Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei (n. 1585 – d. 18 august 1657) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1632-1653.
Este considerat a fi unul dintre întemeietorii limbii române literare, îndeosebi prin Cazania sa.
A tradus și compus mai multe lucrări de spiritualitate. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 30 august.
Sub Varlaam s-a înființat prima tipografie din Moldova, în care au apărut primele cărți de conținut teologic în românește, s-a întrunit Sinodul de la Iași, care a cercetat „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, un alt sinod care a luat măsuri împotriva acțiunii prozelitiste dusă de calvinii din Transilvania, s-au ridicat biserici și mănăstiri, între care biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, în care au fost așezate moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, au fost ajutate cele patru Patriarhii ortodoxe și alte așezăminte bisericești din Răsărit.
Sf. Varlaam (pe numele de de mirean Vasile Moțoc) s-a născut în jurul anului 1580.
Provenea dintr-o familie de răzeși (din Borcești, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamț, după unele surse, sau din din Bolotești, județul Vrancea, după alte surse)
A intrat în monahism la schitul Zosim, pe valea pârâului Secu, unde a învățat greaca și slavona. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam.
Fiind un bun povățuitor, a ajuns pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii.
Pe lângă grijile gospodărești, egumenul Varlaam a avut și frumoase preocupări cărturărești.
Acum a tradus în românește lucrarea ascetică Scara sau Lepădătura Sfântului Ioan Scărarul (1618).
Datorită rodnicei sale activități cărturărești, cât și vieții sale îmbunătățite, a fost hirotesit arhimandrit.
Misiunea in Kiev și Rusia
A ajuns în curând unul dintre oamenii de încredere ai domnitorului Miron Barnovschi (1626-1629 și 1633). Acesta, împreună cu mitropolitul Anastasie Crimca, au încredințat arhimandritului Varlaam o misiune la Kiev și Moscova.
A plecat în decembrie 1628, fiind însoțit de câțiva dregători și călugări, precum și de mai mulți slujitori. Avea asupra lui mai multe scrisori de recomandare către țarul Mihail Fedorovici al Rusiei (1613-1645) și către patriarhul Filaret Nichitici al Moscovei, din partea lui Miron Barnovschi și a lui Anastasie Crimca, în care se arăta că este trimis în Rusia ca să cumpere icoane pentru mănăstirea Dragomirna și pentru alte două biserici ctitorite de domnul moldovean (la Bârnova și în Iași).
În drum spre Moscova, solia s-a oprit la Kiev, unde era egumen al Lavrei Pecerska fiul de domn român Petru Movilă. Varlaam i-a predat manuscrisul unui Octoih slavon de la Neamț, cerut de Petru Movilă în vederea tipăririi unei noi ediții slave, îndreptate (Octoihul a apărut la Lvov, în 1630, fiind închinat lui Miron Barnovschi și lui Petru Movilă: pe carte apar și stemele celor două țări românești, în care domnise tatăl său, Simion Movilă).
După o ședere de câteva zile, solia a pornit spre Moscova, primind acum și scrisori de recomandare către țar și patriarh din partea lui Petru Movilă și a mitropolitului Iov Boretki al Kievului.
Ajunși la Moscova, solii moldoveni au fost primiți în audiență de țar, la 4 martie 1629. Varlaam a comandat apoi mai multe icoane după modelul ales de el de doi zugravi din Moscova. A zăbovit în capitala Rusiei aproape un an, nefiind terminate icoanele.
Cu toate acestea, la 20 decembrie 1629 a plecat spre țară, dar fără icoane, căci patriarhul Filaret considera icoanele executate ca „necuvioase”, fapt pentru care n-a îngăduit ieșirea lor din țară. Le-a obținut Vasile Lupu, mult mai târziu, prin 1639.
Ajuns acasă, arhimandritul Varlaam a găsit lucrurile schimbate, căci Anastasie Crimca murise, iar scaunul domnesc fusese ocupat de Alexandru Coconul (1629-1630), înlocuit curând cu Moise Movilă (1630-1631).
Hirotonia întru arhiereu
S-a retras atunci la mănăstirea Secu. Nu peste mult timp, însă, a murit mitropolitul Atanasie (13 iulie 1632).
Frumoasele sale însușiri duhovnicești, cultura sa adâncă și strădaniile neobosite în slujba Bisericii și a țării au făcut pe arhimandritul Varlaam vrednic să fie ales în scaunul mitropolitan, trecându-se peste bătrânii episcopi de Roman, Rădăuți și Huși.
A fost hirotonit întru arhiereu în ziua de 23 septembrie 1632. Cu acest prilej, a rostit o cuvântare învățatul dascăl și predicator grec Meletie Syrigos (1586-1664), aflat pe atunci la Iași.
Primii ani de păstorire ai mitropolitului Varlaam au căzut în vremuri destul de tulburi, din pricina prea deselor schimbări de domni, dar a continuat apoi neîntreruptă în tot cursul domniei lui Vasile Lupu.
Activități ca mitropolit
Ca nou mitropolit, Varlaam a avut multe realizări, mai ales că reușește să-și atragă și sprijinul voievodului Vasile Lupu. Sprijinit și de Sf. Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reușește înființarea primei tipografii românești din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea “Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.
Faptul că în Moldova s-a înființat așa de târziu o tiparniță (aproape la un veac și jumătate după a lui Macarie în Țara Românească) poate fi explicat prin existența atâtor centre de caligrafiere a manuscriselor, îndeosebi în limba slavonă, care au împiedicat introducerea mai timpurie a tiparului.
A publicat în limba română scrierile Cazania, Cele șapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, etc.
Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.
În timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa și renumita biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai cunoscută a lui Vasile Lupu.
În anul 1641, în aceasta biserică, a adus moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
S-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iași din 1642.
S-a îngrijit de construcția bisericii Sf. Trei Ierarhi din Iași, unde a așezat moaștele Sf. Parascheva.
A contribuit la înființarea Academiei Domnești de la Iași.
S-a retras la Mănăstirea Secu în 1653, unde a rămas până la moartea sa, în 1657.
Retragerea
În aprilie 1653, Vasile Vodă Lupu a pierdut scaunul domnesc, retrăgându-se spre Hotin.
Desigur, odată cu el a plecat și mitropolitul Varlaam, care i-a fost colaborator prețios în tot cursul domniei.
Din Letopisețul lui Miron Costin aflăm că noului domn Gheorghe Ștefan „i-au citit molitva de domnie Ghedeon episcopul de Huș, fiind mitropolitul Varlaam ieșit la munte, la mănăstirea Secul”.
Astfel, după o păstorire plină de fapte mari pentru țara și Biserica Moldovei, mitropolitul Varlaam se reîntoarcea în mănăstirea sa de metanie, de unde plecase în urmă cu 21 de ani.
A viețuit la Secu încă patru ani.
Este pomenit în mai multe acte ale vremii, interesându-se de starea materială a mănăstirii.
Și-a redactat în câteva rânduri testamentul, ultimul fiind din 18 august 1657.
Două din ele nu le-a putut iscăli „că au fost bolnav, fulgerat de mîini… ce unde-i trebuia punea pecetea”.
Probabil era paralizat.
Toate lucrurile agonisite în cursul vieții le lăsa mănăstirii Secu: sate, vii, prisăci, mori, case etc.
Pentru rude, rânduia să se dea doar patru boloboace de miere surorii sale Caterina (peste patru ani, ea însăși făcea o însemnată danie mănăstirii Secu).
Rânduia de asemenea ca niciun nepot să nu mai ceară nimic, căci „s-a îndurat” de ei fiind în viață.
La scurtă vreme după întocmirea diatei, mitropolitul Varlaam „s-a dus în casa cea de lut a moșilor săi”, după cuvântul său din „predoslovia” Cazaniei rămase de la el.
A fost îngropat în mormântul pe care și l-a pregătit singur, lângă zidul de miazăzi al bisericii mănăstirii Secu, spre strana dreaptă.
Data trecerii sale din viață nu mai a fost trecută pe lespedea de piatră de pe mormânt.
Biserica și colegiul de la Trei Ierarhi
Datorită sprijinului generos al lui Vasile Lupu, cultura, arta și, în general, viața bisericească au cunoscut o stare de înflorire, cum nu se mai întâlnise în Moldova din timpul lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș.
Mitropolitul Varlaam nu a fost un simplu martor al acestei vieți culturale-bisericești înfloritoare, ci el va fi îndemnat pe domn la săvârșirea unora din faptele sale.
Biserica Sfinții Trei Ierarhi
Între altele, Vasile Vodă Lupu a ctitorit minunata mănăstire Sfinții Trei Ierarhi din Iași, o capodoperă a artei moldovene, care „s-a sfințit cu mâna arhiepiscopului Varlaam”, la 6 mai 1639, după cum arată pisania slavonă așezată deasupra ușii de intrare.
Pictura a fost făcută de patru zugravi ruși, câțiva ani mai târziu.
Ea a devenit pentru un timp catedrală mitropolitană, căci mitropolitul Varlaam stătea mai mult la Iași decât la Suceava.
Pentru că Vasile Lupu plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice, Sinodul acesteia, în frunte cu ecumenicul Partenie I (1639-1644), a hotărât să dăruiască domnului moldovean moaștele Sfintei Parascheva, aflate pe atunci în Constantinopol.
În iunie 1641, moaștele, însoțite de trei mitropoliți greci, au fost aduse în Moldova.
La Galați, alaiul cu sfintele moaște a fost întâmpinat de Vasile Lupu, de episcopii Evloghie al Romanului și Gheorghe al Hușilor, înconjurați de o mare mulțime de preoți și credincioși.
În ziua de 13 iunie, au fost așezate în biserica mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi.
Colegiul de la Trei Ierarhi
În anul 1640, Vasile Lupu, desigur tot la îndemnul mitropolitului Varlaam, a pus bazele unui așezămint școlar la Iași, considerat ca „prima instituție cu elemente de învățământ superior din Moldova”, după modelul celui înființat la Kiev de Petru Movilă.
La început se pare că a funcționat în chiliile de la Trei Ierarhi, iar în 1641 Vasile Lupu a cumpărat o casă în apropiere.
Vasile Lupu a cerut de la Petru Movilă, mitropolitul Kievului, și dascăli învățați pentru școala sa.
Mitropolitul i-a trimis un grup de profesori (se pare că patru), în frunte cu Sofronie Pociațki, fost rector al școlii movilene din Kiev, care la Iași a primit mai multe însărcinări: profesor de retorică și rector, egumen la Trei Ierarhi și conducător al tipografiei.
Toți profesorii erau oameni cu aleasă pregătire umanistă, primită desigur la școlile din Polonia sau la Colegiul din Kiev.
N-ar fi exclus ca între profesorii de la Iași să se fi numărat și români, poate logofătul Eustratie, care va fi comentat cu elevii săi pravilele și obiceiurile pământului, și alții.
Între studiile predate în acest Colegiu se numărau: cele „șapte arte liberale”, obișnuite în școlile medievale: gramatica, retorica, dialectica (artes sermonicales), aritmetica, geometria, astronomia și muzica (artes reales), la care se adăugau: teologia, filozofia și dreptul.
Se învățau și limbile latină, greacă, slavonă, ca limbi culte și de circulație oficială, dar și limba română, pe care o cunoșteau elevii (în însemnările de călătorie ale lui Pavel de Alep se spunea că Vasile Lupu a înființat „un mare colegiu românesc”).
Dintr-un act mai târziu, aflăm că Vasile Lupu a dăruit mănăstirii trei sate din ținutul Roman pentru întreținerea profesorilor.
După 1646, acest grup de profesori veniți de la Kiev, în frunte cu Sofronie Pociațki, a fost înlăturat.
Conducerea școlii a trecut în mâinile unor profesori greci.
Locul limbii latine a fost luat de limba greacă, iar orientarea umanistă a dascălilor kieveni a fost schimbată cu una tradiționalistă, ortodoxă.
Școala a dăinuit timp îndelungat, devenind, cu timpul, Academie, dar cu dascăli greci, până la începutul secolului al XIX-lea (între profesorii ei de mai târziu, amintim pe Teodor Trapezuntul, Ieremia Cacavelas etc.).
Se presupune că între elevii acestei școli s-au numărat și marii cărturari moldoveni Nicolae Milescu Spătărul și mitropolitul Dosoftei.
Legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe
Tot în incinta mănăstirii Trei Ierarhi din Iași s-au ținut lucrările Sinodului din 1642, care a aprobat „Mărturisirea Ortodoxă”, întocmită de mitropolitul Petru Movila al Kievului.
Desigur, rolul principal în pregătirea lucrărilor sinodului a revenit mitropolitului Varlaam, în calitate de cârmuitor al Bisericii din Moldova.
În 1645, mitropolitul Varlaam a avut prilejul să primească, la Iași, pe mitropolitul Petru Movila al Kievului, de care se simțea legat sufletește, fiind amândoi oameni de carte și apărători ai Ortodoxiei împotriva prozelitismului altor culte.
În același an, la 2 iunie, mitropolitul Varlaam, cu sufraganii săi și cu egumenii marilor mănăstiri moldovene au dat o scrisoare de recomandare către țarul Rusiei fostului mitropolit al românilor ardeleni, Ilie Iorest, înlăturat din scaun de cârmuitorii calvini din Transilvania.
Mitropolitul Varlaam a hirotonit câțiva ierarhi străini.
De pildă, la 23 martie 1645, a hirotonit întru arhiereu pe ieromonahul Paisie, egumenul mănăstirii Galata, ales prin străduința lui Vasile Lupu – patriarh al Ierusalimului.
Se pare că tot el a hirotonit și pe unii dintre episcopii ortodocși – ruteni sau români – din Muncaci și din Maramureș.
În ultimele luni de păstorire a primit, la Iași, vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, însoțit de fiul său, arhidiaconul Pavel de Alep.
Este de reamintit un fapt neîntâlnit în istoria Bisericii românești legat de mitropolitul Varlaam.
În anul 1639, patriarhul Chiril Contaris, rivalul și urmașul în scaun al lui Chiril Lucaris, a fost sugrumat, din ordinul autorităților turcești. Între cei trei candidați canonici, găsiți vrednici pentru ocuparea scaunului patriarhal vacant, se număra și mitropolitul Varlaam al Moldovei.
Ceilalți doi erau mitropoliții Partenie al Adrianopolului (care a și fost ales) și Porfirie al Niceii.
Deși Varlaam a rămas să conducă mai departe Biserica din Moldova – lucru mult mai folositor pentru ea –, totuși trecerea sa printre candidații la scaunul ecumenic arată nu numai prestigiul la care a ajuns țara și Biserica Moldovei sub Vasile Lupu, dar și prețuirea de care se bucura Varlaam în tot Răsăritul ortodox.
Proslăvirea
La propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, rânduindu-i ca dată de prăznuire ziua de 30 august.
Proclamarea oficială a canonizării lui a avut loc pe 29 august 2007, la Mănăstirea Secu.
Opera
Cazania sau Cartea românească de învățătură de la prăvilele împărătești
Cazania lui Varlaam (Cartea românească de înţelepciune) este cea mai relevantă lucrare a sa pe care o finalizează în 1637. “Cazania” lui Varlaam contine primele versuri în limba română, intitulate “Stihuri în stema domniei Moldovei“. Reuşeşte să o tipăreacă abia în 1643 la Iaşi la “tiparul domnesc“.
