, Sir Everard Digby și Francis Tresham.
Fawkes, care avea 10 ani de experiență militară de luptă în Țările de Jos Spaniole în suprimarea Revoltei Olandeze, a primit sarcina de a se ocupa de explozivi.
Complotul a fost dezvăluit autorităților printr-o scrisoare anonimă trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, la 26 octombrie 1605.
În timpul unei percheziții a Camerei Lorzilor efectuată în preajma miezului nopții de 4 noiembrie 1605, Fawkes a fost descoperit păzind 36 de butoaie de praf de pușcă—suficient pentru a distruge complet Camera Lorzilor—și arestat.
Majoritatea conspiratorilor au fugit din Londra după ce au aflat de descoperirea complotului, încercând să-și asigure susținere pe drum.
Câțiva au opus rezistență șeriful de Worcester și oamenilor lui în Casa Holbeche; în lupta care a urmat, mai mulți dintre conspiratori, printre care și Catesby, au fost împușcați și uciși.
În procesul lor de pe 27 ianuarie 1606, opt dintre supraviețuitori, inclusiv Fawkes, au fost condamnați la a fi spânzurați, târâți și sfârtecați în patru.
Detalii despre tentativa de asasinat ar fi fost cunoscute de către principalul iezuit al Angliei, părintele Henry Garnet. Deși a fost judecat pentru trădare și condamnat la moarte, nu se știe cât de multe știa despre complot.
Oricât ar fi știut, întrucât existența lui i-a fost dezvăluită prin spovedanie, Granat nu a putut informa autoritățile din cauza confidențialității absolute a confesionalului.
Deși imediat după descoperirea complotului au fost introduse legi anticatolice, mulți catolici importanți și credincioși și-au păstrat funcțiile înalte timpul domniei regelui Iacob I.
Zădărnicirea complotului prafului de pușcă a fost comemorată timp de mulți ani după aceea, prin predici speciale și alte evenimente publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor, obiceiuri care au evoluat în sărbătoarea cu focuri de tabără de astăzi.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) A late 17th or early 18th-century report of the plot – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Context
Religia în Anglia
Între 1533 și 1540, regele Henric al VIII-lea Tudor a luat controlul asupra Bisericii Angliei, anterior supusă Romei, ceea ce a marcat începutul mai multor decenii de tensiuni religioase în Anglia.
Catolicii englezi au întâmpinat dificultăți într-o societate dominată de proaspăt despărțita și din ce în ce mai protestanta Biserică a Angliei.
Fiica lui Henric, Elisabeta I, a răspuns diviziunii religioase prin introducerea Înțelegerii Religioase Elisabetane, prin care orice persoană numită într-o funcție publică sau eclesiastică trebuia să jure credință față de monarh în calitate de cap al Bisericii și statului.
Sancțiunile pentru refuz erau dure — au fost aplicate amenzi pentru recuzare, și recidiviștii riscau pedepse cu închisoarea și chiar execuția.
Catolicismul a devenit marginalizat, dar, în ciuda amenințării cu tortura sau execuția, preoții au continuat să-și practice credința în secret.
Elisabeta I (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa – (“Darnley Portrait”, c. 1575) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Succesiunea
Regina Elisabeta, necăsătorită și fără copii, a refuzat cu fermitate să numească un moștenitor. Mulți catolici considerau că verișoara ei catolică, Mary, Regina Scoției, era moștenitoarea legitimă a tronului Angliei, dar ea a fost executată pentru trădare în 1587.
Secretarul de stat englez, Robert Cecil, a negociat în secret cu fiul lui Mary, Iacob al VI-lea al Scoției, care avea o pretenție credibilă la tronul Angliei, ca strănepot de văr al Elisabetei. În lunile dinainte de moartea Elisabetei pe 24 martie 1603, Cecil a pregătit calea pentru ca Iacob să-i urmeze la tron.
Unii catolici exilați o susțineau pe fiica lui Filip al II-lea al Spaniei, Infanta Isabella, ca succesoare a Elisabetei. Catolicii mai moderați căutau spre verișoara lui Iacob și a Elisabetei, Lady Arbella Stuart, o femeie despre care se credea că are simpatii catolice.
Când sănătatea Elisabetei s-a deteriorat, guvernul i-a reținut pe cei pe care îi considera a fi „principalii papistași”, și Consiliul Coroanei s-a îngrijorat într-atât încât Stuart a fost mutată mai aproape de Londra, pentru a preîntâmpina riscul de a fi răpită de către papistași.
Tranziția de putere după moartea Elisabetei a mers fără probleme, în ciuda pretențiilor concurente la tronul englez.
Succesiunea lui Iacob a fost anunțată printr-o declarație oficială a lui Cecil la 24 martie, care a fost sărbătorită în toată societatea.
La aflarea veștii, în loc să producă probleme, cum se anticipa, liderii papistașilor au oferit un sprijin entuziast noului monarh.
Preoții iezuiți, a căror prezență în Anglia era pedepsită cu moartea, și-au manifestat și ei sprijinul pentru Iacob, despre care se credea că întruchipează „ordinea naturală a lucrurilor”.
Iacob a ordonat încetarea focului în conflictul cu Spania, și chiar dacă cele două țări erau încă teoretic în război, regele Filip al III-lea l-a trimis în solie pe Don Juan de Tassis, să-l felicite pe Iacob cu ocazia accederii la tron.
Timp de zeci de ani, englezii trăiseră sub un monarh care refuza să ofere un moștenitor, dar acum Iacob venea cu o familie și o întreagă linie de succesiune. Soția sa, Ana de Danemarca, era fiica unui rege.
Fiul lor cel mai mare, Henry, de nouă ani, era considerat un băiat frumos și încrezător, și cei doi copii mai mici, prințesa Elisabeta și prințul Carol, erau dovada că Iacob este în măsură să ofere moștenitori pentru a continua monarhia protestantă.
Iacob (n. 19 iunie 1566, Edinburgh, Scoţia – d. 27 martie 1625, Theobalds Park, Grafschaft Hertfordshire, Anglia) a fost rege al Scoţiei ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 şi rege al Angliei şi Irlandei ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa (portret de John de Critz, c. 1605) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Începutul domniei lui Iacob I
Atitudinea lui Iacob față de catolici a fost mai moderată decât cea a predecesoarei sale, poate chiar tolerantă. El a promis că nu va „persecuta pe cineva care stă liniștit și se supune pasiv legii”, și credea că exilul este o soluție mai bună decât pedeapsa capitală: „aș fi bucuros să despart și capul, și trupul lor de întreaga insulă și să fie duși peste mări.”
Unii catolici credeau că martiriul mamei lui Iacob, Mary, regina Scoției, l-ar încuraja pe Iacob să se convertească la credința catolică, speranță posibil împărtășită și de casele catolice ale Europei.
Iacob a primit o solie a arhiducelui Albert de Habsburg din Țările de Jos Meridionale, domnitor asupra teritoriilor rămase catolice după peste 30 de ani de război în Revolta Olandeză declanșată de rebelii protestanți cu susținere engleză.
Pentru exilații catolici angajați în această luptă, restaurarea prin forță a unei monarhii catolice era o posibilitate interesantă, dar în urma eșecului invaziei spaniole a Angliei în 1588, papalitatea a adoptat o abordare pe termen mai lung privind reinstaurarea unui monarh catolic pe tronul englez.
De-a lungul secolului al XVI-lea, catolicii au făcut mai multe tentative de a asasina conducători protestanți în Europa și în Anglia, punând la cale chiar și otrăvirea Elisabetei I. Lucrarea iezuitului Juan de Mariana din 1598,
Despre Regi și Educația Regilor justifica în mod explicit asasinarea regelui francez Henric al III-lea—care a fost înjunghiat mortal de un catolic fanatic în 1589—și până în anii 1620, unii catolici englezi credeau că regicidul este justificat pentru a elimina tiranii de la putere.
Mare parte din „destul de nervoasele” scrieri politice ale lui Iacob I erau „preocupate de amenințarea asasinatului catolic și respingerea argumentului [catolic] că «credința nu trebuie păstrată cu ereticii»”.
Primele comploturi
În absența oricărui semn că Iacob ar manevra pentru a pune capăt persecuției catolicilor, așa cum sperau unii, mai mulți membri ai clerului (inclusiv doi preoți antiiezuiți) au hotărât să ia problema în propriile mâini.
În ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Complotul Lateral, preoții William Watson și William Clark au pus la cale răpirea lui Iacob și închiderea lui în Turnul Londrei până când ar fi acceptat să fie mai tolerant față de catolici.
Cecil a prins de veste despre această conspirație din mai multe surse, inclusiv de la protopopul George Blackwell, care i-a instruit pe preoți să nu ia parte la nicio astfel de mașinațiune.
Aproximativ în același timp, lordul Cobham, lordul Grey de Wilton, Griffin Markham și Walter Raleigh au pus la cale ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Complotul Principal, care implica eliminarea lui Iacob și a familiei lui și înlocuirea lor cu Lady Arbella Stuart.
Printre alții, ei l-au abordat pe Henric al IV-lea al Franței pentru finanțare, dar nu au avut succes.
Toți cei implicați în cele două comploturi au fost arestați în iulie și judecați în toamna anului 1603; Sir George Brooke a fost executat, dar Iacob, dornic să nu aibă un început prea sângeros al domniei, i-a grațiat pe Cobham, Grey și Markham în timp ce ei erau pe eșafod.
Raleigh, care a fost martor la grațierea tovarășilor lui, și care urma să fie executat câteva zile mai târziu, a fost și el iertat. Stuart a negat orice cunoștință despre Complotul Principal. Cei doi preoți, condamnați de papă, și „cu mâinile pline de sânge”, au fost executați.
Comunitatea catolică a fost surprinsă la vestea acestor comploturi.
Faptul că Complotul Lateral a fost dezvăluit de către catolici înșiși a fost un factor esențial în salvarea lor de alte persecuții, și Iacob a fost atât de recunoscător încât a acordat grațierea oricărui recunzant a cerut-o, și i-a păsuit cu plata amenzilor timp de un an.
La 19 februarie 1604, la scurt timp după ce a descoperit că soția sa, regina Ana, primise un rozariu din partea papei prin unul dintre spionii lui Iacob, Sir Anthony Standen, Iacob a denunțat Biserica Catolică.
Trei zile mai târziu, el a ordonat ca toți iezuiții și toți ceilalți preoți catolici să părăsească țara, și a reintrodus colectarea de amenzi pentru recuzanță.
Iacob a mutat accentul de la temerile catolicilor englezi pe crearea unei uniuni anglo-scoțiene.
El a numit la curtea sa nobili scoțieni, cum ar fi George Home, care s-au dovedit nepopulari în Parlamentul Angliei. Unii parlamentari au precizat că, după părerea lor, „alaiul de oameni din părțile de miază-noapte” este de nedorit, și îi comparau pe aceștuia cu niște „plante strămutate dintr-un pământ sterp într-unul mai roditor”.
