Articole

Sfinţii Martiri Brâncoveni (†1714)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe

 

Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache

 

Constantin Brâncoveanu

Sfântul Martir și Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost Domn al Țării Românești între anii 1688 – 1714.

În timpul cât a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

În 1714, pe 15 august, a fost martirizat de către turci, la Constantinopol (în prezent Istanbul), împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.

Cu toții sunt prăznuiți pe 16 august, sub numele de Sfinții martiri Brâncoveni.

Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu şi Matei, și sfetnicul Ianache - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu şi Matei, și sfetnicul Ianache – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească.

Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino.

Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.

Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Țara Românească o perioadă de progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. Brâncoveanu a organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine.

Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale.

Astfel s-a creat o sinteză originală națională, prin aportul tradiției răsăritene și a celei occidentale.

Principalele direcții ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost:

- întărirea rolului domniei;

- reorganizarea sistemului fiscal;

- promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.

În ce privește politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și unele greșeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârșitul său tragic și la dezastrul familiei sale.

Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de către țarul Rusiei, Petru cel Mare.

Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliații lui Carol al XII-lea.

Brâncoveanu a încercat să se alieze cu rușii, trimițându-i țarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei.

Petru cel Mare i-a mulțumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse.

Tot în acel timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mișcare făcută de Constantin Brâncoveanu.

Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul.

Prudent, Brâncoveanu a încercat să mențină un echilibru între cele două tabere.

El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați (județul Prahova), aproape de granița cu Moldova.

În cazul în care rușii ar fi intrat în Țara Românească, s-ar fi aliat cu ei.

Dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora.

Planurile i-au fost dejucate chiar de către vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri, a trecut în tabăra țarului.

Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în Bătălia de pe Prut (Stănilești, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

Deși pe moment Brâncoveanu și-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711.

Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai putea avea dușmani puternici.

Însă, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră de această dată împotriva lui.

Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711 (1), nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa sa.

Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că

adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”,

Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714.

Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule („Cetatea celor șapte turnuri”), iar toate averile sale i-au fost confiscate.

Pe 15 august 1714 a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române - Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române – Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Influența sa asupra dezvoltării vieții spirituale a românilor

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii.

În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”.

Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.

Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de „baroc brâncovenesc”.

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Şcheii Brașovului.

S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.

În 1689 l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitorul mitropolit, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărți românești, grecești, slave și chiar arabe, turcești și georgiene.

Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”.

În 1707 a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește.

Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli.

O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural.

În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al tiparului.

Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă).

Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia.

Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor.

Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești.

Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii noi:

- la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huși),

- la Snagov în 1694,

- la Râmnicu Vâlcea în 1705,

- la Târgoviște în 1708,

toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit.

S-au tipărit felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă.

 

Ctitor de sfinte lăcașuri

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.

Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi și alta la Mogoșoaia, lângă București.

După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi:

- biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut,

- biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut

și

- biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, existentă și azi în centrul capitalei, fiind recent restaurată.

Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; în față, statuia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; în față, statuia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doicești (județul Dâmbovița).

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite:

- Mănăstirea Sâmbăta de Sus,

- Mănăstirea Surpatele,

- Mănăstirea Polovragi

și

- Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi (județul Prahova).

Mănăstirea Hurezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hurezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Martirizarea

După mazilirea sa, din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul și închis la Edicule, împreună cu familia sa.

El a fost acuzat de relații ascunse cu dușmanii Porții Otomane (marile puteri creștine din acea vreme: Rusia, Polonia, Austria și Veneția), de corespondența sa cu Viena și Moscova (cărora le-ar fi furnizat informații secrete despre turci), de cumpărarea de moșii și construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena și Veneția, precum și de baterea de monede purtând chipul său.

Pentru a i se cruța viața, i s-au cerut 20.000 de pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar și pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.

Pe 15 august 1714, când creștinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalți prizonieri, la Yali Köskü („Pavilionul mării”).

Erau prezenți sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei, Rusiei și Austriei.

Li s-a cerut să renunțe la credința ortodoxă strămoșească, pentru a fi grațiați, dar voievodul și-a încurajat fiii sa fie statornici în credință, fiind singurul bun ce le-a mai rămas.

Înfuriat, sultanul a poruncit sa fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credința.

Dar Brâncoveanu, îndurerat, și-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta!” și a întins singur capul său călăului.

Cele șase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe ulițele cetății.

Iată cum descrie Gheorghe Șincai în Cronica românilor martiriul dreptcredinciosului voievod:

Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele…

Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit.

Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”.

Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare.

Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.

Martiriul brâncovenilor - de Constantin Lecca - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul brâncovenilor – de Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Proslăvirea ca sfânt

La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului și Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, pentru faptele sale sfinte și înflorirea vieții spirituale și duhovnicești ortodoxe din Țara Românească.

Prăznuirea lui se face pe data de 16 august.

În anul 2014, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la martiriul din Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuț Corduneanu astfel:

Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepiscopiei Bucureștilor.

Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare.

Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică.

Capul se pune distinct într-o pânză specială.

După ce au fost așezate în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii.

De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în biserică”.

La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc o procesiune cu moaștele sfântului Constantin Brâncoveanu de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, la eveniment participând Patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi, monahi și monahii și mii de persoane.

Drumul urmat a fost cel din 1934, când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932.

Racla va rămâne expusă în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, cu excepția unor viitoare evenimente religioase.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcredinciosule voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

În cetatea Sfântului împărat Constantin și tu, împreună cu fiii tăi, voievoade Constantine astăzi pe Hristos ai mărturisit și cu puterea Sfintei Cruci pe necredincioși rușinând, cu vrednicie toți cununa muceniciei ați primit. Pentru aceasta cântări și laude aducem vouă, ca acelora ce sunteți ocrotitori și rugători pentru Biserica și neamul românesc.

 

cititi si Acatistul Sfinților Martiri Brâncoveni (16 august)

cititi mai mult despre si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.unitischimbam.ro

cititi si Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714)

 

1 – Războiul Ruso-Turc (1710–1711) a izbucnit ca consecință a înfrângerii Suediei de către Imperiul Rus în Bătălia de la Poltava.

Dimitrie Cantemir semnează “Tratatul de la Luțk” (1711) cu Petru Cel Mare, in urma căruia Moldova se aliază cu Rusia impotriva Imperiului Otoman si se recunoaște protecția Rusiei.

Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir sunt învinși la Stănilești, astfel încheindu-se “Pacea de la Vadul Husilor“.

Aceasta presupunea revenirea la vasalitate fata de Imperiul Otoman si introducerea regimului fanariot in Moldova.

 

Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714)

Constantin Brâncoveanu (n. 15/26 august 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române.

Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse la bănci din străinătate.

În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani.

Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului).

Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale.

În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.

Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale.

În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa.

Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino.

Pentru felul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în 1992.

Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la mijlocul secolului al XIX-lea putând fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață.

În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române - Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața

Origini

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente sat și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi (născută Cantacuzino).

După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni, iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, membru al familiei Cantacuzino, și unul dintre cei mai influenți boieri din din Țara Românească.

Printre frații mamei sale se numărau Șerban Cantacuzino (viitor domn), Constantin Cantacuzino stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul.

De altfel, toți cei șase frați ai Stancăi aveau să acceadă în mari dregătorii, un caz unic în istoria Țării Românești.

Copilăria lui Constantin Brâncoveanu, ca întreaga perioadă de după moartea lui Matei Basarab (1654), a fost marcată de conflictul politic intern dintre Băleni și Cantacuzini, care avea să fie soluționat abia în timpul domniei lui Șerban (1678–1688), când familia Băleanu avea să sucombe rivalilor ei.

Constantin a rămas orfan de tată în 1655, Papa Brâncoveanu fiind ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban.

La sfârșitul lunii februarie 1655 (pe stil vechi), acești mercenari (majoritatea de origine sârbă) s-au ridicat împotriva boierilor care îl sfătuiseră pe Constantin Șerban să-i concedieze și să-i dea afară din țară. Familia Brâncoveanu, în frunte cu marele logofăt Preda, era la casele din București.

Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei, în locul unde nepotul său Constantin II Brâncoveanu avea să ridice în 1712 ani o cruce de piatră, peste vechea cruce de lemn ridicată de Preda.

 

Arbore genealogic. Descendența brâncovenească și cantacuzină.

Simple gold crown.svg Antonie din Popești Preda Brâncoveanu Constantin Cantacuzino
Neagu
(postelnic)
Papa Brâncoveanu Stanca Brâncoveanu Simple gold crown.svg Șerban Cantacuzino Constantin Cantacuzino Alții
Marica Brâncoveanu Simple gold crown.svg Constantin Brâncoveanu Frați:
Barbu și Matei
Simple gold crown.svg Ștefan Cantacuzino
Patru băieți Șapte fete

Sursă: Stoicescu 1971

Preda Brâncoveanu a fost sugrumat în 1658 din ordinul lui Mihnea al III-lea. Astfel că Stanca și copii ei au rămas conform datinii în îngrijirea văduvei lui Preda, Păuna Brâncoveanu, care făcea împreună cu frații Barbu și Constantin (Matei murise deja) la 1659 o danie Mănăstirii Sadova.

Conform istoricului N. Iorga, Brâncoveanu a fost crescut de mama sa „cantacuzinește”. Un rol important l-a avut în creșterea sa unchiul din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, viitorul domn învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.

Stolnicul era un reprezentat de seamă al culturii umaniste din spațiul românesc, fiind un iubitor al literaturii și artei, creator în Țara Românească al unei școli grecești după modelul celei pe care o urmase la rândul său în Padova.

În 1674 a murit fratele Barbu, pe când se afla la Constantinopol. A fost adus în țară și îngropat la Mănăstirea Brâncoveni, iar Constantin și mama sa au donat mănăstirii cu această ocazie satul Obârșia din județul Romanați (actualmente în județul Olt). Astfel Constantin Brâncoveanu a devenit unicul moștenitor al unei averi considerabile.

 

Dregător

Harta regiunii în ajunul asediului Vienei - foto - ro.wikipedia.org

Harta regiunii în ajunul asediului Vienei - foto – ro.wikipedia.org

Brâncoveanu a înaintat repede în ierarhia boierească.

În deceniul al optulea, a deținut pe rând dregătoriile de paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea și logofăt.

În 1674, Brâncoveanu a fost trimis de domnul Gheorghe Duca la Brașov, ca să îi convingă pe boierii refugiați acolo să se întoarcă în țară.

Din delegație făceau parte și bunica sa maternă, Ilina (văduva postelnicului), și Pârvu Cantacuzino.

După negocieri lungi, între timp alăturându-li-se și Stanca Brâncoveanu, misiunea încredințată a fost împlinită.

În același an, s-a căsătorit cu Marica, fiica lui Neagoe din Popești, la rândul său fiul fostului domn Antonie din Popești.

Doi ani mai târziu, domnul a fost solicitat de turci să participe la asediul Cehrinului, iar tânărul Brâncoveanu, care menținuse relații bune cu Curtea domnească, a însoțit mica oaste.

În septembrie, la întoarcere, a aflat că unchiul său Șerban Cantacuzino fugise de Gheorghe Duca din București.

Ajuns la Adrianopol (în româna timpului Odriu) și apoi la Constantinopol, Șerban a obținut mazilirea domnului și propria numire pe tronul Țării Românești.

Urcarea pe tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, pe care Brâncoveanu îl urmase în toamna lui 1678 la Rusciuc, a avut drept consecință numirea tânărului vlăstar în dregătoriile de agă (ianuarie-decembrie 1679), ispravnic al scaunului București și mare postelnic.

Anul 1681 îl găsea la Constantinopol, unde purta discuții în numele unchiului său cu Ladislau Csàki și Cristofor Pasko, dușmanii domnului transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-și prin semnătură ca după răsturnarea lui Apafi să restabilească în Transilvania legea românească (adică religia ortodoxă) și să îl repună în funcție pe mitropolitul Sava Brancovici, persecutat și întemnițat de către calviniști pentru că nu voise să renunțe la ortodoxie.

După ce în 1683 ajunsese la porțile Vienei, Imperiul Otoman, sub suveranitatea căruia se găsea Țara Românească, a suferit un puternic recul: rând pe rând au fost pierdute de către turci în dauna imperialilor Ungaria și Transilvania, însă situația Țării Românești nu permitea înlăturarea vasalității turcești. Iorga descria situația țării astfel:

„Pe toată linia Dunăriĭ [...] eraŭ numaĭ cetățĭ de ale Turcilor. Dar nu numaĭ atîta [...] în Bugeac, în partea sudică a Basarabieĭ, din vremea luĭ Mihaĭ Viteazul încă se aduseseră Tatariĭ. [...] era de ajuns un semn, și Tatariĭ din Bugeac, de la Sudul Basarabieĭ, ca și ceĭ din Dobrogea, să invadeze Moldova și Țara-Romănească.”

