Articole

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673)

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (O ilustrare medievalǎ a Bǎtǎliei de la Hotin din 1673)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; crispedia.ro

 

În noiembrie 1673, oștile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Ioan Sobieski (viitorul rege al Poloniei în perioada 1674-1696), împreună cu o oaste de cazaci zaporojeni au luptat împotriva a 40.000 de turci, care apărau cetatea. Cetatea Hotinului a fost pierdută de către turci, fiind ocupată de armata polonilor. Deși inițial de partea turcilor, domnitorii Ștefan Petriceicu al Moldovei și Grigore I Ghica al Țării Românești au trecut de partea polonezilor, sprijinindu-i în luptă.

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 (John Sobieski in battle of Khotyn 1673) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Atacul în vreme de iarnă, dat prin surprindere de oastea polonă, a fost conceput de boierii moldoveni refugiaţi în Republica Nobiliară. Ei au ajuns la concluzia că polonezii pot să distrugă tabăra otomană întărită cu şanţuri de lângă Hotin, pe care au spionat-o, aflând tot ce se petrecea acolo. Oastea polonă comandată de Jan Sobieski, numărând 40.000 de ostaşi, era călăuzită de aceiaşi boieri moldoveni. Serdarul (comandantul) Sarî Huseyin Paşa, beilerbei de Silistra, dispunea în poziţiile din faţa Hotinului de aproximativ 60.000 de ostaşi.

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 - d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 - noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 - noiembrie 1673 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore I Ghica (Grigoraş, sau Grigore Gheorghe Ghica) (n. 1628 – d. 1675, Constantinopole) a fost Domn al Ţării Româneşti între 1 septembrie 1660 – noiembrie (după 27) 1664 şi februarie 1672 – noiembrie 1673 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 11 noiembrie 1673, serdarul nu a căzut în capcana domnului Grigore Ghica, care-l sfătuise să dea o mare bătălie în câmp deschis, deşi nu beneficia de sprijinul oştii tătare. Lupta a fost deschisă de atacul cavaleriei otomane, alături de care se aflau moldovenii şi muntenii. Atacul a fost stopat de polonezi, iar când românii au trecut de partea oştii lui Jan Sobieski, cavaleria otomană s-a refugiat în tabăra înconjurată desanturi. Cavaleria grea a husarilor poloni, protejaţi de armuri, şi panţârii, cavaleria înzăuată, au forţat pătrunderea în tabăra otomană, producând mari pierderi inamicului. Serdarul, cu 200 de călăreţi, a reuşit să treacă podul peste Nistru şi să se adăpostească în Cameniţa.

 

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) - parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) – parte din Războiul polonez-otoman din 1672–1676 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Podul s-a rupt din cauza navalei otomanilor, intraţi în panică. Mulţi dintre ei s-au înecat în Nistru, pierderile lor fiind evaluate de cronica ţării la 18.000 de oameni. Doar o parte din cavaleria otomană a reuşit să se retragă prin Moldova. Tabăra otomană, cai, animale, piesele de artilerie, bani etc. au intrat în mâinile învingătorilor. Această victorie a avut mai mult o valoare tactică decât una strategică. Moartea regelui polon şi competiţia pentru succesiunea la tron au determinat transformarea războiului de mişcare într-unui de poziţie şi uzură. Polonezii au cucerit Hotinul, Suceava şi Cetatea Neamţului, dar apoi deschiderea interregnului a paralizat acţiunile lor militare, ceea ce a salvat poziţiile otomane în restul Moldovei.

 

cititi mai mult pe crispedia.ro
cititi despre Bătălia de la Hotin (11 noiembrie 1673) si pe en.wikipedia.org

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605)

Descoperirea Complotului Prafului de Pușcă și prinderea lui Guy Fawkes (c. 1823) de Henry Perronet Briggs

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Complotul prafului de pușcă din 1605, adesea denumit în secolele anterioare complotul de trădare cu praf de pușcă sau Trădarea Iezuită, a fost o tentativă de asasinat împotriva regelui Iacob I al Angliei și al VI-lea al Scoției de către un grup de catolici englezi⁠ provinciali conduși de Robert Catesby⁠.

Planul era să arunce în aer Camera Lorzilor în timpul deschiderii lucrărilor Parlamentului Angliei la 5 noiembrie 1605, ca preludiu pentru o revoltă populară în Midlands⁠ în urma căreia fiica de nouă ani a lui Iacob, prințesa Elisabeta, urma să fie pusă pe tron ca șef de stat catolic. Este posibil ca Catesby să se fi lansat în acest plan după ce speranțele de a asigura toleranță religioasă din partea regelui Iacob s-au redus, dezamăgind numeroși catolici englezi. Colegii lui complotiști au fost John Wright, Thomas Wintour, Thomas Percy, Guy Fawkes, Robert Keyes, Thomas Bates, Robert Wintour, Christopher Wright, John Grant, Ambrose Rookwood, Sir Everard Digby și Francis Tresham. Fawkes, care avea 10 ani de experiență militară de luptă în Țările de Jos Spaniole în suprimarea Revoltei Olandeze⁠, a primit sarcina de a se ocupa de explozivi.

Complotul a fost dezvăluit autorităților printr-o scrisoare anonimă trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle⁠, la 26 octombrie 1605. În timpul unei percheziții a Camerei Lorzilor efectuată în preajma miezului nopții de 4 noiembrie 1605, Fawkes a fost descoperit păzind 36 de butoaie de praf de pușcă—suficient pentru a distruge complet Camera Lorzilor—și arestat. Majoritatea conspiratorilor au fugit din Londra după ce au aflat de descoperirea complotului, încercând să-și asigure susținere pe drum. Câțiva au opus rezistență șeriful de Worcester și oamenilor lui în Casa Holbeche⁠; în lupta care a urmat, mai mulți dintre conspiratori, printre care și Catesby, au fost împușcați și uciși. În procesul lor de pe 27 ianuarie 1606, opt dintre supraviețuitori, inclusiv Fawkes, au fost condamnați la a fi spânzurați, târâți și sfârtecați în patru⁠.

Detalii despre tentativa de asasinat ar fi fost cunoscute de către principalul iezuit al Angliei, părintele Henry Garnet⁠. Deși a fost judecat pentru trădare și condamnat la moarte, nu se știe cât de multe știa despre complot. Oricât ar fi știut, întrucât existența lui i-a fost dezvăluită prin spovedanie, Granat nu a putut informa autoritățile din cauza confidențialității absolute a confesionalului. Deși imediat după descoperirea complotului au fost introduse legi anticatolice, mulți catolici importanți și credincioși și-au păstrat funcțiile înalte timpul domniei regelui Iacob I. Zădărnicirea complotului prafului de pușcă a fost comemorată timp de mulți ani după aceea, prin predici speciale și alte evenimente publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor, obiceiuri care au evoluat în sărbătoarea cu focuri de tabără⁠ de astăzi.

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) A late 17th or early 18th-century report of the plot - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) A late 17th or early 18th-century report of the plot – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Context

Religia în Anglia

Între 1533 și 1540, regele Henric al VIII-lea Tudor a luat controlul asupra Bisericii Angliei, anterior supusă Romei, ceea ce a marcat începutul mai multor decenii de tensiuni religioase în Anglia. Catolicii englezi au întâmpinat dificultăți într-o societate dominată de proaspăt despărțita și din ce în ce mai protestanta Biserică a Angliei. Fiica lui Henric, Elisabeta I, a răspuns diviziunii religioase prin introducerea Înțelegerii Religioase Elisabetane, prin care orice persoană numită într-o funcție publică sau eclesiastică trebuia să jure credință față de monarh în calitate de cap al Bisericii și statului. Sancțiunile pentru refuz erau dure — au fost aplicate amenzi pentru recuzare⁠, și recidiviștii riscau pedepse cu închisoarea și chiar execuția. Catolicismul a devenit marginalizat, dar, în ciuda amenințării cu tortura sau execuția, preoții au continuat să-și practice credința în secret.

Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa - ("Darnley Portrait", c. 1575) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Elisabeta I (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa – (“Darnley Portrait”, c. 1575) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Succesiunea

Regina Elisabeta, necăsătorită și fără copii, a refuzat cu fermitate să numească un moștenitor. Mulți catolici considerau că verișoara ei catolică, Mary, Regina Scoției, era moștenitoarea legitimă a tronului Angliei, dar ea a fost executată pentru trădare în 1587. Secretarul de stat englez, Robert Cecil⁠, a negociat în secret cu fiul lui Mary, Iacob al VI-lea al Scoției, care avea o pretenție credibilă la tronul Angliei, ca strănepot de văr al Elisabetei. În lunile dinainte de moartea Elisabetei pe 24 martie 1603, Cecil a pregătit calea pentru ca Iacob să-i urmeze la tron.

Unii catolici exilați o susțineau pe fiica lui Filip al II-lea al Spaniei, Infanta Isabella, ca succesoare a Elisabetei. Catolicii mai moderați căutau spre verișoara lui Iacob și a Elisabetei, Lady Arbella Stuart⁠, o femeie despre care se credea că are simpatii catolice. Când sănătatea Elisabetei s-a deteriorat, guvernul i-a reținut pe cei pe care îi considera a fi „principalii papistași”, și Consiliul Coroanei s-a îngrijorat într-atât încât Stuart a fost mutată mai aproape de Londra, pentru a preîntâmpina riscul de a fi răpită de către papistași.

Tranziția de putere după moartea Elisabetei a mers fără probleme, în ciuda pretențiilor concurente la tronul englez. Succesiunea lui Iacob a fost anunțată printr-o declarație oficială a lui Cecil la 24 martie, care a fost sărbătorită în toată societatea. La aflarea veștii, în loc să producă probleme, cum se anticipa, liderii papistașilor au oferit un sprijin entuziast noului monarh. Preoții iezuiți, a căror prezență în Anglia era pedepsită cu moartea, și-au manifestat și ei sprijinul pentru Iacob, despre care se credea că întruchipează „ordinea naturală a lucrurilor”. Iacob a ordonat încetarea focului în conflictul cu Spania, și chiar dacă cele două țări erau încă teoretic în război, regele Filip al III-lea l-a trimis în solie pe Don Juan de Tassis⁠, să-l felicite pe Iacob cu ocazia accederii la tron.

Timp de zeci de ani, englezii trăiseră sub un monarh care refuza să ofere un moștenitor, dar acum Iacob venea cu o familie și o întreagă linie de succesiune. Soția sa, Ana de Danemarca, era fiica unui rege. Fiul lor cel mai mare, Henry, de nouă ani, era considerat un băiat frumos și încrezător, și cei doi copii mai mici, prințesa Elisabeta și prințul Carol, erau dovada că Iacob este în măsură să ofere moștenitori pentru a continua monarhia protestantă.

Iacob (n. 19 iunie 1566, Edinburgh, Scoţia - d. 27 martie 1625, Theobalds Park, Grafschaft Hertfordshire, Anglia) a fost rege al Scoţiei ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 şi rege al Angliei şi Irlandei ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa (portret de John de Critz, c. 1605) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iacob (n. 19 iunie 1566, Edinburgh, Scoţia – d. 27 martie 1625, Theobalds Park, Grafschaft Hertfordshire, Anglia) a fost rege al Scoţiei ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567 şi rege al Angliei şi Irlandei ca Iacob I de la 24 martie 1603 până la moartea sa (portret de John de Critz, c. 1605) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Începutul domniei lui Iacob I

Atitudinea lui Iacob față de catolici a fost mai moderată decât cea a predecesoarei sale, poate chiar tolerantă. El a promis că nu va „persecuta pe cineva care stă liniștit și se supune pasiv legii”, și credea că exilul este o soluție mai bună decât pedeapsa capitală: „aș fi bucuros să despart și capul, și trupul lor de întreaga insulă și să fie duși peste mări.” Unii catolici credeau că martiriul mamei lui Iacob, Mary, regina Scoției, l-ar încuraja pe Iacob să se convertească la credința catolică, speranță posibil împărtășită și de casele catolice ale Europei. Iacob a primit o solie a arhiducelui Albert de Habsburg din Țările de Jos Meridionale, domnitor asupra teritoriilor rămase catolice după peste 30 de ani de război în Revolta Olandeză⁠ declanșată de rebelii protestanți cu susținere engleză. Pentru exilații catolici angajați în această luptă, restaurarea prin forță a unei monarhii catolice era o posibilitate interesantă, dar în urma eșecului invaziei spaniole a Angliei în 1588, papalitatea a adoptat o abordare pe termen mai lung privind reinstaurarea unui monarh catolic pe tronul englez.

De-a lungul secolului al XVI-lea, catolicii au făcut mai multe tentative de a asasina conducători protestanți în Europa și în Anglia, punând la cale chiar și otrăvirea Elisabetei I. Lucrarea iezuitului Juan de Mariana⁠ din 1598, Despre Regi și Educația Regilor justifica în mod explicit asasinarea regelui francez Henric al III-lea—care a fost înjunghiat mortal de un catolic fanatic în 1589—și până în anii 1620, unii catolici englezi credeau că regicidul este justificat pentru a elimina tiranii de la putere. Mare parte din „destul de nervoasele” scrieri politice ale lui Iacob I erau „preocupate de amenințarea asasinatului catolic și respingerea argumentului [catolic] că «credința nu trebuie păstrată cu ereticii»”.

 

Primele comploturi

În absența oricărui semn că Iacob ar manevra pentru a pune capăt persecuției catolicilor, așa cum sperau unii, mai mulți membri ai clerului (inclusiv doi preoți antiiezuiți) au hotărât să ia problema în propriile mâini. În ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Complotul Lateral⁠, preoții William Watson și William Clark au pus la cale răpirea lui Iacob și închiderea lui în Turnul Londrei până când ar fi acceptat să fie mai tolerant față de catolici. Cecil a prins de veste despre această conspirație din mai multe surse, inclusiv de la protopopul⁠ George Blackwell⁠, care i-a instruit pe preoți să nu ia parte la nicio astfel de mașinațiune. Aproximativ în același timp, lordul Cobham, lordul Grey de Wilton, Griffin Markham⁠ și Walter Raleigh au pus la cale ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Complotul Principal⁠, care implica eliminarea lui Iacob și a familiei lui și înlocuirea lor cu Lady Arbella Stuart⁠. Printre alții, ei l-au abordat pe Henric al IV-lea al Franței pentru finanțare, dar nu au avut succes. Toți cei implicați în cele două comploturi au fost arestați în iulie și judecați în toamna anului 1603; Sir George Brooke⁠ a fost executat, dar Iacob, dornic să nu aibă un început prea sângeros al domniei, i-a grațiat pe Cobham, Grey și Markham în timp ce ei erau pe eșafod. Raleigh, care a fost martor la grațierea tovarășilor lui, și care urma să fie executat câteva zile mai târziu, a fost și el iertat. Stuart a negat orice cunoștință despre Complotul Principal. Cei doi preoți, condamnați de papă, și „cu mâinile pline de sânge”, au fost executați.

Comunitatea catolică a fost surprinsă la vestea acestor comploturi. Faptul că Complotul Lateral a fost dezvăluit de către catolici înșiși a fost un factor esențial în salvarea lor de alte persecuții, și Iacob a fost atât de recunoscător încât a acordat grațierea oricărui recunzant a cerut-o, și i-a păsuit cu plata amenzilor timp de un an.

La 19 februarie 1604, la scurt timp după ce a descoperit că soția sa, regina Ana, primise un rozariu din partea papei prin unul dintre spionii lui Iacob, Sir Anthony Standen, Iacob a denunțat Biserica Catolică. Trei zile mai târziu, el a ordonat ca toți iezuiții și toți ceilalți preoți catolici să părăsească țara, și a reintrodus colectarea de amenzi pentru recuzanță. Iacob a mutat accentul de la temerile catolicilor englezi pe crearea unei uniuni anglo-scoțiene. El a numit la curtea sa nobili scoțieni, cum ar fi George Home⁠, care s-au dovedit nepopulari în Parlamentul Angliei⁠. Unii parlamentari au precizat că, după părerea lor, „alaiul de oameni din părțile de miază-noapte” este de nedorit, și îi comparau pe aceștuia cu niște „plante strămutate dintr-un pământ sterp într-unul mai roditor”. Și mai multe nemulțumiri s-au iscat atunci când regele a permis nobililor scoțieni să colecteze amenzi pentru recuzare. Erau 5.560 de condamnări pentru recuzare în 1605, dintre care 112 erau proprietari de pământuri. Foarte puținii catolici cu mari averi, care au refuzat să participe la slujbele din parohia lor, au fost amendați cu 20 de lire pe lună. Cei cu mijloace de trai mai modeste a trebuit să plătească două treimi din venitul anual din arendă; recuzanții din clasa de mijloc erau amendați cu un șiling pe săptămână, deși colectarea tuturor acestor amenzi era „discreționară și neglijentă”. Când Iacob a venit la putere, din aceste amenzi s-au strâns anual aproape 5.000 de lire (echivalentul a peste 10 milioane de lire în 2008).