Și mai multe nemulțumiri s-au iscat atunci când regele a permis nobililor scoțieni să colecteze amenzi pentru recuzare.
Erau 5.560 de condamnări pentru recuzare în 1605, dintre care 112 erau proprietari de pământuri. Foarte puținii catolici cu mari averi, care au refuzat să participe la slujbele din parohia lor, au fost amendați cu 20 de lire pe lună.
Cei cu mijloace de trai mai modeste a trebuit să plătească două treimi din venitul anual din arendă; recuzanții din clasa de mijloc erau amendați cu un șiling pe săptămână, deși colectarea tuturor acestor amenzi era „discreționară și neglijentă”.
Când Iacob a venit la putere, din aceste amenzi s-au strâns anual aproape 5.000 de lire (echivalentul a peste 10 milioane de lire în 2008).
La 19 martie, regele și-a ținut discursul de deschidere în fața primului Parlament englez convocat de el, în care a vorbit despre dorința sa de a asigura pacea, dar numai prin „mărturisirea adevăratei credințe”.
El a vorbit despre unitatea creștinilor și și-a reiterat dorința de a evita persecuțiile religioase.
Cuvântarea regelui le arăta clar catolicilor că ei nu au voie să „crească numărul lor și tăria în Regat”, că „ar putea trage nădejde să-și ridice religia iarăși”.
Pentru părintele John Gerard, aceste cuvinte au fost aproape sigur responsabile pentru nivelul ridicat de persecuție pe care îl îndurau coreligionarii săi, iar pentru preotul Oswald Tesimond ele erau o schimbare față de afirmațiile mai vechi ale regelui, pe care își construiseră papistașii speranțele.
La o săptămână după discursul lui Iacob, Lord Sheffield l-a informat pe rege că peste 900 de recuzanți au fost aduși în fața instanțelor în Normanby, iar la 24 aprilie în Parlament s-a introdus o propunere de lege ce amenința să scoată toți englezii catolici în afara legii.
Complotul
Scopul principal al conspiratorilor a fost uciderea regelui Iacob, dar la deschiderea lucrărilor aveau să fie prezente multe alte ținte importante, inclusiv cele mai apropiate rude ale monarhului și membri ai Consiliului Coroanei.
Ar fi participat și înalții judecători ai sistemului judiciar englez, majoritatea din rândul aristocrației protestante, și episcopi ai Bisericii Angliei, în calitatea lor de membri ai Camerei Lorzilor, împreună cu membrii Camerei Comunelor.
Un alt obiectiv important era răpirea fiicei regelui, a treia în linia de succesiune, prințesa Elisabeta. Găzduită la Abația Coombe, lângă Coventry, prințesa locuia la doar zece mile nord de Warwick—loc convenabil pentru complotiști, dintre care cei mai mulți trăiau în Midlands.
După ce regele și parlamentul ar fi murit, complotiștii intenționau să o instaleze pe Elisabeta pe tronul Angliei ca regină titulară. Soarta prinților Henric și Carol urmau să fie improvizate; rolul lor în ceremoniile de stat fiind, deocamdată, incert.
Complotiștii doreau să se folosească de Henry Percy, Conte de Northumberland, ca protector al Elisabetei, dar cel mai probabil nu l-au informat de acest lucru.
Fiica regelui Iacob, prințesa Elisabeta, pe care conspiratorii doreau la început să o pună pe tron ca regină catolică (Princess Elizabeth at age 7 by Robert Peake the Elder) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Recrutarea inițială
Robert Catesby (1573-1605), un om de „viță veche, istorică și distinsă”, a fost inspirația din spatele complotului. El era descris de contemporani ca „un bărbat arătos, înalt, falnic și iscusit cu sabia”.
Împreună cu alți conspiratori, el a luat parte la rebeliunea Contelui de Essex din 1601, în timpul căreia a fost rănit și capturat.
Regina Elisabeta i-a permis să scape cu viață după o amendă de 4.000 de mărci (echivalentul a peste 6 milioane de lire în 2008), după care și-a vândut moșia din Chastleton.
În 1603, Catesby a contribuit la organizarea unei solii la noul rege al Spaniei, Filip al III-lea, îndemnându-l pe Filip să lanseze o tentativă de invazie a Angliei, despre care ei i-au spus că va fi bine susținută, în special de englezii catolici.
Thomas Wintour (1571-1606) a fost ales ca sol, dar regele spaniol, deși simpatizant al cauzei catolicilor din Anglia, dorea să cadă la pace cu Iacob. Wintour încercase și să-l convingă pe solul spaniol Don Juan de Tassis că „3.000 de catolici” sunt gata și așteaptă să sprijine o astfel de invazie.
Papa Clement al VIII-lea și-a exprimat îngrijorarea că folosirea violenței pentru a realiza o restaurare a puterii catolice în Anglia ar putea duce la distrugerea celor rămași.
Robert Catesby, unknown artist, 1794 - cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Potrivit unor relatări contemporane, în februarie 1604 Catesby l-a invitat pe Thomas Wintour la casa lui din Lambeth, unde au discutat despre planul lui Catesby de a restabili catolicismul în Anglia prin aruncare în aer a Camerei Lorzilor în timpul ceremoniei de deschidere a lucrărilor Parlamentului.
Wintour era cunoscut ca un savant capabil, vorbitor a mai multe limbi, și luptase cu armata engleză în Țările de Jos.
Unchiul său, Francis Ingleby, fusese executat în 1586 pentru că era preot catolic, și Wintour s-a convertit mai târziu la catolicism.
Prezent la întâlnire a fost și John Wright, un catolic devotat, despre care se spunea că este unul dintre cei mai buni spadasini ai vremii, și care luase parte împreună cu Catesby la rebeliunea Contelui de Essex cu trei ani mai devreme.
În ciuda rezervelor sale față de posibilele repercusiuni în caz de eșec al tentativei, Wintour a acceptat să se alăture conspirației, poate convins de retorica lui Catesby: „noi să facem încercarea și de va da greș, să nu înaintăm.”
Wintour a călătorit în Flandra să ceară sprijin spaniol. În timp ce se afla acolo, l-a căutat Guy Fawkes (1570-1606), un catolic devotat care a slujise ca soldat în Țările de Jos Meridionale sub comanda lui William Stanley, și care în 1603 fusese recomandat pentru gradul de căpitan.
Însoțit de John Wright, fratele lui Christopher, Fawkes fusese și el membru al soliei din 1603 la curtea spaniolă, pledând pentru o invazie a Angliei.
Wintour i-a spus lui Fawkes că „niște buni prieteni ai lui îi doreau compania în Anglia”, și că anumiți domni „luaseră o hotărâre să săvârșească ceva în Anglia dacă pacea cu Spania nu ne ajută”.
Cei doi s-au întors în Anglia la sfârșitul lunii aprilie 1604, spunându-i lui Catesby că sprijinul spaniol este puțin probabil. Thomas Percy, prieten de-al lui Catesby și cumnat al lui John Wright, a fost introdus și el în complot după câteva săptămâni.
Percy găsise slujbă la o rudă a contelui de Northumberland, și în 1596 era agentul acestuia pe moșiile din nord ale familiei.
Pe la 1600-1601, el a slujit alături de protectorul său în Țările de Jos. La un moment dat în timp ce Northumberland era la comandă în Țările de Jos, Percy a devenit agentul lui în comunicațiile sale cu Iacob. Percy avea reputația de a fi un personaj „serios” convertit la credința catolică.
Primii lui ani au fost, potrivit unei surse catolice, marcați de o tendință de a se baza pe „sabie și curaj personal”. Northumberland, deși nu este el însuși catolic, planifica să construiască o relație puternică cu Iacob, pentru a sluji mai bine catolicii englezi și pentru a reduce rușinea familiei cauzată de despărțirea de soția sa, Martha Wright, o favorită a Elisabetei.
Întâlnirile lui Thomas Percy cu Iacob păreau să meargă bine. Percy s-a întors cu promisiuni de sprijin pentru catolici, și Northumberland credea că Iacob ar merge până într-acolo încât să permită liturghia în case particulare, fără a fi considerată infracțiune.
Percy, dornic să-și îmbunătățească poziția, a mers mai departe, susținând că viitorul rege va garanta siguranța catolicilor englezi.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – litografie monocromă contemporană complotului, realizată de Crispijn van de Passe, prezintă opt din cei treisprezece conspiratori. Lipsesc Digby, Keyes, Rookwood, Grant și Tresham. Guy Fawkes este al treilea din dreapta – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Primele planuri
Prima întâlnire dintre cei cinci conspiratori a avut loc la 20 mai 1604, probabil la Hanul Rața și Rățoiul, lângă Strand, reședința obișnuită a lui Thomas Wintour atunci când stătea la Londra. Catesby, Thomas Wintour, și John Wright erau prezenți, alături de Guy Fawkes și Thomas Percy.
Singuri într-o cameră privată, cei cinci complotiști au jurat pe o carte de rugăciuni să țină secretul. Printr-o coincidență, și fără să știe de complot, părintele John Gerard (un prieten de-al lui Catesby) ținea liturghia într-o altă cameră, și cei cinci bărbați s-au împărtășit după aceea.
Continuarea recrutărilor
După jurământ, complotiștii au plecat din Londra și s-au întors la casele lor. Oprirea lucrărilor Parlamentului le-a dat, credeau ei, timp până în februarie 1605 să își finalizeze planurile. La 9 iunie, angajatorul lui Percy, contele de Northumberland, l-a desemnat pe acesta ca membru în Honourable Corps of Gentlemen at Arms, o unitate de cavalerie cu 50 de gărzi de corp ale regelui.
Acest rol i-a dat lui Percy motiv să-și caute locuință în Londra, și a ales o mică proprietate în apropiere de Camera Prințului, aparținând lui Henry Ferrers, un chiriaș al lui John Whynniard. Percy a aranjat utilizarea casei prin agenții lui Northumberland, Dudley Carleton și John Hippisley.
Fawkes, folosind pseudonimul „John Johnson”, a luat în administrare clădirea, dându-se drept slujitor al lui Percy.
Clădirea era ocupată de comisari scoțieni numiți de rege să aranjeze planurile sale de unificare a Angliei și Scoției, așa că complotiștii au aranjat cazarea lui Catesby în Lambeth, pe malul opus al Tamisei de unde stocurile de praf de pușcă și alte provizii puteau fi transportate convenabil cu barca în fiecare noapte.
Între timp, regele Iacob și-a continuat politicile împotriva catolicilor, și Parlamentul a promovat legi anticatolice, până la suspendarea lucrărilor la 7 iulie.
Camera Lorzilor (evidențiată cu roșu) pe harta Londrei din 1746 a lui John Rocque, în Vechiul Palat Westminster – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conspiratorii au revenit la Londra în octombrie 1604, când Robert Keyes, un „om disperat, ruinat și înglodat în datorii”, a fost primit în grup. Responsabilitatea lui era de a se ocupa de casa lui Catesby din Lambeth, unde erau depozitate praful de pușcă și alte provizii.