Considerată de Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții. Cazania are două părți:
- partea I cuprinde extrase din Evanghelie și comentariul lor pentru 32 de duminici;
- partea a II-a povestește viețile sfinților, ordonate calendaristic, de la Simion Stîlpnicul (1 septembrie) pînă la Tăierea capului Sfîntului Ioan (29 august).
Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei: frumusețea limbii utilizate -vorbește pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri, arta povestirii -este primul nostru povestitor, înfățișînd țărănește chestiunile teologice.
Cartea românească de învăţătură (Cazania) a Mitropolitului Moldovei Varlaam, opera sa de vîrf, este apreciată drept capodopără a literaturii române din prima jumătate a sec. XVII. Cunoscutul istoric literar George Ivaşcu, referindu-se la această operă, arată: “Cartea românească de învăţătură… deţine în cultura română un loc analog “Bibliei” lui Luther în cultura germană. Ea este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la formarea limbii literare, atît prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a reuşit cel dintîi să emancipeze limba română de originalele slavone, creînd pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cît şi prin răspîndirea extraordinară ce a cunoscut-o…“.
Jitiile(biografiile de asceți și martiri) oferă cititorului materialul din care se inspirau și pictorii populari. Unele sunt adevărate basme, care au mișcat imaginația multor ascultători.
Sfîntul Nicolae, auzind că un tată sărac vrea să-și împingă fetele spre prostituție, aruncă pe geamul casei câte o năframă cu 300 de galbeni pentru fiecare fecioară.
Sfîntul mucenic Tiron caută într-o pădure un balaur și negăsindu-l se culcă sub un copac. Este trezit de o „muiere giupîneasă” care-i spune unde se pitea fiara.
Fonetismele arhaice și regionale – elementele de sintaxă arhaică, ca dovezi despre evoluția limbii: „dirept acela loc”.
Varlaam participă la publicarea în 1644 a “Predisloviei” şi a altei tipărituri “Şapte taine bisericeşti” în tălmăcirea lui Eustratie Logofătul.
În 1645 vede lumina tiparului o altă carte “Răspunsul împotriva catihismului calvinesc” fiind un fel de mărturisire ortodoxă din Moldova pentru românii din Transilvania. Opera este un pamflet conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism și de pericolul deznaționalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.
Prin activitatea sa de mare prelat şi de cărturar Mitropolitul Varlaam a apărat biserica ortodoxă din ţările române de curentele reformatoare. Prin cărţile sale şi prin activitatea sa de Mitropolit al Moldovei Varlaam a făcut un mare pas în trecerea la limba română în biserică. În multe biblioteci, arhive, mănăstiri şi biserici din România, Republica Moldova, Rusia şi alte ţări se păstrează cărţi tipărite şi manuscrise, obiecte de cult şi veşminte care au aparţinut celebrului cărturar.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei
Glasul 1:
Vrednic slujitor al lui Hristos și înțelept apărător al dreptei credințe, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva și credincios luminător al neamului românesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roagă pe Hristos-Dumnezeu să ocrotească și să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei
Glasulul al 8-lea
Cu dumnezeieștile învățături strălucind, Părinte Sfinte, ai păstorit Biserica neamului tău și ai tâlcuit Evanghelia lui Hristos. Pentru aceasta, te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Varlaam, ca un mare apărător al dreptei credințe.
Viața Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei
Varlaam al Moldovei (1585 – 1657) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaș, Miron Barnovschi, Moise Movilă și Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeși, care se numea Moțoc, din Borcești, sat dis părut situat lângă Târgu-Neamț, Mi tro poli tul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinerețe și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte și limbile slavonă și greacă. Pe aceeași vatră, Vornicul Nestor Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să func ționeze și o școală. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povățuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuvio sul Varlaam s-a adâncit în tainele cărților, traducând Scara (Leastvița) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit. Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev și Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dra gomirna și Bârnova și pentru biserica ctitorită de domnitor în Iași. Săvârșind aceasta, Varlaam s-a întors în țară, dar primind vestea morții Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea a înlăturării dom nului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.
În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaș, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veșnice și a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, Neamț.
Noul Mitropolit unea învățătura cu rugăciunea și cuvântul înțelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învățatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea bine credinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit și de Sfân tul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a în fiin țat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași. Înțelept apărător al dreptei credințe și al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iași din anul 1642, care a îndreptat și aprobat Mărturisirea de credință alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului și credincioșilor ortodocși o călăuză în lupta lor îm potriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiție a Bisericii.
Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era prețuit atât în țară, cât și în afara ei. Astfel, pentru evlavia și înțelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Con stan tinopolului. Ca un păstor bun și harnic, Mitropolitul a tipărit la Iași mai multe cărți de slujbă și de apărare a credinței ortodoxe, și anume: Cazania, Cele șapte taine, Răspunsul împotriva catehismu lui calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu și altele.
Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învă țătură la duminicile de peste an, la praznice împărătești și la sfinți mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi românești.
Ea s-a răspândit în toate provinciile românești, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget și credință pe românii locuind de o parte și de alta a munților Carpați. În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Mol dovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfințită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori și binevestea Evan ghelia lui Hristos cu râvnă și înțelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a așezat moaștele
Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoștință pentru ajuto rul oferit de el aces teia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioșilor cin stirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pentru a întări credința orto doxă și a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iași, în anul 1640, prima școală de grad înalt din Moldova, după modelul Acade miei duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul așeză mânt de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă și română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași, având la început și profesori trimiși de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu și-a uitat patria sa, Moldova. După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturisește cronicarul Miron Costin.
Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în ru găciune și în viețuire sfântă, strămutându-se la veșnicele locașuri către sfârșitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieții sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
Pentru râvna sa în apărarea dreptei credințe, pentru viețuirea sa sfântă și pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.
Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, Episcopul Romanului (†1685)
Sfântul Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu este un cuvios călugăr și ierarh al Bisericii Moldovei care a trăit în veacul al XVII-lea, fiind contemporan și apropiat mitropoliților Varlaam și Dosoftei.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 30 august.
Ioan de la Râșca și Secu (†1685)- foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Cuviosul Ioan s-a născut în ținutul Vrancei (pe atunci numit ținutul Putnei), din neam de răzeși, din binecredincioșii părinți Gheorghe și Anastasia. Din tinerețe a dorit viață călugărească.
Rudenia sa, Varlaam Moțoc, viitorul mitropolit al Moldovei, își petrecea viața călugărească în osteneli sfinte la Mănăstirea Secu.
Aflând de râvna și dorința tânărului, l-a dus în obștea Mănăstirii Râșca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam.
Aici, la Râșca, tânărul vrâncean a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.
În anul 1632, Varlaam ajunge mitropolit al Moldovei, iar după câțiva ani îl mută pe călugărul Ioan de la Mănăstirea Râșca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărțile și lucrurile pe care mitropolitul le păstra în mănăstirea sa de metanie.
Ioan, care viețuise la Râșca aproximativ 18 ani, nu a uitat niciodată mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii și urmașii numindu-l „Ioan de Râșca”.
La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nechifor și Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului – azi Mănăstirea Sihăstria -, și apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.
În anul 1641, Domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de Mitropolitul Varlaam, înființează în Cetatea Neamțului o mică mănăstire, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae.
În Cetate se adăposteau, în vremuri de restriște, familia domnitorului și alte familii boierești din Moldova.
Aici era adăpostit și tezaurul țării.
De aceea, Mitropolitul Varlaam a așezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere și rudenia sa, Ioan „de la Râșca” de la Mănăstirea Secu, smerit călugăr, mare rugător și postitor.
Ioan a fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamțului până în anul 1665.
El a botezat-o în 1650, pe fiica lui Joldea, armașul cetății, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, căreia i-a și fost duhovnic și îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viața monahală.
În toți acești ani, el a povățuit cu blândețe pe străjerii Cetății, săvârșind și pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul Cetății, renovat de Vasile Voievod, fie în bisericuța metocului Cetății din satul străjerilor, ctitorită de același milostiv Domnitor și care avea patron tot pe Sf. Nicolae.
În cele din urmă zile ale Mitropolitului Varlaam, egumenul Ioan din Cetate se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorințe și povețe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a așezat în mormântul de lângă zidul bisericii.
În anul 1666, Mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a așezat, pentru un an de zile, egumen la Mănăstirea Secu.
Unul dintre viețuitorii acestei mănăstiri, Arhimandritul Dionisie Udișteanu, îl descrie pe egumenul Ioan astfel:
„… ucenic al Mitropolitului Varlaam, bun cunoscător al limbii slavone, foarte smerit, având o viață pilduitoare și cu realizări mari în activitatea sa”.
În anul 1667, Ioan este ales, hirotonit și instalat episcop al Hușilor, Episcopie ce purta grijă de credincioșii din Țara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului.
Aici, Ioan a păstorit timp de șapte ani, în vremuri grele, când turcii și tătarii prădau, deseori, aceste locuri.
Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere.
Era foarte îndrăgit și respectat de ceilalți ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câțiva ani mitropolit al Moldovei.
Din anul 1674 și până la fericita sa mutare la Domnul, în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului, înființată de primii voievozi Mușatini ai Moldovei.
Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de arhiepiscop sau chiar de mitropolit al Țării de Jos.
Și aici, marele ierarh Ioan a dus o viață pilduitoare. Un Pateric al sfinților din Moldova-România, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel:
„Și tot în anii aceștia și preasfințitul arhiepiscop Ioan au îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele și sfintele sale nevoințe. El mai întâi din tânără vârstă au îmbrățișat orânduiala monahicească … și petrecând viață sfântă și plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-au rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăși întru neîncetate nevoinți și întru înalte bunătăți strălucind minunat! Și petrecând cu smerenie adâncă, s-au mutat la vecinica odihnă”.
Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puțina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ținutul său natal.
La săvârșirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moțoc din Odobești.
Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzărești, pustiită de slujitorii domnești ai lui Matei Vodă Basarab și părăsită de călugări.
Episcopul Ioan a găsit de cuviință ca la această mănăstire să așeze pe ucenica sa Teodora de la Cetatea Neamțului, împreună cu alte câteva călugărițe.
Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea și liniștea călugărițelor, ajutându-le totodată cu cele necesare traiului.
Adânc impresionat de viața curată și alesele nevoințe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viața și petrecerea sfinților”, îl numește arhiepiscopul cel sfânt și minunat.
Înainte de moarte, Ioan a lăsat mitropolitului său puținele bunuri pe care le avea.
În anul 1685 fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalți ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire și l-au așezat în mormântul de lângă biserica mare a Mănăstirii Secu.
Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă și astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale.
Teodora, după ce și-a condus duhovnicul pe drumul spre veșnicie, s-a retras în singurătate în Munții Sihlei, urmând pilda vieții duhovnicescului său părinte.
Proslăvirea
Simțind sfințenia vieții și ajutorul rugăciunilor sale, credincioșii din Moldova au dat cinstire cuvenită de sfânt cuviosului ierarh Ioan „de Râșca”.
Luând în considerare viața de sfințenie și cinstirea de care s-a bucurat încă din viață ierarhul Ioan al Romanului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților în data de 7 martie 2008, având zi de pomenire la 30 august, împreună cu Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei.
Programul liturgic închinat Sfântului Cuvios Ioan și Sfântului Ierarh Varlaam va începe pe 29 august, la ora 18:00, cu slujba de Priveghere.
A doua zi, pe 30 august, acesta va continua cu Acatistul Sfântului Ierarh Ioan de la Râșca și Secu.
La 9:30 va începe Sfânta Liturghie oficiată de IPS, iar de la 11:30 va avea loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu.
„Iată că pe 30 august, un alt sfânt nemțean va fi în atenția Bisericii din Moldova.
Este un moment deosebit din viața Mănăstirii Secu și a Mănăstirii Râșca, pentru că iată se adaugă încă un rugător în fața lui Dumnezeu pentru noi,
Sfântul Cuvios Ierarh Ioan, și, de aceea, îi invităm pe toți credincioșii, pe toți pelerinii din împrejurimi să participe la acest eveniment, pentru că sfântul nu se roagă doar pentru Mănăstirea Secu și viețuitorii ei, ci se roagă pentru toți credincioșii din Moldova și din toată țara“,
a declarat consilierul Sectorului Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Iașilor, pr. Mihai Vizitiu.
Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu a avut loc în anul 2008, pe 5 iunie, la Mănăstirea Neamț, de Înălțarea Domnului, alături de alți opt cuvioși care au trăit și s-au nevoit în rugăciune și jertfă în ținuturile Neamțului.
Proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu a avut loc sâmbătă 30 august 2008 la Mănăstirea Secu de către Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei, alături de alți ierarhi ai Sfântului Sinod.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Ioan de la Râşca şi Secu, Arhiepiscopul Romanului
Glasul al 4-lea
Ucenic preaales al Sfinţilor Mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, prin rânduiala lui Dumnezeu ai fost, Ierarh Sfânt şi minunat, Episcop al Huşilor şi Arhiepiscop al Romanului. Păzind dreapta credinţă, ai păstorit turma lui Hristos şi, în sfinţenie vieţuind, ai binecuvântat sfintele mănăstiri Râşca şi Secu. Sfinte Ierarhe Ioane, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
John Locke (n. 29 august 1632, Wrington, North Somerset, Anglia, Regatul Unit – d. 28 octombrie 1704, High Laver, Epping Forest, Anglia, Regatul Unit) a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate și epistemologie.
Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne.
În câmpul cunoașterii, el este întemeietorul empirismului.
Fără a fi inițiat în gândirea empiristă modernă, asemenea lui Thomas Hobbes și Francis Bacon, intelectualul englez a devenit reprezentantul ei când este vorba de disputa empirism-raționalism.
Istoria filosofiei se referă în primul rând la John Lock și René Descartes, personalități tutelare ale celor două curente antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.
Mai puțin cunoscut și comentat este rolul său în domeniul filosofiei limbajului.
Acesta poate fi considerat inițiatorul paradigmei moderne a limbajului-instrument de organizare a experienței, și implicit de decupare ontologică a lumii, viziune instrumentalistă.
Ideea de bază este că fiecare limbă sau sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum ea, în sine însăși, rămâne inaccesibilă.
John Locke (1632 – 1704) – portret din 1697 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Biografie
S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie.
În anul 1665 este secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, două luni. Întors de la Cleve în Anglia, cunoaște un an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrietenește și în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe acela de educator. Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke.
Împărtășind împreună cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar și atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar, cât și atunci când a fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury și când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda, în urma conflictului cu regele, unde trăiește luându-și diferite nume și schimbând orașele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la 1689, când se urcă pe tronul Angliei Wilhelm de Orania.
Întorcându-se în patrie, el este numit mai întâi “Commissioner of appeals” iar apoi “Commissioner of trade and plantages”. John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704.
Influențe
Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului omenesc), 1689-1690.
Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială.
După el, mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula rasa): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri.
Locke a făcut totuși unele concesii idealismului, admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv.
Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu simțurile și rolul ei activ.
Trăsăturile mecaniste ale gnoseologiei lui Locke, potrivit căreia rațiunea nu face decât să combine și să separe ideile simple furnizate de simțuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia modernă.
A fost unul din întemeietorii deismului.
Datorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a slujit drept punct de plecare atât materialismului secolului al XVIII-lea cât și idealismului subiectiv a lui Berkeley.
Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educației (1693), care a înrâurit puternic dezvoltarea pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de tip nou, purtător activ al spiritului întreprinzător burghez.
Ideolog al compromisului încheiat între burghezie și nobilime după revoluția engleză din secolul al XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituționale.
John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență.
Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii.
El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o “cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului”.
În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară raționalismului.
Idei înnăscute
Teoria ideilor înnăscute este o teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conștiința omului ar exista de la naștere, independent de experiență, anumite idei (ex. ideea de număr, de mișcare, de întindere).
Teoria ideilor înnăscute a fost susținută sub diferite forme de Platon, Descartes, Leibniz și de alți filosofi.
Ea a fost criticată de pe pozițiile senzualismului materialist de Locke, Condillac ș.a.
Materialismul dialectic respinge teoria ideilor înnăscute, arătând că izvorul tuturor cunoștințelor noastre sunt senzațiile și percepțiile, care reflectă lumea obiectivă.
Locke spune că nu există idei și principii înnăscute.
Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se naște omul.
Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții.
Intelectul, prin urmare, nu posedă originar și nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simțurile. Intelectul este activ dar nu este creator.
Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele noastre.
Avem pe de o parte percepțiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numește senzații (sensations), iar pe de altă parte avem percepțiile care ne relevează ceea ce se petrece în conștiința noastră și pe care Locke le numește reflexii (reflections).
Avem deci o experiență externă și una internă.
Locke ține să sublinieze că experiența externă este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă.
Teoria politică
În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă.
Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară.
Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea.
Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.
Alte teorii
În pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil dispozițiile naturale, să se țină seama de individualitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută.
Contribuții interesante a adus Locke și în domeniul moralei.
Scrisoare de Toleranță
Concluzia lucrării Scrisoare despre Toleranță este aceea că toleranța promovează ordinea civilă și armonia prin aceea că face ca termenii participării la o biserică să fie cât se poate de permisivi.
Este responsabilitatea magistratului suveran să reglementeze o practică religioasă în scopul asigurării păcii, siguranței și securității întregii societăți.
Amestecarea în convingerile religioase ale indivizilor este absurdă și nedreaptă.
Suveranul trebuie să știe cum să-și folosească dreptul de a dispune.
În acest cadru, supușii trebuie să se supun pasiv (nu pot decide împotrivă poruncilor conducătorului).
Locke însă delimitează o zona în care supunerea pasivă este imposibilă: convingerile unui om nu se pot supune autorității și nicio ființă umană nu-și abandonează credința la ordinul altei ființe.
Fiecare este pe deplin responsabil pentru convingerile sale și va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi.
Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul divinității.
Credințe religioase
Unii intelectuali au considerat credințele sale politice ca fiind derivate din cele religioase.
Locke avea o credință calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflections (1695) acesta îmbrățișa nu doar idei socinianiste cu privire la toleranță, ci și ideea negării preexistenței lui Hristos.
Totuși, Wainwright (1987) notează că în scrierile postume Paraphrase (1707) interpretarea lui Locke a versetului Efeseni 1:10 este marcată diferit față de unii socinianisti precum Biddle, și poate indica faptul că acesta a adoptat o poziție ariană spre sfârșitul vieții.
Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de socinianism, arianism și deism.
Dar nu a negat existența răului.
Omul este capabil să provoace războaie nedrepte și să comită crime. Criminalii trebuie pedepsiți, chiar cu însăși pedeapsa capitală.
Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator.
A continuat să fie inspirat de către Scripturi.
Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor biblice.
Locke era convins că întregul manuscript era în corelație cu natura rațională (The Reasonableness of Christianity, 1695).
Deși era un susținător al toleranței, acesta a persuadat autoritățile să nu tolereze ateismul, deoarece credea că negarea existenței lui Dumnezeu ar distruge ordinea socială și ar conduce la haos.
Inclusiv toate filozofiile ateiste și toate încercările de a deduce legea naturală sau morala din premise pur seculare, de exemplu „ autonomia sau demnitatea omului”.
Din perspectiva lockeana, argumentul cosmologic era valid și demonstra existența lui Dumnezeu.
Orientările politice erau bazate pe un set particular de asumpții creștin protestante.
Conceptul său de om a fost întemeiat pe credința în geneză.
Am fost „trimiși în lume sub poruncile lui Dumnezeu, suntem proprietatea sa, creație a sa, și nu plăcerea altcuiva”.
Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo Grotius și Samuel Pufendorf, Locke a echivalat legea naturală cu revelația biblică, ambele având în viziunea sa origini divine și fără să existe o relație de contradicție între ele.
„Ca filosof, Locke a fost foarte interesat de doctrina creștină, și în lucrarea Reasonableness a insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înțelege detaliile legii naturale fără învățăturile și exemplul lui Iisus”.
Acesta a derivat conceptele sale politice fundamentale din texte biblice, în particular din Geneza 1 și 2, Decalog (Exodul 20), Regula de aur (Matei 7:12), învățăturile lui Iisus (de exemplu: doctrina carității, Matei 19:19) și scrisorile apostolului Paul.
Decalogul (Cele zece porunci) pune viața unui individ, reputația sa (exemplu: demnitatea și onoarea) și proprietatea sub protecția lui Dumnezeu.
Libertatea este un alt subiect important în Vechiul Testament.
De exemplu, acțiunile divinității în cadrul eliberării israeliților din sclavia egipteană în prologul Decalogului (Exodul 20:2).
Mai mult, Locke a derivat însăși egalitatea umană, inclusiv egalitatea sexelor (Adam și Eva) din Geneza 1:26-28, punctul originar al doctrinei teologice Imago Dei.
Pentru Locke, una dintre consecințele principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și liberi, iar guvernul avea nevoie de consimțământul celor guvernați.
Doar când Locke a derivat aspectele fundamentale ale propriilor concepte de om și etică din textele biblice – viață, egalitate, proprietate privată etc. – a examinat în calitate de filosof care repercusiuni au fost identice cu cele anterior menționate.
Inspirați de Locke, Declarația de Independență a întemeiat drepturile omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt creați egali, (…) ei au anumite drepturi înnăscute inalienabile, (…) viața, libertatea și căutarea fericirii”.
Doctrina lui Locke privitoare la necesitatea guvernanților de a cere consimțământul celor guvernați face parte și ea din Declarația de Independență.
Moștenirea
Este considerat precursorul major al numeroase principii politice care alcătuiesc fundamentul vieții occidentale moderne.
Opțiunile politice lockeene au devenit ingredientele centrale a ceea ce lumea occidentală modernă consideră a fi normalitatea politică și socială, normalitatea vieții umane civilizate.
Probabil cea mai importantă idee este aceea a subordonării statului (guvernământului) față de societatea civilă, față de cei conduși.
Realizând că întreaga putere legislativă este delegată conducerii de către indivizii ce se supun ei, și că, deși legislativul constituie puterea supremă în stat, oamenii au dreptul de a înlătura sau schimba legislativul, John Locke inaugurează ideea modernă a supremației societății civile față de stat.
Acesta denunță autoritarismul politic și subordonarea excesivă față de puterea politică.
Acesta a inspirat și mișcarea liberalismului modern, ideea că statul este mandat de cetățeni cu sarcini bine precizate preconizează principiul statului minimal.
Se conturează acea mentalitate că statul trebuie să fie în slujbă cetățeanului și nu invers.
Locke a insistat asupra mandatului politic limitat; asupra principiului subordonării acțiunii politice față de interesele civice.
A mai adus contribuții și în cadrul problemei controlului și dispersării puterii (problema nici azi rezolvată complet), respectiv principiul democratic al majorității (decizia aparține majorității).
De asemenea, implicarea sa în constituirea teoriei statului de drept și a supremației legii, insistând de mai multe ori că o comunitate trebuie să se conducă după legi stabile, cunoscute, toată lumea fiind supusă ei.
Locke a inspirat toleranța modernă (ideea tăcerii legii: acolo unde legea tace totul este permis, căci ceea ce nu este interzis trebuie să rămână permis) și ideea separării sferei publice de sfera privată, în care statul să nu se amestece.
A promovat și egalitatea politică și juridică între cetățeni.
Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache (†1714)
Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache (†1714) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest binecredincios și de Hristos iubitor Voievod al Țării Românești s-a născut la anul 1654, din părinți de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale.
Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe.
După moartea voievodului Șerban Cantacuzino, la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul și de mitropolitul Teodosie.
Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească.
Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă.
Nenumărate sunt însă bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești.
Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoșteau margini.
Ele nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor revărsa și la frații români din Moldova și din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioșii creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucaziene și arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai și la mănăstirile din Grecia și din insulele grecești.
Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie, i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:
În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, la București a sosit o mulțime de ostași trimiși de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și l-au dus la Înalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor orașului. Luându-și rămas bun, Constantin a zis noului domnitor și celor din apropierea lui:
„Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”.
La Constantinopol, creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puține.
Deci, au fost supuși la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor.
La sfârșit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se așteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism și moarte.
Dar Constantin și fiii săi au rămas neclintiți în credința lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani și era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârșitul mucenicesc.
Mărturisitorii lui Hristos au fost duși pe străzile orașului lui Constantin, îmbrăcați numai în cămăși, desculți, cu capetele descoperite și legați în lanțuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aștepta mulțime mare de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său și ambasadorii marilor puteri europene.
Acolo, mucenicii fiind puși în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi:
„Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.
Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu.
Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte, că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis:
„Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”.
Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului:
„Vreau să mor creștin. Lovește!”.
Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin.
Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii – patru fii și șapte fete – a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani.
În 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic.
La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august.
Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Imnografie
Troparul Sfinților Martiri Brâncoveni
Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam, te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcrediciosule Voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Glasul al 3-lea
Voia Tatălui Mântuitorul răstignindu-Se a împlinit-o, rămânând întru dragostea Tatălui, ci pe Acesta urmând Brâncovenilor și slava lumii călcând-o, Slăviților voia tatălui mucenicește ați împlinit cu care încununându-vă Stăpânului a toate pomeniți-ne.
Constantin Brâncoveanu (n. 15/26 august 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române.
Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse la bănci din străinătate.
În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani.
Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului).
Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale.
În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.
Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale.
În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa.
Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino.
Pentru felul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în 1992.
Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la mijlocul secolului al XIX-lea putând fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață.
În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Viața
Origini
Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente sat și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi (născută Cantacuzino).
După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni, iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, membru al familiei Cantacuzino, și unul dintre cei mai influenți boieri din din Țara Românească.
Printre frații mamei sale se numărau Șerban Cantacuzino (viitor domn), Constantin Cantacuzino stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul.
De altfel, toți cei șase frați ai Stancăi aveau să acceadă în mari dregătorii, un caz unic în istoria Țării Românești.
Copilăria lui Constantin Brâncoveanu, ca întreaga perioadă de după moartea lui Matei Basarab (1654), a fost marcată de conflictul politic intern dintre Băleni și Cantacuzini, care avea să fie soluționat abia în timpul domniei lui Șerban (1678–1688), când familia Băleanu avea să sucombe rivalilor ei.
Constantin a rămas orfan de tată în 1655, Papa Brâncoveanu fiind ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban.
La sfârșitul lunii februarie 1655 (pe stil vechi), acești mercenari (majoritatea de origine sârbă) s-au ridicat împotriva boierilor care îl sfătuiseră pe Constantin Șerban să-i concedieze și să-i dea afară din țară. Familia Brâncoveanu, în frunte cu marele logofăt Preda, era la casele din București.
Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei, în locul unde nepotul său Constantin II Brâncoveanu avea să ridice în 1712 ani o cruce de piatră, peste vechea cruce de lemn ridicată de Preda.
Arbore genealogic. Descendența brâncovenească și cantacuzină.
Preda Brâncoveanu a fost sugrumat în 1658 din ordinul lui Mihnea al III-lea. Astfel că Stanca și copii ei au rămas conform datinii în îngrijirea văduvei lui Preda, Păuna Brâncoveanu, care făcea împreună cu frații Barbu și Constantin (Matei murise deja) la 1659 o danie Mănăstirii Sadova.
Conform istoricului N. Iorga, Brâncoveanu a fost crescut de mama sa „cantacuzinește”.
Un rol important l-a avut în creșterea sa unchiul din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, viitorul domn învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.
Stolnicul era un reprezentat de seamă al culturii umaniste din spațiul românesc, fiind un iubitor al literaturii și artei, creator în Țara Românească al unei școli grecești după modelul celei pe care o urmase la rândul său în Padova.
În 1674 a murit fratele Barbu, pe când se afla la Constantinopol.
A fost adus în țară și îngropat la Mănăstirea Brâncoveni, iar Constantin și mama sa au donat mănăstirii cu această ocazie satul Obârșia din județul Romanați (actualmente în județul Olt). Astfel Constantin Brâncoveanu a devenit unicul moștenitor al unei averi considerabile.
Dregător
Harta regiunii în ajunul asediului Vienei- foto – ro.wikipedia.org
Brâncoveanu a înaintat repede în ierarhia boierească.
În deceniul al optulea, a deținut pe rând dregătoriile de paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea și logofăt.
În 1674, Brâncoveanu a fost trimis de domnul Gheorghe Duca la Brașov, ca să îi convingă pe boierii refugiați acolo să se întoarcă în țară.
Din delegație făceau parte și bunica sa maternă, Ilina (văduva postelnicului), și Pârvu Cantacuzino.
După negocieri lungi, între timp alăturându-li-se și Stanca Brâncoveanu, misiunea încredințată a fost împlinită.
În același an, s-a căsătorit cu Marica, fiica lui Neagoe din Popești, la rândul său fiul fostului domn Antonie din Popești.
Doi ani mai târziu, domnul a fost solicitat de turci să participe la asediul Cehrinului, iar tânărul Brâncoveanu, care menținuse relații bune cu Curtea domnească, a însoțit mica oaste.
În septembrie, la întoarcere, a aflat că unchiul său Șerban Cantacuzino fugise de Gheorghe Duca din București.
Ajuns la Adrianopol (în româna timpului Odriu) și apoi la Constantinopol, Șerban a obținut mazilirea domnului și propria numire pe tronul Țării Românești.
Urcarea pe tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, pe care Brâncoveanu îl urmase în toamna lui 1678 la Rusciuc, a avut drept consecință numirea tânărului vlăstar în dregătoriile de agă (ianuarie-decembrie 1679), ispravnic al scaunului București și mare postelnic.
Anul 1681 îl găsea la Constantinopol, unde purta discuții în numele unchiului său cu Ladislau Csàki și Cristofor Pasko, dușmanii domnului transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-și prin semnătură ca după răsturnarea lui Apafi să restabilească în Transilvania legea românească (adică religia ortodoxă) și să îl repună în funcție pe mitropolitul Sava Brancovici, persecutat și întemnițat de către calviniști pentru că nu voise să renunțe la ortodoxie.
După ce în 1683 ajunsese la porțile Vienei, Imperiul Otoman, sub suveranitatea căruia se găsea Țara Românească, a suferit un puternic recul: rând pe rând au fost pierdute de către turci în dauna imperialilor Ungaria și Transilvania, însă situația Țării Românești nu permitea înlăturarea vasalității turcești. Iorga descria situația țării astfel:
„Pe toată linia Dunăriĭ [...] eraŭ numaĭ cetățĭ de ale Turcilor. Dar nu numaĭ atîta [...] în Bugeac, în partea sudică a Basarabieĭ, din vremea luĭ Mihaĭ Viteazul încă se aduseseră Tatariĭ. [...] era de ajuns un semn, și Tatariĭ din Bugeac, de la Sudul Basarabieĭ, ca și ceĭ din Dobrogea, să invadeze Moldova și Țara-Romănească.”