La 19 martie, regele și-a ținut discursul de deschidere în fața primului Parlament englez convocat de el, în care a vorbit despre dorința sa de a asigura pacea, dar numai prin „mărturisirea adevăratei credințe”. El a vorbit despre unitatea creștinilor și și-a reiterat dorința de a evita persecuțiile religioase. Cuvântarea regelui le arăta clar catolicilor că ei nu au voie să „crească numărul lor și tăria în Regat”, că „ar putea trage nădejde să-și ridice religia iarăși”. Pentru părintele John Gerard⁠, aceste cuvinte au fost aproape sigur responsabile pentru nivelul ridicat de persecuție pe care îl îndurau coreligionarii săi, iar pentru preotul Oswald Tesimond⁠ ele erau o schimbare față de afirmațiile mai vechi ale regelui, pe care își construiseră papistașii speranțele. La o săptămână după discursul lui Iacob, Lord Sheffield⁠ l-a informat pe rege că peste 900 de recuzanți au fost aduși în fața instanțelor în Normanby, iar la 24 aprilie în Parlament s-a introdus o propunere de lege ce amenința să scoată toți englezii catolici în afara legii.

 

Complotul

Scopul principal al conspiratorilor a fost uciderea regelui Iacob, dar la deschiderea lucrărilor aveau să fie prezente multe alte ținte importante, inclusiv cele mai apropiate rude ale monarhului și membri ai Consiliului Coroanei. Ar fi participat și înalții judecători ai sistemului judiciar englez, majoritatea din rândul aristocrației protestante, și episcopi ai Bisericii Angliei, în calitatea lor de membri ai Camerei Lorzilor, împreună cu membrii Camerei Comunelor⁠. Un alt obiectiv important era răpirea fiicei regelui, a treia în linia de succesiune, prințesa Elisabeta. Găzduită la Abația Coombe,⁠ lângă Coventry, prințesa locuia la doar zece mile nord de Warwick—loc convenabil pentru complotiști, dintre care cei mai mulți trăiau în Midlands⁠. După ce regele și parlamentul ar fi murit, complotiștii intenționau să o instaleze pe Elisabeta pe tronul Angliei ca regină titulară. Soarta prinților Henric și Carol urmau să fie improvizate; rolul lor în ceremoniile de stat fiind, deocamdată, incert. Complotiștii doreau să se folosească de Henry Percy, Conte de Northumberland⁠, ca protector al Elisabetei, dar cel mai probabil nu l-au informat de acest lucru.

Elisabeta, regină a Boemiei (născută Elisabeta a Scoției; 19 august 1596 – 13 februarie 1662) a fost al doilea copil și prima fiică a regelui Iacob I al Angliei și a reginei Ana a Danemarcei. A fost sora regelui Carol I al Angliei și verișoară a regelui Frederick al III-lea al Danemarcei. Odată cu dispariția dinastiei Stuart în 1714, descendenții ei direcți, conducători hanovrieni, au reușit să acceadă pe tronul britanic. Multe alte familii regale, inclusiv cele ale Spaniei, Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Belgiei, Luxemburg, Țărilor de Jos, precum și foste familii regale ale Greciei, României, Germaniei și Rusiei descind din Elisabeta Stuart - in imagine Fiica regelui Iacob, prințesa Elisabeta, pe care conspiratorii doreau la început să o pună pe tron ca regină catolică (Princess Elizabeth at age 7 by Robert Peake the Elder) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Fiica regelui Iacob, prințesa Elisabeta, pe care conspiratorii doreau la început să o pună pe tron ca regină catolică (Princess Elizabeth at age 7 by Robert Peake the Elder) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Recrutarea inițială

Robert Catesby⁠ (1573-1605), un om de „viță veche, istorică și distinsă”, a fost inspirația din spatele complotului. El era descris de contemporani ca „un bărbat arătos, înalt, falnic și iscusit cu sabia”. Împreună cu alți conspiratori, el a luat parte la rebeliunea Contelui de Essex din 1601, în timpul căreia a fost rănit și capturat. Regina Elisabeta i-a permis să scape cu viață după o amendă de 4.000 de mărci⁠ (echivalentul a peste 6 milioane de lire în 2008), după care și-a vândut moșia din Chastleton⁠. În 1603, Catesby a contribuit la organizarea unei solii la noul rege al Spaniei, Filip al III-lea, îndemnându-l pe Filip să lanseze o tentativă de invazie a Angliei, despre care ei i-au spus că va fi bine susținută, în special de englezii catolici. Thomas Wintour⁠ (1571-1606) a fost ales ca sol, dar regele spaniol, deși simpatizant al cauzei catolicilor din Anglia, dorea să cadă la pace cu Iacob. Wintour încercase și să-l convingă pe solul spaniol Don Juan de Tassis că „3.000 de catolici” sunt gata și așteaptă să sprijine o astfel de invazie. Papa Clement al VIII-lea și-a exprimat îngrijorarea că folosirea violenței pentru a realiza o restaurare a puterii catolice în Anglia ar putea duce la distrugerea celor rămași.

Robert Catesby (born no earlier than 3 March 1572, died 8 November 1605) was the leader of a group of provincial English Catholics who planned the failed Gunpowder Plot of 1605 - Robert Catesby, unknown artist, 1794 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Robert Catesby, unknown artist, 1794 - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Potrivit unor relatări contemporane, în februarie 1604 Catesby l-a invitat pe Thomas Wintour la casa lui din Lambeth, unde au discutat despre planul lui Catesby de a restabili catolicismul în Anglia prin aruncare în aer a Camerei Lorzilor în timpul ceremoniei de deschidere a lucrărilor Parlamentului. Wintour era cunoscut ca un savant capabil, vorbitor a mai multe limbi, și luptase cu armata engleză în Țările de Jos. Unchiul său, Francis Ingleby⁠, fusese executat în 1586 pentru că era preot catolic, și Wintour s-a convertit mai târziu la catolicism. Prezent la întâlnire a fost și John Wright, un catolic devotat, despre care se spunea că este unul dintre cei mai buni spadasini ai vremii, și care luase parte împreună cu Catesby la rebeliunea Contelui de Essex cu trei ani mai devreme. În ciuda rezervelor sale față de posibilele repercusiuni în caz de eșec al tentativei, Wintour a acceptat să se alăture conspirației, poate convins de retorica lui Catesby: „noi să facem încercarea și de va da greș, să nu înaintăm.”

Wintour a călătorit în Flandra să ceară sprijin spaniol. În timp ce se afla acolo, l-a căutat Guy Fawkes (1570-1606), un catolic devotat care a slujise ca soldat în Țările de Jos Meridionale sub comanda lui William Stanley⁠, și care în 1603 fusese recomandat pentru gradul de căpitan. Însoțit de John Wright, fratele lui Christopher, Fawkes fusese și el membru al soliei din 1603 la curtea spaniolă, pledând pentru o invazie a Angliei. Wintour i-a spus lui Fawkes că „niște buni prieteni ai lui îi doreau compania în Anglia”, și că anumiți domni „luaseră o hotărâre să săvârșească ceva în Anglia dacă pacea cu Spania nu ne ajută”. Cei doi s-au întors în Anglia la sfârșitul lunii aprilie 1604, spunându-i lui Catesby că sprijinul spaniol este puțin probabil. Thomas Percy, prieten de-al lui Catesby și cumnat al lui John Wright, a fost introdus și el în complot după câteva săptămâni. Percy găsise slujbă la o rudă a contelui de Northumberland, și în 1596 era agentul acestuia pe moșiile din nord ale familiei. Pe la 1600-1601, el a slujit alături de protectorul său în Țările de Jos. La un moment dat în timp ce Northumberland era la comandă în Țările de Jos, Percy a devenit agentul lui în comunicațiile sale cu Iacob. Percy avea reputația de a fi un personaj „serios” convertit la credința catolică. Primii lui ani au fost, potrivit unei surse catolice, marcați de o tendință de a se baza pe „sabie și curaj personal”. Northumberland, deși nu este el însuși catolic, planifica să construiască o relație puternică cu Iacob, pentru a sluji mai bine catolicii englezi și pentru a reduce rușinea familiei cauzată de despărțirea de soția sa, Martha Wright, o favorită a Elisabetei. Întâlnirile lui Thomas Percy cu Iacob păreau să meargă bine. Percy s-a întors cu promisiuni de sprijin pentru catolici, și Northumberland credea că Iacob ar merge până într-acolo încât să permită liturghia în case particulare, fără a fi considerată infracțiune. Percy, dornic să-și îmbunătățească poziția, a mers mai departe, susținând că viitorul rege va garanta siguranța catolicilor englezi.

''Complotul prafului de pușcă'' (5 noiembrie 1605) - litografie monocromă contemporană complotului, realizată de Crispijn van de Passe, prezintă opt din cei treisprezece conspiratori. Lipsesc Digby, Keyes, Rookwood, Grant și Tresham. Guy Fawkes este al treilea din dreapta - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – litografie monocromă contemporană complotului, realizată de Crispijn van de Passe, prezintă opt din cei treisprezece conspiratori. Lipsesc Digby, Keyes, Rookwood, Grant și Tresham. Guy Fawkes este al treilea din dreapta – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primele planuri
Prima întâlnire dintre cei cinci conspiratori a avut loc la 20 mai 1604, probabil la Hanul Rața și Rățoiul, lângă Strand⁠, reședința obișnuită a lui Thomas Wintour atunci când stătea la Londra. Catesby, Thomas Wintour, și John Wright erau prezenți, alături de Guy Fawkes și Thomas Percy⁠. Singuri într-o cameră privată, cei cinci complotiști au jurat pe o carte de rugăciuni să țină secretul. Printr-o coincidență, și fără să știe de complot, părintele John Gerard (un prieten de-al lui Catesby) ținea liturghia într-o altă cameră, și cei cinci bărbați s-au împărtășit după aceea.

 

Continuarea recrutărilor

După jurământ, complotiștii au plecat din Londra și s-au întors la casele lor. Oprirea lucrărilor Parlamentului le-a dat, credeau ei, timp până în februarie 1605 să își finalizeze planurile. La 9 iunie, angajatorul lui Percy, contele de Northumberland, l-a desemnat pe acesta ca membru în Honourable Corps of Gentlemen at Arms, o unitate de cavalerie cu 50 de gărzi de corp ale regelui. Acest rol i-a dat lui Percy motiv să-și caute locuință în Londra, și a ales o mică proprietate în apropiere de Camera Prințului, aparținând lui Henry Ferrers, un chiriaș al lui John Whynniard. Percy a aranjat utilizarea casei prin agenții lui Northumberland, Dudley Carleton⁠ și John Hippisley⁠. Fawkes, folosind pseudonimul „John Johnson”, a luat în administrare clădirea, dându-se drept slujitor al lui Percy. Clădirea era ocupată de comisari scoțieni numiți de rege să aranjeze planurile sale de unificare a Angliei și Scoției, așa că complotiștii au aranjat cazarea lui Catesby în Lambeth, pe malul opus al Tamisei de unde stocurile de praf de pușcă și alte provizii puteau fi transportate convenabil cu barca în fiecare noapte. Între timp, regele Iacob și-a continuat politicile împotriva catolicilor, și Parlamentul a promovat legi anticatolice, până la suspendarea lucrărilor la 7 iulie.

Camera Lorzilor (evidențiată cu roșu) pe harta Londrei din 1746 a lui John Rocque, în Vechiul Palat Westminster - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Camera Lorzilor (evidențiată cu roșu) pe harta Londrei din 1746 a lui John Rocque, în Vechiul Palat Westminster – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conspiratorii au revenit la Londra în octombrie 1604, când Robert Keyes⁠, un „om disperat, ruinat și înglodat în datorii”, a fost primit în grup. Responsabilitatea lui era de a se ocupa de casa lui Catesby din Lambeth, unde erau depozitate praful de pușcă și alte provizii. Familia lui Keyes avea relații importante; soția lui lucra pentru catolicul Lord Mordaunt. Înalt, cu barbă roșcată, el era considerat de încredere și, ca și Fawkes, capabil să aibă grijă de el însuși. În decembrie, Catesby l-a recrutat în complot pe slujitorul său, Thomas Bates⁠, după ce acesta din urmă a aflat accidental de el.

La 24 decembrie s-a anunțat că redeschiderea lucrărilor Parlamentului va fi amânată. Îngrijorarea legată de ciumă însemna că, în loc să lucreze în luna februarie, cum se bazau complotiștii la început, Parlamentul avea să se întrunească din nou abia după 3 octombrie 1605. Relatarea contemporană a acuzatorilor a susținut că în acest timp conspiratorii au săpat un tunel pe sub Parlament. Aceasta poate să fi fost doar o plăsmuire a guvernului, întrucât nu au fost prezentate de către acuzare dovezi privind existența unui tunel și nu s-a găsit nicio urmă de așa ceva. Relatarea despre un tunel vine direct din mărturisirea lui Thomas Wintour, iar Guy Fawkes nu a recunoscut existența unei astfel de mașinațiuni până la al cincilea interogatoriu. Din punct de vedere logistic, săparea unui tunel s-ar fi dovedit extrem de dificilă, mai ales că niciunul dintre conspiratori au avea vreo experiență de minerit. Dacă povestea este adevărată, până la 6 decembrie comisarii scoțieni și-ar fi încetat activitatea, iar conspiratorii ar fi lucrat la tunelul de la casa închiriată la Camera Lorzilor. Ei și-au încetat eforturile atunci când, în timpul săpării tunelului, au auzit un zgomot de sus. Zgomotul s-a dovedit a fi văduva chiriașului de atunci, care făcea curat în beciul aflat exact sub Camera Lorzilor—încăperea unde complotiștii au depozitat în cele din urmă praful de pușcă.

Până când complotiștii s-au reunit la Anul Nou pe stil vechi, de Buna Vestire, 25 Martie, în rândurile lor au mai fost admiși trei: Robert Wintour, John Grant, și Christopher Wright. Venirile lui Wintour și Wright erau alegeri evidente. Împreună cu o mică avere, Robert Wintour moștenise Huddington Court⁠ (un cunoscut refugiu pentru preoți), aflat în apropiere de Worcester, și avea reputația de a fi un om generos și simpatic. Catolic devotat, el s-a căsătorit cu Gertrude Talbot, care se trăgea dintr-o familie de recuzanți. Christopher Wright (1568-1605), fratele lui John, luase și el parte la revolta contelui de Essex și își mutase familia la Twigmore în Lincolnshire, loc cunoscut ca un sălaș de preoți. John Grant era căsătorit cu sora lui Wintour, Dorothy, și era lord of the manor⁠ la Norbrook, lângă Stratford-upon-Avon. Având reputația de om inteligent și grijuliu, el adăpostea catolici în casa lui de la Snitterfield⁠, și fusese și el implicat în revolta din Essex din 1601.

Ilustrație din secolul al XIX-lea a capătului estic al Camerei Prințului (extrema stânga) și peretele de est al Camerei Lorzilor (centru) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ilustrație din secolul al XIX-lea a capătului estic al Camerei Prințului (extrema stânga) și peretele de est al Camerei Lorzilor (centru) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Beciul

25 martie a fost și ziua în care complotiștii au închiriat și beciul deținut de John Whynniard, în apropierea căruia se presupune că săpaseră un tunel. Palatul Westminster era în secolul al XVII-lea un labirint de clădiri grupate în jurul camerelor, capelelor și sălilor medievale ale fostului palat regal, care găzduia atât Parlamentul, cât și diverse tribunale regale. Vechiul palat era ușor accesibil; negustori, avocați și alții trăiau și lucrau în locuințe, magazine și taverne în incinta acestuia. Clădirea Whynniard era în unghi drept cu Camera Lorzilor, de-a lungul unui gang numit Trecerea Parlamentului, care ducea la Scările Parlamentului și la râul Tamisa. Beciurile aveau caracteristicile comune ale vremii, fiind utilizate pentru a depozita diferite materiale, inclusiv alimente și lemne de foc. Beciul lui Whynniard, aflat la nivelul parterului, se afla exact sub Camera Lorzilor aflată la primul etaj, și se poate să fi făcut cândva parte din bucătăria palatului medieval. Neutilizat și murdar, locul era ideal pentru ceea ce plănuia grupul să facă.