Familia lui Keyes avea relații importante; soția lui lucra pentru catolicul Lord Mordaunt.
Înalt, cu barbă roșcată, el era considerat de încredere și, ca și Fawkes, capabil să aibă grijă de el însuși. În decembrie, Catesby l-a recrutat în complot pe slujitorul său, Thomas Bates, după ce acesta din urmă a aflat accidental de el.
La 24 decembrie s-a anunțat că redeschiderea lucrărilor Parlamentului va fi amânată.
Îngrijorarea legată de ciumă însemna că, în loc să lucreze în luna februarie, cum se bazau complotiștii la început, Parlamentul avea să se întrunească din nou abia după 3 octombrie 1605.
Relatarea contemporană a acuzatorilor a susținut că în acest timp conspiratorii au săpat un tunel pe sub Parlament. Aceasta poate să fi fost doar o plăsmuire a guvernului, întrucât nu au fost prezentate de către acuzare dovezi privind existența unui tunel și nu s-a găsit nicio urmă de așa ceva.
Relatarea despre un tunel vine direct din mărturisirea lui Thomas Wintour, iar Guy Fawkes nu a recunoscut existența unei astfel de mașinațiuni până la al cincilea interogatoriu.
Din punct de vedere logistic, săparea unui tunel s-ar fi dovedit extrem de dificilă, mai ales că niciunul dintre conspiratori au avea vreo experiență de minerit.
Dacă povestea este adevărată, până la 6 decembrie comisarii scoțieni și-ar fi încetat activitatea, iar conspiratorii ar fi lucrat la tunelul de la casa închiriată la Camera Lorzilor.
Ei și-au încetat eforturile atunci când, în timpul săpării tunelului, au auzit un zgomot de sus.
Zgomotul s-a dovedit a fi văduva chiriașului de atunci, care făcea curat în beciul aflat exact sub Camera Lorzilor—încăperea unde complotiștii au depozitat în cele din urmă praful de pușcă.
Până când complotiștii s-au reunit la Anul Nou pe stil vechi, de Buna Vestire, 25 Martie, în rândurile lor au mai fost admiși trei: Robert Wintour, John Grant, și Christopher Wright. Venirile lui Wintour și Wright erau alegeri evidente.
Împreună cu o mică avere, Robert Wintour moștenise Huddington Court (un cunoscut refugiu pentru preoți), aflat în apropiere de Worcester, și avea reputația de a fi un om generos și simpatic.
Catolic devotat, el s-a căsătorit cu Gertrude Talbot, care se trăgea dintr-o familie de recuzanți. Christopher Wright (1568-1605), fratele lui John, luase și el parte la revolta contelui de Essex și își mutase familia la Twigmore în Lincolnshire, loc cunoscut ca un sălaș de preoți.
John Grant era căsătorit cu sora lui Wintour, Dorothy, și era lord of the manor la Norbrook, lângă Stratford-upon-Avon. Având reputația de om inteligent și grijuliu, el adăpostea catolici în casa lui de la Snitterfield, și fusese și el implicat în revolta din Essex din 1601.
Ilustrație din secolul al XIX-lea a capătului estic al Camerei Prințului (extrema stânga) și peretele de est al Camerei Lorzilor (centru) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Beciul
25 martie a fost și ziua în care complotiștii au închiriat și beciul deținut de John Whynniard, în apropierea căruia se presupune că săpaseră un tunel. Palatul Westminster era în secolul al XVII-lea un labirint de clădiri grupate în jurul camerelor, capelelor și sălilor medievale ale fostului palat regal, care găzduia atât Parlamentul, cât și diverse tribunale regale.
Vechiul palat era ușor accesibil; negustori, avocați și alții trăiau și lucrau în locuințe, magazine și taverne în incinta acestuia. Clădirea Whynniard era în unghi drept cu Camera Lorzilor, de-a lungul unui gang numit Trecerea Parlamentului, care ducea la Scările Parlamentului și la râul Tamisa.
Beciurile aveau caracteristicile comune ale vremii, fiind utilizate pentru a depozita diferite materiale, inclusiv alimente și lemne de foc.
Beciul lui Whynniard, aflat la nivelul parterului, se afla exact sub Camera Lorzilor aflată la primul etaj, și se poate să fi făcut cândva parte din bucătăria palatului medieval. Neutilizat și murdar, locul era ideal pentru ceea ce plănuia grupul să facă.
Harta Parlamentului de William Capon etichetează clar beciul folosit de „Guy Vaux” pentru a depozita praful de pușcă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În a doua săptămână a lui iunie, Catesby s-a întâlnit la Londra cu principalul iezuit din Anglia, părintele Henry Garnet, și l-a întrebat despre moralitatea implicării într-o întreprindere care ar putea implica distrugerea unor nevinovați, împreună cu vinovații.
Garnet a răspuns că astfel de acțiuni ar putea fi de multe ori scuzate, dar, după cum spunea el mai târziu, l-ar fi admonestat pe Catesby într-o a doua întâlnire, în iulie, la Essex, arătându-i o scrisoare de la Papă, în care se interzicea rebeliunea.
Curând după aceea, preotul iezuit Oswald Tesimond i-a spus lui Garnet că el primise spovedania lui Catesby, în cursul căreia aflase de complot. Garnet și Catesby s-au întâlnit pentru a treia oară pe 24 iulie 1605, la casa bogatei catolice Anne Vaux din Enfield Chase.
Garnet a hotărât că relatarea lui Tesimond fusese dată sub pecetea spovedaniei, și că dreptul canonic, prin urmare, îi interzice să repete ceea ce auzise. Fără a recunoaște că știa natura exactă a complotului, Garnet a încercat să-l descurajeze pe Catesby în demersul său, fără niciun rezultat.
Garnet i-a scris unui coleg de la Roma, Claudio Acquaviva, exprimându-și îngrijorările despre o rebeliune deschisă în Anglia.
El i-a spus lui Acquaviva și că „există primejdia ca unele eforturi personale ale unora să comită trădare sau să folosească forța împotriva Regelui”, și a cerut papei să emită o înștiințare publică împotriva utilizării forței.
Potrivit lui Fawkes, la început fuseseră aduse 20 de butoaie de praf de pușcă, după care alte 16, la 20 iulie.
Praful de pușcă era teoretic sub monopol de stat, dar era ușor de obținut din surse ilicite. La 28 iulie, amenințarea ciumei a amânat din nou deschiderea Parlamentului, de această dată până marți, 5 noiembrie.
Fawkes a părăsit țara pentru o perioadă scurtă de timp.
Regele, între timp, și-a petrecut mare parte a verii departe de oraș, la vânătoare.
El stătea pe oriunde era convenabil, inclusiv, ocazional, în casele unor catolici proeminenți.
Convins că pericolul unei revolte se disipase, Garnet a călătorit prin țară într-un pelerinaj.
Nu este sigur când s-a întors Fawkes în Anglia, dar era deja înapoi în Londra la sfârșitul lunii august, când a descoperit împreună cu Wintour că praful de pușcă depozitat în beci se alterase.
S-a adus mai mult praf de pușcă în încăpere, împreună cu lemne de foc care să-l ascundă.
Ultimii trei conspiratori au fost recrutați la sfârșitul lui 1605.
De Sfântul Mihail, Catesby l-a convins pe catolicul fervent Ambrose Rookwood să închirieze Casa Clopton din apropiere de Stratford-upon-Avon.
Rookwood era un tânăr cu relații între recuzanți, al cărui grajd de cai de la Coldham Hall din Stanningfield, Suffolk a fost un factor important în înrolarea lui.
Părinții lui, Robert Rookwood și Dorothea Drury, erau proprietari de pământuri bogați, și își educaseră fiul la o școală iezuită din apropiere de Calais.
Everard Digby era un tânăr în general simpatizat, și care trăia la Casa Gayhurst din Buckinghamshire.
El a fost făcut cavaler de către rege în aprilie 1603, și a fost convertit la catolicism de către Gerard.
Digby și soția lui, Mary Mulshaw, l-au însoțit pe preot în pelerinajul său, și cei doi erau prieteni apropiați.
Catesby i-a cerut lui Digby să închirieze Coughton Court de lângă Alcester.
Digby i-a promis și 1.500 de lire după ce Percy nu a mai reușit să plătească chiria datorată pentru proprietățile luate de el în Westminster.
În cele din urmă, pe 14 octombrie Catesby l-a invitat pe Francis Tresham la conspirație. Tresham era fiul catolicului Thomas Tresham, și văr cu Robert Catesby—cei doi crescuseră împreună.
El era și moștenitorul vastei averi a tatălui său, care însă fusese epuizată de către amenzile pentru recuzare, gusturile scumpe, și de implicarea lui Francis și Catesby în revolta din Essex.
Catesby și Tresham s-au întâlnit la casa cumnatului și vărului lui Tresham, Lord Stourton.
În mărturisirea sa, Tresham a susținut că îl întrebase pe Catesby dacă complotul avea să le damneze sufletele, la care Catesby a răspuns că nu, și că năpasta catolicilor din Anglia impunea această faptă.
Catesby se pare că a cerut și 2.000 de lire, și permisiunea de a folosi Rushton Hall din Northamptonshire.
Tresham a refuzat ambele oferte (deși i-a dat 100 de lire lui Thomas Wintour), și le-a spus anchetatorilor că și-a mutat familia din Rushton la Londra înaintea acțiunii; nu erau acțiunile unui om vinovat, sugera el.
Beciul de sub Camera Lorzilor, ilustrat în 1799. Cam în același timp, el era descris ca având 77 de picioare lungime, 24 picioare și 4 țoli lățime și 10 metri înălțime – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Scrisoarea lui Monteagle
Detaliile complotului au fost definitivate în luna octombrie, într-o serie de taverne din Londra și Daventry.
Fawkes urma să rămână în urmă să aprindă fitilul și să fugă apoi peste Tamisa, în timp ce, simultan, o revoltă în Midlands avea să contribuie la asigurarea capturării prințesei Elisabeta.
Fawkes urma apoi să plece pe continent, pentru a explica evenimentele din Anglia puterilor catolice europene.
Soțiile celor implicați și Anne Vaux (o prietenă a lui Garnet, care de multe ori proteja preoți la ea acasă) au devenit din ce în ce mai îngrijorate de ceea ce suspectau că urmează să se întâmple.
Mai mulți dintre conspiratori și-au exprimat îngrijorările pentru siguranța tovarășilor lor catolici care urmau să fie prezenți în Parlament în ziua în care se planifica atentatul.
Percy era îngrijorat pentru patronul său, Northumberland, și s-a vorbit și de tânărul conte de Arundel; Catesby a sugerat că o rană minoră ar putea să-l facă să lipsească în acea zi. S-a vorbit și de lorzii Vaux,
Montague, Monteagle, și Stourton. Spre batjocura lui Catesby, Keyes a sugerat să fie avertizat lordul Mordaunt, angajatorul soției lui.