Negocierile lui Șerban Cantacuzino cu împăratul Leopold au început după depresurizarea Vienei în 1683, dar nu au ajuns la o concluzie nici până în primăvara lui 1688; prevederile erau un tribut de 75.000 de taleri, plătibil împărăției, un ajutor de 6000 de soldați dați domnului în caz de nevoie (întrebarea rămânea cine îi urma să îi plătească).
O problemă persista totuși, întrucât Șerban Cantacuzino dorea să se alăture austriecilor doar după ce turcii și tătarii ar fi fost învinși, ca acești să nu poată pustii țara, pe când tabăra imperială dorea să îi atragă pe valahi mai devreme, tocmai pentru a înlesni atingerea acestui deziderat.
În ciuda acestui fapt, la 9 martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino și familia sa (stolnicul Constantin, Mihai Cantacuzino și ginerele Constantin Brâncoveanu) depuneau jurământul de credință față de austrieci, în fața solilor imperiali.
Nu s-a putut trece peste diferend, solii trimiși la 18 mai 1688 de Șerban la Viena întorcându-se fără rezultat. Austriecii au cerut trecerea imediată în tabăra lor, iar din cauză că domnul tot nu dorea să se lege, împăratul a hotărât să frângă voința domnului cu forța.
În timp ce generalul Caraffa (comandantul armatelor imperiale din Ungaria superioară și Transilvania) urma să plece pentru a asedia Belgradul cu armata principală, în Transilvania avea să rămână generalul Veterani cu 4000 de oameni.
După cucerirea Lipovei (în germană Lippa), Veterani s-a despărțit de Caraffa și a pornit via Lugoj și Caransebeș spre Orșova, ajungând la data de 14/24 august la Cerneți. În cuvintele cronicarului Radu Popescu:
Atuncé Serbanŭ Vodă de aceasta înțelegândŭ de grabŭ trimise pre nepotu-seŭ Costandinŭ Brâncoveanulŭ vel-Logofetŭ, cu cârți la Viterani Generariulŭ, cu multă rugăciune si cu multe darurĭ scumpe, ca să se întórcă înapoĭ ear’, ca nu cumva simțindŭ Turciĭ vorŭ zice că este țéra haină, si vorŭ porunci Tătarilorŭ de vorŭ veni aicĭ în țéră să o robéscă.
Atuncé Viterani Generariulŭ înțelegândŭ de aceasta, numai decâtŭ s’au redicatŭ de acolo cu tótă óstea luĭ de au venitŭ pre suptŭ munte pînă la Câmpulungŭ.
La negocierile de la Câmpulung, lui Brâncoveanu i s-au adăugat și fratele domnului, Mihai Cantacuzino și boierul Constantin Bălăceanu.
Generalul Veterani a putut fi înduplecat să părăsească țara spre Brașov, în schimbul promisiunii că Șerban Cantacuzino va trimite o solie formată din rude apropiate care să declare fățiș aderența Țării Românești la partida creștină.
În 2/12 octombrie, solii Iordache Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, Constantin Bălăceanu și Șerban Vlădescu au plecat spre Viena, însă au fost opriți după o săptămână de Veterani în Transilvania, întrucât împuternicirea nu era îndestulătoare.
Șerban Vodă l-a trimis pe Brâncoveanu cu o împuternicire validă, după acordarea căreia solii au putut să-și continue drumul.
Începutul domniei
Între timp, la 29 octombrie/9 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau diferende politice între el și frații săi. Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit temeiul învinuirii.
Într-o scrisoare către egumenul mânăstirii Brâncoveni, prin care cerea o contribuție la plătirea ploconului împărătesc, Constantin Brâncoveanu se pronunța asupra alegerii sale ca domn:
„Ne-am ridicat domn iar domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că știe sfinția ta că de nici unele lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea … și pentru ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele”.
După preluarea domniei, Brâncoveanu a reconfirmat mandatul solilor trimiși la Viena. Aceștia au ajuns acolo la 10 decembrie 1688, ajungând pe 30 ianuarie la următorul acord, înscris într-o diplomă: Țara Românească renunța la toate legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de Ungaria, moștenitor ai cărei regi era împăratul Austriei.
Cei doi Cantacuzini au rămas la Viena ca ostatici, garanție pentru ținerea angajamentului, însă în țară s-a întors numai Șerban Vlădescu, întrucât Constantin Bălăceanu a fost întâmpinat în Transilvania de văduva lui Șerban Cantacuzino, soacra sa, care i-a adus vestea că Brâncoveanu a dispus plătirea restului de haraciu datorat din averea rămasă de la domnul răposat.
Brâncoveanu l-a pedepsit pe boierul Șerban Vlădescu, fapt care l-a condus pe istoricul Constantin Giurescu să caute explicația în faptul că solii ar fi depășit mandatul verbal al lui Brâncoveanu, anume că înțelegerea avea să se aplice doar cu condiția lui Șerban.
Atitudinea lui Brâncoveanu i-a iritat pe imperiali, care aveau nevoie de resursele Țării Românești pentru a-și întreține trupele din regiune.
În consecință, imperialii au decis să își ia cu forța lucrurile de care aveau nevoie: ducele de Baden a invadat Țara Românească dinspre Cerneți, la începutul lui noiembrie 1689, acțiune coordonată cu invazia generalului Donat Heissler dinspre nord, prin pasul Bran.
Pus în fața forței imperialilor, Brâncoveanu s-a conformat, plătind restul de tribut în acord cu diploma din ianuarie 1688, fiind nevoit să accepte iernarea în țară a 12 regimente și să predea armatei austriece 1500 de cai.
Cum a găsit însă răgazul, domnul s-a adresat tătarilor și turcilor, chemându-i spre ajutor, întrucât o incursiune a tătarilor era preferabilă jafului neîntrerupt de săptămâni al cătanelor.
În ianuarie 1690 tătarii au intrat în țară, iar Heissler se retrăgea peste graniță, urmărit de tătari.
Bătălia de la Zărnești
Pentru a elimina însă pericolul pe care îl reprezenta oastea imperială situată la granițele sale, Brâncoveanu a pornit în vară o ofensivă cu ajutorul turcilor și al curuților comandanți de pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli.
Luând-o pe poteci de munte, au ocolit Branul, putând astfel să-l ia prin surprindere oastea formată din austrieci și secui: Bătălia de la Zărnești a fost catastrofală pentru imperiali, generalul Heissler fiind luat prizonier.
Tot acolo a murit și Constantin Bălăceanu. Deși l-au încoronat pe Tököli principe al Transilvaniei, sosirea armatei ducelui de Baden i-a determinat pe învingători să se retragă la sudul Carpaților.
În conflictul dintre turci și austrieci, vara lui 1690 a dus mutarea frontului la nord de Dunăre și în vest, Țara Românească scăpând de greutățile pe care le aducea statutul de câmp de luptă.
Astfel relațiile lui Brâncoveanu cu imperialii s-au îmbunătățit rapid. Era în interesul lui să mențină relații bune cu ei, întrucât exista perspectiva întoarcerii forțelor, cât și a căderii sub stăpânirea austriacă odată cu încheierea viitorului tratat de pace.
Imperialii aveau nevoie de el, întrucât pe timp de război domnul Țării Românești era cea mai bună sursă de informații despre ceea ce se petrecea în Imperiul Otoman, el fiind în legătură permanentă cu capuchehaialele sale de pe lângă Poartă, cu pașii din Silistra, Nicopole și Vidin și avea agenți pe lângă alți demnitari ai Imperiului Otoman.
Relațiile au fost intermediate de contele de Erbs, luat prizonier la Zărnești.
Restul domniei lui Brâncoveanu a însemnat o perioadă lungă de pace.
Bătălia de la Zărneşti-Tohani (11/21 august 1690) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
Brâncoveanu era un dușman al Cantemireștilor din Moldova. Constantin Cantemir îi trimisese generalului Heissler fonduri bănești, când acesta din urmă ocupase Bucureștii.
Când domnul Moldovei a murit în primăvara lui 1693, a fost succedat pe tron de fiul său Dimitrie, care ținea corespondență cu Maria Cantacuzino (văduva lui Șerban).
Brâncoveanu a acționat repede la Constantinopole întru schimbarea tânărului Dimitrie: a logodit-o pe fiica sa Maria cu boierul Constantin Duca (fiul fostului domn moldovean Gheorghe Duca) și a obținut numirea pe tron a acestuia.
Constantin Duca s-a dovedit o dezamăgire, întrucât represiunile sale crunte împotriva partidei adverse au stârnit mânia marelui vizir, care a trebuit să fie stinsă cu pungile de bani ale domnului Țării Românești.
În iunie 1693 Țara Românească a fost zguduită de vestea că turcii și tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia. Brâncoveanu a mers la Rusciuc, unde vizirul l-a primit cu multă căldură.
Sfatul său în consiliul de război ca invazia să se facă pe la Teleajen a fost primit cu unanimitate, însă evoluțiile din apropierea Belgradului au salvat țara de la efectele trecerii acestor armate, trupele credincioase sultanului fiind nevoite să pornească spre Belgrad.
În 1695, sultanul Mustafa al II-lea a pornit într-o expediție în Ungaria. A cucerit Lipova și l-a omorât pe generalul Veterani lângă Lugoj.
Lui Brâncoveanu i-a revenit sarcina de a apăra Dunărea la Cerneți, misiune de care s-a achitat întru totul. În plus, a fost nevoit să repare cetatea Cladova.
La întoarcere, sultanul a intrat în țară, așa că domnul a fost obligat să îl întâmpine, însă acest lucru a suscitat frici, întrucât se credea că i-ar fi putut pica în mână scrisori compromițătoare. Brâncoveanu nota pe marginea calendarului:
„† Septemvrie 18 dni, Miercuri mĭ-au venit veaste de la Cornea vel ban, de la Cerneț, că pogoară Inpăratul Sultan Mustafa pe la Rușava, să treacă pen țară, să meargă la Necopoe.
† Septemvrie 20 dni, ne-au venit ferman să meargem înnaintea Inpăratului.”
După încheierea tratativelor de pace de la Karlowitz, în Peninsula Balcanică s-a restabilit un echilibru între austrieci și otomani.
În prima lună a anului 1700, Brâncoveanu a fost nevoit să părăsească scaunul, pentru a-i da ajutor hanului tătar împotriva nogailor răsculați.
A tăbărât la Drăgănești, unde a primit ordin de la sultan să se întoarcă, întrucât problema se rezolvase între timp.
Pe plan intern, a fost urzită o intrigă împotriva domnului și a Cantacuzinilor, de către Dumitrașcu Corbeanu, Grigore Băleanu și Radu Hrizea Popescu.
Complotiștii au înaintat plângerea unui dregător turc, care însă s-a adresat lui Brâncoveanu.
Boierii au fost închiși, însă domnul a trebuit să răscumpere bunăvoința turcilor cu 300 de pungi, constând din 67.500 de taleri din vistierie și 82.500 din veniturile proprii.
Pe plan extern, intrigile lui Brâncoveanu au obținut în același an mazilirea lui Antioh Cantemir, care a fost depus la Constantinopol în temnița ordinară. În locul său a venit Constantin Duca, în care domnul Țării Românești își pierduse încrederea.
În scurt timp Duca s-a făcut nepopular, iar boierii moldoveni băjeniți au fost primiți de Brâncoveanu, care a intermediat discuțiile lor cu solul trimis de Duca pentru negocieri.
O lovitură pentru mândria lui Brâncoveanu a fost firmanul Porții din care reieșea că Duca ceruse deasupra capului său predarea boierilor, lucru pe care domnul valah l-a evitat prin mijloace diplomatice.
În 1702, după ce l-a primit cu mare fast pe ambasadorul britanic la Constantinopol William Paget, aflându-se la Mânăstirea Brâncoveni, domnul Țării Românești a fost informat despre schimbarea marelui vizir cu Mustafa Pașa Taltaban, cunoscut pentru cruzimea și lăcomia sa.
Pe lângă faptul că a primit un consistent plocon de numire în funcție, acesta a dispus ca țara să plătească întregul haraci odată, ceea ce a necesitat mari eforturi până la capătul anului; în scurt timp a fost omorât și înlocuit cu Rami Efendi.
Anul 1703 a reprezentat un moment de răscruce pentru Constantin Brâncoveanu.
A primit informații că o grupare adversă, din care făcea parte și Alexandru Mavrocordat, complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situația.
O solie condusă de Kuciuk Selin a ajuns la București în aprilie, unde i s-a prezentat domnului firmanul din partea vizirului, în care era invitat să meargă la Adrianopol (unde era stabilită la acel moment Poarta), pentru ca „să sărute poala împărătească”.
Curtea a fost cuprinsă de panică; în fapt, după cum au aflat trimișii domnului, intențiile vizirului erau rele.
Plecarea lui Brâncoveanu a fost amânată cu patru săptămâni, întrucât s-a îmbolnăvit de erizipel; imbrohorul a cerut să-l vadă pe domn, însă s-a convins că boala nu era simulată, „văzându-l umflat la cap, obraz și gât, de abia recunoscându-l”.
Abia în mai a putut Brâncoveanu să părăsească Bucureștii, după ce a fost convins de Cantacuzini (conform lui Ion Neculce) să nu aleagă calea exilului.
Din alaiul impresionant făceau parte stolnicul Cantacuzino, toți boierii mari, mitropolitul țării, medicul Iacob Pylarino, în total 1500 de persoane.
În spatele deplasării foarte lente nu era numai sănătatea convalescentă a domnului, ci și nevoia de a temporiza pentru a cumpăra bunăvoința dregătorilor Porții.
În tabăra de la Arnăutchioi, domnul l-a întâlnit pe Alexandru Mavrocordat, căruia i-a fost făcută o primire impunătoare și numeroase cadouri.
Ajuns în Adrianopol, a fost primit după o săptămână de vizir, care l-a anunțat că Imperiul Otoman crește haraciul de la 280 de pungi la 520, o veste primită de voievod și boieri cu multă supărare.
Totuși, decizia trebuia acceptată, iar Brâncoveanu a fost reînvestit în domnie, printr-o ceremonie în care vizirul i-a îmbrăcat pe domn și pe boieri în caftane valoroase.
Sumele luate la plecare se dovediseră neîndestulătoare, astfel că boierul Toma Buculbașa a sosit din țară cu pungi de bani, fiindu-le făcute cadouri mamei sultanului și sultanului însuși.
Audiența la sultan a fost scurtă, padișahul limitându-se la a-i da sfaturi banale lui Brâncoveanu, care era confirmat în domnie pe viață.
În restul timpului petrecut la Adrianopol, domnul a lucrat ca să fie schimbat Constantin Duca de pe tronul Moldovei.
Marele vizir i-a propus lui Brâncoveanu scaunul, însă la sfatul stolnicului Cantacuzino, acesta a refuzat, întrucât era vorba de o încercare de a-i stoarce mai mulți bani.
A fost impus protejatul său, Mihail Racoviță. Drumul la Adrianopol, audiența la sultan și întoarcerea victorioasă la București au fost imortalizate într-o frescă la Palatul de la Mogoșoaia, distrusă între timp.