Negocierile lui Șerban Cantacuzino cu împăratul Leopold au început după depresurizarea Vienei în 1683, dar nu au ajuns la o concluzie nici până în primăvara lui 1688; prevederile erau un tribut de 75.000 de taleri, plătibil împărăției, un ajutor de 6000 de soldați dați domnului în caz de nevoie (întrebarea rămânea cine îi urma să îi plătească).

O problemă persista totuși, întrucât Șerban Cantacuzino dorea să se alăture austriecilor doar după ce turcii și tătarii ar fi fost învinși, ca acești să nu poată pustii țara, pe când tabăra imperială dorea să îi atragă pe valahi mai devreme, tocmai pentru a înlesni atingerea acestui deziderat.

În ciuda acestui fapt, la 9 martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino și familia sa (stolnicul Constantin, Mihai Cantacuzino și ginerele Constantin Brâncoveanu) depuneau jurământul de credință față de austrieci, în fața solilor imperiali.

Nu s-a putut trece peste diferend, solii trimiși la 18 mai 1688 de Șerban la Viena întorcându-se fără rezultat. Austriecii au cerut trecerea imediată în tabăra lor, iar din cauză că domnul tot nu dorea să se lege, împăratul a hotărât să frângă voința domnului cu forța.

În timp ce generalul Caraffa (comandantul armatelor imperiale din Ungaria superioară și Transilvania) urma să plece pentru a asedia Belgradul cu armata principală, în Transilvania avea să rămână generalul Veterani cu 4000 de oameni.

După cucerirea Lipovei (în germană Lippa), Veterani s-a despărțit de Caraffa și a pornit via Lugoj și Caransebeș spre Orșova, ajungând la data de 14/24 august la Cerneți. În cuvintele cronicarului Radu Popescu:

Atuncé Serbanŭ Vodă de aceasta înțelegândŭ de grabŭ trimise pre nepotu-seŭ Costandinŭ Brâncoveanulŭ vel-Logofetŭ, cu cârți la Viterani Generariulŭ, cu multă rugăciune si cu multe darurĭ scumpe, ca să se întórcă înapoĭ ear’, ca nu cumva simțindŭ Turciĭ vorŭ zice că este țéra haină, si vorŭ porunci Tătarilorŭ de vorŭ veni aicĭ în țéră să o robéscă.

Atuncé Viterani Generariulŭ înțelegândŭ de aceasta, numai decâtŭ s’au redicatŭ de acolo cu tótă óstea luĭ de au venitŭ pre suptŭ munte pînă la Câmpulungŭ.

La negocierile de la Câmpulung, lui Brâncoveanu i s-au adăugat și fratele domnului, Mihai Cantacuzino și boierul Constantin Bălăceanu.

Generalul Veterani a putut fi înduplecat să părăsească țara spre Brașov, în schimbul promisiunii că Șerban Cantacuzino va trimite o solie formată din rude apropiate care să declare fățiș aderența Țării Românești la partida creștină.

În 2/12 octombrie, solii Iordache Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, Constantin Bălăceanu și Șerban Vlădescu au plecat spre Viena, însă au fost opriți după o săptămână de Veterani în Transilvania, întrucât împuternicirea nu era îndestulătoare.

Șerban Vodă l-a trimis pe Brâncoveanu cu o împuternicire validă, după acordarea căreia solii au putut să-și continue drumul.

 

Începutul domniei

Între timp, la 29 octombrie/9 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau diferende politice între el și frații săi. Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit temeiul învinuirii.

Într-o scrisoare către egumenul mânăstirii Brâncoveni, prin care cerea o contribuție la plătirea ploconului împărătesc, Constantin Brâncoveanu se pronunța asupra alegerii sale ca domn:

„Ne-am ridicat domn iar domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că știe sfinția ta că de nici unele lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea … și pentru ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele”.

După preluarea domniei, Brâncoveanu a reconfirmat mandatul solilor trimiși la Viena. Aceștia au ajuns acolo la 10 decembrie 1688, ajungând pe 30 ianuarie la următorul acord, înscris într-o diplomă: Țara Românească renunța la toate legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de Ungaria, moștenitor ai cărei regi era împăratul Austriei.

Cei doi Cantacuzini au rămas la Viena ca ostatici, garanție pentru ținerea angajamentului, însă în țară s-a întors numai Șerban Vlădescu, întrucât Constantin Bălăceanu a fost întâmpinat în Transilvania de văduva lui Șerban Cantacuzino, soacra sa, care i-a adus vestea că Brâncoveanu a dispus plătirea restului de haraciu datorat din averea rămasă de la domnul răposat.

Brâncoveanu l-a pedepsit pe boierul Șerban Vlădescu, fapt care l-a condus pe istoricul Constantin Giurescu să caute explicația în faptul că solii ar fi depășit mandatul verbal al lui Brâncoveanu, anume că înțelegerea avea să se aplice doar cu condiția lui Șerban.

Atitudinea lui Brâncoveanu i-a iritat pe imperiali, care aveau nevoie de resursele Țării Românești pentru a-și întreține trupele din regiune. În consecință, imperialii au decis să își ia cu forța lucrurile de care aveau nevoie: ducele de Baden a invadat Țara Românească dinspre Cerneți, la începutul lui noiembrie 1689, acțiune coordonată cu invazia generalului Donat Heissler dinspre nord, prin pasul Bran.

Pus în fața forței imperialilor, Brâncoveanu s-a conformat, plătind restul de tribut în acord cu diploma din ianuarie 1688, fiind nevoit să accepte iernarea în țară a 12 regimente și să predea armatei austriece 1500 de cai.

Cum a găsit însă răgazul, domnul s-a adresat tătarilor și turcilor, chemându-i spre ajutor, întrucât o incursiune a tătarilor era preferabilă jafului neîntrerupt de săptămâni al cătanelor.

În ianuarie 1690 tătarii au intrat în țară, iar Heissler se retrăgea peste graniță, urmărit de tătari.

 

Bătălia de la Zărnești

Pentru a elimina însă pericolul pe care îl reprezenta oastea imperială situată la granițele sale, Brâncoveanu a pornit în vară o ofensivă cu ajutorul turcilor și al curuților comandanți de pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli. Luând-o pe poteci de munte, au ocolit Branul, putând astfel să-l ia prin surprindere oastea formată din austrieci și secui: Bătălia de la Zărnești a fost catastrofală pentru imperiali, generalul Heissler fiind luat prizonier.

Tot acolo a murit și Constantin Bălăceanu. Deși l-au încoronat pe Tököli principe al Transilvaniei, sosirea armatei ducelui de Baden i-a determinat pe învingători să se retragă la sudul Carpaților.

În conflictul dintre turci și austrieci, vara lui 1690 a dus mutarea frontului la nord de Dunăre și în vest, Țara Românească scăpând de greutățile pe care le aducea statutul de câmp de luptă.

Astfel relațiile lui Brâncoveanu cu imperialii s-au îmbunătățit rapid. Era în interesul lui să mențină relații bune cu ei, întrucât exista perspectiva întoarcerii forțelor, cât și a căderii sub stăpânirea austriacă odată cu încheierea viitorului tratat de pace.

Imperialii aveau nevoie de el, întrucât pe timp de război domnul Țării Românești era cea mai bună sursă de informații despre ceea ce se petrecea în Imperiul Otoman, el fiind în legătură permanentă cu capuchehaialele sale de pe lângă Poartă, cu pașii din Silistra, Nicopole și Vidin și avea agenți pe lângă alți demnitari ai Imperiului Otoman.[46] Relațiile au fost intermediate de contele de Erbs, luat prizonier la Zărnești.

Restul domniei lui Brâncoveanu a însemnat o perioadă lungă de pace.

Bătălia de la Zărneşti-Tohani (11/21 august 1690) - foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Bătălia de la Zărneşti-Tohani (11/21 august 1690) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Până la Tratatul de la Karlowitz

Brâncoveanu era un dușman al Cantemireștilor din Moldova. Constantin Cantemir îi trimisese generalului Heissler fonduri bănești, când acesta din urmă ocupase Bucureștii.

Când domnul Moldovei a murit în primăvara lui 1693, a fost succedat pe tron de fiul său Dimitrie, care ținea corespondență cu Maria Cantacuzino (văduva lui Șerban).

Brâncoveanu a acționat repede la Constantinopole întru schimbarea tânărului Dimitrie: a logodit-o pe fiica sa Maria cu boierul Constantin Duca (fiul fostului domn moldovean Gheorghe Duca) și a obținut numirea pe tron a acestuia. Constantin Duca s-a dovedit o dezamăgire, întrucât represiunile sale crunte împotriva partidei adverse au stârnit mânia marelui vizir, care a trebuit să fie stinsă cu pungile de bani ale domnului Țării Românești.

În iunie 1693 Țara Românească a fost zguduită de vestea că turcii și tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia. Brâncoveanu a mers la Rusciuc, unde vizirul l-a primit cu multă căldură.

Sfatul său în consiliul de război ca invazia să se facă pe la Teleajen a fost primit cu unanimitate, însă evoluțiile din apropierea Belgradului au salvat țara de la efectele trecerii acestor armate, trupele credincioase sultanului fiind nevoite să pornească spre Belgrad.

În 1695, sultanul Mustafa al II-lea a pornit într-o expediție în Ungaria. A cucerit Lipova și l-a omorât pe generalul Veterani lângă Lugoj.

Lui Brâncoveanu i-a revenit sarcina de a apăra Dunărea la Cerneți, misiune de care s-a achitat întru totul. În plus, a fost nevoit să repare cetatea Cladova.

La întoarcere, sultanul a intrat în țară, așa că domnul a fost obligat să îl întâmpine, însă acest lucru a suscitat frici, întrucât se credea că i-ar fi putut pica în mână scrisori compromițătoare. Brâncoveanu nota pe marginea calendarului:

„† Septemvrie 18 dni, Miercuri mĭ-au venit veaste de la Cornea vel ban, de la Cerneț, că pogoară Inpăratul Sultan Mustafa pe la Rușava, să treacă pen țară, să meargă la Necopoe.

† Septemvrie 20 dni, ne-au venit ferman să meargem înnaintea Inpăratului.”

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699)-  Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699 - foto preluat de pe istoria.md

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699)- Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699 – foto preluat de pe istoria.md

 

După Tratatul de la Karlowitz

După încheierea tratativelor de pace de la Karlowitz, în Peninsula Balcanică s-a restabilit un echilibru între austrieci și otomani.

În prima lună a anului 1700, Brâncoveanu a fost nevoit să părăsească scaunul, pentru a-i da ajutor hanului tătar împotriva nogailor răsculați. A tăbărât la Drăgănești, unde a primit ordin de la sultan să se întoarcă, întrucât problema se rezolvase între timp.

Pe plan intern, a fost urzită o intrigă împotriva domnului și a Cantacuzinilor, de către Dumitrașcu Corbeanu, Grigore Băleanu și Radu Hrizea Popescu.

Complotiștii au înaintat plângerea unui dregător turc, care însă s-a adresat lui Brâncoveanu.

Boierii au fost închiși, însă domnul a trebuit să răscumpere bunăvoința turcilor cu 300 de pungi, constând din 67.500 de taleri din vistierie și 82.500 din veniturile proprii.

Pe plan extern, intrigile lui Brâncoveanu au obținut în același an mazilirea lui Antioh Cantemir, care a fost depus la Constantinopol în temnița ordinară. În locul său a venit Constantin Duca, în care domnul Țării Românești își pierduse încrederea.

În scurt timp Duca s-a făcut nepopular, iar boierii moldoveni băjeniți au fost primiți de Brâncoveanu, care a intermediat discuțiile lor cu solul trimis de Duca pentru negocieri.

O lovitură pentru mândria lui Brâncoveanu a fost firmanul Porții din care reieșea că Duca ceruse deasupra capului său predarea boierilor, lucru pe care domnul valah l-a evitat prin mijloace diplomatice.

În 1702, după ce l-a primit cu mare fast pe ambasadorul britanic la Constantinopol William Paget, aflându-se la Mânăstirea Brâncoveni, domnul Țării Românești a fost informat despre schimbarea marelui vizir cu Mustafa Pașa Taltaban, cunoscut pentru cruzimea și lăcomia sa.