Harta Parlamentului de William Capon etichetează clar beciul folosit de „Guy Vaux” pentru a depozita praful de pușcă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Parlamentului de William Capon etichetează clar beciul folosit de „Guy Vaux” pentru a depozita praful de pușcă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În a doua săptămână a lui iunie, Catesby s-a întâlnit la Londra cu principalul iezuit din Anglia, părintele Henry Garnet⁠, și l-a întrebat despre moralitatea implicării într-o întreprindere care ar putea implica distrugerea unor nevinovați, împreună cu vinovații. Garnet a răspuns că astfel de acțiuni ar putea fi de multe ori scuzate, dar, după cum spunea el mai târziu, l-ar fi admonestat pe Catesby într-o a doua întâlnire, în iulie, la Essex, arătându-i o scrisoare de la Papă, în care se interzicea rebeliunea. Curând după aceea, preotul iezuit Oswald Tesimond⁠ i-a spus lui Garnet că el primise spovedania lui Catesby, în cursul căreia aflase de complot. Garnet și Catesby s-au întâlnit pentru a treia oară pe 24 iulie 1605, la casa bogatei catolice Anne Vaux⁠ din Enfield Chase⁠. Garnet a hotărât că relatarea lui Tesimond fusese dată sub pecetea spovedaniei, și că dreptul canonic, prin urmare, îi interzice să repete ceea ce auzise. Fără a recunoaște că știa natura exactă a complotului, Garnet a încercat să-l descurajeze pe Catesby în demersul său, fără niciun rezultat. Garnet i-a scris unui coleg de la Roma, Claudio Acquaviva⁠, exprimându-și îngrijorările despre o rebeliune deschisă în Anglia. El i-a spus lui Acquaviva și că „există primejdia ca unele eforturi personale ale unora să comită trădare sau să folosească forța împotriva Regelui”, și a cerut papei să emită o înștiințare publică împotriva utilizării forței.

Potrivit lui Fawkes, la început fuseseră aduse 20 de butoaie de praf de pușcă, după care alte 16, la 20 iulie. Praful de pușcă era teoretic sub monopol de stat, dar era ușor de obținut din surse ilicite. La 28 iulie, amenințarea ciumei a amânat din nou deschiderea Parlamentului, de această dată până marți, 5 noiembrie. Fawkes a părăsit țara pentru o perioadă scurtă de timp. Regele, între timp, și-a petrecut mare parte a verii departe de oraș, la vânătoare. El stătea pe oriunde era convenabil, inclusiv, ocazional, în casele unor catolici proeminenți. Convins că pericolul unei revolte se disipase, Garnet a călătorit prin țară într-un pelerinaj⁠.

Nu este sigur când s-a întors Fawkes în Anglia, dar era deja înapoi în Londra la sfârșitul lunii august, când a descoperit împreună cu Wintour că praful de pușcă depozitat în beci se alterase. S-a adus mai mult praf de pușcă în încăpere, împreună cu lemne de foc care să-l ascundă. Ultimii trei conspiratori au fost recrutați la sfârșitul lui 1605. De Sfântul Mihail, Catesby l-a convins pe catolicul fervent Ambrose Rookwood să închirieze Casa Clopton⁠ din apropiere de Stratford-upon-Avon. Rookwood era un tânăr cu relații între recuzanți, al cărui grajd de cai de la Coldham Hall⁠ din Stanningfield⁠, Suffolk a fost un factor important în înrolarea lui. Părinții lui, Robert Rookwood și Dorothea Drury, erau proprietari de pământuri bogați, și își educaseră fiul la o școală iezuită din apropiere de Calais. Everard Digby era un tânăr în general simpatizat, și care trăia la Casa Gayhurst⁠ din Buckinghamshire. El a fost făcut cavaler de către rege în aprilie 1603, și a fost convertit la catolicism de către Gerard. Digby și soția lui, Mary Mulshaw, l-au însoțit pe preot în pelerinajul său, și cei doi erau prieteni apropiați. Catesby i-a cerut lui Digby să închirieze Coughton Court⁠ de lângă Alcester. Digby i-a promis și 1.500 de lire după ce Percy nu a mai reușit să plătească chiria datorată pentru proprietățile luate de el în Westminster. În cele din urmă, pe 14 octombrie Catesby l-a invitat pe Francis Tresham la conspirație. Tresham era fiul catolicului Thomas Tresham, și văr cu Robert Catesby—cei doi crescuseră împreună. El era și moștenitorul vastei averi a tatălui său, care însă fusese epuizată de către amenzile pentru recuzare, gusturile scumpe, și de implicarea lui Francis și Catesby în revolta din Essex.

Catesby și Tresham s-au întâlnit la casa cumnatului și vărului lui Tresham, Lord Stourton. În mărturisirea sa, Tresham a susținut că îl întrebase pe Catesby dacă complotul avea să le damneze sufletele, la care Catesby a răspuns că nu, și că năpasta catolicilor din Anglia impunea această faptă. Catesby se pare că a cerut și 2.000 de lire, și permisiunea de a folosi Rushton Hall⁠ din Northamptonshire. Tresham a refuzat ambele oferte (deși i-a dat 100 de lire lui Thomas Wintour), și le-a spus anchetatorilor că și-a mutat familia din Rushton la Londra înaintea acțiunii; nu erau acțiunile unui om vinovat, sugera el.

Beciul de sub Camera Lorzilor, ilustrat în 1799. Cam în același timp, el era descris ca având 77 de picioare lungime, 24 picioare și 4 țoli lățime și 10 metri înălțime - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Beciul de sub Camera Lorzilor, ilustrat în 1799. Cam în același timp, el era descris ca având 77 de picioare lungime, 24 picioare și 4 țoli lățime și 10 metri înălțime – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Scrisoarea lui Monteagle

Detaliile complotului au fost definitivate în luna octombrie, într-o serie de taverne din Londra și Daventry. Fawkes urma să rămână în urmă să aprindă fitilul și să fugă apoi peste Tamisa, în timp ce, simultan, o revoltă în Midlands avea să contribuie la asigurarea capturării prințesei Elisabeta. Fawkes urma apoi să plece pe continent, pentru a explica evenimentele din Anglia puterilor catolice europene.

Soțiile celor implicați și Anne Vaux (o prietenă a lui Garnet, care de multe ori proteja preoți la ea acasă) au devenit din ce în ce mai îngrijorate de ceea ce suspectau că urmează să se întâmple. Mai mulți dintre conspiratori și-au exprimat îngrijorările pentru siguranța tovarășilor lor catolici care urmau să fie prezenți în Parlament în ziua în care se planifica atentatul. Percy era îngrijorat pentru patronul său, Northumberland, și s-a vorbit și de tânărul conte de Arundel; Catesby a sugerat că o rană minoră ar putea să-l facă să lipsească în acea zi. S-a vorbit și de lorzii Vaux, Montague, Monteagle, și Stourton. Spre batjocura lui Catesby, Keyes a sugerat să fie avertizat lordul Mordaunt, angajatorul soției lui.

Sâmbătă, 26 octombrie, Monteagle (cumnatul lui Tresham) a primit o scrisoare anonimă în timp ce se afla la casa lui din Hoxton⁠. După ce a rupt sigiliul, a dat scrisoarea unui slujitor care a citit-o cu voce tare:

My Lord, din dragostea ce o port unora din prietenii Măriei Tale, mă îngrijesc de buna ta ținere. Așa că te sfătuiesc, de ții la viața ta, să găsești un chip a te feri de a fi la parlamentul ista; căci Dumnezeu și omul și-au dat mâna să osândească viclenia vremii noastre. Și nu te neîngriji de această înștiințare, ci te ferește la tine la moșie unde poți să aștepți întâmplarea în liniște. Căci chiar de n-o părea a fi tulburare, eu zic că primi-va o mare izbire acest Parlament; și nu vedea-vor cine-i va vătăma. Sfatul aista nu-l osândi căci poate ți-o face numai bine și nicio pagubă; căci primejdia o trece de cum oi azvârli răvașul în foc. Și nădăjduiesc că Dumnezeu ți-o da înțelepciunea să tragi folos din el, și la sfânta Lui pază te las.”

Nesigur de ce înseamnă mesajul, Monteagle a mers imediat la Whitehall⁠ și i-a dat scrisoarea lui Cecil (pe atunci conte de Salisbury⁠. Salisbury i-a informat pe contele de Worcester⁠, considerat a fi simpatizant recuzant, și pe suspectul de papistașism Henry Howard, primul conte de Northampton⁠, dar nu i-a spus nimic despre complot regelui, care era ocupat cu vânătoarea în Cambridgeshire și nu avea să mai revină multe zile. Monteagle, slujitorul lui Thomas Ward, avea legături de familie cu frații Wright și i-a trimis lui Catesby un mesaj despre trădare. Catesby, care urma să meargă la vânătoare cu regele, bănuia că Tresham este responsabil pentru scrisoare și, împreună cu Thomas Wintour, l-a luat la întrebări pe conspiratorul recent recrutat. Tresham a reușit să-i convingă pe cei doi că nu el a scris scrisoarea, dar le-a cerut să renunțe la complot. Salisbury era deja conștient de anumite frământări înainte de a primi scrisoarea, dar nu cunoștea încă natura exactă a complotului, și nici cine anume este implicat. Prin urmare, el a ales să aștepte să vadă cum se desfășoară evenimentele.

O scrisoare anonimă, trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, a jucat un rol esențial în dezvăluirea complotului. Identitatea autorului ei nu a fost niciodată stabilită cu exactitate, deși Francis Tresham a fost mult timp suspect. Monteagle însuși a fost considerat responsabil, ca și Salisbury - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

O scrisoare anonimă, trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, a jucat un rol esențial în dezvăluirea complotului. Identitatea autorului ei nu a fost niciodată stabilită cu exactitate, deși Francis Tresham a fost mult timp suspect. Monteagle însuși a fost considerat responsabil, ca și Salisbury – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Descoperirea

Scrisoarea a fost prezentată regelui vineri, 1 noiembrie, după sosirea sa la Londra. Citind-o, Iacob a remarcat imediat cuvântul blow („izbire” în traducerea de mai sus, dar având și sensul de „explozie”) și a bănuit că face referire la „vreo strategemă cu foc și pulbere”, probabil, o explozie care să o depășească în violență pe cea care îl omorâse pe tatăl său, lordul Darnley, la Kirk o’ Field⁠ în 1567. Dornic să nu pară prea interesat și să-l lase pe rege să își aroge meritele dezvăluirii conspirației, Salisbury s-a prefăcut că nu știe. În ziua următoare, membrii Consiliului Coroanei l-au vizitat pe rege la Palatul Whitehall⁠ și l-au informat că, pe baza informațiilor pe care Salisbury li le dăduse cu o săptămână mai devreme, luni, lordul șambelan⁠ Thomas Howard, primul conte de Suffolk⁠ va efectua o percheziție a Clădirilor Parlamentului, „de sus și până jos”. Duminică, 3 noiembrie, Percy, Catesby și Wintour au avut o ultimă întâlnire, în care Percy le-a spus tovarășilor săi că trebuie „să se supună judecății celei supreme”, și le-a amintit de nava ancorată pe Tamisa. La 4 noiembrie, s-a aranjat participarea lui Digby la o „partidă de vânătoare” la Dunchurch⁠, de unde să o răpească pe prințesa Elisabeta. În aceeași zi, Percy l-a vizitat pe contele de Northumberland, care nu era implicat în conspirație, să vadă dacă el poate discerne zvonurile din jurul scrisorii lui Monteagle. Percy a revenit la Londra și i-a asigurat pe Wintour, John Wright și Robert Keyes că nu au de ce să se îngrijoreze, și s-a întors la locuința sa de pe Gray’s Inn Road. În aceeași seară, Catesby, probabil însoțit de John Wright și Bates, a pornit către Midlands. Fawkes l-a vizitat pe Keyes și a primit un ceas de buzunar lăsat de Percy, pentru a cronometra fitilul, și o oră mai târziu Rookwood primit mai multe săbii gravate de la un cuțitar⁠ local.

Deși există două relatări privind numărul de percheziții și calendarul lor, potrivit versiunii regelui, prima verificare a clădirilor din și din jurul Parlamentului s-a făcut luni, 4 noiembrie—în timp ce complotiștii erau ocupați cu pregătirile finale—de către Suffolk, Monteagle și John Whynniard. Ei au găsit o grămadă mare de lemne de foc, în beciul de sub Camera Lorzilor, însoțite de ceea ce ei bănuiau că este un slujitor (Fawkes), care le-a spus că lemnele de foc aparțineau stăpânului său, Thomas Percy. Au plecat să raporteze constatările, moment în care Fawkes a părăsit și el clădirea. Amintirea numelui lui Percy a stârnit suspiciuni, deoarece el era deja cunoscut de către autorități drept agitator catolic. Regele a insistat să se facă o percheziție mai amănunțită. Târziu în acea noapte, grupul de percheziție, în frunte cu Thomas Knyvet⁠, s-a întors la beci. Ei l-au găsit din nou pe Fawkes, îmbrăcat cu pelerină și pălărie, și încălțat cu cizme și pinteni. El a fost arestat, la care a spus că îl cheamă John Johnson. El avea un felinar, astăzi expus la Ashmolean Museum⁠, Oxford, și o percheziție asupra persoanei sale a dezvăluit un ceas de buzunar, mai multe fitile și iască. Butoaiele de praf de pușcă au fost descoperite ascunse sub mormane de vreascuri și cărbune. Fawkes a fost dus la rege devreme în dimineața zilei de 5 noiembrie.

Descoperirea Complotului Prafului de Pușcă și prinderea lui Guy Fawkes (c. 1823) de Henry Perronet Briggs - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Descoperirea Complotului Prafului de Pușcă și prinderea lui Guy Fawkes (c. 1823) de Henry Perronet Briggs – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Fuga

După ce s-a răspândit vestea arestării lui „John Johnson” printre complotiștii aflați încă în Londra, majoritatea au fugit spre nord-vest, pe Watling Street⁠. Christopher Wright și Thomas Percy au plecat împreună. Rookwood a plecat imediat după aceea, și a reușit să meargă 30 de mile în două ore pe un singur cal. El l-a depășit pe Keyes, care pornise mai devreme, după care pe Wright și Percy la Little Brickhill⁠, înainte de a-i prinde din urmă pe Catesby, John Wright și Bates pe același drum. Reunit, grupul a continuat spre nord-vest către Dunchurch⁠, folosind cai furnizați de către Digby. Keyes a mers la casa lui Mordaunt de la Drayton⁠. Între timp, Thomas Wintour a rămas în Londra, și chiar a mers la Westminster pentru a vedea ce se întâmplă. Când și-a dat seama că complotul a fost descoperit, și-a luat calul și s-a îndreptat spre casa surorii lui de la Norbrook⁠, înainte de a continua spre Huddington Court⁠.

La 5 noiembrie ne-am început Parlamentul, la care regele însuși urma să vină, dar s-a ferit din niște pricini ce le-a aflat în cea dimineață. Uneltirea era să sară în aer regele chiar când avea a ședea pe Tronul Regal, dimpreună cu toți copiii lui, cu nobilii și rândașii, alăturea de toți episcopii, juzii și doftorii; și într-o clipă bubuitura să fi adus stricăciunea a toată țara și Regatul Angliei. Și pentru făptuirea aiasta, s-au pus sub Casa Parlamentului, unde regele trebuia a șede, vreo 30 de butoaie de pulbere, cu multe lemne, vreascuri, bucăți și țevi de fier.
Extras dintr-o scrisoare de la Sir Edward Hoby (Gentleman of the Bedchamber⁠ adresată lui Sir Thomas Edwards, ambasador la Brussells

Grupul de șase conspiratori s-a oprit la Ashby St Ledgers⁠ pe la orele 6 pm, unde s-au întâlnit cu Robert Wintour și l-au informat de situația lor. Apoi au continuat spre Dunchurch, și s-au întâlnit cu Digby. Catesby l-a convins pe acesta că, în ciuda eșecului complotului, lupta armată era încă o posibilitate reală. El a anunțat „grupul de vânători” al lui Digby că regele și Salisbury au murit, înainte ca fugarii să o ia spre vest către Warwick.