Toma Cantacuzino rămăsese după episodul Adrianopol pe lângă Poartă, însă a fost schimbat pentru că începuse să ducă o politică independentă, încercând chiar o apropiere de Dimitrie Cantemir.
În locul său, Brâncoveanu l-a trimis pe Ștefan Cantacuzino.
Conform istoricilor Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, este posibil ca în această perioadă să fi început răcirea relației lui Brâncoveanu cu Toma și Mihai Cantacuzino.
Situația țării era agravată de schimbările frecvente din ierarhia Imperiului Otoman, ultimele luni ale anului 1704 văzând numirea în funcția de vizir a doi dușmani ai lui Brâncoveanu (Ahmed Calaili și Tebendar Mehmed).
La începutul anului 1705, prin intermedierea lui Alexandru Mavrocordat și a patriarhului Dosithei, Brâncoveanu a ajuns la o înțelegere cu Antioh Cantemir, cele două părți angajându-se să nu se pârască între ele la Poartă.
În consecință, Mihail Racoviță a fost mazilit, iar pe la mijlocul anului Antioh Cantemir și-a început a doua domnie.
Anul 1706 a adus mai multe cereri de bani din partea turcilor, iar tentativele de negociere nu au dat roade; în consecință, Brâncoveanu a contribuit din propria vistierie pentru a acoperi sumele cerute, la care se adăugau cheltuielile prilejuite de numirea unui nou mare vizir, Gin Ali Pașa.
Conflictul cu familia Cantacuzino
În iunie 1707, Mihai Cantacuzino a fost schimbat din funcția de mare spătar, iar stolnicul Constantin Cantacuzino a fost rechemat de la Constantinopol.
Rușii au făcut demersuri ca Mihai Cantacuzino să fie reinstituit în funcția lui, la care Brâncoveanu a răspuns că unchiul său fusese păstrat în dregătorie
„nu din cauză că ar fi slujit cu folos în treburile voastre și ale noastre, ci din cauza înrudirii pe care am avut-o cu el [...] Mihai deși deștept și ager, muncește numai pentru sine și pentru casa sa, iar nu pentru treburile obștești”.
Conflictul cu protectorii săi s-a manifestat într-o controversă asupra numirii boierului David Corbea ca rezident pe lângă curtea lui Petru cel Mare.
Acesta, un om al Cantacuzinilor, fusese trimis în Rusia la începutul anului, pentru ca în aprilie să fie încredințat de țar cu o misiune pe lângă Francisc Rakoczy.
Brâncoveanu se aștepta să fie ținut la curent cu detaliile, însă a fost ocolit dinadins, Corbea scriindu-le doar Cantacuzinilor.
În orice caz, însuși țarul Petru s-a adresat în iulie 1707 lui Brâncoveanu pentru repunerea lui Mihai Cantacuzino în funcție, însă a fost refuzat politicos, ceea ce nu a afectat însă relațiile dintre celedouă state.
În următorii ani, relațiile dintre Brâncoveanu și unchii săi au rămas foarte proaste: în timp ce Mihai cerea țarului asigurări pentru azil, stolnicul Constantin era retras de la curte la moșiile sale.
În primăvara lui 1707, atât Brâncoveanu cât și Antioh Cantemir au primit firmat de la sultan, prin care li se cerea să participe în foarte scurt timp în persoană la repararea și fortificarea cetății Bender.
Voievodului valah i se cerea să pună la dispoziție 200 de lemnari, 100 de zidari, 2.000 de salahori și 350 de care.
Deși a trimis toți meșterii, a făcut tot posibilul să fie scutit de a se prezenta în persoană, ceea ce l-a costat 30 de pungi.
În primăvara anului următor, cererea s-a repetat, țara fiind nevoită să trimită 1500 de salahori, 220 de care și 60 de toporași la Bender, efort care nu se scădea din haraci (tributul oficial).
La supărarea lui Brâncoveanu s-a adăugat că la câteva zile după plecarea acestora, a sosit ordinul să fie suplimentați cu 500 de salahori, 100 de care și 40 de lemnari.
În vară Poarta a cerut în avans 142 de pungi din haraci.
După acest efort, a mai cerut un adaos de 180 de pungi; trimisul Porții i-a oferit la transmiterea veștii ca semn de prețuire un hanger împodobit cu diamante, dar pentru strângerea pungilor, care au fost predate la începutul lui 1709, domnul a trebuit să apeleze la veniturile sale proprii, la marii boieri, la bresle și la preoți.
O dată cu defectarea lui Mazepa, legăturile cu Rusia au fost afectate.
Au trebuit reluate prin noul hatman al Ucrainei, Scoropadski, rămas credincios țarului.
Victoria de la Poltava a rușilor împotriva suedezilor și lipsa de reacție a turcilor au fost noi impulsuri pentru țările aflate sub suzeranitatea otomană.
Brâncoveanu a încheiat în 1709 o înțelegere secretă cu țarul, care prevedea că domnul muntean avea să strângă o oaste balcanică de 30.000 de oameni și avea să alimenteze armata rusă în timpul războiului acesteia cu turcii; înțelegerea intra în vigoare în momentul intrării în țară a trupelor.
Țara Românească devenea în schimb independentă, iar lui Brâncoveanu i se garanta domnia pe viață.
Războiul ruso-turc din 1710
La începutul anul 1710 a preluat domnia Moldovei fiul Exaporitului, Nicolae Mavrocordat.
Om de încredere al Porții, ca fost mare dragoman, misiunea lui era și să supravegheze relațiile dintre Țara Românească și Rusia.
La sfârșitul anului, Mavrocordat a fost schimbat de Poartă pentru că nu era considerat în stare să oprească defectarea lui Brâncoveanu, fiind înlocuit cu Dimitrie Cantemir.
Schimbarea vizirului Nu’man Pașa cu Mehment Pașa Baltagi, un reprezentant al cercurilor otomane agresive, vădea că Imperiul Otoman se pregătea pentru război cu rușii.
Cererile turcești deveneau copleșitoare și către sfârșitul anului situația lui Brâncoveanu era dramatică, pentru că ezitarea îndeplinirii angajamentelor față de puterea suzerană ar fi dus nemijlocit la represalii împotriva țării.
În octombrie Brâncoveanu știa că fusese concentrată la Tighina o armată otomană, căreia i se puteau adăuga tătari și cetele regelui suedez Carol al XII-lea.
În decembrie 1710, ambasadorul francez îi scria regelui său că la Constantinopol se credea că Brâncoveanu va fi scos din domnie.
Conform lui Ion Neculce, hanul tătar sprijinea pe Dimitrie Cantemir pe tronul Moldovei cu argumentul că Brâncoveanu trebuia mazilit, și numai Cantemir ar fi fost capabil să îl prindă.
Sub acoperirea oferită de misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, Cantemir pregătea de fapt propria defectare.
În mai 1711, armata turcească condusă de vizir a părăsit Adrianopolul; către capătul lunii trupele rusești au intrat în Moldova, și Cantemir și-a proclamat public trecerea de partea țarului, ceea ce a alienat mai toți boierii țării, dar a entuziasmat populația, domnul moldovean reușind să recruteze 17.000 de voluntari.
Dar dacă moldovenii aveau la graniță armata rusă aliată, situația în Țara Românească era complet diferită: linia Dunării era complet jalonată de bastioane turcești, iar trădarea ar fi însemnat o reacție turco-tătară anterioară confruntării cu rușii, așa că Brâncoveanu era în expectativă.
Brâncoveanu a primit firman de la vizir să se alăture oștii otomane la Tighina, împreună cu toți slujitorii (militarii) pe care îi avea, astfel că a pornit la 18 mai din București.
Când a ajuns la Gherghița, a primit ordin să se oprească, tăbărând la Albești, gura Urlaților.
Prin Hrisant Notara, marele vizir i-a incredințat domnului Țării Românești să medieze între el și țar
„Fiind deci domniia în gura Urlaților și pravoslavnicul domnu îngrijat aflîndu-se, în ce chip ar face ca într-o vreme cumplită ca aceia, întreagă să păzească țeara și fără primejdie dă cătră amîndoaoă părțile, adecă și dă cătră turci, și dă către moscali, dumnezeiasca pronie carea necontenit iaste păzitoare celui ce nădăjduiaște întru ia, bine au voit ca și acest lucru să să chivernisească de buna otprăvuire a înteleptului domnu. Că aflîndu-se turcii întru mare groază și temere nu puțină, ca nu cumva să să biruiască dă moscali, carii încremeniți mergea la război și cu totul dăznădăjduiți dă izbîndă, data-au voe veziriul mării sale domnului să mijlocească ca un creștin către creștini, că doară s-ar putea înnoi pacea între înpărății.”
— Cronica oficială despre propunerea medierii.
Brâncoveanu l-a trimis la Iași pe Gheorghe Castriotul, mai degrabă pentru sondarea situației, întrucât țarul Petru cel Mare nu a primit cu bucurie solia.
A fost luat prin surprindere când Toma Cantacuzino (marele spătar, deci conducătorul armatei) a fugit din tabără împreună cu o parte din trupe, pentru a se alătura țarului.
Conform lui Del Chiaro, Brâncoveanu a izbucnit în plâns la aflarea veștii.
Ajuns la Iași, Toma Cantacuzino a fost primit bine de țar, pe lângă care a urzit intrigi împotriva lui Brâncoveanu, și a călăuzit armata condusă de generalul Rönne care a asediat cetatea Brăilei.
Grosul armatei ruse s-a confruntat cu turcii la Stănilești, fiind învinsă, astfel că la 21 iulie s-a încheiat un armistițiu.
Ziarele occidentale au atribuit o mare parte din vină voievodului muntean, însă relațiile cu țarul au fost reluate și au fost strânse între 1712-1713.
În perioada următoare, Brâncoveanu s-a concentrat să satisfacă cererile turcilor, deși a depus plângeri pentru micșorarea lor, a confiscat averile lui Toma Cantacuzino și ale însoțitorilor săi pe motiv de hainie și a întreprins măsuri pentru a-și asigura un refugiu în Transilvania, după cum informa și Gazette d’Amsterdam în 31 iulie 1711.
În 27 martie 1712 lui Brâncoveanu i-a fost garantată pentru a treia oară posibilitatea de a se refugia la nevoie în Transilvania.
În același an, a fost dat un firman prin care urmau să fie lepădați de legea musulmană cei care puneau la îndoială credința domnului muntean, o stratagemă pentru a înăbuși suspiciunile sale.
În 1713 a fost numit în dregătoria de mare vizir Gin Ali Pașa, despre a cărui vizirat istoricul Joseph Marie Jouannin scria în 1840 (în opul Turquie) că a fost marcat de schimbări rapide în fruntea ierarhiei otomane și de crime.
Gin Ali Pașa a răspuns în 1714 afirmativ scrisorii prin care Constantin Brâncoveanu sonda sentimentele Porții, cerând încuviințarea pentru nunta fiului Radu cu fata lui Antioh Cantemir; ba mai mult, marele vizir punea la dispoziție și oameni care să însoțească cortegiul miresei de la Constantinopol până în Țara Românească.
Mazilirea și supliciile
Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Brâncoveanu, a ajuns la București în ziua de marți, 23 martie/4 aprilie 1714.
Ales ca să nu-l înspăimânte pe Brâncoveanu, a călătorit cu pretextul că ar avea treburi la Hotin.
Întâmpinat de ofițeri ai lui Brâncoveanu, a spus că este obosit și că ar dori să fie primit a doua zi în audiență. Del Chiaro descrie ce s-a întâmplat apoi după cum urmează:
„A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, așteptat de Brâncoveanu în marea sală de audiență unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei și urându-i bun venit îl poftește să șadă.
Turcul răspunse că nu este timp de șezut, și fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o știre rea, dar să aibă răbdare și să se supuie voinții divine și să asculte de ordinele Sultanului, și scoțând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i mazil, ceea ce înseamnă detronat.
Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoștința sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în așa fel serviciile aduse împărăției în 25 și mai bine de ani, și voind a se așeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.”
În continuare, Brâncoveanu a fost închis sub pază în sala de audiență, în timp ce Mustafa-aga a citit boierilor adunați în grabă firmanul prin care fostul domn și întreaga sa familie erau declarați haini.
Apoi a fost dat în paza boierilor, care răspundeau cu viața și averea prin ordinul sultanului de prizonier, în timp ce turcii au pornit să sigileze vistieria și cămara (tezaurul public și tezaurul privat).
Negustorii au fost la rândul lor făcuți responsabili ca boierii să nu-l facă pe mazil scăpat.
A doua zi, în ziua de Buna Vestire (25 martie/6 aprilie) a ajuns în București imbrohorul, care l-a impus boierilor pe Ștefan Cantacuzino. Tot de la Del Chiaro citire:
„Ce priveliște rară! ce schimbare unică! în același timp, doi Voevozi în aceiași Curte: unul depus, iar altul, cum susține toată lumea, impus. […]
Principele Ștefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum și de calitățile ce recunoaște fostului Voevod.
În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, îar Brâncoveanu care ședea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeța sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredințată lui decât unui străin.”
Mazilul și familia sa au fost trimiși a doua zi la Constantinopol, Brâncoveanu fiind condus de noul domn al țării. Conform lui Del Chiaro, i-ar fi spus:
„dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răsbunătoare a judecății divine.”
Până la graniță l-au condus o mână de boieri. Concomitent, la Constantinopol a fost arestată Bălașa, fiica lui Brâncoveanu, care se pregătea s-o aducă în țară pe logodnica lui Radu Brâncoveanu (Maria, fiica lui Antioh Cantemir).
Călătoria a durat circa trei săptămâni, dar în pofida speranței sale, fostul domn nu a fost închis într-unul din palatele sale, ci în închisoarea Edicule (Cele șapte turnuri), „într-un loc întunecos”.
A fost dezbrăcat de hainele domnești cu care plecase din București. Doamna Marica, o noră și doi nepoți au fost închiși într-un loc mai înalt și mai luminos.
Execuția
Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții:
„Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte.
Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”.
Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare.
Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.
Martiriul în cuvintele lui Gheorghe Șincai
După cum remarca N. Iorga în 1899,
„[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”.
Cert este că execuția a avut loc pe data de 15/26 august 1714, când creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului.
Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro.
În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci.
Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sf. Imperiu Roman, pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale, pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor și pentru că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat.
Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția, că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său , că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda și că a bătut în Transilvania monede de aur.
După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare.
Martiriul brâncovenilor – de Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Posteritate
După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării.
În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului.
Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă văduva domnului a inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție redescoperită în 1914.
Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, în 1932 și în 1985.
În 1932, osemintele domnului au fost identificate cu prilejul unei cercetări arheologice desfășurate la biserică, în coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice.
În 1985 au avut loc lucrări de consolidare ale mormântului, conduse de arheologul Panait I. Panait.
În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou, fiind identificate trei sicrie; într-unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase dispuse sub formă de cruce (în alt sicriu erau oasele soției și ale unora dintre urmașii săi).
Patriarhia Română a însărcinat cu această cercetare arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două persoane de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române.
Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopole, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuț Corduneanu astfel:
„Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepicopiei Bucureștilor.
Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare.
Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică.
Capul se pune distinct într-o pânză specială. După ce au fost așezate în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în biserică.”
La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc o procesiune cu moaștele de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou,
la eveniment participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi, monahi și monahii și mii de persoane.
Drumul urmat a fost cel din 1934, când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932.