Pe lângă faptul că a primit un consistent plocon de numire în funcție, acesta a dispus ca țara să plătească întregul haraci odată, ceea ce a necesitat mari eforturi până la capătul anului; în scurt timp a fost omorât și înlocuit cu Rami Efendi.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Adrianopol

Anul 1703 a reprezentat un moment de răscruce pentru Constantin Brâncoveanu.

A primit informații că o grupare adversă, din care făcea parte și Alexandru Mavrocordat, complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situația.

O solie condusă de Kuciuk Selin a ajuns la București în aprilie, unde i s-a prezentat domnului firmanul din partea vizirului, în care era invitat să meargă la Adrianopol (unde era stabilită la acel moment Poarta), pentru ca „să sărute poala împărătească”.

Curtea a fost cuprinsă de panică; în fapt, după cum au aflat trimișii domnului, intențiile vizirului erau rele.

Plecarea lui Brâncoveanu a fost amânată cu patru săptămâni, întrucât s-a îmbolnăvit de erizipel; imbrohorul a cerut să-l vadă pe domn, însă s-a convins că boala nu era simulată, „văzându-l umflat la cap, obraz și gât, de abia recunoscându-l”.

Abia în mai a putut Brâncoveanu să părăsească Bucureștii, după ce a fost convins de Cantacuzini (conform lui Ion Neculce) să nu aleagă calea exilului.

Din alaiul impresionant făceau parte stolnicul Cantacuzino, toți boierii mari, mitropolitul țării, medicul Iacob Pylarino, în total 1500 de persoane.

În spatele deplasării foarte lente nu era numai sănătatea convalescentă a domnului, ci și nevoia de a temporiza pentru a cumpăra bunăvoința dregătorilor Porții.

În tabăra de la Arnăutchioi, domnul l-a întâlnit pe Alexandru Mavrocordat, căruia i-a fost făcută o primire impunătoare și numeroase cadouri.

Ajuns în Adrianopol, a fost primit după o săptămână de vizir, care l-a anunțat că Imperiul Otoman crește haraciul de la 280 de pungi la 520, o veste primită de voievod și boieri cu multă supărare.

Totuși, decizia trebuia acceptată, iar Brâncoveanu a fost reînvestit în domnie, printr-o ceremonie în care vizirul i-a îmbrăcat pe domn și pe boieri în caftane valoroase.

Sumele luate la plecare se dovediseră neîndestulătoare, astfel că boierul Toma Buculbașa a sosit din țară cu pungi de bani, fiindu-le făcute cadouri mamei sultanului și sultanului însuși.

Audiența la sultan a fost scurtă, padișahul limitându-se la a-i da sfaturi banale lui Brâncoveanu, care era confirmat în domnie pe viață.

În restul timpului petrecut la Adrianopol, domnul a lucrat ca să fie schimbat Constantin Duca de pe tronul Moldovei.

Marele vizir i-a propus lui Brâncoveanu scaunul, însă la sfatul stolnicului Cantacuzino, acesta a refuzat, întrucât era vorba de o încercare de a-i stoarce mai mulți bani.

A fost impus protejatul său, Mihail Racoviță. Drumul la Adrianopol, audiența la sultan și întoarcerea victorioasă la București au fost imortalizate într-o frescă la Palatul de la Mogoșoaia, distrusă între timp.

Toma Cantacuzino rămăsese după episodul Adrianopol pe lângă Poartă, însă a fost schimbat pentru că începuse să ducă o politică independentă, încercând chiar o apropiere de Dimitrie Cantemir. În locul său, Brâncoveanu l-a trimis pe Ștefan Cantacuzino.

Conform istoricilor Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, este posibil ca în această perioadă să fi început răcirea relației lui Brâncoveanu cu Toma și Mihai Cantacuzino.

Situația țării era agravată de schimbările frecvente din ierarhia Imperiului Otoman, ultimele luni ale anului 1704 văzând numirea în funcția de vizir a doi dușmani ai lui Brâncoveanu (Ahmed Calaili și Tebendar Mehmed).

La începutul anului 1705, prin intermedierea lui Alexandru Mavrocordat și a patriarhului Dosithei, Brâncoveanu a ajuns la o înțelegere cu Antioh Cantemir, cele două părți angajându-se să nu se pârască între ele la Poartă.

În consecință, Mihail Racoviță a fost mazilit, iar pe la mijlocul anului Antioh Cantemir și-a început a doua domnie.

Anul 1706 a adus mai multe cereri de bani din partea turcilor, iar tentativele de negociere nu au dat roade; în consecință, Brâncoveanu a contribuit din propria vistierie pentru a acoperi sumele cerute, la care se adăugau cheltuielile prilejuite de numirea unui nou mare vizir, Gin Ali Pașa.

 

Conflictul cu familia Cantacuzino

În iunie 1707, Mihai Cantacuzino a fost schimbat din funcția de mare spătar, iar stolnicul Constantin Cantacuzino a fost rechemat de la Constantinopol.

Rușii au făcut demersuri ca Mihai Cantacuzino să fie reinstituit în funcția lui, la care Brâncoveanu a răspuns că unchiul său fusese păstrat în dregătorie

„nu din cauză că ar fi slujit cu folos în treburile voastre și ale noastre, ci din cauza înrudirii pe care am avut-o cu el [...] Mihai deși deștept și ager, muncește numai pentru sine și pentru casa sa, iar nu pentru treburile obștești”.

Conflictul cu protectorii săi s-a manifestat într-o controversă asupra numirii boierului David Corbea ca rezident pe lângă curtea lui Petru cel Mare.

Acesta, un om al Cantacuzinilor, fusese trimis în Rusia la începutul anului, pentru ca în aprilie să fie încredințat de țar cu o misiune pe lângă Francisc Rakoczy.

Brâncoveanu se aștepta să fie ținut la curent cu detaliile, însă a fost ocolit dinadins, Corbea scriindu-le doar Cantacuzinilor.

În orice caz, însuși țarul Petru s-a adresat în iulie 1707 lui Brâncoveanu pentru repunerea lui Mihai Cantacuzino în funcție, însă a fost refuzat politicos, ceea ce nu a afectat însă relațiile dintre celedouă state.

În următorii ani, relațiile dintre Brâncoveanu și unchii săi au rămas foarte proaste: în timp ce Mihai cerea țarului asigurări pentru azil, stolnicul Constantin era retras de la curte la moșiile sale.

În primăvara lui 1707, atât Brâncoveanu cât și Antioh Cantemir au primit firmat de la sultan, prin care li se cerea să participe în foarte scurt timp în persoană la repararea și fortificarea cetății Bender.

Voievodului valah i se cerea să pună la dispoziție 200 de lemnari, 100 de zidari, 2.000 de salahori și 350 de care.

Deși a trimis toți meșterii, a făcut tot posibilul să fie scutit de a se prezenta în persoană, ceea ce l-a costat 30 de pungi.

În primăvara anului următor, cererea s-a repetat, țara fiind nevoită să trimită 1500 de salahori, 220 de care și 60 de toporași la Bender, efort care nu se scădea din haraci (tributul oficial).

 

Mazilirea și supliciile

Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Brâncoveanu, a ajuns la București în ziua de marți, 23 martie/4 aprilie 1714.

Ales ca să nu-l înspăimânte pe Brâncoveanu, a călătorit cu pretextul că ar avea treburi la Hotin.

Întâmpinat de ofițeri ai lui Brâncoveanu, a spus că este obosit și că ar dori să fie primit a doua zi în audiență. Del Chiaro descrie ce s-a întâmplat apoi după cum urmează:

„A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, așteptat de Brâncoveanu în marea sală de audiență unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei și urându-i bun venit îl poftește să șadă.

Turcul răspunse că nu este timp de șezut, și fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o știre rea, dar să aibă răbdare și să se supuie voinții divine și să asculte de ordinele Sultanului, și scoțând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i mazil, ceea ce înseamnă detronat.

Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoștința sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în așa fel serviciile aduse împărăției în 25 și mai bine de ani, și voind a se așeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.”

În continuare, Brâncoveanu a fost închis sub pază în sala de audiență, în timp ce Mustafa-aga a citit boierilor adunați în grabă firmanul prin care fostul domn și întreaga sa familie erau declarați haini.

Apoi a fost dat în paza boierilor, care răspundeau cu viața și averea prin ordinul sultanului de prizonier, în timp ce turcii au pornit să sigileze vistieria și cămara (tezaurul public și tezaurul privat).

Negustorii au fost la rândul lor făcuți responsabili ca boierii să nu-l facă pe mazil scăpat.

A doua zi, în ziua de Buna Vestire (25 martie/6 aprilie) a ajuns în București imbrohorul, care l-a impus boierilor pe Ștefan Cantacuzino. Tot de la Del Chiaro citire:

„Ce priveliște rară! ce schimbare unică! în același timp, doi Voevozi în aceiași Curte: unul depus, iar altul, cum susține toată lumea, impus. […]

Principele Ștefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum și de calitățile ce recunoaște fostului Voevod.

În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, îar Brâncoveanu care ședea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeța sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredințată lui decât unui străin.”

Mazilul și familia sa au fost trimiși a doua zi la Constantinopol, Brâncoveanu fiind condus de noul domn al țării. Conform lui Del Chiaro, i-ar fi spus:

„dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răsbunătoare a judecății divine.”

Până la graniță l-au condus o mână de boieri. Concomitent, la Constantinopol a fost arestată Bălașa, fiica lui Brâncoveanu, care se pregătea s-o aducă în țară pe logodnica lui Radu Brâncoveanu (Maria, fiica lui Antioh Cantemir).

Călătoria a durat circa trei săptămâni, dar în pofida speranței sale, fostul domn nu a fost închis într-unul din palatele sale, ci în închisoarea Edicule (Cele șapte turnuri), „într-un loc întunecos”.

A fost dezbrăcat de hainele domnești cu care plecase din București. Doamna Marica, o noră și doi nepoți au fost închiși într-un loc mai înalt și mai luminos.

 

Execuția

Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții:

„Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte.

Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”.

Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare.

Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.
Martiriul în cuvintele lui Gheorghe Șincai

După cum remarca N. Iorga în 1899,

„[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”.

Cert este că execuția a avut loc pe data de 15/26 august 1714, când creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului.

Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro.

În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci.

Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sf. Imperiu Roman, pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale, pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor și pentru că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat.

Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția, că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său , că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda și că a bătut în Transilvania monede de aur.

După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare.

Martiriul brâncovenilor - de Constantin Lecca - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul brâncovenilor – de Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Posteritate

După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării.

În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului.

Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă văduva domnului a inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție redescoperită în 1914.

Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, în 1932 și în 1985.

În 1932, osemintele domnului au fost identificate cu prilejul unei cercetări arheologice desfășurate la biserică, în coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice.

În 1985 au avut loc lucrări de consolidare ale mormântului, conduse de arheologul Panait I. Panait.

În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou, fiind identificate trei sicrie; într-unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase dispuse sub formă de cruce (în alt sicriu erau oasele soției și ale unora dintre urmașii săi).

Patriarhia Română a însărcinat cu această cercetare arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două persoane de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române.

Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopole, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuț Corduneanu astfel:

„Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepicopiei Bucureștilor.

Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare.

Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică.

Capul se pune distinct într-o pânză specială. După ce au fost așezate în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în biserică.”

La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc o procesiune cu moaștele de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou,

la eveniment participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi, monahi și monahii și mii de persoane.

Drumul urmat a fost cel din 1934, când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932.

Racla va rămâne expusă în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, cu excepția unor viitoare evenimente religioase.

 

Domnia

Aspecte generale

Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre.

În această situație, micile popoare din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o politică „suplă și abilă”.

Țara Românească era vasală a Imperiului Otoman, nu dispunea de armată sau de un tezaur pentru război și era prin situarea geografică foarte vulnerabilă la invazii străine.

În acest context, Constantin Brâncoveanu a adoptat o politică a „neutralității veghetoare”.

Pe plan intern, anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic; au fost luate măsuri de modernizare a aparatului statal și de reformare a sistemului fiscal.

Cancelaria statului a fost reorganizată pentru a putea menține raporturi cu străinătatea.

Din punct de vedere cultural, epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale, care au început să prevaleze asupra celor orientale: astfel s-a creat o sinteză originală națională, care îmbina ambele tradiții.

 

Politica internă

Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de avânt economic.

Din punct de vedere fiscal, a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic.

O mare parte a locuitorilor din satele aservite și-au pierdut pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea.