În Londra, vestea complotului se răspândea, și autoritățile au întărit paza la porțile orașului, au închis porturile și au protejat casa ambasadorului Spaniei, care a fost înconjurată de o mulțime furioasă. Un mandat de arestare a fost emis împotriva lui Thomas Percy, iar patronul său, contele de Northumberland, a fost plasat sub arest la domiciliu. La primul interogatoriu, „John Johnson” nu a dezvăluit nimic altceva decât numele mamei sale, și că este din Yorkshire. O scrisoare adresată lui Guy Fawkes a fost descoperită asupra lui, dar el susținea că acesta este unul dintre numele lui false. Departe de a-și nega intențiile, „Johnson” a declarat că fusese scopul lui să-l distrugă pe rege și Parlamentul. Cu toate acestea, el și-a păstrat calmul și a insistat că a acționat de unul singur. Refuzul său de a ceda l-a impresionat într-atât pe rege încât el avea să-l descrie ca având „o hotărâre de roman”.

 

Ancheta

La 6 noiembrie, lordul-șef al Justiției, Sir John Popham (un om cu o ură profundă față de catolici) i-a interogat pe slujitorii lui Rookwood. Către seară, el aflase deja numele celor mai mulți dintre cei implicați în conspirație: Catesby, Rookwood, Keyes, Wynter, John și Christopher Wright, și Grant. „Johnson” între timp persista cu povestea lui, și, împreună cu praful de pușcă cu care a fost găsit, a fost mutat la Turnul Londrei, unde Regele a hotărât ca „Johnson” să fie torturat. Utilizarea torturii era interzisă, cu excepția celor autorizați expres de către rege sau de organism precum Consiliul Coroanei⁠ sau Camera cu Stele⁠. Într-o scrisoare din 6 noiembrie, Iacob a scris: „să fie pus mai întâi la caznele cele mai blânde, et sic per gradus ad ima tenditur [și să fie pus încet-încet la cele mai mari], și astfel Dumnezeu să vă grăbească munca cea bună”.  Nu se știe dacă „Johnson” a fost pus în cătușe și atârnat de perete, dar aproape sigur a fost supus la patul de tortură. Pe 7 noiembrie, hotărârea lui s-a rupt, și a mărturisit spre sfârșitul acelei zile, și din nou în următoarele două zile.

Pat de tortură în Turnul Londrei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pat de tortură în Turnul Londrei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ultima încercare

Pe 6 noiembrie, cum Fawkes își păstra tăcerea, fugarii au descins la Castelul Warwick pentru provizii și au continuat spre Norbrook pentru a colecta arme. De acolo și-au continuat călătoria spre Huddington. Bates a părăsit grupul și a călătorit la Coughton Court spre a livra o scrisoare de la Catesby adresată părintelui Garnet și celorlalți preoți, informându-i despre ceea ce s-a întâmplat, și cerându-le ajutorul să strângă oaste. Garnet a răspuns implorându-i pe Catesby și pe adepții săi să înceteze cu „faptele rele”, înainte ca el însuși să fugă. Mai mulți preoți au plecat spre Warwick, îngrijorați de soarta tovarășilor lor. Ei au fost prinși, și apoi închiși la Londra. Catesby și alții au ajuns la Huddington după-amiaza devreme, și au fost întâmpinați de către Thomas Wintour. Ei nu au primit, practic, niciun sprijin sau simpatie din partea celor cu care s-au întâlnit, inclusiv din partea unor membri ai familiilor lor, îngroziți de perspectiva de a fi asociați cu trădarea. Au continuat la Casa Holbeche⁠ de la hotarul Staffordshire-ului, casa lui Stephen Littleton, un membru al grupului lor de adepți aflat în continuă scădere. Obosiți și disperați, au întins o parte din praful de pușcă, acum îmbibat cu apă, să se usuce. Deși praful de pușcă nu explodează decât dacă este ținut într-un spațiu strâns, o scânteie din foc a căzut pe pulbere și flăcările i-au cuprins pe Catesby, Rookwood, Grant, și pe un om pe nume Morgan (membru al grupului de vânători).

Thomas Wintour și Littleton, aflați în drum lor de la Huddington la Casa Holbeche, au aflat de la un curier că Catesby a murit. În acel moment, Littleton a plecat, dar Thomas a ajuns la casă, unde l-a găsit pe Catesby în viață, dar ars. John Grant nu a fost atât de norocos, fusese orbit de foc. Digby, Robert Wintour și fratele său vitreg, John, împreună cu Thomas Bates, au plecat cu toții. Dintre complotiști, au mai rămas numai chipurile pline de funingine ale lui Catesby și Grant, și frații Wright, Rookwood, și Percy. Fugarii au hotărât să rămână în casă și să aștepte sosirea oamenilor regelui.

Richard Walsh (șeriful din Worcestershire) și compania lui de 200 de oameni au asediat Casa Holbeche în dimineața zilei de 8 noiembrie. Thomas Wintour a fost împușcat în umăr în timp ce traversa curtea. John Wright a fost împușcat, urmat de fratele său, și apoi de Rookwood. Catesby si Percy au fost uciși cu o singură lovitură norocoasă. Atacatorii au invadat proprietatea, și i-au dezbrăcat pe cei morți sau muribunzi. Grant, Morgan, Rookwood și Wintour au fost arestați.

 

Reacțiile imediate

Bates și Keyes au fost capturați la scurt timp după cucerirea Casei Holbeche. Digby, care intenționa să se predea, a fost prins de către un mic grup de urmăritori. Tresham a fost arestat pe 12 noiembrie, și dus la Turn trei zile mai târziu. Montague, Mordaunt și Stourton (cumnatul lui Tresham) au fost și ei închiși în Turn. Contele de Northumberland li s-a alăturat pe 27 noiembrie. Între timp, guvernul a folosit dezvăluirea complotului pentru a accelera persecutarea catolicilor. Casa Annei Vaux de la Enfield Chase⁠ a fost percheziționată, dezvăluindu-se prezența unor trape și pasaje ascunse. Un slujitor îngrozit a dezvăluit apoi că Garnet, care de multe ori stătuse în acea casă, ținuse recent o liturghie acolo. Părintele John Gerard a fost ascuns în casa lui Elizabeth Vaux, în Harrowden. Elizabeth a fost dusă la Londra pentru interogatoriu. Acolo ea s-a arătat hotărâtă; nu știa că Gerard era preot, ea presupunea că este un „gentleman catolic”, și nu știa nici unde se află. Casele conspiratorilor au fost percheziționate, și jefuite; gospodăria lui Mary Digby a fost jefuită, și ea a fost sărăcită. Puțin înainte de sfârșitul lunii noiembrie, Garnet s-a mutat la Hindlip Hall,⁠ de lângă Worcester, casa familiei Habington, unde a scris o scrisoare adresată Consiliului Coroanei în care își susținea nevinovăția.

Zădărnicirea complotul prafului de pușcă a inițiat un val național de ușurare pentru salvarea regelui și a fiilor lui, și a inspirat în viitorul parlament un spirit de loialitate și bunăvoință, pe care Salisbury l-a exploatat cu iscusință pentru a obține finanțări mai generoase pentru instituția monarhică decât a obținut (cu excepția unei singure ocazii) Elisabeta în timpul domniei ei. Walter Raleigh, care zăcea în Turn din pricina implicării sale în Complotul Principal⁠, și a cărui soție era verișoară cu Lady Catesby, a declarat că nu știa de conspirație. Episcopul de Rochester a ținut o predică la St. Paul’s Cross, în care a condamnat complotul. În discursul său din ambele Camere de la 9 noiembrie, Iacob a expus două preocupări emergente ale monarhiei lui: dreptul divin al regilor și chestiunea catolică. El a insistat că complotul a fost urzit de doar câțiva catolici, nu de toți englezii catolici, și a amintit adunării să se bucure de supraviețuirea lui, căci regii domnesc prin drept divin și scăparea lui s-a datorat unui miracol. Salisbury a scris ambasadorilor englezi din străinătate, informându-i despre cele întâmplate, și amintindu-le că regele nu poartă nicio ranchiună vecinilor săi catolici. Puterile străine s-au distanțat de complot, numindu-i pe complotiști atei și eretici.

Robert Cecil, primul Conte de Salisbury.(1 June 1563? – 24 May 1612) - Pictură de John de Critz cel Bătrân, 1602 -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Robert Cecil, primul Conte de Salisbury.(1 June 1563? – 24 May 1612) – Pictură de John de Critz cel Bătrân, 1602 – cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Interogatoriile

Sir Edward Coke⁠ a fost responsabil de interogatorii. Peste o perioadă de aproximativ zece săptămâni, în apartamentele locotenentului Turnului Londrei (acum denumite Casa Reginei — Queen’s House), i-a interogat pe cei care au fost implicați în complot. Pentru prima rundă de interogatorii, nu există dovezi reale că acești oameni ar fi fost torturați, deși în mai multe rânduri Salisbury, cu siguranță, a sugerat că ar trebui să fie. Coke a arătat mai târziu că amenințarea cu tortura era, în cele mai multe cazuri, suficientă pentru a obține o mărturisire de la cei prinși în urma complotului.

Doar două confesiuni au fost tipărite în întregime: mărturisirea lui Fawkes din 8 noiembrie, și cea a lui Wintour din 23 noiembrie. Implicat în conspirație de la început (spre deosebire Fawkes), Wintour a putut oferi informații extrem de valoroase Consiliului Coroanei. Scrisul de pe mărturia lui este aproape sigur al lui însuși, dar semnătura era evident diferită. Wintour se semnase până atunci doar Wintour, dar mărturisirea lui era semnată Winter și, deoarece el fusese împușcat în umăr, mâna sigură care a scris semnătura poate indica o oarecare intervenție a autorităților—sau poate faptul că a scris o versiune mai scurtă a numelui său ca să evite durerea. Mărturisirea lui Wintour nu amintește deloc de fratele său, Robert. Ambele au fost publicate în așa-numita Cartea Regelui, o relatare oficială scrisă în grabă publicată la sfârșitul lunii noiembrie 1605.

Henry Percy, conte de Northumberland, era într-o poziție dificilă. Prânzul servit împreună cu Thomas Percy la 4 noiembrie era o dovadă incriminatoare împotriva lui și, după moartea lui Thomas Percy nu mai era nimeni care să-l poată implica sau exonera. Consiliul Coroanei suspecta că Northumberland urma să fie protectorul prințesei Elisabeta dacă ar fi reușit complotul, dar nu existau suficiente dovezi pentru a-l condamna. Northumberland a rămas în Turn și la 27 iunie 1606 a fost în cele din urmă acuzat de nesupunere. El a fost destituit din toate funcțiile publice, amendat cu 30.000 de lire (aproximativ 5,9 milioane de lire în 2016), și ținut în Turn până în iunie 1621. Lorzii Mordaunt și Stourton au fost judecați în Camera cu Stele⁠. Au fost condamnați la închisoare în Turn, unde au rămas până în 1608, când au fost transferați la Închisoarea Fleet⁠. Ambii au primit și amenzi mari.

Au mai fost interogate și alte persoane neimplicate în conspirație, dar care cunoșteau sau aveau legături cu conspiratorii. Frații lui Northumberland, Sir Allen și Sir Josceline, au fost arestați. Anthony-Maria Browne, al 2-lea viconte Montagu îl angajase pe Fawkes când era tânăr și se întâlnise cu Catesby pe 29 octombrie, fiind, prin urmare, persoană de interes; el a fost eliberat câteva luni mai târziu. Agnes Wenman provenea dintr-o familie catolică, și era rudă cu Elizabeth Vaux. A fost interogată de două ori, dar acuzațiile au fost retrase.  Secretarul lui Percy și, mai târziu, administratorul locuințelor lui Northumberland, Dudley Carleton, închiriase beciul unde se ținuse praful de pușcă și, prin urmare, a fost închis în Turn. Salisbury i-a crezut povestea, și a autorizat eliberarea lui.

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) - Parte dintr-o mărturisire a lui Guy Fawkes. Semnătura slabă, făcută la scurt timp după tortură, este vag vizibilă sub cuvântul good (dreapta-jos) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Parte dintr-o mărturisire a lui Guy Fawkes. Semnătura slabă, făcută la scurt timp după tortură, este vag vizibilă sub cuvântul good (dreapta-jos) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Iezuiții

Thomas Bates a mărturisit pe 4 decembrie, furnizând mare parte din informațiile de care avea nevoie Salisbury pentru a lega clerul catolic de complot. Bates a fost prezent la cele mai multe dintre întâlnirile conspiratorilor și, sub interogatoriu, l-a implicat pe părintele Tesimond în complot. Pe 13 ianuarie 1606, el a descris modul în care îi vizitase pe Garnet și Tesimond pe 7 noiembrie pentru a-l informa pe Garnet de eșecul complotului. Bates le-a spus și el anchetatorilor despre drumul lui cu Tesimond la Huddington, înainte ca preotul să-l lase să meargă spre casa familiei Habington din Hindlip Hall, și despre o întâlnire între Garnet, Gerard și Tesimond în octombrie 1605. Aproximativ în același timp, în decembrie, sănătatea lui Tresham a început să se deterioreze. El a fost vizitat în mod regulat de către soția sa, de o asistentă medicală, și de servitorul lui, William Vavasour, care i-a documentat tenesmul⁠. Înainte de a muri, Tresham i-a spus și despre implicarea lui Garnet în misiunea din 1603 în Spania dar, în ultimele lui ore, și-a retras unele dintre declarații. Nicăieri în mărturisirea sa nu a menționat scrisoarea lui Monteagle. A murit devreme în dimineața zilei de 23 decembrie, și a fost îngropat în Turn. Cu toate acestea, el a fost condamnat împreună cu ceilalți complotiști, capul i-a fost pus într-o țeapă, fie la Northampton fie la Podul Londrei, și moșiile sale confiscate.

La 15 ianuarie, o proclamație i-a declarat pe părintele Garnet, parintele Gerard, și părintele Greenway (Tesimond) urmăriți. Tesimond și Gerard au reușit să fugă din țară și să-și trăiască zilele în libertate; Garnet nu a fost atât de norocos. Câteva zile mai devreme, pe 9 ianuarie, Robert Wintour și Stephen Littleton au fost capturați. Ascunzătoarea lor de la Hagley⁠, casa lui Humphrey Littleton⁠ (fratele parlamentarului John Littleton⁠, închis pentru trădare în 1601 pentru rolul lui în revolta din Essex) a fost dat de gol de un bucătar, care a devenit suspicios față de cantitatea de alimente trimisă stăpânului său pentru consum. Humphrey a negat prezența celor doi fugari, dar un alt slujitor a condus autoritățile la ascunzătoarea lor. Pe 20 ianuarie, judecătorul local și slujitorii lui au ajuns la Thomas Habington acasă, la Hindlip Hall, pentru a-i aresta pe iezuiți. În ciuda protestelor lui Thomas Habington, aceștia au petrecut următoarele patru zile percheziționându-i casa. Pe 24 ianuarie, de foame, doi preoți au ieșit din ascunzătorile lor și au fost descoperiți. Humphrey Littleton, care scăpase de autoritățile de la Hagley, a ajuns până la Prestwood în Staffordshire înainte de a fi capturat. El a fost închis, și apoi condamnat la moarte, la Worcester. Pe 26 ianuarie, în schimbul vieții, el a spus autorităților unde l-ar putea găsi pe părintele Garnet. Obosit de atâta ascunziș, Garnet, însoțit de un alt preot, a ieșit din ascunzătoarea lui⁠ în ziua următoare.

Hindlip Hall din Worcestershire. Clădirea a fost distrusă de un incendiu în anul 1820 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hindlip Hall din Worcestershire. Clădirea a fost distrusă de un incendiu în anul 1820 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Procesele

Printr-o coincidență, în aceeași zi în care Granat a fost găsit, conspiratorii supraviețuitori au fost judecați în Westminster Hall. Șapte dintre prizonieri au fost luați din Turn cu barca spre Camera cu Stele⁠. Bates, care era considerat om de rând, a fost adus de la Închisoarea Gatehouse⁠. Unii dintre prizonieri erau deznădăjduiți, dar alții erau nonșalanți, unii chiar fumând tutun. Regele și familia lui, ascunși, au fost printre cei mulți care au urmărit procesul. Comisari prezenți au fost conții de Suffolk, Worcester, Northampton, Devonshire, și Salisbury. Sir John Popham era judecător-șef, Sir Thomas Fleming era lord-baron al instanței Exchequer of Pleas, și doi judecători, Sir Thomas Walmsley și Sir Peter Warburton, au oficiat cu rang inferior. Lista numelor trădătorilor a fost citită cu voce tare, începând cu cele ale preoților: Garnet, Tesimond și Gerard.