Sâmbătă, 26 octombrie, Monteagle (cumnatul lui Tresham) a primit o scrisoare anonimă în timp ce se afla la casa lui din Hoxton. După ce a rupt sigiliul, a dat scrisoarea unui slujitor care a citit-o cu voce tare:
„My Lord, din dragostea ce o port unora din prietenii Măriei Tale, mă îngrijesc de buna ta ținere. Așa că te sfătuiesc, de ții la viața ta, să găsești un chip a te feri de a fi la parlamentul ista; căci Dumnezeu și omul și-au dat mâna să osândească viclenia vremii noastre.
Și nu te neîngriji de această înștiințare, ci te ferește la tine la moșie unde poți să aștepți întâmplarea în liniște.
Căci chiar de n-o părea a fi tulburare, eu zic că primi-va o mare izbire acest Parlament; și nu vedea-vor cine-i va vătăma.
Sfatul aista nu-l osândi căci poate ți-o face numai bine și nicio pagubă; căci primejdia o trece de cum oi azvârli răvașul în foc.
Și nădăjduiesc că Dumnezeu ți-o da înțelepciunea să tragi folos din el, și la sfânta Lui pază te las.”
Nesigur de ce înseamnă mesajul, Monteagle a mers imediat la Whitehall și i-a dat scrisoarea lui Cecil (pe atunci conte de Salisbury. Salisbury i-a informat pe contele de Worcester, considerat a fi simpatizant recuzant, și pe suspectul de papistașism Henry Howard, primul conte de Northampton, dar nu i-a spus nimic despre complot regelui, care era ocupat cu vânătoarea în Cambridgeshire și nu avea să mai revină multe zile.
Monteagle, slujitorul lui Thomas Ward, avea legături de familie cu frații Wright și i-a trimis lui Catesby un mesaj despre trădare.
Catesby, care urma să meargă la vânătoare cu regele, bănuia că Tresham este responsabil pentru scrisoare și, împreună cu Thomas Wintour, l-a luat la întrebări pe conspiratorul recent recrutat.
Tresham a reușit să-i convingă pe cei doi că nu el a scris scrisoarea, dar le-a cerut să renunțe la complot. Salisbury era deja conștient de anumite frământări înainte de a primi scrisoarea, dar nu cunoștea încă natura exactă a complotului, și nici cine anume este implicat.
Prin urmare, el a ales să aștepte să vadă cum se desfășoară evenimentele.
O scrisoare anonimă, trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, a jucat un rol esențial în dezvăluirea complotului. Identitatea autorului ei nu a fost niciodată stabilită cu exactitate, deși Francis Tresham a fost mult timp suspect. Monteagle însuși a fost considerat responsabil, ca și Salisbury – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Descoperirea
Scrisoarea a fost prezentată regelui vineri, 1 noiembrie, după sosirea sa la Londra. Citind-o, Iacob a remarcat imediat cuvântul blow („izbire” în traducerea de mai sus, dar având și sensul de „explozie”) și a bănuit că face referire la „vreo strategemă cu foc și pulbere”, probabil, o explozie care să o depășească în violență pe cea care îl omorâse pe tatăl său, lordul Darnley, la Kirk o’ Field în 1567.
Dornic să nu pară prea interesat și să-l lase pe rege să își aroge meritele dezvăluirii conspirației, Salisbury s-a prefăcut că nu știe. În ziua următoare, membrii Consiliului Coroanei l-au vizitat pe rege la Palatul Whitehall și l-au informat că, pe baza informațiilor pe care Salisbury li le dăduse cu o săptămână mai devreme, luni, lordul șambelan Thomas Howard, primul conte de Suffolk va efectua o percheziție a Clădirilor Parlamentului, „de sus și până jos”.
Duminică, 3 noiembrie, Percy, Catesby și Wintour au avut o ultimă întâlnire, în care Percy le-a spus tovarășilor săi că trebuie „să se supună judecății celei supreme”, și le-a amintit de nava ancorată pe Tamisa.
La 4 noiembrie, s-a aranjat participarea lui Digby la o „partidă de vânătoare” la Dunchurch, de unde să o răpească pe prințesa Elisabeta.
În aceeași zi, Percy l-a vizitat pe contele de Northumberland, care nu era implicat în conspirație, să vadă dacă el poate discerne zvonurile din jurul scrisorii lui Monteagle. Percy a revenit la Londra și i-a asigurat pe Wintour, John Wright și Robert Keyes că nu au de ce să se îngrijoreze, și s-a întors la locuința sa de pe Gray’s Inn Road.
În aceeași seară, Catesby, probabil însoțit de John Wright și Bates, a pornit către Midlands. Fawkes l-a vizitat pe Keyes și a primit un ceas de buzunar lăsat de Percy, pentru a cronometra fitilul, și o oră mai târziu Rookwood primit mai multe săbii gravate de la un cuțitar local.
Deși există două relatări privind numărul de percheziții și calendarul lor, potrivit versiunii regelui, prima verificare a clădirilor din și din jurul Parlamentului s-a făcut luni, 4 noiembrie—în timp ce complotiștii erau ocupați cu pregătirile finale—de către Suffolk, Monteagle și John Whynniard.
Ei au găsit o grămadă mare de lemne de foc, în beciul de sub Camera Lorzilor, însoțite de ceea ce ei bănuiau că este un slujitor (Fawkes), care le-a spus că lemnele de foc aparțineau stăpânului său, Thomas Percy.
Au plecat să raporteze constatările, moment în care Fawkes a părăsit și el clădirea. Amintirea numelui lui Percy a stârnit suspiciuni, deoarece el era deja cunoscut de către autorități drept agitator catolic. Regele a insistat să se facă o percheziție mai amănunțită.
Târziu în acea noapte, grupul de percheziție, în frunte cu Thomas Knyvet, s-a întors la beci. Ei l-au găsit din nou pe Fawkes, îmbrăcat cu pelerină și pălărie, și încălțat cu cizme și pinteni.
El a fost arestat, la care a spus că îl cheamă John Johnson. El avea un felinar, astăzi expus la Ashmolean Museum, Oxford, și o percheziție asupra persoanei sale a dezvăluit un ceas de buzunar, mai multe fitile și iască.
Butoaiele de praf de pușcă au fost descoperite ascunse sub mormane de vreascuri și cărbune. Fawkes a fost dus la rege devreme în dimineața zilei de 5 noiembrie.
Descoperirea Complotului Prafului de Pușcă și prinderea lui Guy Fawkes (c. 1823) de Henry Perronet Briggs – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fuga
După ce s-a răspândit vestea arestării lui „John Johnson” printre complotiștii aflați încă în Londra, majoritatea au fugit spre nord-vest, pe Watling Street.
Christopher Wright și Thomas Percy au plecat împreună. Rookwood a plecat imediat după aceea, și a reușit să meargă 30 de mile în două ore pe un singur cal.
El l-a depășit pe Keyes, care pornise mai devreme, după care pe Wright și Percy la Little Brickhill, înainte de a-i prinde din urmă pe Catesby, John Wright și Bates pe același drum. Reunit, grupul a continuat spre nord-vest către Dunchurch, folosind cai furnizați de către Digby. Keyes a mers la casa lui Mordaunt de la Drayton.
Între timp, Thomas Wintour a rămas în Londra, și chiar a mers la Westminster pentru a vedea ce se întâmplă.
Când și-a dat seama că complotul a fost descoperit, și-a luat calul și s-a îndreptat spre casa surorii lui de la Norbrook, înainte de a continua spre Huddington Court.
La 5 noiembrie ne-am început Parlamentul, la care regele însuși urma să vină, dar s-a ferit din niște pricini ce le-a aflat în cea dimineață. Uneltirea era să sară în aer regele chiar când avea a ședea pe Tronul Regal, dimpreună cu toți copiii lui, cu nobilii și rândașii, alăturea de toți episcopii, juzii și doftorii; și într-o clipă bubuitura să fi adus stricăciunea a toată țara și Regatul Angliei. Și pentru făptuirea aiasta, s-au pus sub Casa Parlamentului, unde regele trebuia a șede, vreo 30 de butoaie de pulbere, cu multe lemne, vreascuri, bucăți și țevi de fier.
Extras dintr-o scrisoare de la Sir Edward Hoby (Gentleman of the Bedchamber adresată lui Sir Thomas Edwards, ambasador la Brussells
Grupul de șase conspiratori s-a oprit la Ashby St Ledgers pe la orele 6 pm, unde s-au întâlnit cu Robert Wintour și l-au informat de situația lor. Apoi au continuat spre Dunchurch, și s-au întâlnit cu Digby.
Catesby l-a convins pe acesta că, în ciuda eșecului complotului, lupta armată era încă o posibilitate reală. El a anunțat „grupul de vânători” al lui Digby că regele și Salisbury au murit, înainte ca fugarii să o ia spre vest către Warwick.
În Londra, vestea complotului se răspândea, și autoritățile au întărit paza la porțile orașului, au închis porturile și au protejat casa ambasadorului Spaniei, care a fost înconjurată de o mulțime furioasă.
Un mandat de arestare a fost emis împotriva lui Thomas Percy, iar patronul său, contele de Northumberland, a fost plasat sub arest la domiciliu.
La primul interogatoriu, „John Johnson” nu a dezvăluit nimic altceva decât numele mamei sale, și că este din Yorkshire. O scrisoare adresată lui Guy Fawkes a fost descoperită asupra lui, dar el susținea că acesta este unul dintre numele lui false.
Departe de a-și nega intențiile, „Johnson” a declarat că fusese scopul lui să-l distrugă pe rege și Parlamentul. Cu toate acestea, el și-a păstrat calmul și a insistat că a acționat de unul singur.
Refuzul său de a ceda l-a impresionat într-atât pe rege încât el avea să-l descrie ca având „o hotărâre de roman”.
Ancheta
La 6 noiembrie, lordul-șef al Justiției, Sir John Popham (un om cu o ură profundă față de catolici) i-a interogat pe slujitorii lui Rookwood.
Către seară, el aflase deja numele celor mai mulți dintre cei implicați în conspirație: Catesby, Rookwood, Keyes, Wynter, John și Christopher Wright, și Grant. „Johnson” între timp persista cu povestea lui, și, împreună cu praful de pușcă cu care a fost găsit, a fost mutat la Turnul Londrei, unde Regele a hotărât ca „Johnson” să fie torturat.
Utilizarea torturii era interzisă, cu excepția celor autorizați expres de către rege sau de organism precum Consiliul Coroanei sau Camera cu Stele.
Într-o scrisoare din 6 noiembrie, Iacob a scris: „să fie pus mai întâi la caznele cele mai blânde, et sic per gradus ad ima tenditur [și să fie pus încet-încet la cele mai mari], și astfel Dumnezeu să vă grăbească munca cea bună”.
Nu se știe dacă „Johnson” a fost pus în cătușe și atârnat de perete, dar aproape sigur a fost supus la patul de tortură.
Pe 7 noiembrie, hotărârea lui s-a rupt, și a mărturisit spre sfârșitul acelei zile, și din nou în următoarele două zile.