 

Politica externă

Context

Situația internațională a Țării Românești s-a schimbat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în ultimele două decenii, datorită ambițiilor habsburge, care au angrenat reacția celorlate puteri:

Imperiul Otoman, care arătase tot mai multe semne de slăbiciune trebuia să reacționeze, în timp ce Franța și Anglia doreau păstrarea statu quo-ului;

Rusia manifesta prime ambiții, iar Polonia făcea revendicări asupra țărilor române.

Conform lui Ionescu și Panait, țările române, semiautonome, trebuiau să devină din obiecte ale istoriei subiecte al acesteia.

Din diferite considerente, actorii mari (otomanii, habsburgii și rușii) au preferat să atragă țările române prin diplomație, decât prin forță armată.

Imperialii au încheiat în 1687 un tratat cu Mihail Apafi, privind încartiruirea de trupe și contribuția financiară la vistieria imperiului, ceea ce i-a făcut repede foarte antipatici transilvănenilor.

 

Direcții

După cum scria Iorga în 1914, „osândit să nu facă politica armelor, el [Brâncoveanu, n.m.] a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.

Chiar și după despărțirea de Cantacuzini, liniile politicii externe a lui Brâncoveanu au rămas aceleași.

 

Dezvoltarea culturală

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, voievodul fiind un fervent sprijinitor al culturii.

În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc.

Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.

Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de baroc brâncovenesc.

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.

S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.

Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”.

În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește.

Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli.

O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă).

Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia.

Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domn.

Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești.

Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huși), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la Constantinopol) care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit.

S-au tipărit felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă și georgiană.

 

Familie și urmași

Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.

Dintre cei patru fii, care au fost toți uciși împreună cu domnul la Constantinopol, doar Constantin avea la rândul său un fiu (Constantin III), iar Ștefan avea o fată, Maria (diminutive Măriuța, Marica). Maria a murit fără copii.

 

Fiii

Dintre fiii lui Constantin Brâncoveanu, cei doi mai mici nu au fost căsătoriți. Ceilalți doi au avât câte un copil, beizadeaua Constantin un băiat numit tot Constantin (viitor ban), iar Ștefan o fată căsătorită Alexeanu, care nu a avut urmași.

Nume
Portret
Date biografice
Soție
(data căsătoriei)
Urmași
Observații
Constantin II Brâncoveanu Beizadeaua Constantin II Brâncoveanu.jpg 1683-1714 Anița, fiica marelui boier moldovean Ion Balș.
(20/31 ianuarie 1706)
Constantin III
(mare ban)
A fost primul fiu al lui Constantin Brâncoveanu. Fiul său Constantin III a fost cruțat de turci, iar astfel a fost asigurată descendența Brâncovenilor din bărbat în bărbat până la 1832.
Ștefan Brâncoveanu Ștefan Brâncoveanu.jpg 1685-1714 Bălașa, fiica boierului moldovean Ilie Cantacuzino.
(27 februarie 1709)
Maria Notat pentru educația sa temeinică, scria în greaca veche.Fiica lui s-a căsătorit cu Constantin Alexeanu, dar nu a avut urmași, murind cca. 1733.[112]
Radu Brâncoveanu Radu Brâncoveanu.jpg nec.-1714 Logodit cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, dar căsătoria nu a mai avut loc. În momentul mazilirii tatălui său, sora lui Bălașa era cu soțul la Constantinopol pentru a o aduce pe mireasă în țară.
Matei Brâncoveanu Matei Brâncoveanu.jpg 1702-1714 Necăsătorit. S-au păstrat o sumă de mărturii privitoare la moartea sa. Ar fi voit să se turcească pentru a scăpa cu viața, însă tatăl lui l-ar fi convins să înfrunte moartea sau a refuzat să-și dea acordul, după cum cerea obiceiul.

Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.

 

Fiicele

Dintre cele șapte fiice ale sale, Brâncoveanu a trăit moartea a două. Nepoții care s-au născut din căsniciile celorlalte fiice nu au purtat numele Brâncoveanu.

Nume
Portret
Date biografice
Soț
(data căsătoriei)
Urmași
Observații
Stanca
Brâncoveanu
Stanca Brâncoveanu.jpg 1676-1714 Radu, fiul lui Iliaș Vodă.
(1 noiembrie 1692)
Fără urmași. Soțul ei a murit în 1705. Stanca a murit în martie 1714. Fiind pe patul de moarte, l-a văzut pe tatăl ei luat în lanțuri, ceea ce a fost luat ulterior de familie drept o premoniție.
Maria
Brâncoveanu
Maria Brâncoveanu.jpg 1678-1697 Constantin Duca
(noiembrie 1693)
  • O fată moartă în copilărie
  • Șerban Duca
Prin influența lui Constantin Brâncoveanu, soțul ei a devenit domn în Moldova, schimbat după doi ani. Duca a supraviețuit soției, care a murit de ciumă la Constantinopole, și a ajuns adversar socrului său. Șerban Duca a fost adus de bunic în Țara Românească; a murit după 1742, fără urmași.
Ilinca
Brâncoveanu
Ilinca Brâncoveanu.jpg 1681-nec.
  • Scarlatache, fiul lui Alexandru Mavrocordat.
    (1698)
  • Șerban, fiul lui Șerban Greceanu
  • Șerban Greceanu
  • Drăghicean Greceanu
  • Măricuța
  • Smaranda
  • Săftica, copilă moartă
Cf. Berindei 1989, născută cca. 1682. Data morții și locul înmormântării necunoscute. A avut cinci copii, șase nepoți și nepoate (Greceanu și Asan-Micșunești), zece strănepoți și strănepoate, din care opt au avut la rândul lor urmași.
Safta
Brâncoveanu
Safta Brâncoveanu.jpg 1687-1747 Iordache Crețulescu.
(mai 1700)
  • Radu Crețulescu
  • Constantin Crețulescu
  • Toma Crețulescu
  • Nicolae Crețulescu
  • Maria
Împreună cu soțul ei, a zidit în 1722 Biserica Crețulescu. În 1746 rămâne văduvă, ca în aprilie anul următoar să se stingă și ea. Din copiii lor se trage familia Crețulescu. A avut 17 nepoți și nepoate și 25 de strănepoți și strănepoate (plus un strănepot adoptat).
Ancuța
Brâncoveanu
Ancuța Brâncoveanu.jpg cca. 1691-1730 Nicolae Ruset.
(fiul lui Iordache Ruset)
(1705)
  • Stanca, moartă tânără
  • Maria
  • Safta
A murit la Brașov și a fost înmormântată la Mânăstirea Hurezi. Prin fiica Maria, căsătorită cu Ioniță Albescu și Constantin Argetoianu, a avut zeci de urmași. Fiica Safta a avut din a doua căsătorie cu Perill Janson un băiat mort în copilărie.
Bălașa
Brâncoveanu
Bălașa Brâncoveanu.jpg 1693-1752 Manolache Lambrino
(1708)
  • O fată moartă în copilărie.[113]
Împreună cu soțul ei a ctitorit Biserica Domnița Bălașa din București, unde este îngropată.
Smaragda
Brâncoveanu (alt. Smaranda)
Smaragda Brâncoveanu.jpg 1696-nec. Constantin Băleanu, fiul lui Grigorie.
(Rusalii 1712)
Fără urmași. Smaragda a murit înainte de 10 octombrie 1735.

Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.

 

Ctitorii brâncovenești

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.

Încă înainte de a ajunge domn, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia, lângă București.

După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi:

- biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut,

- biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut

și

- Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată.

Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; în față, statuia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; în față, statuia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița, în 1706.

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin și Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de Brâncoveanu sunt Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.

Mănăstirea Hurezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hurezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Averea

Anvergura averii lui Constantin Brâncoveanu a făcut impresie încă din timpul vieții sale. Este un fapt bine încetățenit că în capitala Imperiului Otoman era concurență între funcționari pentru a fi trimiși cu treburi în Țara Românească, întrucât bacșișurile plătite de domn erau foarte generoase.

Brâncoveanu nu a pregetat să folosească fondurile sale personale în multe situații când vistieria statului nu putea suporta cheltuielile formale și informale pe care le presupunea vasalitatea față de otomani.

Averea a fost de altfel și cauza principală a mazilirii sale, sultanul și marele vizir promițându-și mari beneficii (mai ales) de pe urma confiscării averilor mobile.

În 1708, Brâncoveanu avea în stăpânire 111 sate și moșii. El avea pe întreaga întindere a țării terenuri agricole fertile, vii, heleșteie și bălți cu pește, pe lângă sume de bani, parte din ei depusă în străinătate, obiecte prețioase („scule”, în jargonul timpului) și bijuterii.

Ionescu și Panait observă că Brâncoveanu a profitat de procesul socio-economic de dezagregare a proprietății de obște, materializat în neputința țăranilor de a-și menține micile ocini. În consecință, Brâncoveanu cumpăra astfel de suprafețe de pământ, deseori aflate în vecinătatea proprietăților sale proprii.

 

Istoriografie

Surse

Față de marea majoritate a domniilor din spațiul românesc, privitor la cea a lui Constantin Brâncoveanu s-au păstrat o multitudine de izvoare.

Printre sursele primare sunt două cronici dedicate exclusiv anilor săi de domnie (cronica lui Radu Greceanu și cronica Anonimului brâncovenesc), două cronici ale Țării Românești (a lui Radu Popescu, care acoperă perioada în care a domnit integral și Letopisețul Cantacuzinesc – parțial), scrierile lui Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică și Întâmplările Cantacuzinilor și Brâncovenilor în Valahia) și cronica secretarului venețian al voievodului, Anton-Maria Del Chiaro (Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia).

De asemenea se adaugă documente interne, precum însemnările personale ale lui Constantin Brâncoveanu (pe un calendar, editate de istoricul Emil Vîrtosu), corespondența, condica marii logofeții, condica vistieriei, anatefterul și catastiful, și documente externe, de o „impresionantă diversitate”, după cum observa istoricul Andrei Busuioceanu.

 

Istoriografia modernă

În perioada fanariotă – o perioadă de declin pentru scrierea istoriei – domnia lui Constantin Brâncoveanu nu a fost tratată; nici în perioada pașoptistă, care a utilizat trecutul istoric pentru a avansa emanciparea națională, nu s-a tematizat decât episodul morții, conceput ca prag al trecerii într-o nouă epocă nefastă.

Mihail Kogălniceanu, preopinentul ideii că neînțelegerile dintre Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir ar fi fost cauza eșecului înlăturării dominației otomane, a contribuit editând o culegere de fragmente din cronici (Fragments tirés des chroniques […]), însă cercetarea riguroasă a demarat doar cu sinteza de istorie a lui Alexandru D. Xenopol, din a doua jumătate a veacului.

Opul lui Xenopol (mai precis, volumul al VIII-lea al Istoriei românilor din Dacia traiană) poartă pecetea preponderenței surselor de politică externă, domeniu tratat în principal din această cauză; Andrei Busuioceanu consideră că istoricul a exagerat în ce privește iscusința diplomatică a lui Brâncoveanu, inferând asupra ei de la neobișnuit de lunga domnie, totuși a reușit să impună această idee și imaginea de diplomat în istoriografie.

Un pas important l-a constituit editarea de către Constantin Giurescu și Nicolae Dobrescu a cărții Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, cuprinzând preponderent documente din arhivele de la Viena, precedate de un studiu amplu scris de Giurescu.

N. Iorga i-a consacrat domnului mai multe analize și studii de-a lungul carierei sale, printre ele o serie de publicații cu ocazia împlinirii a două secole de la martiriul Brâncovenilor; de-a lungul timpului și-a modificat vederile, renunțând de exemplu după Marea Unire din 1918 să-l mai prezinte pe domn drept personalitate a întregului neam românesc.

 

Perioada comunistă

Conform istoricului Lucian Boia, după ce în primă fază sub regimul comunist a fost supus paradigmei luptei de clasă și criticat pentru măsurile fiscale aspre și opresiunea țăranilor, Constantin Brâncoveanu a fost pe deplin reabilitat în perioada ceaușistă a epocii comuniste.

Istoricul nota că tot în epoca stalinistă, în manualul lui Mihai Roller – un reper pentru istoriografia comunistă – în cazurile lui Brâncoveanu și Ștefan cel Mare erau subliniate mai puternic relațiile țărilor române cu Rusia decât relațiile dintre țările române.

Deși au apărut mai multe cărți în întreaga epocă comunistă, la capătul ei încă nu fusese scrisă o monografie care să prelucreze critic tot materialul disponibil.

 

Aspecte mitografice

Privitor la crearea panteonului național român de-a lungul timpului, Boia observa că domni pașnici precum Brâncoveanu, Alexandru cel Bun și Neagoe Basarab și-au găsit locul, deși pare de nedisputat poziția privilegiată a eroilor războinici.