Primul care a vorbit a fost speakerul Camerei Comunelor, Sir Edward Philips, care a descris intenția din spatele complotului în detalii sumbre. El a fost urmat de către procurorul general Sir Edward Coke, care a început cu un discurs lung—al cărui conținut fusese puternic influențat de către Salisbury—care a inclus o negare că regele ar fi făcut vreodată vreo promisiune catolicilor. Rolul lui Monteagle în descoperirea complotului a fost salutat, și s-au pus în lumină denunțurile misiunii din Spania din 1603. Protestele lui Fawkes cum că Gerard nu știa nimic de complot au fost omise din alocuțiunea lui Coke. Puterile străine, atunci când erau menționate, primeau respectul cuvenit, dar preoții erau blestemați, comportamentul lor analizat și criticat de câte ori se putea. Nu era pic de îndoială, potrivit lui Coke, că intriga a fost țesută de către iezuiți. Întâlnirea lui Garnet cu Catesby, la care s-a afirmat că primul l-ar fi absolvit pe cel din urmă de orice vină în complot, a fost o dovadă suficientă că iezuiții au jucat un rol central în conspirație; conform lui Coke, complotul prafului de pușcă avea să fie întotdeauna cunoscut ca „Trădarea Iezuită”. Coke a vorbit foarte afectat despre soarta probabilă a reginei și a restului familiei regelui, și despre nevinovații care ar fi fost prinși în explozie.

Sir Edward Coke (1 February 1552 – 3 September 1634) was an English barrister, judge, and politician who is considered to be the greatest jurist of the Elizabethan and Jacobean eras - a efectuat interogatoriile celor suspecți de implicare în Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sir Edward Coke (1 February 1552 – 3 September 1634) – a efectuat interogatoriile celor suspecți de implicare în Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – cititi mai multe pe en.wikipedia.org

N-am aflat vreodată de o trădare fără un preot papistaș; dar în asta au fost tare mulți iezuiți, care știm că au umblat și au trecut prin toată făptuirea.
Edward Coke⁠

Fiecare dintre cei condamnați, spunea Coke, trebuie târât cu spatele la moarte, de un cal, cu capul aproape de pământ. A cerut ca ei să fie „duși la moarte la jumătatea drumului dintre cer și pământ, nedemni de niciunul din ele”; organele genitale să le fie tăiate și arse în fața ochilor, și inima și măruntaiele să le fie scoase; după care să fie decapitați și părțile dezmembrate ale trupurilor lor să fie expuse, astfel încât să devină „pradă pentru păsările cerului”.[ Mărturisirile și declarațiile prizonierilor au fost apoi citite cu voce tare, și în cele din urmă li s-a permis să vorbească. Rookwood a susținut că el a fost atras în complot de Catesby, „pe care l-a iubit mai presus de orice alt om pe lume”. Thomas Wintour a cerut să fie spânzurat și în numele fratelui său, care să fie cruțat. Fawkes și-a explicat pledoaria de nevinovăție prin ignoranța față de unele aspecte ale acuzării. Keyes a părut să-și accepte soarta, Bates și Robert Wintour au implorat milă, și Grant și-a explicat implicarea ca „o conspirație dorită dar niciodată înfăptuită”. Doar Digby, judecat pe un alt rechizitoriu, a pledat vinovat, insistând că regele își renegase promisiunile de toleranță pentru catolici, și că afecțiunea pentru Catesby și dragostea pentru cauza catolică sunt circumstanțe atenuante pentru acțiunile sale. El a cerut moartea de secure și a implorat mila regelui pentru tânăra sa familie. Apărarea lui a fost în zadar; argumentele sale au fost contrazise de către Coke și Northumberland și, împreună cu șapte alți conspiratori, a fost găsit vinovat de înaltă trădare de către juriu. Digby a strigat: „dacă aș putea auzi doar pe unul din măriile voastre spunând că mă iartă, voi merge mai bucuros la moarte.” Răspunsul a fost scurt: „Dumnezeu să te ierte, și o vom face și noi.”

Garnet se poate să fi fost interogat de până la 23 de ori. Răspunsul lui la amenințarea cu patul de tortură a fost „Minare ista pueris [amenințările sunt doar pentru copii]”, și a negat că i-a încurajat pe catolici să se roage pentru succesul „Cauzei Catolice”. Anchetatorii lui au recurs la falsificarea corespondenței între Garnet și alți catolici, dar fără nici un rezultat. Temnicerii i-au permis apoi să vorbească cu un alt preot dintr-o celulă vecină, cineva trăgând cu urechea la fiecare cuvânt. În cele din urmă, Garnet a lăsat să-i scape o informație esențială, că un singur om poate depune mărturie că el știa de complot. Sub tortură, Garnet a recunoscut că auzise de conspirație de la colegul său iezuit Oswald Tesimond, care aflase de ea de la spovedania lui Catesby. Garnet a fost acuzat de înaltă trădare și judecat la Guildhall⁠ la 28 martie, într-un proces care a durat de la 8 dimineața până la 7 pm. Potrivit lui Coke, Garnet ar fi fost instigatorul complotului: „are multe daruri și haruri de la natură, de artă învățat, bun vorbitori de limbi și, prin profesie, iezuit și superior⁠ căci într-adevăr el este superior față de toți înaintașii săi în diavoleasca trădare, un doctor în prefăcătorie, uzurpare, stricare de țări, înfricoșător de oameni, și stricător.” Garnet a respins toate acuzațiile împotriva lui, și a explicat poziția catolică pe astfel de probleme, dar a fost totuși găsit vinovat și condamnat la moarte.

 

Execuțiile

Deși Catesby și Percy muriseră înainte de execuție, trupurile lor au fost exhumate și decapitate, iar capetele lor expuse pe piroane în fața Camerei Lorzilor. Într-o zi rece de 30 ianuarie, Everard Digby, Robert Wintour, John Grant și Thomas Bates au fost legați de niște panouri din scândură și târâți pe străzile aglomerate ale Londrei, până la Cimitirul St Paul. Digby, primul care a urcat pe eșafod, a cerut spectatorilor iertare, și a refuzat atenția unui cleric protestant. El a fost dezbrăcat de haine și, îmbrăcat doar în cămașă, a urcat pe scară la ștreang. Lațul i-a fost tăiat repede și, în timp ce încă era pe deplin conștient, a fost castrat, eviscerat, și apoi tăiat în patru, împreună cu ceilalți trei prizonieri. În ziua următoare, Thomas Wintour, Ambrose Rookwood, Robert Keyes, și Guy Fawkes au fost spânzurați, târâți și sfârtecați⁠, vizavi de clădirea pe care plănuiseră să o arunce în aer, în Curtea Palatului Vechi⁠ de la Westminster. Keyes nu a așteptat comanda călăului și a sărit în spânzurătoare, dar a supraviețuit căderii și a fost dus pe masa de sfârtecare. Deși slăbit de tortură, Fawkes a reușit să sară la spânzurătoare și să-și rupă gâtul, evitând astfel agonia îngrozitoare a ultimei părți a execuției.

Steven Littleton a fost executat la Stafford. Vărul lui, Humphrey, în ciuda cooperării cu autoritățile, și-a găsit sfârșitul la Red Hill⁠, lângă Worcester. Execuția lui Henry Garnet a avut loc pe 3 mai 1606.

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) - Stampă a execuției complotiștilor prafului de pușcă prin spânzurare, târâre și sfârtecare (by Claes Janszoon Visscher) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Complotul prafului de pușcă (5 noiembrie 1605) – Stampă a execuției complotiștilor prafului de pușcă prin spânzurare, târâre și sfârtecare (by Claes Janszoon Visscher) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Libertăți religioase mai mari pentru romano-catolici părea deja un deziderat puțin probabil în 1604, dar descoperirea unei atât de ample conspirații, capturarea celor implicați, și procesele ulterioare, au făcut Parlamentul să ia în considerare introducerea unei noi legislații anticatolice. În vara anului 1606, legile împotriva recuzanței au fost consolidate; Legea Recuzanților Papistași întorcând Anglia la sistemul elisabetan de amenzi și restricții, a introdus un test sacramental și un jurământ de credință, impunând catolicilor să se lepede ca de o „erezie” de doctrina că „este permisă detronarea sau asasinarea principilor excomunicați de către Papă”. Emanciparea Catolicilor a trebuit să mai aștepte 200 de ani, dar mulți catolici importanți și loiali și-au păstrat funcțiile înalte în timpul regelui Iacob I. Deși nu a existat nicio „epocă de aur” a „toleranței” catolicilor, la care spera părintele Garnet, domnia lui Iacob a fost totuși o perioadă de relativă indulgență pentru catolici, și puțini au fost trași la răspundere penală.

Dramaturgul William Shakespeare folosise deja istoria familiei lui Northumberland în seria de piese despre Henric al IV-lea⁠, iar evenimentele complotului prafului de pușcă par a fi prezentate în Macbeth, scrisă cândva între 1603 și 1607, alături de conspirația Gowrie, anterioară lor. Interesul față de demonologie a fost sporit de complotul prafului de pușcă. Regele intrase în marea dezbatere a vremii despre puterile-din-alte-lumi, scriind Daemonology în 1597, înainte de a-și începe domnia în Anglia, pe lângă Scoția. Inversiuni în versuri ca „binele e rău și răul e bine” erau folosite frecvent, și o altă posibilă trimitere la complot se leagă de folosirea echivocării; Un tratat de echivocare scris de Garnett a fost găsit asupra unuia dintre complotiști. Un alt scriitor influențat de complot a fost John Milton, care în 1626 a scris ceea ce un comentator avea să numească o „poezie critic vexantă”, In Quintum Novembris. Reflectând „sentimentul public partizan asupra unei sărbători naționale anglo-protestante”, în edițiile publicate în 1645 și 1673, poezia este precedată de cinci epigrame pe tema complotului prafului de pușcă, aparent scrise de Milton pentru o lucrare mai mare. Complotul prafului de pușcă a influențat și lucrarea sa ulterioară, Paradisul pierdut.

Mulți ani, Complotul prafului de pușcă a fost comemorat prin predici speciale și alte acte publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor. Aceasta s-a adăugat la un calendar din ce în ce mai complet de sărbători protestante care au contribuit la viața națională și religioasă din Anglia secolului al XVII-lea, și a evoluat în Noaptea Focurilor de Tabără⁠ de astăzi. În What If the Gunpowder Plot Had Succeeded?, istoricul Ronald Hutton⁠ s-a gândit ce evenimente ar fi urmat după îndeplinirea cu succes a conspirației, și distrugerea Camerei Lorzilor și a celor din interior. El a concluzionat că ar fi urmat o reacție severă împotriva catolicilor și că, în lipsa asistenței externe, succesul rebeliunii era puțin probabil deoarece, în ciuda diferitelor convingeri religioase, majoritatea englezilor erau loiali instituției monarhiei. Anglia ar fi putut deveni o „monarhie absolută puritană”, așa cum „erau în Suedia, Danemarca, Saxonia și Prusia în secolul al XVII-lea”, în loc să urmeze calea reformelor parlamentare și civile care au avut loc.

 

Acuzațiile de conspirație de stat

La acea dată, mulți credeau că Salisbury a fost implicat în complot pentru a câștiga favorurile regelui și a adopta legi anticatolice mai dure. Astfel de teorii ale conspirației susțineau că Salisbury fie a inventat intriga, fie doar i-a permis să se desfășoare după ce agenții lui s-au infiltrat, în scopuri de propagandă. Complotul Papistaș⁠ din 1678 a stârnit un nou interes față de Complotul prafului de pușcă, rezultatul fiind o carte de Thomas Barlow⁠, episcop de Lincoln, în care se respingea „o presupunere îndrăzneață și lipsită de temei că toate acestea au fost o urzeală a secretarului Cecil”.

În 1897, părintele John Gerard de la Stonyhurst College⁠, care purta numele lui John Gerard⁠ (care, după descoperirea complotului, a evitat capturarea), a scris o relatare intitulată Ce a fost complotul prafului de pușcă?, sugerând vinovăția lui Salisbury. În acel an, Samuel Gardiner a publicat o replică în care susținea că Gerard a mers prea departe în încercarea de a „șterge ocara” pe care complotul a adus-o asupra multor generații de catolici englezi. Gardiner îl prezenta pe Salisbury ca vinovat de nimic mai mult decât de oportunism. Încercările ulterioare de a dovedi implicarea lui Salisbury, cum ar fi lucrarea lui Francis Edwards din 1969 Guy Fawkes: adevărata poveste de complotul prafului de pușcă?, au eșuat în mod similar din lipsă de dovezi clare.

Beciurile de sub Palatul Parlamentului au continuat să fie închiriate unor persoane fizice până în 1678, când s-a aflat de un nou complot papistaș. De atunci, s-a considerat prudent să se facă percheziții pe timp de zi, înainte de fiecare ședință de deschidere a lucrărilor Parlamentului, ritual care se păstrează și în ziua de azi.

 

Noaptea focurilor de tabără

În ianuarie 1606, în timpul primei ședințe a Parlamentului de după complot, s-a adoptat Legea pentru Comemorarea Zilei 5 Noiembrie 1605, prin care slujbele și predicile anuale de comemorare a evenimentului au devenit o caracteristică a vieții engleze; legea a rămas în vigoare până în 1859. Tradiția marcării zilei cu bătutul clopotelor bisericilor și cu focuri de tabără a început imediat după ce s-a descoperit complotul, și în unele din primele sărbătoriri s-au inclus și focuri de artificii. În Marea Britanie, 5 noiembrie este numită și Noaptea Focurilor de Tabără, Noaptea Focurilor de Artificii, sau Noaptea Guy Fawkes⁠.

Remember, remember,
The Fifth of November,
Gunpowder treason and plot;
For I see no reason
Why Gunpowder Treason
Should ever be forgot.
Poezie pentru copii

În Marea Britanie, a rămas obiceiul ca în jurul datei de 5 noiembrie, să se organizeze spectacole cu focuri de artificii. În mod tradițional, în săptămânile dinaintea datei de 5, copii fac guys—efigii, chipurile, ale lui Fawkes—de obicei, realizate din haine vechi umplute cu ziare, și echipate cu o masca grotescă, pentru a fi arse pe 5 noiembrie în focul de tabără. Acești guys sunt expuși pe străzi pentru a colecta bani pentru focurile de artificii, deși acest obicei se practică mai rar. Cuvantul guy din limba engleză a ajuns în secolul al XIX-lea să însemne „om îmbrăcat fistichiu” iar din secolul al XX-lea a ajuns un termen familiar care se referă la orice persoană de sex masculin.

Focurile de artificii și focurile de tabără de 5 noiembrie sunt o practică comună în toată Marea Britanie, în marile manifestări publice și în grădini private. În unele zone, în special în Sussex, există ample procesiuni, mari focuri de tabără și focuri de artificii organizate de către societăți locale special înființate, cele mai elaborate având loc la Lewes.

Conform biografei Esther Forbes⁠, Ziua Guy Fawkes era o sărbătoare foarte populară în coloniile americane prerevoluționare. În Boston, sărbătoarea căpăta conotații antiautoritare, și de multe ori a devenit atât de periculoasă că mulți oameni nu mai ieșeau din case în acea zi.

 

Reconstituirea exploziei

În emisiunea din 2005 difuzată de ITV și intitulată Complotul prafului de pușcă: explozia legendei, s-a construit o replică în mărime naturală a Camerei Lorzilor, pentru a fi distrusă cu butoaie de praf de pușcă. Experimentul a fost realizat pe poligonul de testare Advantica Spadeadam, și a demonstrat că, dacă praful de pușcă era în bună stare, explozia i-ar fi ucis pe toți cei din clădire. Puterea exploziei a fost atât de mare încât ziduri interioare de beton cu grosimea de 2,1 m (care replicau felul în care rezultă din arhive că erau construiți pereții vechii Camere a Lorzilor) au fost reduse la ruine. Dispozitivele de măsurare introduse în cameră pentru a calcula forța exploziei au fost și ele distruse de explozie; craniul manechinului reprezentându-l pe regele Iacob, care a fost plasat pe un tron în interiorul camerei, înconjurat de curteni, peeri și episcopi, a fost găsit la o distanță considerabilă de acea poziție. Potrivit constatărilor programului, pe o rază de 100 m, nimeni nu ar fi supraviețuit exploziei, și toate vitraliile Abației Westminster ar fi fost spulberate, precum și ferestrele din imediata apropiere a Palatului. Explozia ar fi fost văzută de la kilometri distanță, și auzită de și mai departe. Chiar dacă numai jumătate din praful de pușcă ar fi detonat, toți cei din Camera Lorzilor și din împrejurimi ar fi murit pe loc.