Pat de tortură în Turnul Londrei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ultima încercare
Pe 6 noiembrie, cum Fawkes își păstra tăcerea, fugarii au descins la Castelul Warwick pentru provizii și au continuat spre Norbrook pentru a colecta arme. De acolo și-au continuat călătoria spre Huddington.
Bates a părăsit grupul și a călătorit la Coughton Court spre a livra o scrisoare de la Catesby adresată părintelui Garnet și celorlalți preoți, informându-i despre ceea ce s-a întâmplat, și cerându-le ajutorul să strângă oaste.
Garnet a răspuns implorându-i pe Catesby și pe adepții săi să înceteze cu „faptele rele”, înainte ca el însuși să fugă. Mai mulți preoți au plecat spre Warwick, îngrijorați de soarta tovarășilor lor.
Ei au fost prinși, și apoi închiși la Londra. Catesby și alții au ajuns la Huddington după-amiaza devreme, și au fost întâmpinați de către Thomas Wintour.
Ei nu au primit, practic, niciun sprijin sau simpatie din partea celor cu care s-au întâlnit, inclusiv din partea unor membri ai familiilor lor, îngroziți de perspectiva de a fi asociați cu trădarea.
Au continuat la Casa Holbeche de la hotarul Staffordshire-ului, casa lui Stephen Littleton, un membru al grupului lor de adepți aflat în continuă scădere.
Obosiți și disperați, au întins o parte din praful de pușcă, acum îmbibat cu apă, să se usuce.
Deși praful de pușcă nu explodează decât dacă este ținut într-un spațiu strâns, o scânteie din foc a căzut pe pulbere și flăcările i-au cuprins pe Catesby, Rookwood, Grant, și pe un om pe nume Morgan (membru al grupului de vânători).
Thomas Wintour și Littleton, aflați în drum lor de la Huddington la Casa Holbeche, au aflat de la un curier că Catesby a murit.
În acel moment, Littleton a plecat, dar Thomas a ajuns la casă, unde l-a găsit pe Catesby în viață, dar ars. John Grant nu a fost atât de norocos, fusese orbit de foc.
Digby, Robert Wintour și fratele său vitreg, John, împreună cu Thomas Bates, au plecat cu toții.
Dintre complotiști, au mai rămas numai chipurile pline de funingine ale lui Catesby și Grant, și frații Wright, Rookwood, și Percy.
Fugarii au hotărât să rămână în casă și să aștepte sosirea oamenilor regelui.
Richard Walsh (șeriful din Worcestershire) și compania lui de 200 de oameni au asediat Casa Holbeche în dimineața zilei de 8 noiembrie.
Thomas Wintour a fost împușcat în umăr în timp ce traversa curtea.
John Wright a fost împușcat, urmat de fratele său, și apoi de Rookwood. Catesby si Percy au fost uciși cu o singură lovitură norocoasă.
Atacatorii au invadat proprietatea, și i-au dezbrăcat pe cei morți sau muribunzi.
Grant, Morgan, Rookwood și Wintour au fost arestați.
Reacțiile imediate
Bates și Keyes au fost capturați la scurt timp după cucerirea Casei Holbeche. Digby, care intenționa să se predea, a fost prins de către un mic grup de urmăritori.
Tresham a fost arestat pe 12 noiembrie, și dus la Turn trei zile mai târziu.
Montague, Mordaunt și Stourton (cumnatul lui Tresham) au fost și ei închiși în Turn.
Contele de Northumberland li s-a alăturat pe 27 noiembrie.
Între timp, guvernul a folosit dezvăluirea complotului pentru a accelera persecutarea catolicilor.
Casa Annei Vaux de la Enfield Chase a fost percheziționată, dezvăluindu-se prezența unor trape și pasaje ascunse.
Un slujitor îngrozit a dezvăluit apoi că Garnet, care de multe ori stătuse în acea casă, ținuse recent o liturghie acolo.
Părintele John Gerard a fost ascuns în casa lui Elizabeth Vaux, în Harrowden. Elizabeth a fost dusă la Londra pentru interogatoriu.
Acolo ea s-a arătat hotărâtă; nu știa că Gerard era preot, ea presupunea că este un „gentleman catolic”, și nu știa nici unde se află. Casele conspiratorilor au fost percheziționate, și jefuite; gospodăria lui Mary Digby a fost jefuită, și ea a fost sărăcită.
Puțin înainte de sfârșitul lunii noiembrie, Garnet s-a mutat la Hindlip Hall, de lângă Worcester, casa familiei Habington, unde a scris o scrisoare adresată Consiliului Coroanei în care își susținea nevinovăția.
Zădărnicirea complotul prafului de pușcă a inițiat un val național de ușurare pentru salvarea regelui și a fiilor lui, și a inspirat în viitorul parlament un spirit de loialitate și bunăvoință, pe care Salisbury l-a exploatat cu iscusință pentru a obține finanțări mai generoase pentru instituția monarhică decât a obținut (cu excepția unei singure ocazii) Elisabeta în timpul domniei ei.
Walter Raleigh, care zăcea în Turn din pricina implicării sale în Complotul Principal, și a cărui soție era verișoară cu Lady Catesby, a declarat că nu știa de conspirație. Episcopul de Rochester a ținut o predică la St. Paul’s Cross, în care a condamnat complotul.
În discursul său din ambele Camere de la 9 noiembrie, Iacob a expus două preocupări emergente ale monarhiei lui: dreptul divin al regilor și chestiunea catolică.
El a insistat că complotul a fost urzit de doar câțiva catolici, nu de toți englezii catolici, și a amintit adunării să se bucure de supraviețuirea lui, căci regii domnesc prin drept divin și scăparea lui s-a datorat unui miracol. Salisbury a scris ambasadorilor englezi din străinătate, informându-i despre cele întâmplate, și amintindu-le că regele nu poartă nicio ranchiună vecinilor săi catolici. Puterile străine s-au distanțat de complot, numindu-i pe complotiști atei și eretici.
Robert Cecil, primul Conte de Salisbury.(1 June 1563? – 24 May 1612) – Pictură de John de Critz cel Bătrân, 1602 – cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Interogatoriile
Sir Edward Coke a fost responsabil de interogatorii. Peste o perioadă de aproximativ zece săptămâni, în apartamentele locotenentului Turnului Londrei (acum denumite Casa Reginei — Queen’s House), i-a interogat pe cei care au fost implicați în complot.
Pentru prima rundă de interogatorii, nu există dovezi reale că acești oameni ar fi fost torturați, deși în mai multe rânduri Salisbury, cu siguranță, a sugerat că ar trebui să fie.
Coke a arătat mai târziu că amenințarea cu tortura era, în cele mai multe cazuri, suficientă pentru a obține o mărturisire de la cei prinși în urma complotului.
Doar două confesiuni au fost tipărite în întregime: mărturisirea lui Fawkes din 8 noiembrie, și cea a lui Wintour din 23 noiembrie.
Implicat în conspirație de la început (spre deosebire Fawkes), Wintour a putut oferi informații extrem de valoroase Consiliului Coroanei. Scrisul de pe mărturia lui este aproape sigur al lui însuși, dar semnătura era evident diferită.
Wintour se semnase până atunci doar Wintour, dar mărturisirea lui era semnată Winter și, deoarece el fusese împușcat în umăr, mâna sigură care a scris semnătura poate indica o oarecare intervenție a autorităților—sau poate faptul că a scris o versiune mai scurtă a numelui său ca să evite durerea.
Mărturisirea lui Wintour nu amintește deloc de fratele său, Robert. Ambele au fost publicate în așa-numita Cartea Regelui, o relatare oficială scrisă în grabă publicată la sfârșitul lunii noiembrie 1605.
Henry Percy, conte de Northumberland, era într-o poziție dificilă. Prânzul servit împreună cu Thomas Percy la 4 noiembrie era o dovadă incriminatoare împotriva lui și, după moartea lui Thomas Percy nu mai era nimeni care să-l poată implica sau exonera. Consiliul Coroanei suspecta că Northumberland urma să fie protectorul prințesei Elisabeta dacă ar fi reușit complotul, dar nu existau suficiente dovezi pentru a-l condamna.
Northumberland a rămas în Turn și la 27 iunie 1606 a fost în cele din urmă acuzat de nesupunere.
El a fost destituit din toate funcțiile publice, amendat cu 30.000 de lire (aproximativ 5,9 milioane de lire în 2016), și ținut în Turn până în iunie 1621.
Lorzii Mordaunt și Stourton au fost judecați în Camera cu Stele.
Au fost condamnați la închisoare în Turn, unde au rămas până în 1608, când au fost transferați la Închisoarea Fleet. Ambii au primit și amenzi mari.
Au mai fost interogate și alte persoane neimplicate în conspirație, dar care cunoșteau sau aveau legături cu conspiratorii.
Frații lui Northumberland, Sir Allen și Sir Josceline, au fost arestați.
Anthony-Maria Browne, al 2-lea viconte Montagu îl angajase pe Fawkes când era tânăr și se întâlnise cu Catesby pe 29 octombrie, fiind, prin urmare, persoană de interes; el a fost eliberat câteva luni mai târziu.
Agnes Wenman provenea dintr-o familie catolică, și era rudă cu Elizabeth Vaux.
A fost interogată de două ori, dar acuzațiile au fost retrase. Secretarul lui Percy și, mai târziu, administratorul locuințelor lui Northumberland, Dudley Carleton, închiriase beciul unde se ținuse praful de pușcă și, prin urmare, a fost închis în Turn. Salisbury i-a crezut povestea, și a autorizat eliberarea lui.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Parte dintr-o mărturisire a lui Guy Fawkes. Semnătura slabă, făcută la scurt timp după tortură, este vag vizibilă sub cuvântul good (dreapta-jos) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Iezuiții
Thomas Bates a mărturisit pe 4 decembrie, furnizând mare parte din informațiile de care avea nevoie Salisbury pentru a lega clerul catolic de complot.
Bates a fost prezent la cele mai multe dintre întâlnirile conspiratorilor și, sub interogatoriu, l-a implicat pe părintele Tesimond în complot.
Pe 13 ianuarie 1606, el a descris modul în care îi vizitase pe Garnet și Tesimond pe 7 noiembrie pentru a-l informa pe Garnet de eșecul complotului.
Bates le-a spus și el anchetatorilor despre drumul lui cu Tesimond la Huddington, înainte ca preotul să-l lase să meargă spre casa familiei Habington din Hindlip Hall, și despre o întâlnire între Garnet, Gerard și Tesimond în octombrie 1605.
Aproximativ în același timp, în decembrie, sănătatea lui Tresham a început să se deterioreze.
El a fost vizitat în mod regulat de către soția sa, de o asistentă medicală, și de servitorul lui, William Vavasour, care i-a documentat tenesmul.
Înainte de a muri, Tresham i-a spus și despre implicarea lui Garnet în misiunea din 1603 în Spania dar, în ultimele lui ore, și-a retras unele dintre declarații.
Nicăieri în mărturisirea sa nu a menționat scrisoarea lui Monteagle.