În ultima fază a regimului comunist, oficialii ideologici Mircea Mușat și Ioan Pătroiu au produs o listă a marilor epoci ale istoriei române, epoca lui Brâncoveanu avându-și locul în rândul celor determinate de domniile unor Burebista, Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul și Cuza, șir încoronat de dictatorul Nicolae Ceaușescu.

Figura domnului fusese utilizată însă și sub regimul monarhic (1881-1947): în timp ce la Alba Iulia, loc cu rezonanța faptelor lui Mihai Viteazul, avea loc încoronarea regelui Ferdinand, în București, alături de o pleiadă de personaje istorice, Constantin Brâncoveanu era folosit într-o procesiune de proporții imense pentru a marca simbolic continuitatea dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen cu destinul națiunii române.

 

Beletristică

Figura lui Constantin Brâncoveanu a penetrat și literatura. Chiar după martiriul constantinopolitan, în folclorul românesc au început să circule balade. Cea culeasă de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea începe cu versurile binecunoscute:

Brâncovanul Constantin
Boier vechi și domn creștin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
[...]
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoști tu pielea ta?”
„Câini turbați, turci, liftă rea!
De-ți mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncovanul Constantin!”

Pe lângă monografia din 1914 și conferințele tipărite, N. Iorga i-a dedicat domnului în anul împlinirii a două secole de la moarte o dramă în cinci acte, intitulată Constantin Brâncoveanu.

 

cititi despre Constantin Brâncoveanu si pe: unitischimbam.ro; www.sfantulgheorghenou.rowww.historia.ro; en.wikipedia.org

 

Gheorghe Duca (1620 – 1685)

Gheorghe Duca (1620 – 1685) – pe o frescă la Mănăstirea Cetăţuia

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Gheorghe Duca

Gheorghe Duca (n. 1620 – d. 31 martie 1685, Lwów, Polonia-Lituania) a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683 și al Țării Românești: noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678.

În 1680, otomanii îl numesc hatman al Ucrainei.

Gheorghe Duca (cca. 1620 – 31 martie 1685) a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 - mai 1666; noiembrie 1668 - 10 august 1672; noiembrie 1678 - 25 decembrie 1683 şi al Ţării Româneşti: noiembrie/decembrie 1674 - 29 noiembrie 1678. În 1680, turcii îl numesc hatman al Ucrainei - (frescă la Mănăstirea Cetăţuia) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Duca pe o frescă la Mănăstirea Cetăţuia foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Domnii

Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi.

În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească.

O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă.

După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Istanbul să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei.

Le era tuturor cu bine, fiind şi el din boierii ţării domnit, cît nu se plînge nime nici de o strîmbătate”, scrie cronicarul Ion Neculce.

Gheorghe Duca a continuat politica internă promovată de Eustratie Dabija, întărind boierilor şi bisericii mai multe stăpîniri de sate, păduri, fîneţe etc. şi acordînd privilegii fiscale.

Ca şi alţi domni, Gheorghe Duca s-a străduit să repopuleze ţara, împuternicind călugării unor mănăstiri sau persoane laice să aducă oameni străini pentru a întemeia noi sate, proaspeţii sosiţi urmînd să se bucure de înlesniri fiscale.

A ctitorit biserica Cetățuia, în a cărei plan se regăsește structura și elevația bisericii Trei Ierarhi din Iași.

Totuşi, prima domnie a lui Gheorghe Duca a fost scurtă (noiembrie 1665 – 21 / 31 mai 1666).

Nu se cunoaşte exact de ce a fost mazilit. (1)

Un izvor polonez spune că Gheorghe Duca ar fi fost mazilit de turci, aceştia încercînd “să pună mîna pe comorile sale” , sau pentru că domnul Moldovei ar fi conspirat cu hanul Crimeii împotriva Porţii.

Ultima cauză este indicată şi de Ion Neculce, dar cu precizarea că scrisorile lui Duca Vodă către han au fost scrise la îndemnul marelui vizir, care voia sa se convingă de fidelitatea hanului şi că Gheorghe Duca a fost mazilit pe nedrept.

Oricum, primind firmanul de mazilire, Gheorghe Duca a trimis o sumă mare de bani la Poartă, cu intenţia de a recîştiga bunăvoinţa sultanului, banii însă nu ajung la destinaţie, fiind interceptaţi de paşa de Silistra.

Domnul mazilit este dus la Istanbul (Constantinopol), iar în locul lui a fost numit domn Iliaş Alexandru.

În 1668, după domnia lui Alexandru Iliaș (c. 1635 – 1675), cu mari cheltuieli redobândește tronul.

De această dată, pornește un șir de dăjdii (dări) care sărăcesc cumplit țara, ceea ce dezlănțuie în octombrie 1671, Răscoala lui Mihalcea Hâncu (2).

Răscoala a fost cu greu potolită, în 1672, cu ajutor turco-tătar.

În cele din urmă, Duca îl nemulțumește pe sultanul venit în persoană, pentru războiul cu polono-lituanienii de la Camenița, în chestiunea Zaharelelor, fiind aproape să-și piardă chiar viața.

Este înlocuit la domnie în 1672 cu Ștefan Petriceicu.

După doi ani, prin mijlocirile Cantacuzineștilor din Țara Românească, Duca este numit domn în 1674, în Țara Românească.

La început totul pare să fie pe placul Cantacuzineștilor, însă sunt neglijați din ce în ce mai mult, astfel încât relația dintre ei și domnitor se răcește și duc la înlocuirea lui în 1678 cu Șerban Cantacuzino.

Duca este mutat în Moldova, unde este numit în domnie pentru a treia oara în noiembrie 1678, în locul lui Antonie Ruset.

Se poartă mai bine pentru ceva timp, cu scopul de a înșela aparențele, dar în cele din urmă dă frâu liber pornirilor sale avare, urcă dările, dar născocește și altele noi, cu scopul de a acoperi cheltuielile pentru nunta fiicei sale, dar și pentru a mijloci dobândirea domniei Ucrainei căzăcești, pe care o luaseră de curând otomanii.

Drept recompensă, otomanii îl numesc, în 1680/1681, hatman al Ucrainei, având curțile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, și la Țigănauca, în fața Sorocii.

Începînd cu această perioadă Gheorghe Duca se intitulează „domn al Ţării Moldovei şi al Ţării Ucrainei”.

Stăpînirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat pînă la sfîrşitul anului 1683, perioada în care aici s-au strămutat multe familii de moldoveni care au întemeiat sate, au restabilit oraşele distruse în timpul ostilităților ruso-turce.

Se încearcă și un complot împotriva lui, dar nu reușește.

În aprilie 1683, merge la Viena pentru a-i ajuta pe turci la asediul cetății.

În lipsa lui, dar și datorită insuccesului turcilor la Viena, boierii se răscoală, la îndemnul lui Ștefan Petriceicu, iar polono-lituanienii și cazacii invadează țara.

Duca este prins la întoarcere, la 25 decembrie 1683, și dus în Polonia, unde moare în închisoare, în 1685.

A fost căsătorit cu Anastasia, fiica Dafinei, soția lui Eustatie Dabija.

A ctitorit Biserica Cetățuia, în al cărei plan se regăsește structura și elevația monumentului Trei Ierarhi din Iași.

 

1 – mazilit – Care a fost detronat sau scos dintr-o demnitate. (dexonline.ro)

2 – Răscoala moldovenilor dintre Prut și Nistru – “Răscoala lui Mihalcea Hâncu” (9 decembrie 1671) – Moldovenii erau nemulţumiţi de taxele mari şi foarte numeroase impuse de conducătorul ţării, precum şi de către boierii greci.

Hîncu a reuşit să adune undeva la circa 8.000 de răsculaţi cu care porneşte din zona Hînceşti (n.r. – Republica Moldova) către capitala Iaşi.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

cititi mai mult despre Gheorghe Duca si pe: en.wikipedia.org

Răscoala moldovenilor dintre Prut și Nistru – “Răscoala lui Mihalcea Hâncu” (9 decembrie 1671)

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Răscoala moldovenilor dintre Prut și Nistru – “Răscoala lui Mihalcea Hâncu” (9 decembrie 1671)

Boierul moldovean Mihalcea Hâncu, născut la Secăreni (in prezent, în raionul Hâncești din R.Moldova), a avut un destin cu adevărat deosebit.

A condus o rascoala impotriva domniei, a ctitorit o mănăstire, a ajuns in vârfurile puterii, dar a fost și robit de tatari.

A fost cântat în balade, a dat limbii române câteva expresii, in cinstea sa au fost denumite orașul Hâncești și strada principala a acestuia, precum și mânastirea pe care a ctitorit-o.

Astazi ne amintim de el pentru că a declanșat rascoala orheienilor, lapușnenilor și sorocenilor impotriva domnitorului Gheorghe Duca, una din cele mai mari rascoale din istoria Moldovei.

De atunci a ramas expresia ,,Voda da și Hâncu ba”.

 

Răscoala moldovenilor dintre Prut și Nistru de la 9 decembrie 1671

Moldovenii erau nemulţumiţi de taxele mari şi foarte numeroase impuse de conducătorul ţării, precum şi de către boierii greci.

Hîncu a reuşit să adune undeva la circa 8.000 de răsculaţi cu care porneşte din zona Hînceşti (n.r. – Republica Moldova) către capitala Iaşi.

În prima fază, rebelii au avut succes cucerind Iașiul și punând stapanire pe curtea domnească, din care fugise Duca-vodă, după ce jefuiesc casele boierilor, omorând mai mulţi greci pe care îi considerau vinovaţi de situaţia în care se afla Moldova.

Unele surse il prezinta pe Hâncu și ca domn al Moldovei în perioada decembrie 1671-ianuarie 1672, cât timp rasculații au controlat capitala.

Totuși, stăpanirea lui Hâncu nu a durat mult, pentru ca Gheorghe Duca s-a intors in curând cu oaste și sprijin din partea turcilor și tătarilor.

La inceputul anului 1672, s-au dus o serie de lupte dintre forțele lui Duca și rebelii lui Hancu, aceștia din urma fiind intr-un final invinși.

A urmat represiunea lui Gheorghe Duca, mulți orheieni, lapușneni și soroceni fiind duși in robie, spânzurați sau trași in țeapa.

Mihalcea Hâncu a reuşit să se refugieze la cazaci, de unde va reveni în Moldova în anul 1673, când pe tronul ţării se afla Ştefan Petriceicu.

El avea să moară în anul 1698.

Pe noul domn Ștefan Petriceicu, Hancu l-a slujit cu credința, lucru pentru care a primit o moșie.

Dupa puțin timp, in 1674, a fost luat in robie de tătari, iar fiul sau, Dumitrașcu Hancu, a trebuit să vândă o mare parte din avere pentru a-l răscumpara.

A fost eliberat, în anul 1678, și potrivit legendei a ctitorit celebra mănăstire aflată în raionul Nisporeni din Republica Moldova care ii poarta numele, dupa ce a jurat ca o va face dacă va scăpa din robia tătărească.

Mănăstirea Hâncu din Republica Moldova - foto preluat de pe moldova.md

Mănăstirea Hâncu din Republica Moldova – foto preluat de pe moldova.md

Manastirea (foto) a fost înființata tot pe 9 decembrie, in 1678, printr-un act de donație facut de Mihalcea Hâncu.

O alta legenda despre inființarea manastirii este legata de una din fiicele lui Hancu, care i-a cerut tatalui sau ridicarea unui schit.

In noua manastire ea urma sa se calugareasca, luand numele de Parascheva (de unde și numele hramului bisericii din manastire).

Nu se știe despre care fiica a lui Hancu este vorba exact, acesta avand, cu soția sa Marula, trei fete, Maria, Alexandra și Chelsia.

Pe langa cele trei fiice, Mihalcea Hancu a mai avut și doi feciori, Dumitrașcu, cel care l-a rascumparat din robie, și Donie, ucis de Gheorghe Duca, probabil in contextul rascoalei.

Mihalcea Hancu a murit in 1698, dupa ce in ianuarie din același an și-a facut testamentul.

Până la noi nu a ajuns vreo imagine a lui Mihalcea Hancu, dar s-a pastrat inelul de argint al acestuia, care se gasește in prezent la Muzeul Național de Istorie și Arheologie din Chișinau.

Monograma „M M” de pe inel vine de la ,,Mihalcea medelnicer” (1) (funcția pe care o avea Hancu atunci cand a fost facut inelul).