Programul a și infirmat supozițiile că o oarecare deteriorare a calității prafului de pușcă ar fi împiedicat explozia. Niște praf de pușcă deliberat deteriorat, de calitate suficient de scăzută încât nu putea fi folosit la arme de foc, a fost pus într-o grămadă și aprins, dar a reușit totuși să producă o explozie mare. Impactul prafului de pușcă, chiar deteriorat, ar fi fost amplificat prin izolarea acestuia în butoaie de lemn, ceea ce compensa calitatea conținutului. Compresia ar fi creat un efect de tun, suflul exploziei plecând mai întâi prin partea de sus a butoiului, înainte ca, o milisecundă mai târziu, să rupă doagele și să se disipeze în toate direcțiile. Calculele au arătat că Fawkes, care era priceput la mânuirea prafului de pușcă, a adus dublul cantității necesare.

Este posibil ca o parte din praful de pușcă păzit de Fawkes să se fi păstrat până astăzi. În martie 2002, persoanele care catalogau arhivele memorialistului John Evelyn⁠, la British Library, au găsit o cutie care conține mai multe eșantioane de praf de pușcă, inclusiv un baton comprimat cu o notă scrisă de mână de Evelyn, care atestă că aceasta ar fi aparținut lui Guy Fawkes. O altă notă, scrisă în secolul al XIX-lea, confirmă această proveniență, deși în 1952 documentul a căpătat un nou comentariu: „dar nu mai era deloc!

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Complotul prafului de pușcă si pe en.wikipedia.org

Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714) domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714

Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Constantin Brâncoveanu (n. 15/26 august 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse la bănci din străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială, care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus supranumele de „altın bey” (română prințul aurului). Ținând agenți și spioni în toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul continent și informa simultan taberele rivale. În ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase.

Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699) și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa. Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino. Pentru felul cum au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni în 1992.

Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin II, la mijlocul secolului al XIX-lea putând fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață.  În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

 

Viața

Origini

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente sat și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi (născută Cantacuzino). După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni, iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, membru al familiei Cantacuzino, și unul dintre cei mai influenți boieri din din Țara Românească.

Printre frații mamei sale se numărau Șerban Cantacuzino (viitor domn), Constantin Cantacuzino stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul. De altfel, toți cei șase frați ai Stancăi aveau să acceadă în mari dregătorii, un caz unic în istoria Țării Românești. Copilăria lui Constantin Brâncoveanu, ca întreaga perioadă de după moartea lui Matei Basarab (1654), a fost marcată de conflictul politic intern dintre Băleni și Cantacuzini, care avea să fie soluționat abia în timpul domniei lui Șerban (1678–1688), când familia Băleanu avea să sucombe rivalilor ei.

Constantin a rămas orfan de tată în 1655, Papa Brâncoveanu fiind ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban. La sfârșitul lunii februarie 1655 (pe stil vechi), acești mercenari (majoritatea de origine sârbă) s-au ridicat împotriva boierilor care îl sfătuiseră pe Constantin Șerban să-i concedieze și să-i dea afară din țară. Familia Brâncoveanu, în frunte cu marele logofăt Preda, era la casele din București. Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei, în locul unde nepotul său Constantin II Brâncoveanu avea să ridice în 1712 ani o cruce de piatră, peste vechea cruce de lemn ridicată de Preda.

 

Arbore genealogic. Descendența brâncovenească și cantacuzină.

Simple gold crown.svg Antonie din Popești Preda Brâncoveanu Constantin Cantacuzino
Neagu
(postelnic)
Papa Brâncoveanu Stanca Brâncoveanu Simple gold crown.svg Șerban Cantacuzino Constantin Cantacuzino Alții
Marica Brâncoveanu Simple gold crown.svg Constantin Brâncoveanu Frați:
Barbu și Matei
Simple gold crown.svg Ștefan Cantacuzino
Patru băieți Șapte fete

Sursă: Stoicescu 1971

Preda Brâncoveanu a fost sugrumat în 1658 din ordinul lui Mihnea al III-lea. Astfel că Stanca și copii ei au rămas conform datinii în îngrijirea văduvei lui Preda, Păuna Brâncoveanu, care făcea împreună cu frații Barbu și Constantin (Matei murise deja) la 1659 o danie Mănăstirii Sadova.

Conform istoricului N. Iorga, Brâncoveanu a fost crescut de mama sa „cantacuzinește”. Un rol important l-a avut în creșterea sa unchiul din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, viitorul domn învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. Stolnicul era un reprezentat de seamă al culturii umaniste din spațiul românesc, fiind un iubitor al literaturii și artei, creator în Țara Românească al unei școli grecești după modelul celei pe care o urmase la rândul său în Padova.

În 1674 a murit fratele Barbu, pe când se afla la Constantinopol. A fost adus în țară și îngropat la Mănăstirea Brâncoveni, iar Constantin și mama sa au donat mănăstirii cu această ocazie satul Obârșia din județul Romanați (actualmente în județul Olt). Astfel Constantin Brâncoveanu a devenit unicul moștenitor al unei averi considerabile.

 

Dregător

Harta regiunii în ajunul asediului Vienei - foto - ro.wikipedia.org

Harta regiunii în ajunul asediului Vienei - foto – ro.wikipedia.org

Brâncoveanu a înaintat repede în ierarhia boierească. În deceniul al optulea, a deținut pe rând dregătoriile de paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea și logofăt. În 1674, Brâncoveanu a fost trimis de domnul Gheorghe Duca la Brașov, ca să îi convingă pe boierii refugiați acolo să se întoarcă în țară. Din delegație făceau parte și bunica sa maternă, Ilina (văduva postelnicului), și Pârvu Cantacuzino. După negocieri lungi, între timp alăturându-li-se și Stanca Brâncoveanu, misiunea încredințată a fost împlinită. În același an, s-a căsătorit cu Marica, fiica lui Neagoe din Popești, la rândul său fiul fostului domn Antonie din Popești.

Doi ani mai târziu, domnul a fost solicitat de turci să participe la asediul Cehrinului, iar tânărul Brâncoveanu, care menținuse relații bune cu Curtea domnească, a însoțit mica oaste. În septembrie, la întoarcere, a aflat că unchiul său Șerban Cantacuzino fugise de Gheorghe Duca din București. Ajuns la Adrianopol (în româna timpului Odriu) și apoi la Constantinopol, Șerban a obținut mazilirea domnului și propria numire pe tronul Țării Românești.

Urcarea pe tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, pe care Brâncoveanu îl urmase în toamna lui 1678 la Rusciuc, a avut drept consecință numirea tânărului vlăstar în dregătoriile de agă (ianuarie-decembrie 1679), ispravnic al scaunului București și mare postelnic. Anul 1681 îl găsea la Constantinopol, unde purta discuții în numele unchiului său cu Ladislau Csàki și Cristofor Pasko, dușmanii domnului transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-și prin semnătură ca după răsturnarea lui Apafi să restabilească în Transilvania legea românească (adică religia ortodoxă) și să îl repună în funcție pe mitropolitul Sava Brancovici, persecutat și întemnițat de către calviniști pentru că nu voise să renunțe la ortodoxie.

După ce în 1683 ajunsese la porțile Vienei, Imperiul Otoman, sub suveranitatea căruia se găsea Țara Românească, a suferit un puternic recul: rând pe rând au fost pierdute de către turci în dauna imperialilor Ungaria și Transilvania, însă situația Țării Românești nu permitea înlăturarea vasalității turcești. Iorga descria situația țării astfel:

„Pe toată linia Dunăriĭ [...] eraŭ numaĭ cetățĭ de ale Turcilor. Dar nu numaĭ atîta [...] în Bugeac, în partea sudică a Basarabieĭ, din vremea luĭ Mihaĭ Viteazul încă se aduseseră Tatariĭ. [...] era de ajuns un semn, și Tatariĭ din Bugeac, de la Sudul Basarabieĭ, ca și ceĭ din Dobrogea, să invadeze Moldova și Țara-Romănească.”

Negocierile lui Șerban Cantacuzino cu împăratul Leopold au început după depresurizarea Vienei în 1683, dar nu au ajuns la o concluzie nici până în primăvara lui 1688; prevederile erau un tribut de 75.000 de taleri, plătibil împărăției, un ajutor de 6000 de soldați dați domnului în caz de nevoie (întrebarea rămânea cine îi urma să îi plătească). O problemă persista totuși, întrucât Șerban Cantacuzino dorea să se alăture austriecilor doar după ce turcii și tătarii ar fi fost învinși, ca acești să nu poată pustii țara, pe când tabăra imperială dorea să îi atragă pe valahi mai devreme, tocmai pentru a înlesni atingerea acestui deziderat. În ciuda acestui fapt, la 9 martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino și familia sa (stolnicul Constantin, Mihai Cantacuzino și ginerele Constantin Brâncoveanu) depuneau jurământul de credință față de austrieci, în fața solilor imperiali.

Nu s-a putut trece peste diferend, solii trimiși la 18 mai 1688 de Șerban la Viena întorcându-se fără rezultat. Austriecii au cerut trecerea imediată în tabăra lor, iar din cauză că domnul tot nu dorea să se lege, împăratul a hotărât să frângă voința domnului cu forța. În timp ce generalul Caraffa (comandantul armatelor imperiale din Ungaria superioară și Transilvania) urma să plece pentru a asedia Belgradul cu armata principală, în Transilvania avea să rămână generalul Veterani cu 4000 de oameni.

După cucerirea Lipovei (în germană Lippa), Veterani s-a despărțit de Caraffa și a pornit via Lugoj și Caransebeș spre Orșova, ajungând la data de 14/24 august la Cerneți. În cuvintele cronicarului Radu Popescu:

Atuncé Serbanŭ Vodă de aceasta înțelegândŭ de grabŭ trimise pre nepotu-seŭ Costandinŭ Brâncoveanulŭ vel-Logofetŭ, cu cârți la Viterani Generariulŭ, cu multă rugăciune si cu multe darurĭ scumpe, ca să se întórcă înapoĭ ear’, ca nu cumva simțindŭ Turciĭ vorŭ zice că este țéra haină, si vorŭ porunci Tătarilorŭ de vorŭ veni aicĭ în țéră să o robéscă. Atuncé Viterani Generariulŭ înțelegândŭ de aceasta, numai decâtŭ s’au redicatŭ de acolo cu tótă óstea luĭ de au venitŭ pre suptŭ munte pînă la Câmpulungŭ.

La negocierile de la Câmpulung, lui Brâncoveanu i s-au adăugat și fratele domnului, Mihai Cantacuzino și boierul Constantin Bălăceanu. Generalul Veterani a putut fi înduplecat să părăsească țara spre Brașov, în schimbul promisiunii că Șerban Cantacuzino va trimite o solie formată din rude apropiate care să declare fățiș aderența Țării Românești la partida creștină.

În 2/12 octombrie, solii Iordache Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, Constantin Bălăceanu și Șerban Vlădescu au plecat spre Viena, însă au fost opriți după o săptămână de Veterani în Transilvania, întrucât împuternicirea nu era îndestulătoare. Șerban Vodă l-a trimis pe Brâncoveanu cu o împuternicire validă, după acordarea căreia solii au putut să-și continue drumul.

 

Începutul domniei

Între timp, la 29 octombrie/9 noiembrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat zvonul că Brâncoveanu ar fi fost implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau diferende politice între el și frații săi. Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit temeiul învinuirii.

Într-o scrisoare către egumenul mânăstirii Brâncoveni, prin care cerea o contribuție la plătirea ploconului împărătesc, Constantin Brâncoveanu se pronunța asupra alegerii sale ca domn: „Ne-am ridicat domn iar domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că știe sfinția ta că de nici unele lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea … și pentru ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele”.

După preluarea domniei, Brâncoveanu a reconfirmat mandatul solilor trimiși la Viena. Aceștia au ajuns acolo la 10 decembrie 1688, ajungând pe 30 ianuarie la următorul acord, înscris într-o diplomă: Țara Românească renunța la toate legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de Ungaria, moștenitor ai cărei regi era împăratul Austriei. Cei doi Cantacuzini au rămas la Viena ca ostatici, garanție pentru ținerea angajamentului, însă în țară s-a întors numai Șerban Vlădescu, întrucât Constantin Bălăceanu a fost întâmpinat în Transilvania de văduva lui Șerban Cantacuzino, soacra sa, care i-a adus vestea că Brâncoveanu a dispus plătirea restului de haraciu datorat din averea rămasă de la domnul răposat.
Brâncoveanu l-a pedepsit pe boierul Șerban Vlădescu, fapt care l-a condus pe istoricul Constantin Giurescu să caute explicația în faptul că solii ar fi depășit mandatul verbal al lui Brâncoveanu, anume că înțelegerea avea să se aplice doar cu condiția lui Șerban.

Atitudinea lui Brâncoveanu i-a iritat pe imperiali, care aveau nevoie de resursele Țării Românești pentru a-și întreține trupele din regiune. În consecință, imperialii au decis să își ia cu forța lucrurile de care aveau nevoie: ducele de Baden a invadat Țara Românească dinspre Cerneți, la începutul lui noiembrie 1689, acțiune coordonată cu invazia generalului Donat Heissler dinspre nord, prin pasul Bran.
Pus în fața forței imperialilor, Brâncoveanu s-a conformat, plătind restul de tribut în acord cu diploma din ianuarie 1688, fiind nevoit să accepte iernarea în țară a 12 regimente și să predea armatei austriece 1500 de cai. Cum a găsit însă răgazul, domnul s-a adresat tătarilor și turcilor, chemându-i spre ajutor, întrucât o incursiune a tătarilor era preferabilă jafului neîntrerupt de săptămâni al cătanelor.
În ianuarie 1690 tătarii au intrat în țară, iar Heissler se retrăgea peste graniță, urmărit de tătari.

 

Bătălia de la Zărnești

Pentru a elimina însă pericolul pe care îl reprezenta oastea imperială situată la granițele sale, Brâncoveanu a pornit în vară o ofensivă cu ajutorul turcilor și al curuților comandanți de pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli. Luând-o pe poteci de munte, au ocolit Branul, putând astfel să-l ia prin surprindere oastea formată din austrieci și secui: bătălia de la Zărnești a fost catastrofală pentru imperiali, generalul Heissler fiind luat prizonier. Tot acolo a murit și Constantin Bălăceanu. Deși l-au încoronat pe Tököli principe al Transilvaniei, sosirea armatei ducelui de Baden i-a determinat pe învingători să se retragă la sudul Carpaților.

În conflictul dintre turci și austrieci, vara lui 1690 a dus mutarea frontului la nord de Dunăre și în vest, Țara Românească scăpând de greutățile pe care le aducea statutul de câmp de luptă. Astfel relațiile lui Brâncoveanu cu imperialii s-au îmbunătățit rapid. Era în interesul lui să mențină relații bune cu ei, întrucât exista perspectiva întoarcerii forțelor, cât și a căderii sub stăpânirea austriacă odată cu încheierea viitorului tratat de pace. Imperialii aveau nevoie de el, întrucât pe timp de război domnul Țării Românești era cea mai bună sursă de informații despre ceea ce se petrecea în Imperiul Otoman, el fiind în legătură permanentă cu capuchehaialele sale de pe lângă Poartă, cu pașii din Silistra, Nicopole și Vidin și avea agenți pe lângă alți demnitari ai Imperiului Otoman.[46] Relațiile au fost intermediate de contele de Erbs, luat prizonier la Zărnești.

Restul domniei lui Brâncoveanu a însemnat o perioadă lungă de pace.

 

Până la Tratatul de la Karlowitz

Brâncoveanu era un dușman al Cantemireștilor din Moldova. Constantin Cantemir îi trimisese generalului Heissler fonduri bănești, când acesta din urmă ocupase Bucureștii. Când domnul Moldovei a murit în primăvara lui 1693, a fost succedat pe tron de fiul său Dimitrie, care ținea corespondență cu Maria Cantacuzino (văduva lui Șerban). Brâncoveanu a acționat repede la Constantinopole întru schimbarea tânărului Dimitrie: a logodit-o pe fiica sa Maria cu boierul Constantin Duca (fiul fostului domn moldovean Gheorghe Duca) și a obținut numirea pe tron a acestuia. Constantin Duca s-a dovedit o dezamăgire, întrucât represiunile sale crunte împotriva partidei adverse au stârnit mânia marelui vizir, care a trebuit să fie stinsă cu pungile de bani ale domnului Țării Românești.