A murit devreme în dimineața zilei de 23 decembrie, și a fost îngropat în Turn.
Cu toate acestea, el a fost condamnat împreună cu ceilalți complotiști, capul i-a fost pus într-o țeapă, fie la Northampton fie la Podul Londrei, și moșiile sale confiscate.
La 15 ianuarie, o proclamație i-a declarat pe părintele Garnet, parintele Gerard, și părintele Greenway (Tesimond) urmăriți.
Tesimond și Gerard au reușit să fugă din țară și să-și trăiască zilele în libertate; Garnet nu a fost atât de norocos.
Câteva zile mai devreme, pe 9 ianuarie, Robert Wintour și Stephen Littleton au fost capturați.
Ascunzătoarea lor de la Hagley, casa lui Humphrey Littleton (fratele parlamentarului John Littleton, închis pentru trădare în 1601 pentru rolul lui în revolta din Essex) a fost dat de gol de un bucătar, care a devenit suspicios față de cantitatea de alimente trimisă stăpânului său pentru consum.
Humphrey a negat prezența celor doi fugari, dar un alt slujitor a condus autoritățile la ascunzătoarea lor.
Pe 20 ianuarie, judecătorul local și slujitorii lui au ajuns la Thomas Habington acasă, la Hindlip Hall, pentru a-i aresta pe iezuiți. În ciuda protestelor lui Thomas Habington, aceștia au petrecut următoarele patru zile percheziționându-i casa.
Pe 24 ianuarie, de foame, doi preoți au ieșit din ascunzătorile lor și au fost descoperiți.
Humphrey Littleton, care scăpase de autoritățile de la Hagley, a ajuns până la Prestwood în Staffordshire înainte de a fi capturat.
El a fost închis, și apoi condamnat la moarte, la Worcester.
Pe 26 ianuarie, în schimbul vieții, el a spus autorităților unde l-ar putea găsi pe părintele Garnet.
Obosit de atâta ascunziș, Garnet, însoțit de un alt preot, a ieșit din ascunzătoarea lui în ziua următoare.
Hindlip Hall din Worcestershire. Clădirea a fost distrusă de un incendiu în anul 1820 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Procesele
Printr-o coincidență, în aceeași zi în care Granat a fost găsit, conspiratorii supraviețuitori au fost judecați în Westminster Hall.
Șapte dintre prizonieri au fost luați din Turn cu barca spre Camera cu Stele. Bates, care era considerat om de rând, a fost adus de la Închisoarea Gatehouse.
Unii dintre prizonieri erau deznădăjduiți, dar alții erau nonșalanți, unii chiar fumând tutun.
Regele și familia lui, ascunși, au fost printre cei mulți care au urmărit procesul.
Comisari prezenți au fost conții de Suffolk, Worcester, Northampton, Devonshire, și Salisbury.
Sir John Popham era judecător-șef, Sir Thomas Fleming era lord-baron al instanței Exchequer of Pleas, și doi judecători, Sir Thomas Walmsley și Sir Peter Warburton, au oficiat cu rang inferior.
Lista numelor trădătorilor a fost citită cu voce tare, începând cu cele ale preoților: Garnet, Tesimond și Gerard.
Primul care a vorbit a fost speakerul Camerei Comunelor, Sir Edward Philips, care a descris intenția din spatele complotului în detalii sumbre.
El a fost urmat de către procurorul general Sir Edward Coke, care a început cu un discurs lung, al cărui conținut fusese puternic influențat de către Salisbury, care a inclus o negare că regele ar fi făcut vreodată vreo promisiune catolicilor.
Rolul lui Monteagle în descoperirea complotului a fost salutat, și s-au pus în lumină denunțurile misiunii din Spania din 1603.
Protestele lui Fawkes cum că Gerard nu știa nimic de complot au fost omise din alocuțiunea lui Coke.
Puterile străine, atunci când erau menționate, primeau respectul cuvenit, dar preoții erau blestemați, comportamentul lor analizat și criticat de câte ori se putea.
Nu era pic de îndoială, potrivit lui Coke, că intriga a fost țesută de către iezuiți.
Întâlnirea lui Garnet cu Catesby, la care s-a afirmat că primul l-ar fi absolvit pe cel din urmă de orice vină în complot, a fost o dovadă suficientă că iezuiții au jucat un rol central în conspirație; conform lui Coke, complotul prafului de pușcă avea să fie întotdeauna cunoscut ca „Trădarea Iezuită”.
Coke a vorbit foarte afectat despre soarta probabilă a reginei și a restului familiei regelui, și despre nevinovații care ar fi fost prinși în explozie.
Sir Edward Coke (1 February 1552 – 3 September 1634) – a efectuat interogatoriile celor suspecți de implicare în Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – cititi mai multe pe en.wikipedia.org
N-am aflat vreodată de o trădare fără un preot papistaș; dar în asta au fost tare mulți iezuiți, care știm că au umblat și au trecut prin toată făptuirea.
Edward Coke
Fiecare dintre cei condamnați, spunea Coke, trebuie târât cu spatele la moarte, de un cal, cu capul aproape de pământ.
A cerut ca ei să fie „duși la moarte la jumătatea drumului dintre cer și pământ, nedemni de niciunul din ele”; organele genitale să le fie tăiate și arse în fața ochilor, și inima și măruntaiele să le fie scoase; după care să fie decapitați și părțile dezmembrate ale trupurilor lor să fie expuse, astfel încât să devină „pradă pentru păsările cerului”.
Mărturisirile și declarațiile prizonierilor au fost apoi citite cu voce tare, și în cele din urmă li s-a permis să vorbească.
Rookwood a susținut că el a fost atras în complot de Catesby, „pe care l-a iubit mai presus de orice alt om pe lume”.
Thomas Wintour a cerut să fie spânzurat și în numele fratelui său, care să fie cruțat.
Fawkes și-a explicat pledoaria de nevinovăție prin ignoranța față de unele aspecte ale acuzării.
Keyes a părut să-și accepte soarta, Bates și Robert Wintour au implorat milă, și Grant și-a explicat implicarea ca „o conspirație dorită dar niciodată înfăptuită”.
Doar Digby, judecat pe un alt rechizitoriu, a pledat vinovat, insistând că regele își renegase promisiunile de toleranță pentru catolici, și că afecțiunea pentru Catesby și dragostea pentru cauza catolică sunt circumstanțe atenuante pentru acțiunile sale.
El a cerut moartea de secure și a implorat mila regelui pentru tânăra sa familie.
Apărarea lui a fost în zadar; argumentele sale au fost contrazise de către Coke și Northumberland și, împreună cu șapte alți conspiratori, a fost găsit vinovat de înaltă trădare de către juriu.
Digby a strigat: „dacă aș putea auzi doar pe unul din măriile voastre spunând că mă iartă, voi merge mai bucuros la moarte.”
Răspunsul a fost scurt: „Dumnezeu să te ierte, și o vom face și noi.”
Garnet se poate să fi fost interogat de până la 23 de ori.
Răspunsul lui la amenințarea cu patul de tortură a fost „Minare ista pueris [amenințările sunt doar pentru copii]”, și a negat că i-a încurajat pe catolici să se roage pentru succesul „Cauzei Catolice”.
Anchetatorii lui au recurs la falsificarea corespondenței între Garnet și alți catolici, dar fără nici un rezultat.
Temnicerii i-au permis apoi să vorbească cu un alt preot dintr-o celulă vecină, cineva trăgând cu urechea la fiecare cuvânt.
În cele din urmă, Garnet a lăsat să-i scape o informație esențială, că un singur om poate depune mărturie că el știa de complot.
Sub tortură, Garnet a recunoscut că auzise de conspirație de la colegul său iezuit Oswald Tesimond, care aflase de ea de la spovedania lui Catesby.
Garnet a fost acuzat de înaltă trădare și judecat la Guildhall la 28 martie, într-un proces care a durat de la 8 dimineața până la 7 pm. Potrivit lui Coke, Garnet ar fi fost instigatorul complotului:
„are multe daruri și haruri de la natură, de artă învățat, bun vorbitori de limbi și, prin profesie, iezuit și superior căci într-adevăr el este superior față de toți înaintașii săi în diavoleasca trădare, un doctor în prefăcătorie, uzurpare, stricare de țări, înfricoșător de oameni, și stricător.”
Garnet a respins toate acuzațiile împotriva lui, și a explicat poziția catolică pe astfel de probleme, dar a fost totuși găsit vinovat și condamnat la moarte.
Execuțiile
Deși Catesby și Percy muriseră înainte de execuție, trupurile lor au fost exhumate și decapitate, iar capetele lor expuse pe piroane în fața Camerei Lorzilor.
Într-o zi rece de 30 ianuarie, Everard Digby, Robert Wintour, John Grant și Thomas Bates au fost legați de niște panouri din scândură și târâți pe străzile aglomerate ale Londrei, până la Cimitirul St Paul. Digby, primul care a urcat pe eșafod, a cerut spectatorilor iertare, și a refuzat atenția unui cleric protestant.
El a fost dezbrăcat de haine și, îmbrăcat doar în cămașă, a urcat pe scară la ștreang.
Lațul i-a fost tăiat repede și, în timp ce încă era pe deplin conștient, a fost castrat, eviscerat, și apoi tăiat în patru, împreună cu ceilalți trei prizonieri.
În ziua următoare, Thomas Wintour, Ambrose Rookwood, Robert Keyes, și Guy Fawkes au fost spânzurați, târâți și sfârtecați, vizavi de clădirea pe care plănuiseră să o arunce în aer, în Curtea Palatului Vechi de la Westminster.
Keyes nu a așteptat comanda călăului și a sărit în spânzurătoare, dar a supraviețuit căderii și a fost dus pe masa de sfârtecare.
Deși slăbit de tortură, Fawkes a reușit să sară la spânzurătoare și să-și rupă gâtul, evitând astfel agonia îngrozitoare a ultimei părți a execuției.
Steven Littleton a fost executat la Stafford.
Vărul lui, Humphrey, în ciuda cooperării cu autoritățile, și-a găsit sfârșitul la Red Hill, lângă Worcester.
Execuția lui Henry Garnet a avut loc pe 3 mai 1606.
Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Stampă a execuției complotiștilor prafului de pușcă prin spânzurare, târâre și sfârtecare (by Claes Janszoon Visscher) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmări
Libertăți religioase mai mari pentru romano-catolici părea deja un deziderat puțin probabil în 1604, dar descoperirea unei atât de ample conspirații, capturarea celor implicați, și procesele ulterioare, au făcut Parlamentul să ia în considerare introducerea unei noi legislații anticatolice.
În vara anului 1606, legile împotriva recuzanței au fost consolidate; Legea Recuzanților Papistași întorcând Anglia la sistemul elisabetan de amenzi și restricții, a introdus un test sacramental și un jurământ de credință, impunând catolicilor să se lepede ca de o „erezie” de doctrina că „este permisă detronarea sau asasinarea principilor excomunicați de către Papă”.
Emanciparea Catolicilor a trebuit să mai aștepte 200 de ani, dar mulți catolici importanți și loiali și-au păstrat funcțiile înalte în timpul regelui Iacob I.