 

Răscoală a moldovenilor dintre Prut și Nistru (9 decembrie 1671) povestită de Dimitrie Cantemir

Poveste despre viața si faptele domnitorului moldovean Constantin Cantemir, rezumatul lui Theophilus Siegfried Bayer in latină si rusă la opera lui Dimitrie Cantemir (Moscova, 1783).

“Vodă se invoiește cu ușurința, vestește ca a parasit domnia și cere sloboda trecere spre Țarigrad. Rasculații se invoiesc.

Duca, ieșind din Iași, ajunge la Galați (un oraș așezat pe malul Dunarii), de unde il inștiințeaza pe sultan despre rascoala moldovenilor.

Sultanul ii poruncește sa ia cale intoarsa și, cu tatarii oranduiți, sa-i spulbere pe rasculați și sa-i macelareasca pe toți pana la unul.

S-a folosit Duca nu numai de sfaturile, ci și de brațul lui Cantemir impotriva dușmanilor sai; caci rasculații, afland știrea despre intoarcerea Ducai și venirea tatarilor, se aduna in campia Orheiului și jura sau sa moara, sau sa nu-l primeasca pe Duca in domnie.

Cantemir este trimis de Duca cu o parte din tatari, ii pune pe fuga pe rasculați, ii risipește și ii silește sa se supuna stapanirii domnului.

Intorcandu-se Duca, ii este foarte mulțumitor lui Cantemir și il cinstește cu slujba de mare clucer.”

Sursa traducerii (dupa manuscrisul original pastrat la Sankt Petersburg): Dimitrie Cantemir, Viața lui Constantin Cantemir, Text stabilit și tradus de Radu Albala, București, 1973

 

Surse:

[1] http://tanchistiiinvizibili.wordpress.com/2013/12/08/rascoala-lui-mihalcea-hancu/

[2] http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2014/01/09/rascoala-a-moldovenilor-dintre-prut-si-nistru-1671-povestita-de-dimitrie-cantemir.

https://glasul.info/rascoala-moldovenilor-dintre-prut-si-nistru-de-la-9-decembrie-1671.

 

1 – medelnicer - Titlu dat în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova, boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mâini și servea bucatele; boier care avea acest titlu.

†) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (secolul al XVII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Cuv. Teodora de la Sihla

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a trăit în Moldova secolului al XVII-lea, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților. Biserica Ortodoxă Română o prăznuiește pe data de 7 august.

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a trăit în Moldova secolului al XVII-lea, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților. Biserica Ortodoxă Română o prăznuiește pe data de 7 august - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Sf. Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători (județul Neamț), din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, în vremea domniei lui Vasile Lupu și a Mitropolitului Varlaam al Moldovei. Tatăl său, Ștefan Joldea, era fratele voievodului Ioan Joldea al Moldovei, fiind boier cu rang de comis și armaș al Cetății Neamț.

Fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail.

Neavând ei copii, iar sufletul Teodorei mereu arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la aceasta îndemnând-o și duhovnicul ei, precum și firea ei singuratică, a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești (în apropiere de Focșani, actualmente în comuna Urechești). De asemenea, și soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor.

La Schitul Vărzărești, se nevoiau vreo treizeci de maici, sub călăuzirea egumenei lor, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o și pe Teodora cu dragoste în acel liman al liniștii, îndrumând-o în cele sfinte și fiindu-i ca un părinte spiritual.

Vremurile erau însă neprielnice pentru țările române. Imperiul otoman, în încercarea sa de a pătrunde până în inima Europei, asediază Viena, în 1683. La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca, iar în Țara Românească Șerban Cantacuzino. Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la această campanie, cu oștenii lor. Aliații turcilor, tătarii, în drumul lor spre Viena, au trecut și prin țările române. Profitând de absența celor doi voievozi români și a oștilor acestora, tătarii au jefuit cumplit zonele prin care au trecut. Primejduită fiind și mănăstirea Vărzărești, egumena Paisia a luat cu sine pe Teodora și pe alte câteva ucenice (căci celelalte se risipiseră) și s-au retras în locuri mai ferite, la hotarul dintre munții Buzăului și ai Vrancei. Aici au ridicat un altar și o locuință modestă, nevoindu-se în veghere, rugăciune și post, ziua și noaptea. Nu după multă vreme, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă și istovită de nevoință și boală, s-a săvârșit din viață. Teodora, oțelită sufletește și trupește, și-a continuat însă strădaniile pustnicești.

Dupa adormirea maicii sale duhovnicești, schimonahia Paisia, și după aproape zece ani de nevoință în munții Buzăului, Cuvioasa Teodora s-a întors în Moldova. Chemată parcă de locurile copilăriei sale, s-a îndreptat spre munții Neamțului poposind mai întâi, spre a cere sfat, la Mănăstirea Neamț. Aici s-a rugat fierbinte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și s-a sfătuit cu starețul de atunci al mănăstirii, căruia îi povestește toată viața ei de mai înainte. Obișnuită cu pustnicia, îi cere acestuia binecuvântarea să petreacă în aceeași viețuire în locurile sihăstrești din apropiere. Nu de multă vreme luase ființă Schitul Sihăstria (prin anii 1650), hărăzit nevoitorilor dornici de liniștire mai adâncă din mănăstirile Neamț și Secu. Starețul de la Neamț a îndrumat-o către egumenul de atunci al schitului Sihăstria, iero-schimonahul Varsanufie. Acesta, cercetând-o și aflând darul și râvna ei, o îndrumă pe Teodora: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările și ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârșirea din viață. Dacă nu vei putea, poți să te retragi la o mănăstire de maici”.

Așa a ajuns Cuvioasa Teodora viețuitoare la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adăpost, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi. Şi s-a nevoit acolo Cuvioasa vreme de mulți ani, în post și rugăciuni, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsuri, gânduri și mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel de la Schitul Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbătă, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.

După un timp a răposat duhovnicul Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, deoarece nimeni nu știa locul unde se afla. Hainele i se rupseseră și se mai hrănea doar cu fructele pădurii. Cuvioasa a dobândit însă darul rugăciunii, al lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, uitată de oameni, dar acoperită de darul Duhului Sfânt. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, care se poate vedea și astăzi.

Ajungând Cuvioasa Teodora aproape de sfârșitul vieții ei pamântești, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtășească. Prin voia Domnului, starețul de la Schitul Sihăstria a observat cum duceau păsările fărâmituri în pustie și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Aceștia au ajuns noaptea în apropiere de peștera Cuvioasei Teodora și au văzut-o cum se ruga, înconjurată de o văpaie de foc ceresc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume și le-a cerut să aducă un duhovnic, care să o împărtășească. A doua zi, frații au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine și după ce Fericită Teodora și-a făcut cuvenită spovedanie, a primit Dumnezeieștile Taine și, mulțumind Părintelui Ceresc pentru toate, și-a încredințat sufletul în mâinile Domnului. Apoi călugării au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peștera în care viețuise. Se petreceau acestea în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

 

Moaștele

Trupul Sf. Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei într-o raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni – Iași, Mihail Sturza a adus sfintele moaște în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei.

În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Lavra Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în peșterile de la Pecerska, așezate într-o raclă de preț, cu inscripțiile în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.

Părticele din moaștele Sf. Teodora de la Sihla se mai află și la:

- Schitul Sihla, comuna Vânători, județul Neamț;

- Mănăstirea Mihai Vodă din București.

 

Proslăvirea ca sfântă

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuvioasei Teodora de la Sihla (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuită în fiecare an la 7 august.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Cele pământești părăsind și jugul cel aspru al pustniciei în peșterile schitului Sihla asupra ta luând, te-ai făcut mireasă a lui Hristos, fericită Teodora. Cu rugăciunea pe îngeri ajungând, cu postul și lacrimile pe diavoli arzând, ai biruit slăbiciunea firii omenești și, pe mulți sihaștri din Carpați întrecând, la cele cerești te-ai mutat, lăsându-ne nouă mângâiere peștera și pilda viețuirii. Sfântă Preacuvioasă Teodora, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 3-lea:

Aleasă fiind de Dumnezeu pentru viața îngerească de sihăstrie, ai părăsit cele trecătoare, Preacuvioasă, și te-ai retras la Sihla în peșteră. Şi acolo fiind hrănită de păsările cerului, neîncetat ai slăvit pe Dumnezeu cel în Treime închinat. Pentru aceasta, cu credință să strigăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Teodora!

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Sfânta Teodora de la Sihla si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

†) Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657 – 1735)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul

Pârvu Mutu (cunoscut și ca Pârvu Mutu Zugravul; n. 12 octombrie 1657, Câmpulung – d. 1735) a fost un vestit zugrav de biserici și pictor de icoane, considerat ca unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai stilului brâncovenesc. Spre sfârșitul vieții a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie.

În anul 2017 Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit sub numele „Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia”, cu data de prăznuire anuală pe 7 august.

 

Viața

Născut la Câmpulung (12 octombrie 1659), Pârvu Mutu era fiul preotului Ioan Pârvescu (1623-1702). Pe când avea doar șase ani, Pârvu și-a pierdut mama, care a murit de tânără. Preotul Ioan, tatăl său, s-a retras la Mănăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung, luându-l cu el și pe Pârvu. Copilul a învățat carte la sfânta mănăstire, dar atras de frumusețea icoanelor și a picturilor murale a început și el să deprindă acest minunat meșteșug. Talentul copilului a fost remarcat de monahii zugravi din mănăstire încă de la primele creații ale acestuia. Impresionat, nașul lui Pârvu, clucerul Tudoran Vlădescu, l-a trimis pe cheltuiala sa, spre desăvârșirea învățăturii, în Moldova (în partea de nord a acesteia, denumită mai târziu, după anexarea de către Imperiul Habsburgic, Bucovina), unde Pârvu și-a petrecut șase ani de ucenicie, deprinzând tainele și meșteșugul zugrăvirii icoanelor de la călugării din vestitele mănăstiri de acolo.

Ulterior, a revenit în Țara Românească, unde a pictat mai multe ansambluri murale în biserici și mănăstiri, majoritatea acestora fiind ctitorii ale familiei Cantacuzinilor și ale Sf. voievod Constantin Brâncoveanu. Este considerat ca fiind cel mai mare pictor din epoca Brâncovenilor și a Cantacuzinilor. De asemenea, el a întemeiat la București o școală pentru pictorii bisericești.

Zugravului Pârvu i s-a zis „Mutu” nu pentru că ar fi fost cu adevărat mut, ci pentru că picta numai în stare de rugăciune a minții sau sau a inimii și, fiind cu totul transportat în sfințenia icoanelor pe care le picta, nu vorbea cu cei din jur. Se spune că dacă se întâmpla totuși să vorbească, oprea lucrarea până în ziua următoare. Era nu numai un mare artist, ci și un mare rugător.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Robaia, unde a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie. A trecut la Domnul în anul 1735.

 

Opera

Pârvu Mutu a pictat multe ansambluri murale la mănăstiri și biserici din Țara Românească. Printre cele mai importante fresce zugrăvite de el, și care s-au păstrat până în prezent, se numără cele de la bisericile din Filipeștii de Pădure, Bordești, Măgureni, Lespezi și Râmnicu Sărat, precum și cele de la Mănăstirea Sinaia și Mănăstirea Robaia. De asemenea, pictura originală a Bisericii „Sfântul Nicolae” – Negustori din București îi aparține.

Pictura lui Pârvu Mutu impresionează prin desenul remarcabil, coloritul variat și realismul compoziției. Acest din urmă aspect este accentuat mai ales în tablourile votive, dintre care se remarcă cel din pronaosul bisericii cu hramul Trei Ierarhi din Filipeștii de Pădure, unde sunt reprezentați nu mai puțin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino.

În biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Bordești (ctitorie din 1699 a căpitanului Mănăilă, dregător al lui Constantin Brâncoveanu, pictată de Pârvu Mutu, ajutat de Radu Zugravu) s-a descoperit un autoportret al său, în cadrul tabloului votiv (pictura respectivă a fost decupată printr-o tehnică specială anii ’60 ai secolului trecut și se află în prezent la Muzeul Național de Artă al României). În această frescă, neîntrecutul pictor de biserici apare ca un bărbat matur care ține în mâna dreaptă o pensulă, iar în stânga o scoică utilizată pentru amestecarea culorilor. Pictura a fost realizată în anul 1699.

Un alt autoportret al lui Pârvu Mutu se află la biserica din Filipeștii de Pădure.

Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657 - 1735) - autoportret, frescă de la Biserica din Bordeșt- foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657 – 1735) – autoportret,
frescă de la Biserica din Bordești- foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Proslăvirea

PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a anunțat că Sfântul Sinod, la propunerea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului și a Arhiepiscopiei Bucureștilor, va proslăvi în ședința din iulie 2017 pe marele rugător isihast și pictor Pârvu Mutu, care va avea numele de „Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul de la Mănăstirea Robaia”. Acest anunț a fost făcut la 22 mai 2017, în cadrul Congresului Internațional de Teologie care s-a desfășurat la București.

Proclamarea canonizării a avut loc la 6 august 2017, în ziua Schimbării la Față a Domnului, la Mănăstirea Robaia. Prăznuirea sa anuală se face pe data de 7 august.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

Tropar (glasul 1)

Iconar iscusit al Arătării lui Dumnezeu, zugrav al firii omenești luminate de har și al frumuseților Raiului, Cuvioase Părinte Pafnutie, slujind lui Hristos în toată viața ta, prin lucrare stăruitoare în tăcere, rugăciune și răbdare, vas ales al Duhului Sfânt te-ai făcut. Pentru aceasta, roagă-te Preasfintei Treimi să mântuiască sufletele noastre.

Condacul (glasul al 3-lea, podobie: Fecioara, astăzi…)

Rugător către Hristos întru tăcere smerită, iconar preaiscusit și lucrător al virtuții fiind tu, Sfinte Pafnutie, Cuvioase, vas ales te-ai arătat cereștilor daruri, iar acum, în cer te bucuri de strălucirea Treimii Sfinte, în veci.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Pafnutie – Pârvu Zugravul si pe: basilica.ro; doxologia.ro

cititi si:

- Sfântul Pafnutie, cinstit la Mănăstirea Robaia. Cinci ani de la proclamarea canonizării

†) Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei (sec. al XVII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Teodosie al Moldovei

Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi (cunoscut și ca Teodosie al Moldovei) a fost un mitropolit al Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, care a suferit mucenicia din mâinile tătarilor intrați pe teritoriul Moldovei într-o expediție de pradă. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 22 septembrie.

 

Viața

Sfântul Teodosie s-a născut în prima parte a secolului al XVII-lea, din părinți răzeși, în apropierea Mănăstirii Brazi (județul Vrancea). Crescut cu evlavie și iubind slujbele bisericești, el intră ca frate la această mănăstire la vârsta de optsprezece ani. Mai târziu fost tuns în monahism, cu metania la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți (azi jud. Suceava). Iubitor de învățătură și evlavios, a fost ales ca episcop de Rădăuți în anul 1669.

În anul 1671 a fost rânduit apoi ca episcop de Roman până în anul 1674. Pentru vrednicia lui și ca urmare a situației politice tulburi din țară, după plecarea în Polonia a mitropolitului Dosoftei, el este ales Mitropolit al Moldovei, după venirea pe tron a lui Dumitrașcu-Vodă Cantacuzino (nov. 1673-nov. 1675 și 1684-1685).

Dumitrașcu-Vodă urcase pe tron datorită promisiunii de a plăti sultanului o sumă foarte mare de bani și este adus în țară cu sprijinul tătarilor. Ion Neculce, în Cronica Moldovei, îl descrie din această cauză ca pe o figură decăzută, întrucât, pentru a-și plăti datoriile față de Poartă, crește birurile, confiscând chiar și o parte din averile mănăstirilor; pe de altă parte, acesta ține cetele tătare în țară pe toată durata iernii anului 1684-1685, de teama unei invazii polone, însă tătarii pornesc o serie de expediții de jaf care îngrozesc întreaga țară. A doua lui domnie avea să fie marcată de o teribilă foamete.

Mitropolitul Teodosie îl înfruntă pe domnitor, cerându-i să pună capăt jafurilor, însă, ca răspuns, domnitorul îl înlătură din scaunul mitropolitan și îl trimite sub pază la mănăstirea Sfântul Sava din Iași (unde rămâne, sub ocrotirea Patriarhului Ierusalimului). Este eliberat de aici de mitropolitul Dosoftei, revenit pe scaunul mitropolitan, care îi îngăduie să se retragă la mănăstirea Brazi.

Aici ierarhul înalță o nouă biserică, cu hramul Sf. Gheorghe, stabilind și o nouă rânduială a slujbelor. De asemenea, se mai îngrijește și de mănăstirea lui de metanie, Bogdana, îndemnându-l pe logofătul Solomon Bârlădeanu să o reconstruiască. Înzestrează ambele mănăstiri cu mai multe moșii, cărora le lasă și o parte din averile sale; pentru restul averilor sale, hotărăște printr-un testament datând din anul 1691 ca acestea să fie cheltuite pentru întemeierea altor două mănăstiri.

Incursiunile de jaf ale tătarilor în Moldova continuă în toată această perioadă, lucru relatat și în cronica lui Neculce. În timpul unei astfel de expediții, hoardele tătarilor ajung până la mănăstirea Brazi. Aflându-l aici pe mitropolitul Teodosie, îl chinuie cumplit, încercând să-l facă să le dea odoarele mănăstirii și banii.

Acesta însă nu se învoiește să le dea, astfel că tătarii i-au tăiat capul, sfântul Teodosie primind astfel cununa muceniciei, la scurt timp după praznicul Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie). Trupul lui a fost îngropat în biserica Sf. Gheorghe, ctitoria lui, însă cu vremea, din cauza cutremurelor din zona Vrancei, biserica avea să cadă în ruină.

Trupul sfântului a fost descoperit însă în chip minunat în anul 1842, în vremea stăreției la mănăstirea Brazi a ieroschimonahului Dimitrie. Trupul sfântului este descoperit atunci când noul stareț pune să fie săpat propriul lui mormânt în cimitirul mănăstirii, în locul unde fusese biserica Sf. Gheorghe. Groapa se surpă însă în fiecare zi, până când starețul însuși se hotărăște să vină să cerceteze pricina și, săpând iarăși, află în acest loc trupul Sfântului Teodosie, după cum povestește și Cuviosul Antipa de la Calapodești, care a fost de față la această descoperire minunată și care spune că moaștele Sf. Teodosie răspândeau o mireasmă plăcută.

Starețul pune ca sfântul să fie reînhumat în Peștera de Jos, în subteranele paraclisului „Învierea lui Lazăr”, unde se slujea pe atunci și Sf. Liturghie. Capul sfântului a fost păstrat în altarul paraclisului, spre cinstirea lui de către monahi și credincioși; a rămas aici până la închiderea și demolarea mănăstirii de către regimul comunist, în anul 1959, când a fost pus din nou în mormânt. Există mărturii atât din secolul al XIX-lea, cât și din secolul al XX-lea care atestă evlavia credincioșilor față de sfântul mucenic Teodosie.

 

Proslăvirea

După căderea regimului comunist în decembrie 1989, mănăstirea Brazi a fost redeschisă, ca mănăstire de maici. Tot atunci s-a reluat și cinstirea sfântului Teodosie pe plan local, în așteptarea unei hotărâri a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Sfântul Sinod a proclamat solemn canonizarea Sf. Ier. Mc. Teodosie de la Brazi pe 5 octombrie 2003, sfântul având ca zi de pomenire data de 22 septembrie.

 

Sfintele moaște

Cercetările făcute în anii 2000 pe locul fostului paraclis, prin grija episcopului locului, PS Epifanie al Buzăului au dus la descoperirea moaștelor sfântului Teodosie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat solemn canonizarea ca sfânt a sfințitului Teodosie, iar moaștele sale au fost așezate, spre cinstire, în biserica Mănăstirii Brazi. O parte a moaștelor sfântului a fost trimisă și la mănăstirea de metanie a sfântului, Bogdana, iar din mai 2010, o părticică din moaștele sale a fost dăruită bisericii Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei 1), care a primit și hramul Sf. Teodosie de la Brazi.

Părți din moaștele Sf. Ierarh Teodosie de la Brazi se găsesc așadar astăzi:

-La Mănăstirea Brazi (jud. Vrancea)

- La mănăstirea Bogdana, împreună cu o parte din moaștele Sf. Leontie de la Rădăuți

- La biserica Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei I, str. Panselelor nr. 2).

Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie este astăzi cinstit în întreaga țară, dar mai ales pe plan local, în episcopia Buzăului și Vrancei și în zona Moldovei, unde și-a petrecut viața și a primit moartea mucenicească. El este iubit pentru smerenia și răbdarea lui în suferință, pentru râvna și grija lui pentru biserici și mănăstiri și față de toți păstoriții lui, precum și pentru jertfa lui mucenicească.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Prea lăudaților mucenici…

Arătatu-te-ai, Ierarhe Teodosie, sfeșnic pururea luminos și mare apărător al Bisericii lui Hristos. Strălucit-ai prin slujire și mucenicie, ca o jertfă preacurată, aducându-te Stăpânului tuturor; slăvim pomenirea ta, rugând pe Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă.

Condac, glasul al 8-lea:

Glasul cuvântului vieții a răsunat în Biserica lui Hristos, căci Păstorul ei s-a arătat bun chivernisitor al Tainelor lui Dumnezeu. Drept aceea, soborul arhiereilor și cetele călugărilor cântă într-un glas: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Teodosie, mucenice nebiruit al lui Hristos!”

 

cititi mai mult despre Sf. Ierarh Mc. Teodosie de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

†) Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

22 decembrie 2020

 

Petru Movilă

Petru Movilă (n. 31 decembrie 1596/10 ianuarie 1597, Suceava – d. 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647 Kiev) a fost arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. A avut un rol deosebit în Sinodul de la Iași din 1642.

 

Pregătirea teologică

Petru Movilă s-a născut la Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita, călugărită ulterior sub numele de Melania. Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei.

După moartea tatălui său, tânărul fiu de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu frații săi în Țara Românească, după care se vor așeza definitiv în Polonia. Învățătura și-o va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frăției” ortodoxe din Lvov (Lemberg) și, se pare, la Academia Zamoiska din Zamosč (deși în scrierile sale ea nu este menționată niciodată) A studiat limbile latină, greacă, slavonă și polonă, la care se adăugau discipline standard din vremea respectivă: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia. Despre eventuale studii în Olanda sau la Sorbona în Franța nu există dovezi. Potrivit obiceiului nobililor polonezi, și-a însușit mânuirea armelor și a luat parte la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Țuțora (1620) și Hotin (1622).

Datorită unei chemări lăuntrice, dar și sub înrâurirea starețului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti, începând din 1622, duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka, unde a zidit și o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625.

În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situația ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reușit să ridice prestigiul cultural și bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mânăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.

Arhimandritul Petru a desfășurat o bogata activitate bisericească și culturală, continuând să tipărească mai multe cărți care aveau rostul de a apăra Ortodoxia în fața curentului religios de unire a creștinilor răsăriteni cu Biserica Catolică care a început imediat după “Unirea de la Brest-Litovsk” din 1596. Pune bazele unui colegiu teologic, întâi la Lavra, apoi la Mănăstirea Bratska, din care se va dezvolta vestita Academie teologică duhovnicească de la Kiev în 1633. A pus la dispoziția Academiei și domeniile sale de la Rubejovka pe care le avea cumpărate încă înainte de călugărie.

Semnează la 16 august 1628 declarațiile Sinodului Eclesiastic de la Kiev în care erau condamnați clericii care au aderat la Unirea religioasă de la Brest-Litovsk din 1596. A sprijinit alegerea ca Rege al Poloniei a lui Wladislav I, în 1632, care a recunoscut drepturile eparhiilor Ortodoxe din Mitropolia Kievului și a menținut “Frățiile Ortodoxe”.

Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646. Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea și ca un reformator al învățământului teologic ortodox. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru Movilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului

Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646. Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea și ca un reformator al învățământului teologic ortodox. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie.

 

Viața

Petru Movilă s-a născut la 31 decembrie 1596 la Suceava, într-o familie boierească din Moldova secolului al XVII-lea. Familia Movileștilor dăduse Moldovei și Țării Românești mai mulți domni, între care tatăl lui Petru, Simion (domn al Țării Românești, cu întreruperi, în anii 1599-1601 și al Moldovei în 1606-1607) și fratele acestuia, Ieremia Movilă (domn al Moldovei, cu o scurtă întrerupere, între anii 1595-1606). Mama lui, Marghita, era o prințesă poloneză.

Din pricina situației politice tulburi din Moldova, familia lui a trebuit să fugă în Polonia când Petru era încă foarte tânăr. Petru a primit educația timpurie în Polonia, la școala ortodoxă din Liov, continuându-și apoi studiile în Europa Occidentală, inclusiv la universitatea din Paris și în Olanda. În Polonia a fost o vreme ofițer, însă el era atras mai mult de viața monahală. Și-a păstrat credința ortodoxă în toată perioada în care a trăit în țări catolice și protestante.