În iunie 1693 Țara Românească a fost zguduită de vestea că turcii și tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia. Brâncoveanu a mers la Rusciuc, unde vizirul l-a primit cu multă căldură. Sfatul său în consiliul de război ca invazia să se facă pe la Teleajen a fost primit cu unanimitate, însă evoluțiile din apropierea Belgradului au salvat țara de la efectele trecerii acestor armate, trupele credincioase sultanului fiind nevoite să pornească spre Belgrad.

În 1695, sultanul Mustafa al II-lea a pornit într-o expediție în Ungaria. A cucerit Lipova și l-a omorât pe generalul Veterani lângă Lugoj. Lui Brâncoveanu i-a revenit sarcina de a apăra Dunărea la Cerneți, misiune de care s-a achitat întru totul. În plus, a fost nevoit să repare cetatea Cladova. La întoarcere, sultanul a intrat în țară, așa că domnul a fost obligat să îl întâmpine, însă acest lucru a suscitat frici, întrucât se credea că i-ar fi putut pica în mână scrisori compromițătoare. Brâncoveanu nota pe marginea calendarului:

„† Septemvrie 18 dni, Miercuri mĭ-au venit veaste de la Cornea vel ban, de la Cerneț, că pogoară Inpăratul Sultan Mustafa pe la Rușava, să treacă pen țară, să meargă la Necopoe.

† Septemvrie 20 dni, ne-au venit ferman să meargem înnaintea Inpăratului.”

 

După Tratatul de la Karlowitz

După încheierea tratativelor de pace de la Karlowitz, în Peninsula Balcanică s-a restabilit un echilibru între austrieci și otomani. În prima lună a anului 1700, Brâncoveanu a fost nevoit să părăsească scaunul, pentru a-i da ajutor hanului tătar împotriva nogailor răsculați. A tăbărât la Drăgănești, unde a primit ordin de la sultan să se întoarcă, întrucât problema se rezolvase între timp. Pe plan intern, a fost urzită o intrigă împotriva domnului și a Cantacuzinilor, de către Dumitrașcu Corbeanu, Grigore Băleanu și Radu Hrizea Popescu. Complotiștii au înaintat plângerea unui dregător turc, care însă s-a adresat lui Brâncoveanu. Boierii au fost închiși, însă domnul a trebuit să răscumpere bunăvoința turcilor cu 300 de pungi, constând din 67.500 de taleri din vistierie și 82.500 din veniturile proprii.

Pe plan extern, intrigile lui Brâncoveanu au obținut în același an mazilirea lui Antioh Cantemir, care a fost depus la Constantinopol în temnița ordinară. În locul său a venit Constantin Duca, în care domnul Țării Românești își pierduse încrederea. În scurt timp Duca s-a făcut nepopular, iar boierii moldoveni băjeniți au fost primiți de Brâncoveanu, care a intermediat discuțiile lor cu solul trimis de Duca pentru negocieri. O lovitură pentru mândria lui Brâncoveanu a fost firmanul Porții din care reieșea că Duca ceruse deasupra capului său predarea boierilor, lucru pe care domnul valah l-a evitat prin mijloace diplomatice.

În 1702, după ce l-a primit cu mare fast pe ambasadorul britanic la Constantinopol William Paget, aflându-se la Mânăstirea Brâncoveni, domnul Țării Românești a fost informat despre schimbarea marelui vizir cu Mustafa Pașa Taltaban, cunoscut pentru cruzimea și lăcomia sa. Pe lângă faptul că a primit un consistent plocon de numire în funcție, acesta a dispus ca țara să plătească întregul haraci odată, ceea ce a necesitat mari eforturi până la capătul anului; în scurt timp a fost omorât și înlocuit cu Rami Efendi.

 

Adrianopol

Anul 1703 a reprezentat un moment de răscruce pentru Constantin Brâncoveanu. A primit informații că o grupare adversă, din care făcea parte și Alexandru Mavrocordat, complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situația. O solie condusă de Kuciuk Selin a ajuns la București în aprilie, unde i s-a prezentat domnului firmanul din partea vizirului, în care era invitat să meargă la Adrianopol (unde era stabilită la acel moment Poarta), pentru ca „să sărute poala împărătească”. Curtea a fost cuprinsă de panică; în fapt, după cum au aflat trimișii domnului, intențiile vizirului erau rele. Plecarea lui Brâncoveanu a fost amânată cu patru săptămâni, întrucât s-a îmbolnăvit de erizipel; imbrohorul a cerut să-l vadă pe domn, însă s-a convins că boala nu era simulată, „văzându-l umflat la cap, obraz și gât, de abia recunoscându-l”.

Abia în mai a putut Brâncoveanu să părăsească Bucureștii, după ce a fost convins de Cantacuzini (conform lui Ion Neculce) să nu aleagă calea exilului. Din alaiul impresionant făceau parte stolnicul Cantacuzino, toți boierii mari, mitropolitul țării, medicul Iacob Pylarino, în total 1500 de persoane. În spatele deplasării foarte lente nu era numai sănătatea convalescentă a domnului, ci și nevoia de a temporiza pentru a cumpăra bunăvoința dregătorilor Porții. În tabăra de la Arnăutchioi, domnul l-a întâlnit pe Alexandru Mavrocordat, căruia i-a fost făcută o primire impunătoare și numeroase cadouri. Ajuns în Adrianopol, a fost primit după o săptămână de vizir, care l-a anunțat că Imperiul Otoman crește haraciul de la 280 de pungi la 520, o veste primită de voievod și boieri cu multă supărare. Totuși, decizia trebuia acceptată, iar Brâncoveanu a fost reînvestit în domnie, printr-o ceremonie în care vizirul i-a îmbrăcat pe domn și pe boieri în caftane valoroase.

Sumele luate la plecare se dovediseră neîndestulătoare, astfel că boierul Toma Buculbașa a sosit din țară cu pungi de bani, fiindu-le făcute cadouri mamei sultanului și sultanului însuși. Audiența la sultan a fost scurtă, padișahul limitându-se la a-i da sfaturi banale lui Brâncoveanu, care era confirmat în domnie pe viață. În restul timpului petrecut la Adrianopol, domnul a lucrat ca să fie schimbat Constantin Duca de pe tronul Moldovei. Marele vizir i-a propus lui Brâncoveanu scaunul, însă la sfatul stolnicului Cantacuzino, acesta a refuzat, întrucât era vorba de o încercare de a-i stoarce mai mulți bani. A fost impus protejatul său, Mihail Racoviță. Drumul la Adrianopol, audiența la sultan și întoarcerea victorioasă la București au fost imortalizate într-o frescă la Palatul de la Mogoșoaia, distrusă între timp.

Toma Cantacuzino rămăsese după episodul Adrianopol pe lângă Poartă, însă a fost schimbat pentru că începuse să ducă o politică independentă, încercând chiar o apropiere de Dimitrie Cantemir. În locul său, Brâncoveanu l-a trimis pe Ștefan Cantacuzino. Conform istoricilor Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, este posibil ca în această perioadă să fi început răcirea relației lui Brâncoveanu cu Toma și Mihai Cantacuzino. Situația țării era agravată de schimbările frecvente din ierarhia Imperiului Otoman, ultimele luni ale anului 1704 văzând numirea în funcția de vizir a doi dușmani ai lui Brâncoveanu (Ahmed Calaili și Tebendar Mehmed).

La începutul anului 1705, prin intermedierea lui Alexandru Mavrocordat și a patriarhului Dosithei, Brâncoveanu a ajuns la o înțelegere cu Antioh Cantemir, cele două părți angajându-se să nu se pârască între ele la Poartă. În consecință, Mihail Racoviță a fost mazilit, iar pe la mijlocul anului Antioh Cantemir și-a început a doua domnie. Anul 1706 a adus mai multe cereri de bani din partea turcilor, iar tentativele de negociere nu au dat roade; în consecință, Brâncoveanu a contribuit din propria vistierie pentru a acoperi sumele cerute, la care se adăugau cheltuielile prilejuite de numirea unui nou mare vizir, Gin Ali Pașa.

 

Conflictul cu familia Cantacuzino

În iunie 1707, Mihai Cantacuzino a fost schimbat din funcția de mare spătar, iar stolnicul Constantin Cantacuzino a fost rechemat de la Constantinopol. Rușii au făcut demersuri ca Mihai Cantacuzino să fie reinstituit în funcția lui, la care Brâncoveanu a răspuns că unchiul său fusese păstrat în dregătorie „nu din cauză că ar fi slujit cu folos în treburile voastre și ale noastre, ci din cauza înrudirii pe care am avut-o cu el [...] Mihai deși deștept și ager, muncește numai pentru sine și pentru casa sa, iar nu pentru treburile obștești”.

Conflictul cu protectorii săi s-a manifestat într-o controversă asupra numirii boierului David Corbea ca rezident pe lângă curtea lui Petru cel Mare. Acesta, un om al Cantacuzinilor, fusese trimis în Rusia la începutul anului, pentru ca în aprilie să fie încredințat de țar cu o misiune pe lângă Francisc Rakoczy. Brâncoveanu se aștepta să fie ținut la curent cu detaliile, însă a fost ocolit dinadins, Corbea scriindu-le doar Cantacuzinilor.

În orice caz, însuși țarul Petru s-a adresat în iulie 1707 lui Brâncoveanu pentru repunerea lui Mihai Cantacuzino în funcție, însă a fost refuzat politicos, ceea ce nu a afectat însă relațiile dintre celedouă state. În următorii ani, relațiile dintre Brâncoveanu și unchii săi au rămas foarte proaste: în timp ce Mihai cerea țarului asigurări pentru azil, stolnicul Constantin era retras de la curte la moșiile sale.

În primăvara lui 1707, atât Brâncoveanu cât și Antioh Cantemir au primit firmat de la sultan, prin care li se cerea să participe în foarte scurt timp în persoană la repararea și fortificarea cetății Bender. Voievodului valah i se cerea să pună la dispoziție 200 de lemnari, 100 de zidari, 2.000 de salahori și 350 de care. Deși a trimis toți meșterii, a făcut tot posibilul să fie scutit de a se prezenta în persoană, ceea ce l-a costat 30 de pungi.

În primăvara anului următor, cererea s-a repetat, țara fiind nevoită să trimită 1500 de salahori, 220 de care și 60 de toporași la Bender, efort care nu se scădea din haraci (tributul oficial).

 

Mazilirea și supliciile

Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Brâncoveanu, a ajuns la București în ziua de marți, 23 martie/4 aprilie 1714. Ales ca să nu-l înspăimânte pe Brâncoveanu, a călătorit cu pretextul că ar avea treburi la Hotin. Întâmpinat de ofițeri ai lui Brâncoveanu, a spus că este obosit și că ar dori să fie primit a doua zi în audiență. Del Chiaro descrie ce s-a întâmplat apoi după cum urmează:

„A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, așteptat de Brâncoveanu în marea sală de audiență unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei și urându-i bun venit îl poftește să șadă. Turcul răspunse că nu este timp de șezut, și fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o știre rea, dar să aibă răbdare și să se supuie voinții divine și să asculte de ordinele Sultanului, și scoțând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoștința sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în așa fel serviciile aduse împărăției în 25 și mai bine de ani, și voind a se așeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.”

În continuare, Brâncoveanu a fost închis sub pază în sala de audiență, în timp ce Mustafa-aga a citit boierilor adunați în grabă firmanul prin care fostul domn și întreaga sa familie erau declarați haini. Apoi a fost dat în paza boierilor, care răspundeau cu viața și averea prin ordinul sultanului de prizonier, în timp ce turcii au pornit să sigileze vistieria și cămara (tezaurul public și tezaurul privat). Negustorii au fost la rândul lor făcuți responsabili ca boierii să nu-l facă pe mazil scăpat.

A doua zi, în ziua de Buna Vestire (25 martie/6 aprilie) a ajuns în București imbrohorul, care l-a impus boierilor pe Ștefan Cantacuzino. Tot de la Del Chiaro citire:

„Ce priveliște rară! ce schimbare unică! în același timp, doi Voevozi în aceiași Curte: unul depus, iar altul, cum susține toată lumea, impus. […]

Principele Ștefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum și de calitățile ce recunoaște fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, îar Brâncoveanu care ședea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeța sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredințată lui decât unui străin.”

Mazilul și familia sa au fost trimiși a doua zi la Constantinopol, Brâncoveanu fiind condus de noul domn al țării. Conform lui Del Chiaro, i-ar fi spus: „dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răsbunătoare a judecății divine.” Până la graniță l-au condus o mână de boieri. Concomitent, la Constantinopol a fost arestată Bălașa, fiica lui Brâncoveanu, care se pregătea s-o aducă în țară pe logodnica lui Radu Brâncoveanu (Maria, fiica lui Antioh Cantemir).

Călătoria a durat circa trei săptămâni, dar în pofida speranței sale, fostul domn nu a fost închis într-unul din palatele sale, ci în închisoarea Edicule (Cele șapte turnuri), „într-un loc întunecos”. A fost dezbrăcat de hainele domnești cu care plecase din București. Doamna Marica, o noră și doi nepoți au fost închiși într-un loc mai înalt și mai luminos.

 

Execuția

Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.
Martiriul în cuvintele lui Gheorghe Șincai

După cum remarca N. Iorga în 1899, „[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [târzii, n.m.]”. Cert este că execuția a avut loc pe data de 15/26 august 1714, când creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului.

Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu, în număr de nouă, au fost consemnate de Del Chiaro. În primul rând, era acuzat de corespondența secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția și de faptul că transmitea acestora știri despre turci. Era de asemenea învinuit pentru diploma austriacă prin care era declarat principe al Sf. Imperiu Roman (2), pentru sărăcirea țării în dauna îmbogățirii sale (3), pentru că locuia la Târgoviște 6 până la 7 luni pe an, aducând astfel pagube Bucureștilor (4) și pentru că cumpărase multe moșii, pregătind pe una construirea unui mare palat (5). Era de asemenea acuzat pentru sumele depuse la Viena și Veneția (6), că fuga lui Toma Cantacuzino din 1711 ar fi fost cu acordul său (7), că își cumpărase din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda (8) și că a bătut în Transilvania monede de aur (9).

După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare.

Martiriul brâncovenilor - de Constantin Lecca - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul brâncovenilor – de Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Posteritate

După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului. Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă văduva domnului a inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție redescoperită în 1914.

Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, în 1932 și în 1985. În 1932, osemintele domnului au fost identificate cu prilejul unei cercetări arheologice desfășurate la biserică, în coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice. În 1985 au avut loc lucrări de consolidare ale mormântului, conduse de arheologul Panait I. Panait.

În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou, fiind identificate trei sicrie; într-unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase dispuse sub formă de cruce (în alt sicriu erau oasele soției și ale unora dintre urmașii săi). Patriarhia Română a însărcinat cu această cercetare arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două persoane de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române.

Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopole, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuț Corduneanu astfel: „Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepicopiei Bucureștilor. Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare. Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică. Capul se pune distinct într-o pânză specială. După ce au fost așezate în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în biserică.”

La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc o procesiune cu moaștele de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, la eveniment participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi, monahi și monahii și mii de persoane. Drumul urmat a fost cel din 1934, când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932. Racla va rămâne expusă în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, cu excepția unor viitoare evenimente religioase.

 

Domnia

Aspecte generale

Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre. În această situație, micile popoare din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o politică „suplă și abilă”. Țara Românească era vasală a Imperiului Otoman, nu dispunea de armată sau de un tezaur pentru război și era prin situarea geografică foarte vulnerabilă la invazii străine. În acest context, Constantin Brâncoveanu a adoptat o politică a „neutralității veghetoare”.

Pe plan intern, anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic; au fost luate măsuri de modernizare a aparatului statal și de reformare a sistemului fiscal. Cancelaria statului a fost reorganizată pentru a putea menține raporturi cu străinătatea. Din punct de vedere cultural, epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale, care au început să prevaleze asupra celor orientale: astfel s-a creat o sinteză originală națională, care îmbina ambele tradiții.

 

Politica internă

Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de avânt economic. Din punct de vedere fiscal, a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic. O mare parte a locuitorilor din satele aservite și-au pierdut pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea.

 

Politica externă

Context

Situația internațională a Țării Românești s-a schimbat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în ultimele două decenii, datorită ambițiilor habsburge, care au angrenat reacția celorlate puteri: Imperiul Otoman, care arătase tot mai multe semne de slăbiciune trebuia să reacționeze, în timp ce Franța și Anglia doreau păstrarea statu quo-ului; Rusia manifesta prime ambiții, iar Polonia făcea revendicări asupra țărilor române. Conform lui Ionescu și Panait, țările române, semiautonome, trebuiau să devină din obiecte ale istoriei subiecte al acesteia. Din diferite considerente, actorii mari (otomanii, habsburgii și rușii) au preferat să atragă țările române prin diplomație, decât prin forță armată. Imperialii au încheiat în 1687 un tratat cu Mihail Apafi, privind încartiruirea de trupe și contribuția financiară la vistieria imperiului, ceea ce i-a făcut repede foarte antipatici transilvănenilor.