Racla va rămâne expusă în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, cu excepția unor viitoare evenimente religioase.
Domnia
Aspecte generale
Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre.
În această situație, micile popoare din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o politică „suplă și abilă”.
Țara Românească era vasală a Imperiului Otoman, nu dispunea de armată sau de un tezaur pentru război și era prin situarea geografică foarte vulnerabilă la invazii străine.
În acest context, Constantin Brâncoveanu a adoptat o politică a „neutralității veghetoare”.
Pe plan intern, anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic; au fost luate măsuri de modernizare a aparatului statal și de reformare a sistemului fiscal.
Cancelaria statului a fost reorganizată pentru a putea menține raporturi cu străinătatea.
Din punct de vedere cultural, epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale, care au început să prevaleze asupra celor orientale: astfel s-a creat o sinteză originală națională, care îmbina ambele tradiții.
Politica internă
Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de avânt economic.
Din punct de vedere fiscal, a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic.
O mare parte a locuitorilor din satele aservite și-au pierdut pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea.
Politica externă
Context
Situația internațională a Țării Românești s-a schimbat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în ultimele două decenii, datorită ambițiilor habsburge, care au angrenat reacția celorlate puteri:
Imperiul Otoman, care arătase tot mai multe semne de slăbiciune trebuia să reacționeze, în timp ce Franța și Anglia doreau păstrarea statu quo-ului;
Rusia manifesta prime ambiții, iar Polonia făcea revendicări asupra țărilor române.
Conform lui Ionescu și Panait, țările române, semiautonome, trebuiau să devină din obiecte ale istoriei subiecte al acesteia.
Din diferite considerente, actorii mari (otomanii, habsburgii și rușii) au preferat să atragă țările române prin diplomație, decât prin forță armată.
Imperialii au încheiat în 1687 un tratat cu Mihail Apafi, privind încartiruirea de trupe și contribuția financiară la vistieria imperiului, ceea ce i-a făcut repede foarte antipatici transilvănenilor.
Direcții
După cum scria Iorga în 1914, „osândit să nu facă politica armelor, el [Brâncoveanu, n.m.] a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.
Chiar și după despărțirea de Cantacuzini, liniile politicii externe a lui Brâncoveanu au rămas aceleași.
Dezvoltarea culturală
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, voievodul fiind un fervent sprijinitor al culturii.
În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc.
Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.
Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.
Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de baroc brâncovenesc.
Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.
S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.
Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”.
În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.
În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește.
Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli.
O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.
Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă).
Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia.
Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domn.
Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești.
Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huși), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la Constantinopol) care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit.
S-au tipărit felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă și georgiană.
Familie și urmași
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.
Dintre cei patru fii, care au fost toți uciși împreună cu domnul la Constantinopol, doar Constantin avea la rândul său un fiu (Constantin III), iar Ștefan avea o fată, Maria (diminutive Măriuța, Marica). Maria a murit fără copii.
Fiii
Dintre fiii lui Constantin Brâncoveanu, cei doi mai mici nu au fost căsătoriți. Ceilalți doi au avât câte un copil, beizadeaua Constantin un băiat numit tot Constantin (viitor ban), iar Ștefan o fată căsătorită Alexeanu, care nu a avut urmași.
A fost primul fiu al lui Constantin Brâncoveanu. Fiul său Constantin III a fost cruțat de turci, iar astfel a fost asigurată descendența Brâncovenilor din bărbat în bărbat până la 1832.
Ștefan Brâncoveanu
1685-1714
Bălașa, fiica boierului moldovean Ilie Cantacuzino.
(27 februarie 1709)
Maria
Notat pentru educația sa temeinică, scria în greaca veche.Fiica lui s-a căsătorit cu Constantin Alexeanu, dar nu a avut urmași, murind cca. 1733.[112]
Logodit cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, dar căsătoria nu a mai avut loc. În momentul mazilirii tatălui său, sora lui Bălașa era cu soțul la Constantinopol pentru a o aduce pe mireasă în țară.
Necăsătorit. S-au păstrat o sumă de mărturii privitoare la moartea sa. Ar fi voit să se turcească pentru a scăpa cu viața, însă tatăl lui l-ar fi convins să înfrunte moartea sau a refuzat să-și dea acordul, după cum cerea obiceiul.
Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.
Fiicele
Dintre cele șapte fiice ale sale, Brâncoveanu a trăit moartea a două. Nepoții care s-au născut din căsniciile celorlalte fiice nu au purtat numele Brâncoveanu.
Nume
Portret
Date biografice
Soț
(data căsătoriei)
Urmași
Observații
Stanca
Brâncoveanu
1676-1714
Radu, fiul lui Iliaș Vodă.
(1 noiembrie 1692)
Fără urmași.
Soțul ei a murit în 1705. Stanca a murit în martie 1714. Fiind pe patul de moarte, l-a văzut pe tatăl ei luat în lanțuri, ceea ce a fost luat ulterior de familie drept o premoniție.
Prin influența lui Constantin Brâncoveanu, soțul ei a devenit domn în Moldova, schimbat după doi ani. Duca a supraviețuit soției, care a murit de ciumă la Constantinopole, și a ajuns adversar socrului său. Șerban Duca a fost adus de bunic în Țara Românească; a murit după 1742, fără urmași.
Ilinca
Brâncoveanu
1681-nec.
Scarlatache, fiul lui Alexandru Mavrocordat.
(1698)
Șerban, fiul lui Șerban Greceanu
Șerban Greceanu
Drăghicean Greceanu
Măricuța
Smaranda
Săftica, copilă moartă
Cf. Berindei 1989, născută cca. 1682. Data morții și locul înmormântării necunoscute. A avut cinci copii, șase nepoți și nepoate (Greceanu și Asan-Micșunești), zece strănepoți și strănepoate, din care opt au avut la rândul lor urmași.
Safta
Brâncoveanu
1687-1747
Iordache Crețulescu.
(mai 1700)
Radu Crețulescu
Constantin Crețulescu
Toma Crețulescu
Nicolae Crețulescu
Maria
Împreună cu soțul ei, a zidit în 1722 Biserica Crețulescu. În 1746 rămâne văduvă, ca în aprilie anul următoar să se stingă și ea. Din copiii lor se trage familia Crețulescu. A avut 17 nepoți și nepoate și 25 de strănepoți și strănepoate (plus un strănepot adoptat).
Ancuța
Brâncoveanu
cca. 1691-1730
Nicolae Ruset.
(fiul lui Iordache Ruset)
(1705)
Stanca, moartă tânără
Maria
Safta
A murit la Brașov și a fost înmormântată la Mânăstirea Hurezi. Prin fiica Maria, căsătorită cu Ioniță Albescu și Constantin Argetoianu, a avut zeci de urmași. Fiica Safta a avut din a doua căsătorie cu Perill Janson un băiat mort în copilărie.
Constantin Băleanu, fiul lui Grigorie.
(Rusalii 1712)
Fără urmași.
Smaragda a murit înainte de 10 octombrie 1735.
Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.
Ctitorii brâncovenești
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.
Încă înainte de a ajunge domn, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia, lângă București.
După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi:
- biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut,
- biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut
și
- Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată.
Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; în față, statuia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.
A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița, în 1706.
Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin și Elena.
Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de Brâncoveanu sunt Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.
Anvergura averii lui Constantin Brâncoveanu a făcut impresie încă din timpul vieții sale. Este un fapt bine încetățenit că în capitala Imperiului Otoman era concurență între funcționari pentru a fi trimiși cu treburi în Țara Românească, întrucât bacșișurile plătite de domn erau foarte generoase.
Brâncoveanu nu a pregetat să folosească fondurile sale personale în multe situații când vistieria statului nu putea suporta cheltuielile formale și informale pe care le presupunea vasalitatea față de otomani.
Averea a fost de altfel și cauza principală a mazilirii sale, sultanul și marele vizir promițându-și mari beneficii (mai ales) de pe urma confiscării averilor mobile.
În 1708, Brâncoveanu avea în stăpânire 111 sate și moșii. El avea pe întreaga întindere a țării terenuri agricole fertile, vii, heleșteie și bălți cu pește, pe lângă sume de bani, parte din ei depusă în străinătate, obiecte prețioase („scule”, în jargonul timpului) și bijuterii.
Ionescu și Panait observă că Brâncoveanu a profitat de procesul socio-economic de dezagregare a proprietății de obște, materializat în neputința țăranilor de a-și menține micile ocini.
În consecință, Brâncoveanu cumpăra astfel de suprafețe de pământ, deseori aflate în vecinătatea proprietăților sale proprii.
Istoriografie
Surse
Față de marea majoritate a domniilor din spațiul românesc, privitor la cea a lui Constantin Brâncoveanu s-au păstrat o multitudine de izvoare.
Printre sursele primare sunt două cronici dedicate exclusiv anilor săi de domnie (cronica lui Radu Greceanu și cronica Anonimului brâncovenesc), două cronici ale Țării Românești (a lui Radu Popescu, care acoperă perioada în care a domnit integral și Letopisețul Cantacuzinesc – parțial), scrierile lui Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică și Întâmplările Cantacuzinilor și Brâncovenilor în Valahia) și cronica secretarului venețian al voievodului, Anton-Maria Del Chiaro (Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia).
De asemenea se adaugă documente interne, precum însemnările personale ale lui Constantin Brâncoveanu (pe un calendar, editate de istoricul Emil Vîrtosu), corespondența, condica marii logofeții, condica vistieriei, anatefterul și catastiful, și documente externe, de o „impresionantă diversitate”, după cum observa istoricul Andrei Busuioceanu.
Istoriografia modernă
În perioada fanariotă – o perioadă de declin pentru scrierea istoriei – domnia lui Constantin Brâncoveanu nu a fost tratată; nici în perioada pașoptistă, care a utilizat trecutul istoric pentru a avansa emanciparea națională, nu s-a tematizat decât episodul morții, conceput ca prag al trecerii într-o nouă epocă nefastă.
Mihail Kogălniceanu, preopinentul ideii că neînțelegerile dintre Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir ar fi fost cauza eșecului înlăturării dominației otomane, a contribuit editând o culegere de fragmente din cronici (Fragments tirés des chroniques […]), însă cercetarea riguroasă a demarat doar cu sinteza de istorie a lui Alexandru D. Xenopol, din a doua jumătate a veacului.
Opul lui Xenopol (mai precis, volumul al VIII-lea al Istoriei românilor din Dacia traiană) poartă pecetea preponderenței surselor de politică externă, domeniu tratat în principal din această cauză; Andrei Busuioceanu consideră că istoricul a exagerat în ce privește iscusința diplomatică a lui Brâncoveanu, inferând asupra ei de la neobișnuit de lunga domnie, totuși a reușit să impună această idee și imaginea de diplomat în istoriografie.
Un pas important l-a constituit editarea de către Constantin Giurescu și Nicolae Dobrescu a cărții Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, cuprinzând preponderent documente din arhivele de la Viena, precedate de un studiu amplu scris de Giurescu.
N. Iorga i-a consacrat domnului mai multe analize și studii de-a lungul carierei sale, printre ele o serie de publicații cu ocazia împlinirii a două secole de la martiriul Brâncovenilor; de-a lungul timpului și-a modificat vederile, renunțând de exemplu după Marea Unire din 1918 să-l mai prezinte pe domn drept personalitate a întregului neam românesc.
Perioada comunistă
Conform istoricului Lucian Boia, după ce în primă fază sub regimul comunist a fost supus paradigmei luptei de clasă și criticat pentru măsurile fiscale aspre și opresiunea țăranilor, Constantin Brâncoveanu a fost pe deplin reabilitat în perioada ceaușistă a epocii comuniste.
Istoricul nota că tot în epoca stalinistă, în manualul lui Mihai Roller – un reper pentru istoriografia comunistă – în cazurile lui Brâncoveanu și Ștefan cel Mare erau subliniate mai puternic relațiile țărilor române cu Rusia decât relațiile dintre țările române.
Deși au apărut mai multe cărți în întreaga epocă comunistă, la capătul ei încă nu fusese scrisă o monografie care să prelucreze critic tot materialul disponibil.
Aspecte mitografice
Privitor la crearea panteonului național român de-a lungul timpului, Boia observa că domni pașnici precum Brâncoveanu, Alexandru cel Bun și Neagoe Basarab și-au găsit locul, deși pare de nedisputat poziția privilegiată a eroilor războinici.
În ultima fază a regimului comunist, oficialii ideologici Mircea Mușat și Ioan Pătroiu au produs o listă a marilor epoci ale istoriei române, epoca lui Brâncoveanu avându-și locul în rândul celor determinate de domniile unor Burebista, Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul și Cuza, șir încoronat de dictatorul Nicolae Ceaușescu.
Figura domnului fusese utilizată însă și sub regimul monarhic (1881-1947): în timp ce la Alba Iulia, loc cu rezonanța faptelor lui Mihai Viteazul, avea loc încoronarea regelui Ferdinand, în București, alături de o pleiadă de personaje istorice, Constantin Brâncoveanu era folosit într-o procesiune de proporții imense pentru a marca simbolic continuitatea dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen cu destinul națiunii române.
Beletristică
Figura lui Constantin Brâncoveanu a penetrat și literatura. Chiar după martiriul constantinopolitan, în folclorul românesc au început să circule balade. Cea culeasă de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea începe cu versurile binecunoscute:
Brâncovanul Constantin Boier vechi și domn creștin, De averi ce tot strângea Sultanul se îngrijea [...] „Brâncovene Constantin, Ghiaur vechi, ghiaur hain! Cască ochi-a te uita De-ti cunoști tu pielea ta?” „Câini turbați, turci, liftă rea! De-ți mânca și carnea mea, Să știți c-a murit creștin Brâncovanul Constantin!”
Pe lângă monografia din 1914 și conferințele tipărite, N. Iorga i-a dedicat domnului în anul împlinirii a două secole de la moarte o dramă în cinci acte, intitulată Constantin Brâncoveanu.
Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a trăit în Moldova secolului al XVII-lea, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților.
Biserica Ortodoxă Română o prăznuiește pe data de 7 august.
Sf. Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători (județul Neamț), din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, în vremea domniei lui Vasile Lupu și a Mitropolitului Varlaam al Moldovei.
Tatăl său, Ștefan Joldea, era fratele voievodului Ioan Joldea al Moldovei, fiind boier cu rang de comis și armaș al Cetății Neamț.
Fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail.
Neavând ei copii, iar sufletul Teodorei mereu arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la aceasta îndemnând-o și duhovnicul ei, precum și firea ei singuratică, a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești (în apropiere de Focșani, actualmente în comuna Urechești).
De asemenea, și soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor.
La Schitul Vărzărești, se nevoiau vreo treizeci de maici, sub călăuzirea egumenei lor, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o și pe Teodora cu dragoste în acel liman al liniștii, îndrumând-o în cele sfinte și fiindu-i ca un părinte spiritual.
Vremurile erau însă neprielnice pentru țările române. Imperiul otoman, în încercarea sa de a pătrunde până în inima Europei, asediază Viena, în 1683. La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca, iar în Țara Românească Șerban Cantacuzino.
Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la această campanie, cu oștenii lor. Aliații turcilor, tătarii, în drumul lor spre Viena, au trecut și prin țările române.