Deși nu a existat nicio „epocă de aur” a „toleranței” catolicilor, la care spera părintele Garnet, domnia lui Iacob a fost totuși o perioadă de relativă indulgență pentru catolici, și puțini au fost trași la răspundere penală.
Dramaturgul William Shakespeare folosise deja istoria familiei lui Northumberland în seria de piese despre Henric al IV-lea, iar evenimentele complotului prafului de pușcă par a fi prezentate în Macbeth, scrisă cândva între 1603 și 1607, alături de conspirația Gowrie, anterioară lor.
Interesul față de demonologie a fost sporit de complotul prafului de pușcă.
Regele intrase în marea dezbatere a vremii despre puterile-din-alte-lumi, scriind Daemonology în 1597, înainte de a-și începe domnia în Anglia, pe lângă Scoția. Inversiuni în versuri ca „binele e rău și răul e bine” erau folosite frecvent, și o altă posibilă trimitere la complot se leagă de folosirea echivocării;
Un tratat de echivocare scris de Garnett a fost găsit asupra unuia dintre complotiști.
Un alt scriitor influențat de complot a fost John Milton, care în 1626 a scris ceea ce un comentator avea să numească o „poezie critic vexantă”, In Quintum Novembris. Reflectând „sentimentul public partizan asupra unei sărbători naționale anglo-protestante”, în edițiile publicate în 1645 și 1673, poezia este precedată de cinci epigrame pe tema complotului prafului de pușcă, aparent scrise de Milton pentru o lucrare mai mare. Complotul prafului de pușcă a influențat și lucrarea sa ulterioară, Paradisul pierdut.
Mulți ani, Complotul prafului de pușcă a fost comemorat prin predici speciale și alte acte publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor.
Aceasta s-a adăugat la un calendar din ce în ce mai complet de sărbători protestante care au contribuit la viața națională și religioasă din Anglia secolului al XVII-lea, și a evoluat în Noaptea Focurilor de Tabără de astăzi.
În What If the Gunpowder Plot Had Succeeded?, istoricul Ronald Hutton s-a gândit ce evenimente ar fi urmat după îndeplinirea cu succes a conspirației, și distrugerea Camerei Lorzilor și a celor din interior.
El a concluzionat că ar fi urmat o reacție severă împotriva catolicilor și că, în lipsa asistenței externe, succesul rebeliunii era puțin probabil deoarece, în ciuda diferitelor convingeri religioase, majoritatea englezilor erau loiali instituției monarhiei.
Anglia ar fi putut deveni o „monarhie absolută puritană”, așa cum „erau în Suedia, Danemarca, Saxonia și Prusia în secolul al XVII-lea”, în loc să urmeze calea reformelor parlamentare și civile care au avut loc.
Acuzațiile de conspirație de stat
La acea dată, mulți credeau că Salisbury a fost implicat în complot pentru a câștiga favorurile regelui și a adopta legi anticatolice mai dure.
Astfel de teorii ale conspirației susțineau că Salisbury fie a inventat intriga, fie doar i-a permis să se desfășoare după ce agenții lui s-au infiltrat, în scopuri de propagandă.
Complotul Papistaș din 1678 a stârnit un nou interes față de Complotul prafului de pușcă, rezultatul fiind o carte de Thomas Barlow, episcop de Lincoln, în care se respingea „o presupunere îndrăzneață și lipsită de temei că toate acestea au fost o urzeală a secretarului Cecil”.
În 1897, părintele John Gerard de la Stonyhurst College, care purta numele lui John Gerard (care, după descoperirea complotului, a evitat capturarea), a scris o relatare intitulată Ce a fost complotul prafului de pușcă?, sugerând vinovăția lui Salisbury.
În acel an, Samuel Gardiner a publicat o replică în care susținea că Gerard a mers prea departe în încercarea de a „șterge ocara” pe care complotul a adus-o asupra multor generații de catolici englezi.
Gardiner îl prezenta pe Salisbury ca vinovat de nimic mai mult decât de oportunism.
Încercările ulterioare de a dovedi implicarea lui Salisbury, cum ar fi lucrarea lui Francis Edwards din 1969 Guy Fawkes: adevărata poveste de complotul prafului de pușcă?, au eșuat în mod similar din lipsă de dovezi clare.
Beciurile de sub Palatul Parlamentului au continuat să fie închiriate unor persoane fizice până în 1678, când s-a aflat de un nou complot papistaș.
De atunci, s-a considerat prudent să se facă percheziții pe timp de zi, înainte de fiecare ședință de deschidere a lucrărilor Parlamentului, ritual care se păstrează și în ziua de azi.
Noaptea focurilor de tabără
În ianuarie 1606, în timpul primei ședințe a Parlamentului de după complot, s-a adoptat Legea pentru Comemorarea Zilei 5 Noiembrie 1605, prin care slujbele și predicile anuale de comemorare a evenimentului au devenit o caracteristică a vieții engleze; legea a rămas în vigoare până în 1859.
Tradiția marcării zilei cu bătutul clopotelor bisericilor și cu focuri de tabără a început imediat după ce s-a descoperit complotul, și în unele din primele sărbătoriri s-au inclus și focuri de artificii.
În Marea Britanie, 5 noiembrie este numită și Noaptea Focurilor de Tabără, Noaptea Focurilor de Artificii, sau Noaptea Guy Fawkes.
Remember, remember, The Fifth of November, Gunpowder treason and plot; For I see no reason Why Gunpowder Treason Should ever be forgot.
Poezie pentru copii
În Marea Britanie, a rămas obiceiul ca în jurul datei de 5 noiembrie, să se organizeze spectacole cu focuri de artificii.
În mod tradițional, în săptămânile dinaintea datei de 5, copii fac guys—efigii, chipurile, ale lui Fawkes—de obicei, realizate din haine vechi umplute cu ziare, și echipate cu o masca grotescă, pentru a fi arse pe 5 noiembrie în focul de tabără.
Acești guys sunt expuși pe străzi pentru a colecta bani pentru focurile de artificii, deși acest obicei se practică mai rar.
Cuvantul guy din limba engleză a ajuns în secolul al XIX-lea să însemne „om îmbrăcat fistichiu” iar din secolul al XX-lea a ajuns un termen familiar care se referă la orice persoană de sex masculin.
Focurile de artificii și focurile de tabără de 5 noiembrie sunt o practică comună în toată Marea Britanie, în marile manifestări publice și în grădini private.
În unele zone, în special în Sussex, există ample procesiuni, mari focuri de tabără și focuri de artificii organizate de către societăți locale special înființate, cele mai elaborate având loc la Lewes.
Conform biografei Esther Forbes, Ziua Guy Fawkes era o sărbătoare foarte populară în coloniile americane prerevoluționare.
În Boston, sărbătoarea căpăta conotații antiautoritare, și de multe ori a devenit atât de periculoasă că mulți oameni nu mai ieșeau din case în acea zi.
Reconstituirea exploziei
În emisiunea din 2005 difuzată de ITV și intitulată Complotul prafului de pușcă: explozia legendei, s-a construit o replică în mărime naturală a Camerei Lorzilor, pentru a fi distrusă cu butoaie de praf de pușcă.
Experimentul a fost realizat pe poligonul de testare Advantica Spadeadam, și a demonstrat că, dacă praful de pușcă era în bună stare, explozia i-ar fi ucis pe toți cei din clădire.
Puterea exploziei a fost atât de mare încât ziduri interioare de beton cu grosimea de 2,1 m (care replicau felul în care rezultă din arhive că erau construiți pereții vechii Camere a Lorzilor) au fost reduse la ruine.
Dispozitivele de măsurare introduse în cameră pentru a calcula forța exploziei au fost și ele distruse de explozie; craniul manechinului reprezentându-l pe regele Iacob, care a fost plasat pe un tron în interiorul camerei, înconjurat de curteni, peeri și episcopi, a fost găsit la o distanță considerabilă de acea poziție.
Potrivit constatărilor programului, pe o rază de 100 m, nimeni nu ar fi supraviețuit exploziei, și toate vitraliile Abației Westminster ar fi fost spulberate, precum și ferestrele din imediata apropiere a Palatului.
Explozia ar fi fost văzută de la kilometri distanță, și auzită de și mai departe. Chiar dacă numai jumătate din praful de pușcă ar fi detonat, toți cei din Camera Lorzilor și din împrejurimi ar fi murit pe loc.
Programul a și infirmat supozițiile că o oarecare deteriorare a calității prafului de pușcă ar fi împiedicat explozia.
Niște praf de pușcă deliberat deteriorat, de calitate suficient de scăzută încât nu putea fi folosit la arme de foc, a fost pus într-o grămadă și aprins, dar a reușit totuși să producă o explozie mare.
Impactul prafului de pușcă, chiar deteriorat, ar fi fost amplificat prin izolarea acestuia în butoaie de lemn, ceea ce compensa calitatea conținutului.
Compresia ar fi creat un efect de tun, suflul exploziei plecând mai întâi prin partea de sus a butoiului, înainte ca, o milisecundă mai târziu, să rupă doagele și să se disipeze în toate direcțiile.
Calculele au arătat că Fawkes, care era priceput la mânuirea prafului de pușcă, a adus dublul cantității necesare.
Este posibil ca o parte din praful de pușcă păzit de Fawkes să se fi păstrat până astăzi.
În martie 2002, persoanele care catalogau arhivele memorialistului John Evelyn, la British Library, au găsit o cutie care conține mai multe eșantioane de praf de pușcă, inclusiv un baton comprimat cu o notă scrisă de mână de Evelyn, care atestă că aceasta ar fi aparținut lui Guy Fawkes.
O altă notă, scrisă în secolul al XIX-lea, confirmă această proveniență, deși în 1952 documentul a căpătat un nou comentariu: „dar nu mai era deloc!”
cititi despre Complotul prafului de pușcă si pe en.wikipedia.org
Sfântul Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea.
Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, sau retras dincolo de Olt.
Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi.
Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.
Sf. Cuv. Neofit și Meletie (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea.
Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă.
Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se nevoiască dincolo de Olt.
Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit.
Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele.
Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate.
Şase zile se nevoia în chilia pe care şi-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie.
Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult.
Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”.
Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfinţenia sa.
După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.
O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.
Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit şi Meletie îi arată a fi preamăriţi de Duhul Sfânt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.
Tropar
De Dumnezeu iubitorilor Părinţi, suindu-vă în munţii faptelor bune, locaşuri Preasfântului Duh v-aţi arătat, iar acum ca făclia în sfeşnic luminaţi în lume, Cuvioşilor Neofit şi Meletie; rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Viața Sfântului Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cel între cuvioși, părintele nostru Meletie, sporind bine în învățătura cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că mai de folos este a te lepăda de lume și a urma lui Hristos, renunțând la toate cele ale lumii acesteia pentru a dobândi înțelepciunea cea adevărată, adică a te uni cu Dumnezeu Cel în Treime slăvit și a viețui împreună cu El pentru veșnicie, căci înțelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, bine ascultătoare, plină de milă și de roadele cele bune cu care se satură iubitorii ei.