În anul 1625 a intrat în mănăstire, în Lavra Pecerska din Kiev. A fost tuns în monahism în anul 1627. Mai târziu a fost hirotonit preot și apoi a primit rangul de arhimandrit. În sfârșit, la scurtă vreme a fost hirotonit ca episcop și înscăunat ca Mitropolit al Kievului în anul 1632.

A fost întemeietorul Academiei Duhovnicești din Kiev, o instituție de învățământ teologic bazată pe principiile organizării seminariilor teologice și universităților occidentale: predarea se făcea în principal în limba latină și, secundar, în limbile greacă și rusă, iar studenții primeau o dublă formație teologică și științifică.

Petru a cârmuit Biserica Ortodoxă din Ucraina într-o perioadă în care aceasta se găsea sub dominația poloneză. Lui i se datorează în primul rând renașterea ortodoxă de aici, după vremurile grele ale Unirii de la Brest-Litovsk (1596), când o mare parte a ortodocșilor de aici a acceptat supremația Papei de la Roma și unirea cu Biserica Romano-Catolică. Foarte preocupat de soarta Bisericii Ortodoxe, Petru s-a dedicat întăririi poziției ortodocșilor care rămăseseră independenți de Roma. În ciuda unor puternice presiuni politice și sociale, devenite uneori chiar violente, el a reușit să recupereze pentru Biserica Ortodoxă și să restaureze un mare număr de biserici, între care Catedrala Sfânta Sofia din Kiev. A trecut la Domnul pe 22 decembrie 1646, la Kiev.

Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei. Prăznuirea lui se face pe 22 decembrie în Biserica Ortodoxă Română (începând din anul 1997) și pe 1 ianuarie în Biserica Ucrainei, unde el mai este pomenit și pe 6 octombrie, împreună cu ceilalți sfinți mitropoliți ai Kievului.

 

Moștenirea

Petru Movilă a lăsat în urmă numeroase scrieri. El este cel mai adesea evocat sau criticat mai ales datorită acestora. În anul 1637, a publicat o ediție adnotată a celor patru Evanghelii. În anul 1646, a publicat o ediție revăzută a Evhologhion-ului, cunoscut și ca Trebnicul Mare (Molitfelnicul Mare). A mai scris și Scurte eseuri științifice despre articole de credință și un Mic Catehism Rus pentru uzul Bisericii Ruse.

Cea mai cunoscută lucrarea a sa este Mărturisirea de credință ortodoxă a catoliceștii și apostoleștii Biserici ortodoxe a răsăritului, pe care a realizat-o ca reacție la încercările ordinului iezuit catolic și a reformatorilor occidentali din acele zone ale Vechii Rusii care se aflau sub dominație poloneză. Aceasta constituia totodată și o reacție la Mărturisirea de credință calvinizantă publicată (în 1629 și 1633) la Geneva de către Chiril Lucaris, Patriarhul Constantinopolului.

Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă a fost discutată la Sinodul panortodox de la Iași din anul 1642 și recunoscută ca validă, după ce Sinodul corectase două puncte împrumutate din teologia catolică (recunoașterea existenței purgatoriului și problema momentului prefacerii Darurilor în timpul Sfintei Liturghii). Mărturisirea, publicată în 1645, a fost apoi editată în întreaga Europă în limbile greacă, latină, germană și rusă.

Cu aceste modificări, ea a fost recunoscută de patriarhii Bisericii Constantinopolului, Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei în anul 1643. În anul 1672, Sfântul Sinod al Bisericii Ierusalimului a adoptat Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă drept catehism oficial. În limba română, prima ediție a Mărturisirii Ortodoxe a apărut în anul 1699.

Unii teologi ortodocși contemporani, precum Vasili Krivoșein, George Florovski sau Christos Yannaras, precum și unii teologi români, consideră că Petru Movilă a fost puternic marcat de influența occidentală, îndeosebi cea latină și că Mărturisirea de credință introducea în Biserica Ortodoxă nu doar învățături latinizante (cele sancționate în Sinodul de la Iași), ci și stilul scolastic de expunere a credinței, străin de experiența ortodoxă.

Potrivit altor teologi și autori ortodocși, influența apuseană în scrierile și activitățile mitropolitului nu a afectat însă fondul învățăturilor sale, care a rămas ortodox. De asemenea, aceștia atrag atenția asupra faptului că toate aceste cărți au fost redactate tocmai pentru a sprijini și consolida credința ortodoxă pentru a-i ajuta pe ortodocși să reziste presiunii misiunilor catolice și protestante în rândul credincioșilor proprii.

Constituirea Academiei Teologice din Kiev, prima instituție teologică de nivel universitar din Ortodoxia rusă, a fost tot o încercare de a oferi teologilor din Biserica Ortodoxă o educație modernă, de un nivel comparabil cu cea a teologilor catolici sau protestanți ai vremii și a putea astfel apăra mai eficient credința ortodoxă. Astfel, conchid aceștia, Mitropolitul Petru Movilă a fost în primul rând un apărător al credinței ortodoxe, rol pe care i-l recunoaște și pentru care îl cinstește întreaga Biserică Ortodoxă.

 

Scrieri

Dintre scrierile Sf. Ier. Petru Movilă actualmente disponibile pe piața românească de carte amintim:

- Mărturisirea ortodoxă a credinței universale și apostolice a Bisericii orientale, Institutul European, Iași, f.a.

- Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ştefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad Chiriac, Polirom, Iași, 2002 (culegere de scrieri).

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

†) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1624-1693)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

13 decembrie 2020

 

Dosoftei Barilă

Dosoftei (la naștere: Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624, Suceava, Moldova – d. 13 decembrie 1693, Jovkva, Ucraina, în poloneză Zolkiew) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților.

 

Viața

Numele tatălui său a fost Leontari, numele mamei Misira și numele bunicului Barilă.

A învățat în Iași probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Liov, unde a făcut studii umaniste și de limbi. Cunoștea limba elenă, latina, slavona și polona. Datorită relațiilor sale cu patriarhul Moscovei și cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a tipărit la Mitropolia din Iași, în românește, principalele cărți liturgice, unele traduse de el însuși. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică.

Călugărit la Probota (c. 1648), sub numele Dosoftei, a fost ales episcop la Huși (1658 – 1660) și Roman (1660 – 1671), apoi mitropolit al Moldovei (1671-1674 și 1675 – 1686). După 1665 începe lucrul la opera sa „Psaltirea în versuri”, pe care o va tipări la mănăstirea Uniev din Ucraina în 1673. Pentru elaborarea Psaltirii în versuri a consultat o ediție grecească a Vulgatei și Psaltirea în versuri a lui Jan Kochanowski. A scris și versuri originale la stema Moldovei: Stihuri la luminatul herb a Țării Moldovei, care prefațează Psaltirea. În toamna anului 1686, datorită evenimentelor politice din acea vreme, a fost dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria română, fiind primul poet național, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post patristică și care a contribuit la formarea limbii literare românești.

 

Lucrări tipărite

- Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)

- Dumnedzăiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);

- Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);

- Molitvălnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un

- Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;

- Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou

- Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări.

- Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.

 

Lucrări în manuscris

Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în românește, Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile Sf. Vasile cel Nou.

Ca episop de Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la București, în 1688. În timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus introducerea (prologue) dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec. XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi, păstrată fragmentar (154 de versuri); începe acum și traducerea Dogmaticii Sf. loan Damaschinul (se păstrează 4 capitole din cartea I).

La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei și a mitropolitului Varlaam lasinski al Kievului, a tradus din grecește în slavo-rusă mai multe lucrări teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituțiile Sfinților Apostoli, Istoria bisericească și privire mistică a patriarhului Gherman I al Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor, și despre credințe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări (Mărgăritare) ale unor Sfinți Părinți (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice despre prefacerea Sfântelor Daruri.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava - d. 13 decembrie 1693, la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Barilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dosoftei al Moldovei

Sfântul Ierarh Dosoftei (1624-1693) a fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea, mitropolit al Moldovei (1671-1674; 1675-1686) și mărturisitor pentru credința ortodoxă. Prăznuirea lui se face la 13 decembrie.

 

Viața

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava, în familia Barilă. Părinții săi Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania și în ținutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica îl sărbătorește pe sfântul Mare Mucenic Dimitrie din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.

Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova și la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență deosebită și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană.

Pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila și al Misirei”.

Timp de mai mulți ani învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.

Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.

Iubitor și trăitor al dreptei credințe, purtător de grijă față de păstoriții săi în vremuri „nepașnice pentru țară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei și-a împlinit misiunea pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belșug: traducerea și tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniștea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie, sfântul a dăruit Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare.

Primele cărți tipărite au fost Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înțelegând în Duhul Sfânt poezia psalmilor, i-a transpus în versuri românești, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină și de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la București, din 1688.

În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Sf. Teodosie, episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.

După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 și 1683), Psaltirea de-nțăles (1680), cu text paralel în română și slavonă, Molitvănic de-nțăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forțate în Polonia.

Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru sfinți și pentru sfințenie. De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie:

Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafil de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”.

La îndemnul și cu sprijinul său, Mitrofan al Buzăului a pus bazele unei tipografii grecești la Mănăstirea „Cetățuia” din Iași, unde a tipărit cartea patriarhului Nectarie, „Întâmpinare în contra primatului papei” (1682), precum și cartea lui Simeon al Tesalonicului „Dialog contra ereziilor”.

În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiți să se retragă, polonii au luat cu ei mulțime de pietre scumpe, odoare din aur și argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei și cu moaștele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieții sale pământești departe de țară.

Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman I al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură a Bisericii.

Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile, purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfințenia vieții lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită.

În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul. Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.

Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673)

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) Jan van Huchtenburg

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; crispedia.ro

 

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673)

În noiembrie 1673, oștile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei în perioada 1674-1696), împreună cu o oaste de cazaci zaporojeni au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Cetatea Hotinului a fost pierdută de către turci, fiind ocupată de armata polonilor. Deși inițial de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă.

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Atacul în vreme de iarnă, dat prin surprindere de oastea polonă, a fost conceput de boierii moldoveni refugiaţi în Republica Nobiliară. Ei au ajuns la concluzia că polonezii pot să distrugă tabăra otomană întărită cu şanţuri de lângă Hotin, pe care au spionat-o, aflând tot ce se petrecea acolo. Oastea polonă comandată de Jan Sobieski, numărând 40.000 de ostaşi, era călăuzită de aceiaşi boieri moldoveni. Serdarul (comandantul) Sarî Huseyin Paşa, beilerbei de Silistra, dispunea în poziţiile din faţa Hotinului de aproximativ 60.000 de ostaşi.

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 - d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 - noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 - noiembrie 1673 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 – d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 – noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 – noiembrie 1673 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 11 noiembrie 1673, serdarul nu a căzut în capcana domnului Grigore Ghica, care-l sfătuise să dea o mare bătălie în câmp deschis, deşi nu beneficia de sprijinul oştii tătare. Lupta a fost deschisă de atacul cavaleriei otomane, alături de care se aflau moldovenii şi muntenii.

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul a fost stopat de polonezi, iar când românii au trecut de partea oştii lui Jan Sobieski, cavaleria otomană s-a refugiat în tabăra înconjurată desanturi. Cavaleria grea a husarilor poloni, protejaţi de armuri, şi panţârii, cavaleria înzăuată, au forţat pătrunderea în tabăra otomană, producând mari pierderi inamicului. Serdarul, cu 200 de călăreţi, a reuşit să treacă podul peste Nistru şi să se adăpostească în Cameniţa.

 

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Podul s-a rupt din cauza navalei otomanilor, intraţi în panică. Mulţi dintre ei s-au înecat în Nistru, pierderile lor fiind evaluate de cronica ţării la 18.000 de oameni. Doar o parte din cavaleria otomană a reuşit să se retragă prin Moldova. Tabăra otomană, cai, animale, piesele de artilerie, bani etc. au intrat în mâinile învingătorilor. Această victorie a avut mai mult o valoare tactică decât una strategică.

Moartea regelui polon şi competiţia pentru succesiunea la tron au determinat transformarea războiului de mişcare într-unui de poziţie şi uzură. Polonezii au cucerit Hotinul, Suceava şi Cetatea Neamţului, dar apoi deschiderea interregnului a paralizat acţiunile lor militare, ceea ce a salvat poziţiile otomane în restul Moldovei.

 

cititi mai mult pe crispedia.ro
cititi despre Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) si pe en.wikipedia.org