Profitând de absența celor doi voievozi români și a oștilor acestora, tătarii au jefuit cumplit zonele prin care au trecut. Primejduită fiind și mănăstirea Vărzărești, egumena Paisia a luat cu sine pe Teodora și pe alte câteva ucenice (căci celelalte se risipiseră) și s-au retras în locuri mai ferite, la hotarul dintre munții Buzăului și ai Vrancei. Aici au ridicat un altar și o locuință modestă, nevoindu-se în veghere, rugăciune și post, ziua și noaptea.
Nu după multă vreme, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă și istovită de nevoință și boală, s-a săvârșit din viață. Teodora, oțelită sufletește și trupește, și-a continuat însă strădaniile pustnicești.
Dupa adormirea maicii sale duhovnicești, schimonahia Paisia, și după aproape zece ani de nevoință în munții Buzăului, Cuvioasa Teodora s-a întors în Moldova. Chemată parcă de locurile copilăriei sale, s-a îndreptat spre munții Neamțului poposind mai întâi, spre a cere sfat, la Mănăstirea Neamț.
Aici s-a rugat fierbinte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și s-a sfătuit cu starețul de atunci al mănăstirii, căruia îi povestește toată viața ei de mai înainte. Obișnuită cu pustnicia, îi cere acestuia binecuvântarea să petreacă în aceeași viețuire în locurile sihăstrești din apropiere.
Nu de multă vreme luase ființă Schitul Sihăstria (prin anii 1650), hărăzit nevoitorilor dornici de liniștire mai adâncă din mănăstirile Neamț și Secu. Starețul de la Neamț a îndrumat-o către egumenul de atunci al schitului Sihăstria, iero-schimonahul Varsanufie.
Acesta, cercetând-o și aflând darul și râvna ei, o îndrumă pe Teodora: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările și ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârșirea din viață. Dacă nu vei putea, poți să te retragi la o mănăstire de maici”.
Așa a ajuns Cuvioasa Teodora viețuitoare la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adăpost, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi.
Şi s-a nevoit acolo Cuvioasa vreme de mulți ani, în post și rugăciuni, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsuri, gânduri și mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel de la Schitul Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbătă, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.
După un timp a răposat duhovnicul Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, deoarece nimeni nu știa locul unde se afla. Hainele i se rupseseră și se mai hrănea doar cu fructele pădurii.
Cuvioasa a dobândit însă darul rugăciunii, al lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, uitată de oameni, dar acoperită de darul Duhului Sfânt.
Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, care se poate vedea și astăzi.
Ajungând Cuvioasa Teodora aproape de sfârșitul vieții ei pamântești, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtășească. Prin voia Domnului, starețul de la Schitul Sihăstria a observat cum duceau păsările fărâmituri în pustie și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc.
Aceștia au ajuns noaptea în apropiere de peștera Cuvioasei Teodora și au văzut-o cum se ruga, înconjurată de o văpaie de foc ceresc.
Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume și le-a cerut să aducă un duhovnic, care să o împărtășească.
A doua zi, frații au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine și după ce Fericită Teodora și-a făcut cuvenită spovedanie, a primit Dumnezeieștile Taine și, mulțumind Părintelui Ceresc pentru toate, și-a încredințat sufletul în mâinile Domnului.
Apoi călugării au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peștera în care viețuise. Se petreceau acestea în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Moaștele
Trupul Sf. Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei într-o raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare.
Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni – Iași, Mihail Sturza a adus sfintele moaște în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei.
În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Lavra Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești.
Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în peșterile de la Pecerska, așezate într-o raclă de preț, cu inscripțiile în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.
Părticele din moaștele Sf. Teodora de la Sihla se mai află și la:
- Schitul Sihla, comuna Vânători, județul Neamț;
- Mănăstirea Mihai Vodă din București.
Proslăvirea ca sfântă
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuvioasei Teodora de la Sihla (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuită în fiecare an la 7 august.
Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Imnografie
Troparul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla
Glasul al 8-lea:
Cele pământești părăsind și jugul cel aspru al pustniciei în peșterile schitului Sihla asupra ta luând, te-ai făcut mireasă a lui Hristos, fericită Teodora. Cu rugăciunea pe îngeri ajungând, cu postul și lacrimile pe diavoli arzând, ai biruit slăbiciunea firii omenești și, pe mulți sihaștri din Carpați întrecând, la cele cerești te-ai mutat, lăsându-ne nouă mângâiere peștera și pilda viețuirii. Sfântă Preacuvioasă Teodora, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla
Glasul al 3-lea:
Aleasă fiind de Dumnezeu pentru viața îngerească de sihăstrie, ai părăsit cele trecătoare, Preacuvioasă, și te-ai retras la Sihla în peșteră. Şi acolo fiind hrănită de păsările cerului, neîncetat ai slăvit pe Dumnezeu cel în Treime închinat. Pentru aceasta, cu credință să strigăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Teodora!
(Audio) Condacul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla
Această floare duhovnicească și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători – Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și armaș, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă și de buna creștere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolița).
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos și arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrățișeze viața monahală. Marii sihaștri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț, precum și duhovnicul care îi cunoștea firea evlavioasă și râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viața de sihăstrie.
Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești – Vrancea, iar după doi ani, soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii. Fiecare călugăriță din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu nevoința duhovnicească.
După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora. S-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.
Răposând stareța ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a părăsit munții Vrancei și s-a retras în părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieții pustnicești, iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.
Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit și de peștera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peșterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, fața i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era goală, și le-a spus să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic ca s-o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede la schit și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni – Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în catacombele de la Pecerska, așezate în raclă de mult preț, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.
Aceasta este, pe scurt, viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinților, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră. Credincioșii din Moldova o cinstesc ca sfântă îndată după adormirea ei și merg în pelerinaj la peștera și chilia ei de la Schitul Sihla.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul sfinților, cu zi de prăznuire la 7 august. Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!
Pârvu Mutu (cunoscut și ca Pârvu Mutu Zugravul; n. 12 octombrie 1657, Câmpulung – d. 1735) a fost un vestit zugrav de biserici și pictor de icoane, considerat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai stilului brâncovenesc.
Spre sfârșitul vieții a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie.
În anul 2017 Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit sub numele „Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia”, cu data de prăznuire anuală pe 7 august.
Născut la Câmpulung (12 octombrie 1659), Pârvu Mutu era fiul preotului Ioan Pârvescu (1623-1702).
Pe când avea doar șase ani, Pârvu și-a pierdut mama, care a murit de tânără. Preotul Ioan, tatăl său, s-a retras la Mănăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung, luându-l cu el și pe Pârvu.
Copilul a învățat carte la sfânta mănăstire, dar atras de frumusețea icoanelor și a picturilor murale a început și el să deprindă acest minunat meșteșug.
Talentul copilului a fost remarcat de monahii zugravi din mănăstire încă de la primele creații ale acestuia. Impresionat, nașul lui Pârvu, clucerul Tudoran Vlădescu, l-a trimis pe cheltuiala sa, spre desăvârșirea învățăturii, în Moldova (în partea de nord a acesteia, denumită mai târziu, după anexarea de către Imperiul Habsburgic, Bucovina), unde Pârvu și-a petrecut șase ani de ucenicie, deprinzând tainele și meșteșugul zugrăvirii icoanelor de la călugării din vestitele mănăstiri de acolo.
Ulterior, a revenit în Țara Românească, unde a pictat mai multe ansambluri murale în biserici și mănăstiri, majoritatea acestora fiind ctitorii ale familiei Cantacuzinilor și ale Sf. voievod Constantin Brâncoveanu.
Este considerat ca fiind cel mai mare pictor din epoca Brâncovenilor și a Cantacuzinilor. De asemenea, el a întemeiat la București o școală pentru pictorii bisericești.
Zugravului Pârvu i s-a zis „Mutu” nu pentru că ar fi fost cu adevărat mut, ci pentru că picta numai în stare de rugăciune a minții sau sau a inimii și, fiind cu totul transportat în sfințenia icoanelor pe care le picta, nu vorbea cu cei din jur. Se spune că dacă se întâmpla totuși să vorbească, oprea lucrarea până în ziua următoare.
Era nu numai un mare artist, ci și un mare rugător.
Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Robaia, unde a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie. A trecut la Domnul în anul 1735.
Opera
Pârvu Mutu a pictat multe ansambluri murale la mănăstiri și biserici din Țara Românească. Printre cele mai importante fresce zugrăvite de el, și care s-au păstrat până în prezent, se numără cele de la bisericile din Filipeștii de Pădure, Bordești, Măgureni, Lespezi și Râmnicu Sărat, precum și cele de la Mănăstirea Sinaia și Mănăstirea Robaia. De asemenea, pictura originală a Bisericii „Sfântul Nicolae” – Negustori din București îi aparține.
Pictura lui Pârvu Mutu impresionează prin desenul remarcabil, coloritul variat și realismul compoziției. Acest din urmă aspect este accentuat mai ales în tablourile votive, dintre care se remarcă cel din pronaosul bisericii cu hramul Trei Ierarhi din Filipeștii de Pădure, unde sunt reprezentați nu mai puțin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino.
În biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Bordești (ctitorie din 1699 a căpitanului Mănăilă, dregător al lui Constantin Brâncoveanu, pictată de Pârvu Mutu, ajutat de Radu Zugravu) s-a descoperit un autoportret al său, în cadrul tabloului votiv (pictura respectivă a fost decupată printr-o tehnică specială anii ’60 ai secolului trecut și se află în prezent la Muzeul Național de Artă al României).
În această frescă, neîntrecutul pictor de biserici apare ca un bărbat matur care ține în mâna dreaptă o pensulă, iar în stânga o scoică utilizată pentru amestecarea culorilor. Pictura a fost realizată în anul 1699.
Un alt autoportret al lui Pârvu Mutu se află la biserica din Filipeștii de Pădure.
Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657 – 1735) – autoportret, frescă de la Biserica din Bordești- foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Proslăvirea
PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a anunțat că Sfântul Sinod, la propunerea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului și a Arhiepiscopiei Bucureștilor, va proslăvi în ședința din iulie 2017 pe marele rugător isihast și pictor Pârvu Mutu, care va avea numele de „Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia”. Acest anunț a fost făcut la 22 mai 2017, în cadrul Congresului Internațional de Teologie care s-a desfășurat la București.
Proclamarea canonizării a avut loc la 6 august 2017, în ziua Schimbării la Față a Domnului, la Mănăstirea Robaia. Prăznuirea sa anuală se face pe data de 7 august.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Imnografie
Tropar (glasul 1)
Iconar iscusit al Arătării lui Dumnezeu, zugrav al firii omenești luminate de har și al frumuseților Raiului, Cuvioase Părinte Pafnutie, slujind lui Hristos în toată viața ta, prin lucrare stăruitoare în tăcere, rugăciune și răbdare, vas ales al Duhului Sfânt te-ai făcut. Pentru aceasta, roagă-te Preasfintei Treimi să mântuiască sufletele noastre.
Condacul (glasul al 3-lea, podobie: Fecioara, astăzi…)
Rugător către Hristos întru tăcere smerită, iconar preaiscusit și lucrător al virtuții fiind tu, Sfinte Pafnutie, Cuvioase, vas ales te-ai arătat cereștilor daruri, iar acum, în cer te bucuri de strălucirea Treimii Sfinte, în veci.
Viața Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul
Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657 – 1735) – foto preluat de pe basilica.ro
Cuviosul Pafnutie, vestit iconar cunoscut cu numele de Pârvu ,,Mutul”, s-a născut în Câmpulung-Muscel, la 12 octombrie 1657, ca fiu al preotului Ioan Pârvescu (1623-1702) și al credincioasei sale soții, al cărei nume nu s-a păstrat. La botez a primit numele nașului său, marele vistiernic Pârvu Vlădescu, un creștin evlavios și ctitor de biserici. Crucea încercărilor s-a abătut asupra familiei preotului Ioan, când preoteasa acestuia a trecut la Domnul ca o muceniță, născând pe al șaselea copil.
Boala a secerat apoi pe cinci dintre ei, Pârvu fiind singurul rămas în viață. Prin urmare, preotul Ioan Pârvescu s-a călugărit la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, luând cu sine și pe fiul său Pârvu, în vârstă de 11 ani. La școala acelei mănăstiri s-a deprins cu cititul și scrisul, dar și cu cele dintâi taine ale zugrăviei, adică ale picturii bisericești, alături de monahul Evghenie, care l-a luat lângă sine, pe schele, punându-i în mâini scoica pentru amestecat culorile şi găsindu-l înzestrat pentru iconografie.
La împlinirea vârstei de 18 ani, Pârvu și-a îndreptat paşii spre pământul binecuvântat al Moldovei, trimis să înveţe zugrăvia în Bucovina, cu un vestit meșter rus. Acolo a deprins tainele pictării icoanelor și a luat ca pildă de iconografie numeroasele mănăstiri și biserici bucovinene, împodobite cu picturi interioare și exterioare. După 5 ani s-a întors din Moldova, devenind pentru scurt timp pictor de curte al boierilor Vlădeşti, urmașii nașului său.
Din această perioadă, datează şi cea dintâi pictură a sa la biserica Mănăstirii Aninoasa (jud. Argeș). Apoi, alături de monahul Evghenie, primul său dascăl, a pictat biserica Mănăstirii Negru Vodă (oraș Câmpulung-Muscel, jud. Argeș).
Fiind recomandat familiei domnești a Cantacuzinilor, a zugrăvit mai multe ctitorii ale acestora, dar și unele ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, și anume: mănăstirile Cotroceni (București), Mărgineni (azi penitenciar, com. I. L. Caragiale, jud. Dâmbovița), Sinaia (jud. Prahova), Colţea (București), Berca (jud. Buzău), Schitul Poiana (com. Poiana Câmpina, jud. Prahova), Schitul Lespezi (oraș Comarnic, jud. Prahova) şi Bordeşti (jud. Vrancea), bisericile de mir de la Filipeştii de Târg (distrusă, jud. Prahova), Filipeştii de Pădure (jud. Prahova), Călineşti (com. Florești, jud. Prahova) și Măgureni (jud. Prahova), biserica Adormirea Maicii Domnului, din Râmnicu Sărat (jud. Buzău) şi biserica de la Fundenii Doamnei (com. Dobroești, jud. Ilfov); biserica Mănăstirii Mamu (com. Lungești, jud. Vâlcea), precum şi biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.
De asemenea, alături de fresce, Pârvu Mutu a pictat şi icoane pe lemn. Dintre ele, cea mai cunoscută se află la Mănăstirea Sinaia: icoana Sfintei Treimi (numită și Sfânta Troiță, Cina din Mamvri sau Filoxenia lui Avraam), inspirată de icoana asemănătoare a Sfântului Andrei Rubliov, din Rusia (sec. XV).
Pârvu Pârvescu a primit supranumele de Mutul nu pentru că ar fi fost mut, ci deoarece picta fără să vorbească și fără să mănânce, adică în post şi rugăciune. Dacă spunea vreun cuvânt sau gusta hrană, întrerupea lucrul în ziua respectivă. Astfel, făcea mai lucrător darul primit de la Dumnezeu, dobândind har pentru nevoința sa și iscusință în lucrarea iconografiei.
Stabilit în cele din urmă în București, a ajuns dascăl la propria sa școală de zugrăvie, în care a format mai mulți ucenici. Căsătorit cu credincioasa Tudora, a avut doi copii, Pârvu și Gheorghe, dar la scurt timp a avut de purtat și el, precum odinioară tatăl său, crucea încercărilor vieții. Soţia sa, Tudora, a trecut la cele veşnice, iar el a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, în timpul căruia a postit și s-a rugat stăruitor.