Și știind prea bine că sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să petreacă în desfătare și în înfrânare, în mândrie și smerenie, și fiind cu totul înțelept, a ales pe cele bune; care alegere mult este prețioasă, căci de la dânsa ne osândim sau ne mântuim.
Ce alegem, aceea avem și cu aceea rămânem. Și Cuviosul Meletie a ales bine, crezând lui Dumnezeu precum se cuvenea. A lăsat pe cele înveselitoare ale lumii ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice ca să moștenească pe cele adevărate și veșnice.
Și a ales să intre în obștea Mănăstirii Cozia, căci acolo găsise părinți osârduitori și cu dor pentru viețuire întru Dumnezeu, gata să povățuiască suflete spre ceruri și să îndemne la lucrările duhovnicești cele mai mari.
Iar Cuviosul Meletie, făcând deplină ascultare în obște, toate cuvintele părintești le scria pe tăblița inimii sale, și pricepându-le cu mintea, le împlinea cu lucrul.
Și socotind el deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice:
„Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavol nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult, căci toți în fiecare zi îl lăudau pentru petrecerea sa cea îmbunătățită.
Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți, altul pentru smerenia lui, altul pentru înțelepciune, altul pentru înfrânare și altul pentru trecerea cu vederea a slavei și a deșertăciunilor lumești.
Dar răbda încercările care sunt într-o obște, cu nădejdea că se va elibera de acestea, dorind viața pustnicească.
Care dorință nu căuta să și-o împlinească fără de rânduială, ci se sfătuia cu ceilalți părinți care doreau liniștea cea desăvârșită, cu părinții Daniil și Misail, apoi cu părinții Neofit și Isaia, cu care s-a dus pe muntele Sălbaticul.
Aceștia îl îndemnau la a răbda în obște pentru a se căli mai mult, spunându-i cuvintele Sfântului Sava:
„Precum înaintea rodului merge floarea, așa și mai înainte de viața pustnicească, să meargă viața cea de obște, ca în viața cea de obște, cei mai începători, ca niște pomi răsădiți, să înflorească prin pârga ostenelilor, ca apoi în pustie să aducă roadele cele desăvârșite ale ostenelilor.”
Toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu și a petrece în post și în rugăciuni și în curăția trupească și sufletească; adică a avea totdeauna gândurile sale curățite și a surpa toată înălțarea ce se ridică asupra înțelegerii lui Dumnezeu; apoi a-și robi toată înțelegerea sa în ascultarea lui Hristos.
După ce cuvioșii Daniil și Misail se sălășluiseră în peșterile săpate de ei la Turnu, și după ce Cuviosul Neofit, împreună cu ceilalți pustnici au urcat să-și facă peșteri pe muntele „Sălbaticu”, atunci și cuviosul Meletie, s-a dus la egumenul mănăstirii să ceară obișnuita binecuvântare de a petrece în sihăstrie.
A primit îndemnul să stea aproape de cineva, și așa s-a dus să-și facă peșteră pe lângă Cuviosul Neofit, spre a-l avea povățuitor în cele pustnicești.
Cuviosul Meletie și-a căutat loc pentru a-și săpa și el o peșteră și a găsit unul pe versantul dinspre răsărit-miazănoapte.
Peștera, așa cum se vede și astăzi, era mai mult o scobitură pe care cuviosul n-a adâncit-o mult. Gura peșterii este îndreptată mai în sus, ca dinlăuntru ei să fie văzut numai cerul, neavând altă priveliște.
Iar peștera cuviosului Meletie are suirea mai grea decât la peștera cuviosului Neofit. Și este mai puțin vizitată de credincioși pentru greutatea urcușului.
Cuviosul Meletie a petrecut în această peșteră mai mult de douăzeci de ani, statornicindu-și firea pe asprimea pietrelor, vorbind numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile neîncetate biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți.
Iar apă nu era deloc în locurile acelea, el fiind nevoit să meargă cale depărtată până la o cascadă spre a-și procura apa necesară firescului trup.
Și făcea această osteneală de multe ori, neavând pe nimeni care să-i ajute, răbdând greutatea drumului până la adânci bătrâneți.
Toți pustnicii își temeluiau nevoința lor pe faptul de a răbda în peștera unde se sălășluiau dintâi. Nu mai umblau pe aiurea, cutreierând pădurile și munții, căci știau că nu aveau cum să câștige răbdarea și statornicia făcând aceasta.
Și mai ales că zice și la Pateric, că după cum „peștele nu poate să fie scos din apă și să trăiască mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.”
Toată truda lui și-o poate surpa într-o clipă dacă rămâne vreun timp fără de lucrarea cea lăuntrică. Și așa acest cuvios Meletie, a stat ani îndelungați în peștera sa și într-însa și-a văzut albirea pletelor și a bărbii.
El primea bune îndemnuri de la Cuviosul Neofit, ca unul ce isprăvise lucrarea pustiei și trecuse peste meșteșugirile vrăjmașilor; să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească; să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea; să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa, până la sfârșitul vieții, ca să nu dea crezare vedeniilor ce se vor întâmpla.
Și făcându-le pe acestea cu fapta, prin gândirea la Dumnezeu și prin desele rugăciuni s-a aprins cu focul dragostei către Dumnezeu, după cum stă scris: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu.”
În toate duminicile, el cobora împreună cu părintele Neofit, la sihăstria pustnicilor Daniil și Misail, cea de la Turnu, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine. După ce se împărtășea, el își uda fața cu lacrimi, iar cu multe oftări și rugăciuni ale inimii le aducea tuturor celor care îl vedeau, umilință.
Și văzând urâtorul de bine, diavolul, osârdia cuviosului, se scârbea prea mult și se amăra. Deci se silea să-l prindă în cursă cu vreo cădere sufletească, dar ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise atletul lui Hristos.
Se mai sârguia neputinciosul să mai semene în mintea lui neghine, însă nimic nu rodea, căci pământul cuviosului era semănat numai cu cuvinte ale Mântuitorului, care crescuseră cu multă roadă și seceriș mult dădeau, întrucât el nu semănase deloc cu zgârcenie.
Iar tot dorul lui și-l îndreptase numai către Dumnezeu, Care i-a răsplătit cu bogate daruri. Că s-a făcut cu totul vas al alegerii, ca marele Pavel, având în sufletul său pe Hristos, viețuind și petrecând. Și nu mai trăia după trup, ci după duh, întru Hristos, și Hristos într-însul.
Cu truda lui „privea la cele dinainte, și uita pe cele dinapoi”, cum zice Apostolul. Iar nevoințele și faptele cele bune pe care le săvârșise, nu le socotea, ci se sârguia să săvârșească și altele mai multe.
Deci în fiecare zi se suia din putere în putere, punând suișuri sfințite în inima sa, totdeauna adăugând dorințe înalte și nevoințe peste nevoințe.
Și neputințele bătrâneții le răbda fericitul cu o desăvârșită mărime de suflet și cu mulțumire mare, ducând viață cu adevărat armonioasă și sfântă.
Pentru aceasta i-a și fost primită osteneala sa, Dumnezeu ascultând rugăciunile și cererile lui și săvârșindu-le în chip minunat.
Că datorită bătrâneții, cuviosul Meletie, nu mai putea să meargă la locul de unde își lua apa sa, și rămânând în această lipsă, și-a îndreptat căutarea către Atotputernicul Dumnezeu, cugetând în sine aceasta:
„Doamne, Tu ești Cel ce ai adunat în mări toate apele și râurile cu bună rânduială le-ai tocmit; Cel ce cu voia Ta faci să țâșnească izvoarele, ca să fie apă bună de băut, și mai pe urmă din ceruri faci norii să picure ploaie.”
Și, o minune! Un izvor de apă bună și rece a izvorât cu putere lângă peștera sa, așa voind Dumnezeu pentru robul Său. Care izvor se vede până astăzi și este cunoscut de toți cu numele de „izvorul Sfântului Meletie”.
De la acest izvor Mănăstirea Stânișoara își asigură necesarul de apă, fiind singura sursă pentru întreaga mănăstire.
De la minuni se și încredințează cuvioșii că vor intra în lăcașurile cele cerești și cu această nădejde și-a dat Cuviosul Meletie fericitul său suflet, cu sfârșit pașnic în mâinile lui Dumnezeu, neștiut de nimeni, decât de Cel care L-a primit pe el în sânurile Sale.
Și s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriți de dânsul, Sfinții Cuvioși Pustnici Daniil, Misail și Neofit. Puțin timp trecând după adormirea Sfântului Meletie, au fost descoperite moaștele sale de călugării care mai pustniceau prin locurile acelea, și mulți dintre credincioșii care veneau la peștera Sfântului Neofit, urcau și treceau și pe la peștera Sfântului Meletie, aprinzând lumânări, rugându-se, închinându-se la sfintele moaște și bând din destul apă de la izvorul Sfântului Meletie.
Iar peștera nefiind nicidecum păzită, ci fiind deschisă tuturor, s-au luat din sfintele moaște mereu, de către credincioși și călugări mai evlavioși, dorind să aibă cu ei un așa de mare odor.
Încât trecând mulțimea anilor, nu a mai rămas nimic din sfintele moaște, poate așa vrând Dumnezeu, El fiind Cel care le poate descoperi pe toate la vremea rânduită.
Și nefiind văzut cu trupul, Sfântul Cuvios Meletie, cu duhul a intrat în moștenirea cea nestricăcioasă nestricată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru dânsul, lângă izvoarele vieții veșnice, cu care duh ocrotește Mănăstirea Stânișoara și pe toți închinătorii ei, făcând minuni cu cei ce vin la dânsul cu credință și îi cer ajutorul.
Iar ce plată au sfinții pustnici de la Dumnezeu, aflăm din viața Sfântului Onufrie cel Mare, când se face întrebare că „oare ar fi mai mari cei care petrec în pustie, decât cei din obște?”
Și se dă un răspuns ca acesta:
„aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul, în toate zilele și săvârșim cu bucurie sobornicească cântarea bisericească;
iar de flămânzim găsim pâine gata, asemenea și de însetăm avem apă în destul;
dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați, deoarece toți viețuim de obște; ne ajutăm și slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu.
Iar cei ce petrec în pustie sunt lipsiți de toate acestea; căci de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie?
În boală, cine să-i ajute și să-i slujească?
Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi vreun om care să-i schimbe gândul său, să-l sfătuiască, fiind numai el singur?
Acolo fără de asemănare mai mare îi este osteneala.
Pentru că cei ce intră în viața pustnicească slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi, foamea, setea, arșița de ziuă și răceala de noapte le rabdă cu vitejie.
Iar războaielor celor ce năvălesc de la vrăjmașul cel nevăzut se împotrivesc tare, se siluiesc în tot felul a-l birui și se sârguiesc a trece toată calea cea strâmtă și anevoioasă, care duce la Împărăția Cerurilor”.