La întoarcere, în anul 1718, luminat de harul lui Dumnezeu, intră în monahism la Mănăstirea Mărgineni, împreună cu fiul său cel mai mic. Pârvu primește numele de Pafnutie, iar fiul său, Gheorghe, pe cel de Gherasim. La Mărgineni, monahul Pafnutie, dovedind o vastă cultură și cunoașterea de limbi străine, se îndeletnicește și cu traducerea în românește a unor texte din vasta bibliotecă înființată acolo de Cantacuzini.
În 1731, după 13 ani de nevoință, rabdă o nouă încercare: fiul său, monahul Gherasim, trece la cele veșnice. Înțelegând pe deplin deșertăciunea lumii și fugind de laudele oamenilor, Cuviosul Pafnutie a căutat și mai multă însingurare, trebuincioasă pentru rugăciunea cea de taină a inimii și, luând binecuvântarea starețului Cosma, s-a îndreptat spre schitul mai depărtat de lume, din inima codrilor, Robaia (com. Mușătești, jud. Argeș). Acolo a primit marea schimă călugărească și s-a nevoit încă patru ani în rugăciune, tăcere, răbdare și smerenie, trecând la Domnul în anul 1735.
Cuviosul Pafnutie – Pârvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie bizantină cu specific național, dar și ca un mare trăitor al Ortodoxiei româneşti. Luând aminte la viața virtuoasă, la nevoința și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rânduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)
Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) a fost un cuvios schimonah care a trăit în secolul al XVII-lea ca pustnic în apropiere de Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă (județul Argeș).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 26 iulie.
Pe Valea Dâmboviței, între Târgoviște și Câmpulung, se află un deal înalt numit „Dealul Cetățuia” sau „Dealul lui Negru Vodă”. Prima așezare monahală cunoscută pe această colină datează de la începutul secolului al XIV-lea, când domnul Țării Românești întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele de „Schitul Negru Vodă” (Cetățuia).
Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca și pe valea pârâului Cetățuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste românești, între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, aici s-au nevoit mulți sihaștri cu viață sfântă, ale căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numește de sute de ani „Valea Chiliilor”, din cauza numărului mare de sihaștri trăitori aici.
Unul din cei mai renumiți sihaștri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele decenii ale secolului al XVII-lea, a fost și Cuviosul schimonah Ioanichie.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut în secolul al XVI-lea din părinți evlavioși, trăitori în ținutul Muscelului. Din fragedă tinerețe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărțit de toate plăcerile și ispitele lumii deșarte și s-a retras în Mănăstirea Cetățuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviței, unde s-a călugărit și a deprins, de la părinții îmbunătățiți ai așezământului, primele reguli ale vieții ascetice. A cunoscut pe mulți dintre sihaștrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, ținutul muscelean a fost numit, mai târziu, Valea Chiliilor.
Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viață al călugărilor iscusiți, râvnind fericitei vieți pustnicești și arzând pentru dragostea lui Hristos, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peșterile Muntelui Negru-Vodă, săpată în peretele muntelui, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. Petrecând multă vreme în rugăciune și aspră nevoință, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut.
Numai ucenicul său îi aducea pâine și apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peșterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp egumenul schitului.
Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat și la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu știe. Însă, după o nevoință atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfințeniei și cunoscându-și dinainte sfârșitul, minunatul părinte Ioanichie și-a săpat singur mormântul în peștera sa, încrustându-și în dreptul capului anul trecerii la cele veșnice – 1638. Așezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit cu pace întru Domnul.
Moaștele
Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peștera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. Așa, osemintele Sfântului, au rămas mulți ani acolo ascunse. Din rânduială dumnezeiască, moaștele lui s-au aflat după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. În anul 1944 coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii. Erau galbene, binemirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen, ca cu un epitaf. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638″.
În timpul comunismului s-a dat dispoziție să fie îngropate moaștele Sfântului în cimitirul mănăstirii. După 1990 Biserica recăpătând libertatea de a-și manifesta misiunea în rândul credincioșilor, starețul reînființatei mănăstiri Cetățuia Negru Vodă, împreună cu tot soborul, a descoperit moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul și le-a reașezat spre închinarea credincioșilor în biserica mare a mănăstirii (2013). Astăzi credincioșii se pot închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulțime de minuni, unele consemnate de viețuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)- foto preluat de pe doxologia.ro
Proslăvirea
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie 2009 s-a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Ioanichie de la Muscel
Glas 1
Locuitor în sihăstrie şi înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Sfântul nou mucenic Ioan Valahul a trăit în Țara Românească, în vremea domnitorilor Matei Basarab și Mihail Radu (cunoscut și sub numele de Mihnea al III-lea).
Suferă martiriul pentru nelepădarea de credința drept măritoare creștin ortodoxă în anul 1662, la data de 12 mai, atunci când se săvârșește și pomenirea sa în calendarul bisericesc.
Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 1662) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Acest sfânt mucenic era din Țara Românească, născut din părinți de bun neam și binecredincioși, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab.
La câțiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această țară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului și a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii țărilor creștine din jur și să scape țara sa de sub robia turcească.
Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci și de tătari, care au biruit pe Mihnea și au făcut, ca și alte dăți, prăpăd și pustiire mare în biata țară, arzând, prădând și omorând, iar la ieșirea din țară au luat cu ei și o mare mulțime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.
Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiți atunci s-a aflat și un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinții lui, cărora nu li se știe nici numele și nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, și în iubirea de țară și de credința strămoșească.
Pe deasupra, era voinic și chipeș; frumusețea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oștean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire și în vălmășeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă.
Fiind prins, a fost legat din nou și dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în fața vizirului să-l judece, și acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.
Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic și bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfățișare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos și înțelept.
Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduințe, spunându-i că îl va lua de soț dacă el s-ar lepăda de credința creștină și s-ar face mahomedan.
Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile și a rămas nestrămutat în credința părinților lui și în curăția trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbutește, s-a înfuriat și l-a dat eparhului (mai-marelui cetății), ca să-l pedepsească pentru uciderea soțului ei.
Acesta l-a azvârlit în temniță, supunându-l la înfricoșătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniță, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face amenințările și chinurile.
Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăție și cu ajutor de sus, rămânând până la sfârșit, ca un tare diamant, neclintit în credința creștină.
Martiriul
Văzând, așadar, femeia și prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoțându-l din temniță, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piața marelui bazar al neguțătorilor); aici i-au pus gâtul în ștreang și l-au înălțat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălțarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Așa a trecut către veșnicele locașuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieții sale, când avea numai 17 sau 18 ani.
Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creștini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu și sfântul însuși știe.
Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieți a așternut-o în scris marele învățat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul
Glasul al 4-lea:
Astăzi duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români, și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Mucenic Ioan Valahul
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Arătatu-s-a nouă astăzi cel preaînfrumusețat cu curăția, tânărul ostaș al Mântuitorului luminând pe toți cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, Mare Mucenice al lui Hristos!
Cu toate că era atât de tânăr, Sfântul Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos.
Multe ținuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belșug de suflete alese, care pururea se împărtășesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. între acestea, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepților; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morții; sub altarele lui s-au mucenicii mădulare care, prin suferință, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munții lui s-au mântuit sihaștri în luminată cuvioșie, mistuindu-se în rugăciune, post și priveghere; și nu pe puține din scaunele vlădicești s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur și nestemate a prețuirii celei de obște, și-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfințeniei.
Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a rușinat în fața altor seminții, lipsindu-ne de rugători apropiați. Deși aceștia, împreună cu toți sfinții, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care L-au mărturisit aici pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovnicești, mai presus de orice chip al sângelui și al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârșit în templele Duhului Sfânt. Și cu toate că sălășluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăție, ei cu osebire ne priveghează, ca niște străjeri neadormiți ai cetății lor celei pământești.
Prin sfinții lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu și se întregesc în Dumnezeu, așa cum culorile curcubeului purced din soare și se întregesc în soare. Și precum roua pământului răsfrânge soarele și-i arcuiește lumina pe boltă, desfătându-ne, așa sfinții cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut și-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că și pe pământul țârii noastre a revărsat îmbelșugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinților noștri.
Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este și Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, și de asemenea se numește «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Țara Românească. Știut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârșie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.
Binecuvântatul Mucenic Ioan și-a purtat vremelnica viață la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Țării Românești a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec și, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah și cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinții lui. S-a dus apoi la Țarigrad și s-a curtenit lui Sinan Pașa, zicând că este feciorul Radului Vodă, și așa a petrecut la turci și în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei și era întru totul robit de pofta slavei celei deșarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Țara Românească și a început a asupri poporul cu biruri. Țara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ține în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ținuturile și duceau cu ei mulțime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face față lăcomiei otomane și râvnind oarecare câștig și pentru sineși, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Țarigrad.
Așadar, Mihnea s-a unit cu alți doi voievozi și, după ce a ucis pe mulți din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Țara Românească și o alta în Transilvania. Tătarii au ieșit biruitori în Moldova și au făcut cumplită prădare în laturile ei. în Țara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munți, unde și-a dat sfârșitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câștigat biruință asupra voievodului transilvan, la Deva, și, întorcându-se prin ținutul Olteniei sau Vlahiei Mici – cum i se spunea atunci – a trecut munții prin văile Oltului și ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creștinesc și a robit mulțime mare de bărbați, femei și copii, prinzându-i în arcane și târându-i, legați cu funii, în urma cailor și carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui noiembrie sau decembrie.
Printre cei robiți atunci a fost și tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut și crescut aici, în Țara Românească, din părinți cuprinși în credință, evlavie și chivernisire gospodărească. Și Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.
Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleșii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip, luminos în privire și bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată ființa lui. Și măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăția cerurilor. In această împărăție însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor; și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.
Robii agarenilor erau socotiți ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpărați de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei și folosului fiecăruia. Așa se face că, încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan și, plăcându-l, l-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înțeleagă frumusețea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândrețea cea din afară. Și a început a-l sili să-și întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc și pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat îl osândește și dumnezeiescul Pavel, în Epistola către romani, în cel de al douăzeci și șaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului și s-a împlătoșat cu rugăciunea și cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.
I-a zis agareanul, plin de mânie: „într-atât de semeț ești înaintea mea și uiți că nu ești decât un biet rob?” Iar Ioan i-a răspuns: „Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieștii mele robii!” S-a încruntat păgânul: „Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preț de aur; fac cu tine ce vreau”. L-a înfruntat tânărul: „Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preț de sânge; El face cu mine ce trebuie”. Și cugetul său se întărea întru puterea credinței. Atunci agareanul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa și nevrând să fie rușinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, și cu a ostașului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Și, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică și l-a ucis pe păgân.
Nu mult după aceea, ceilalți agareni care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l întreba și, aflând adevărul, l-au legat în lanțuri și așa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Țarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă și gerul îngheța trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăție, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit și sângerarea picioarelor desculțe și sfârșeala mădularelor ostenite, cine le va putea ști? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor și Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii și-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l așteptau la capătul drumului, știind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedepsită.
Și astfel, legat, a ajuns la Țarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soția agareanului l-a înfățișat pe Ioan vizirului, spre judecată. Și Ioan a fost supus cercetării și a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-și apere curăția lui de creștin adevărat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.
Ascuțite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credinței. Și cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveștejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumusețe în trup și prin frumusețea trupului a fost ispitit.
Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândrețea lui Ioan și l-a dus la locuința ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăța pe covoare și divanuri, hrănit cu mâncăruri alese și cu otrăvite miresme. Și i-a zis femeia: „Iată ești în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul și-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fii bărbat, trebuie să te faci de aceeași lege cu mine. Nimic mai ușor decât să te lepezi de Hristos și să te faci închinător al lui Alah și cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Privește împrejur aurul și argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, privește-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoțire”.
Nu era ușoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanțurile de fier pe veșminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin sațul meselor îmbelșugate; în loc de osteneala drumului, să-și îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munților, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!
Ioan însă era plin de virtute și nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: „Curăția sufletului mi-o voi păstra și la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi și nu mă voi însoți cu tine!” I-a zis femeia: „A fost aici, în Țarigrad, un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curțile seraiului și s-a bucurat de farmecele sultanei și a ajuns bogat și domn în țara voastră. Eu nu zic că și tu vei ajunge domn, dar Țarigradul e răscrucea multor drumuri către putere și slavă”.
Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr dreptcredincios a adăugat din bogăția datinilor strămoșești: „Nu știu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munți de frica voastră, dar știu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» și cu acest nume de rușine o să rămână el în amintire. Eu nu vreau să mă rușinez de numele meu”.
Și iarăși a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul și s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit și întărit până la urmă, neabătut din credința părinților săi. Și și-a adus aminte de Iosif, fiul lui lacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din țara Egiptului. Și această aducere-aminte l-a luminat și l-a întărit peste măsură.
Câte meșteșuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos și să-l însoțească cu ea! Că era muncită de patimă și nu avea liniște. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani și jumătate, pe măsură ce și tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinței lui ortodoxe.
În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca și-a dezlănțuit păgâneasca furie și l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai- marelui cetății, care l-a aruncat în temniță. Și acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite și de înfricoșătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.
Caznele au durat mai multe zile. Și nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumusețea lui, mergea în fiecare zi în temniță și cu lingușiri și făgăduințe îl ademenea spre întinare și lepădare de credință. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credință și în înțelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care prime putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălășluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, știa că întreagă trebuie păstrată curăția și a sufletului, și a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.
Întru sfârșit, văzând toți că în zadar se ostenesc cu chinurile și că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduință să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârșească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan și l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Țarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri și străluminat de harul sfințeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulțumind lui Dumnezeu. Și ochii duhului său, adânciți undeva, dincolo de hotarele zărilor și ale veacului acestuia, în împărăția luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanțurile robiei, pentru bicele crivățului, pentru nevoințele trupului și caznele temniței, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simțeau mângâieri mai dulci decât adierile Țarigradului și lăcrimau de o fericire ce nu se poate asemăna cu bucuriile pământului.
Și astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinței. Iar viața sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec din vremea lui, și apoi tipărită la Veneția de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele grecești și apoi în cele românești. Așa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieții lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârșește în inima neamului care l-a odrăslit. Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească și pe noi de bunătățile cele fără înșelare și fără de sfârșit. Amin.
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.
S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.
După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.
A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.
Biografie
S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”.
A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.
Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m).
Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune.
În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).
Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări.
La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii.
Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.
De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.
Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.
Scrieri
Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:
- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)
- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)
- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)
- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora
și scrieri păstrate în copii
- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere”
- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)
A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.
Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.
Proslăvirea
Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.
Imnografie
Tropar (glas 8)
Învățătorule al bunei-cinstiri, povățuitorule al călugărilor, propăvăduitorule al harului, dascălul rugăciunii celei cu trezvie lucrate, părinte cuvioase Vasilie, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.
Condac (glas 8)
Pre minunatul călăuzitoriu al monahilor, pe învățătorul rugăciunii cel preaîncercat și omul cel ceresc, pre pământescul înger, pre povățuitorul duhovnicesc cel multvestit cu bucurie să-l cinstim și să îi cântăm : Bucură-te sfinte părinte Vasile, propovăduitorule al harului.
Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului
Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.
Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