 

Direcții

După cum scria Iorga în 1914, „osândit să nu facă politica armelor, el [Brâncoveanu, n.m.] a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.
Chiar și după despărțirea de Cantacuzini, liniile politicii externe a lui Brâncoveanu au rămas aceleași.

 

Dezvoltarea culturală

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, voievodul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de baroc brâncovenesc.

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului. S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.

Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește. Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli. O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domn. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești.

Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huși), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la Constantinopol) care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă și georgiană.

 

Familie și urmași

Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.

Dintre cei patru fii, care au fost toți uciși împreună cu domnul la Constantinopol, doar Constantin avea la rândul său un fiu (Constantin III), iar Ștefan avea o fată, Maria (diminutive Măriuța, Marica). Maria a murit fără copii.

 

Fiii

Dintre fiii lui Constantin Brâncoveanu, cei doi mai mici nu au fost căsătoriți. Ceilalți doi au avât câte un copil, beizadeaua Constantin un băiat numit tot Constantin (viitor ban), iar Ștefan o fată căsătorită Alexeanu, care nu a avut urmași.

Nume
Portret
Date biografice
Soție
(data căsătoriei)
Urmași
Observații
Constantin II Brâncoveanu Beizadeaua Constantin II Brâncoveanu.jpg 1683-1714 Anița, fiica marelui boier moldovean Ion Balș.
(20/31 ianuarie 1706)
Constantin III
(mare ban)
A fost primul fiu al lui Constantin Brâncoveanu. Fiul său Constantin III a fost cruțat de turci, iar astfel a fost asigurată descendența Brâncovenilor din bărbat în bărbat până la 1832.
Ștefan Brâncoveanu Ștefan Brâncoveanu.jpg 1685-1714 Bălașa, fiica boierului moldovean Ilie Cantacuzino.
(27 februarie 1709)
Maria Notat pentru educația sa temeinică, scria în greaca veche.Fiica lui s-a căsătorit cu Constantin Alexeanu, dar nu a avut urmași, murind cca. 1733.[112]
Radu Brâncoveanu Radu Brâncoveanu.jpg nec.-1714 Logodit cu Maria, fiica lui Antioh Cantemir, dar căsătoria nu a mai avut loc. În momentul mazilirii tatălui său, sora lui Bălașa era cu soțul la Constantinopol pentru a o aduce pe mireasă în țară.
Matei Brâncoveanu Matei Brâncoveanu.jpg 1702-1714 Necăsătorit. S-au păstrat o sumă de mărturii privitoare la moartea sa. Ar fi voit să se turcească pentru a scăpa cu viața, însă tatăl lui l-ar fi convins să înfrunte moartea sau a refuzat să-și dea acordul, după cum cerea obiceiul.

Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.

 

Fiicele

Dintre cele șapte fiice ale sale, Brâncoveanu a trăit moartea a două. Nepoții care s-au născut din căsniciile celorlalte fiice nu au purtat numele Brâncoveanu.

Nume
Portret
Date biografice
Soț
(data căsătoriei)
Urmași
Observații
Stanca
Brâncoveanu
Stanca Brâncoveanu.jpg 1676-1714 Radu, fiul lui Iliaș Vodă.
(1 noiembrie 1692)
Fără urmași. Soțul ei a murit în 1705. Stanca a murit în martie 1714. Fiind pe patul de moarte, l-a văzut pe tatăl ei luat în lanțuri, ceea ce a fost luat ulterior de familie drept o premoniție.
Maria
Brâncoveanu
Maria Brâncoveanu.jpg 1678-1697 Constantin Duca
(noiembrie 1693)
  • O fată moartă în copilărie
  • Șerban Duca
Prin influența lui Constantin Brâncoveanu, soțul ei a devenit domn în Moldova, schimbat după doi ani. Duca a supraviețuit soției, care a murit de ciumă la Constantinopole, și a ajuns adversar socrului său. Șerban Duca a fost adus de bunic în Țara Românească; a murit după 1742, fără urmași.
Ilinca
Brâncoveanu
Ilinca Brâncoveanu.jpg 1681-nec.
  • Scarlatache, fiul lui Alexandru Mavrocordat.
    (1698)
  • Șerban, fiul lui Șerban Greceanu
  • Șerban Greceanu
  • Drăghicean Greceanu
  • Măricuța
  • Smaranda
  • Săftica, copilă moartă
Cf. Berindei 1989, născută cca. 1682. Data morții și locul înmormântării necunoscute. A avut cinci copii, șase nepoți și nepoate (Greceanu și Asan-Micșunești), zece strănepoți și strănepoate, din care opt au avut la rândul lor urmași.
Safta
Brâncoveanu
Safta Brâncoveanu.jpg 1687-1747 Iordache Crețulescu.
(mai 1700)
  • Radu Crețulescu
  • Constantin Crețulescu
  • Toma Crețulescu
  • Nicolae Crețulescu
  • Maria
Împreună cu soțul ei, a zidit în 1722 Biserica Crețulescu. În 1746 rămâne văduvă, ca în aprilie anul următoar să se stingă și ea. Din copiii lor se trage familia Crețulescu. A avut 17 nepoți și nepoate și 25 de strănepoți și strănepoate (plus un strănepot adoptat).
Ancuța
Brâncoveanu
Ancuța Brâncoveanu.jpg cca. 1691-1730 Nicolae Ruset.
(fiul lui Iordache Ruset)
(1705)
  • Stanca, moartă tânără
  • Maria
  • Safta
A murit la Brașov și a fost înmormântată la Mânăstirea Hurezi. Prin fiica Maria, căsătorită cu Ioniță Albescu și Constantin Argetoianu, a avut zeci de urmași. Fiica Safta a avut din a doua căsătorie cu Perill Janson un băiat mort în copilărie.
Bălașa
Brâncoveanu
Bălașa Brâncoveanu.jpg 1693-1752 Manolache Lambrino
(1708)
  • O fată moartă în copilărie.[113]
Împreună cu soțul ei a ctitorit Biserica Domnița Bălașa din București, unde este îngropată.
Smaragda
Brâncoveanu (alt. Smaranda)
Smaragda Brâncoveanu.jpg 1696-nec. Constantin Băleanu, fiul lui Grigorie.
(Rusalii 1712)
Fără urmași. Smaragda a murit înainte de 10 octombrie 1735.

Sursa: Unde nu este specificat altfel, Chiriță 1932.

 

Ctitorii brâncovenești

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.

Încă înainte de a ajunge domn, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia, lângă București.

După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița, în 1706.

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin și Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de Brâncoveanu sunt Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.

 

Averea

Anvergura averii lui Constantin Brâncoveanu a făcut impresie încă din timpul vieții sale. Este un fapt bine încetățenit că în capitala Imperiului Otoman era concurență între funcționari pentru a fi trimiși cu treburi în Țara Românească, întrucât bacșișurile plătite de domn erau foarte generoase. Brâncoveanu nu a pregetat să folosească fondurile sale personale în multe situații când vistieria statului nu putea suporta cheltuielile formale și informale pe care le presupunea vasalitatea față de otomani. Averea a fost de altfel și cauza principală a mazilirii sale, sultanul și marele vizir promițându-și mari beneficii (mai ales) de pe urma confiscării averilor mobile.

În 1708, Brâncoveanu avea în stăpânire 111 sate și moșii. El avea pe întreaga întindere a țării terenuri agricole fertile, vii, heleșteie și bălți cu pește, pe lângă sume de bani, parte din ei depusă în străinătate, obiecte prețioase („scule”, în jargonul timpului) și bijuterii. Ionescu și Panait observă că Brâncoveanu a profitat de procesul socio-economic de dezagregare a proprietății de obște, materializat în neputința țăranilor de a-și menține micile ocini. În consecință, Brâncoveanu cumpăra astfel de suprafețe de pământ, deseori aflate în vecinătatea proprietăților sale proprii.

 

Istoriografie

Surse

Față de marea majoritate a domniilor din spațiul românesc, privitor la cea a lui Constantin Brâncoveanu s-au păstrat o multitudine de izvoare. Printre sursele primare sunt două cronici dedicate exclusiv anilor săi de domnie (cronica lui Radu Greceanu și cronica Anonimului brâncovenesc), două cronici ale Țării Românești (a lui Radu Popescu, care acoperă perioada în care a domnit integral și Letopisețul Cantacuzinesc – parțial), scrierile lui Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică și Întâmplările Cantacuzinilor și Brâncovenilor în Valahia) și cronica secretarului venețian al voievodului, Anton-Maria Del Chiaro (Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia). De asemenea se adaugă documente interne, precum însemnările personale ale lui Constantin Brâncoveanu (pe un calendar, editate de istoricul Emil Vîrtosu), corespondența, condica marii logofeții, condica vistieriei, anatefterul și catastiful, și documente externe, de o „impresionantă diversitate”, după cum observa istoricul Andrei Busuioceanu.

 

Istoriografia modernă

În perioada fanariotă – o perioadă de declin pentru scrierea istoriei – domnia lui Constantin Brâncoveanu nu a fost tratată; nici în perioada pașoptistă, care a utilizat trecutul istoric pentru a avansa emanciparea națională, nu s-a tematizat decât episodul morții, conceput ca prag al trecerii într-o nouă epocă nefastă. Mihail Kogălniceanu, preopinentul ideii că neînțelegerile dintre Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir ar fi fost cauza eșecului înlăturării dominației otomane, a contribuit editând o culegere de fragmente din cronici (Fragments tirés des chroniques […]), însă cercetarea riguroasă a demarat doar cu sinteza de istorie a lui Alexandru D. Xenopol, din a doua jumătate a veacului. Opul lui Xenopol (mai precis, volumul al VIII-lea al Istoriei românilor din Dacia traiană) poartă pecetea preponderenței surselor de politică externă, domeniu tratat în principal din această cauză; Andrei Busuioceanu consideră că istoricul a exagerat în ce privește iscusința diplomatică a lui Brâncoveanu, inferând asupra ei de la neobișnuit de lunga domnie, totuși a reușit să impună această idee și imaginea de diplomat în istoriografie. Un pas important l-a constituit editarea de către Constantin Giurescu și Nicolae Dobrescu a cărții Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, cuprinzând preponderent documente din arhivele de la Viena, precedate de un studiu amplu scris de Giurescu. N. Iorga i-a consacrat domnului mai multe analize și studii de-a lungul carierei sale, printre ele o serie de publicații cu ocazia împlinirii a două secole de la martiriul Brâncovenilor; de-a lungul timpului și-a modificat vederile, renunțând de exemplu după Marea Unire din 1918 să-l mai prezinte pe domn drept personalitate a întregului neam românesc.

 

Perioada comunistă

Conform istoricului Lucian Boia, după ce în primă fază sub regimul comunist a fost supus paradigmei luptei de clasă și criticat pentru măsurile fiscale aspre și opresiunea țăranilor, Constantin Brâncoveanu a fost pe deplin reabilitat în perioada ceaușistă a epocii comuniste. Istoricul nota că tot în epoca stalinistă, în manualul lui Mihai Roller – un reper pentru istoriografia comunistă – în cazurile lui Brâncoveanu și Ștefan cel Mare erau subliniate mai puternic relațiile țărilor române cu Rusia decât relațiile dintre țările române. Deși au apărut mai multe cărți în întreaga epocă comunistă, la capătul ei încă nu fusese scrisă o monografie care să prelucreze critic tot materialul disponibil.

 

Aspecte mitografice

Privitor la crearea panteonului național român de-a lungul timpului, Boia observa că domni pașnici precum Brâncoveanu, Alexandru cel Bun și Neagoe Basarab și-au găsit locul, deși pare de nedisputat poziția privilegiată a eroilor războinici. În ultima fază a regimului comunist, oficialii ideologici Mircea Mușat și Ioan Pătroiu au produs o listă a marilor epoci ale istoriei române, epoca lui Brâncoveanu avându-și locul în rândul celor determinate de domniile unor Burebista, Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul și Cuza, șir încoronat de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Figura domnului fusese utilizată însă și sub regimul monarhic (1881-1947): în timp ce la Alba Iulia, loc cu rezonanța faptelor lui Mihai Viteazul, avea loc încoronarea regelui Ferdinand, în București, alături de o pleiadă de personaje istorice, Constantin Brâncoveanu era folosit într-o procesiune de proporții imense pentru a marca simbolic continuitatea dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen cu destinul națiunii române.

 

Beletristică

Figura lui Constantin Brâncoveanu a penetrat și literatura. Chiar după martiriul constantinopolitan, în folclorul românesc au început să circule balade. Cea culeasă de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea începe cu versurile binecunoscute:

Brâncovanul Constantin
Boier vechi și domn creștin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
[...]
„Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoști tu pielea ta?”
„Câini turbați, turci, liftă rea!
De-ți mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncovanul Constantin!”

Pe lângă monografia din 1914 și conferințele tipărite, N. Iorga i-a dedicat domnului în anul împlinirii a două secole de la moarte o dramă în cinci acte, intitulată Constantin Brâncoveanu.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601)

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Centru: Discordia, ţinând unele din cele 110 de steaguri capturate de Mihai Viteazul şi Basta (stânga: Moldova, dreapta: Odorhei, centru: steagul lui Báthory). Dreapta: Prizonieri transilvăneni aşezaţi sub un scut rotund cu simboluri transilvănene: o mână, o pasăre, un măgar, o oaie. Stânga: Diana, ţinând o suliţă cu vulturul bicefal imperial, sub Scorpion, semnul astrologic al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. De Hans von Aachen, 1603–1604

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Guruslău (maghiară Goroszló) – coordonată de Mihai Viteazul (1593 – 1601) în colaborare cu generalul Giorgio Basta, menită să-l înlăture pe Sigismund Báthory (1581-1598, 1599, 1601) de pe tronul Transilvaniei şi să reintegreze principatul în frontul antiotoman iniţiat de împăratul german Rudolf al II-lea (1576 – 1612) – a avut loc pe 3 august 1601 și s-a dat între oastea Imperiului Habsburgic condusă de Giorgio Basta, o oaste de mercenari cazaci și oastea Țării Românești condusă de Mihai Viteazul, pe de o parte și oastea Transilvaniei condusă de Sigismund Báthory pe de altă parte. Ea a făcut parte dintr-o serie de confruntări militare între Imperiul Otoman și statele europene în perioada 1591-1606 („Războiul cel lung”).

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei - (portret de Mişu Popp) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Ţara Românească – d. 9 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Ţării Româneşti între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deţinut dregătoriile de bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei - (portret de Mişu Popp) - cititi mai mult pe unitischimbam.ro

În iunie 1601, s-a încercat o rezolvare a conflictului, soldată însă cu refuzul principelui de a părăsi tronul în schimbul Sileziei. La începutul lunii iulie forţele militare ale lui Mihai şi cele ale lui Basta au făcut joncţiunea în Moftin. Trupele lui Sigismund, comandate de Ştefan Csáky şi Moise Székely, au ajuns la cetatea Şimleul, la 11 iulie, iar principele a cerut un armistiţiu de câteva săptămâni pentru a-şi putea organiza armata. Aceasta era formată din detaşamente de ostaşi transilvăneni şi moldoveni, contingente otomane şi tătăreşti, c. 40 000 de oameni (dintre care 12 000 erau turci şi tătari). Se adaugă 45 de piese de artilerie şi steaguri care, ulterior au fost adjudecate de trimişii imperiali.

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550[1], Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550, Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui – d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul – cititi mai mult pe en.wijipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

De cealaltă parte, Mihai, susţinut financiar de Rudolf al II-lea, şi-a constituit o oaste, în majoritate, de mercenari (printre aceştia se numărau şi 200 de catafracţi silezieni), fiind ajutat de trupe transilvănene, dar şi muntene, conduse de banul Mihalcea, în total circa 20.000 de oameni: „Pedeştri erau mii trei, toţi înzăuzaţi. Erau şi fevgeresi, patru mii. Spanioli şi valani (valoni), cam două mii. Haiduci erau, deosebiţi, nouă mii. Serbi şi moldovani, alte trei mii. Călări şi pedeştri, toate oştile lor, în mii erau douăzeci – asta era toată armata lor” (vistiernicul Stavrinos).

Trupele lui Sigismund au atacat primele dar au fost respinse. Apoi trupele lui Mihai și cele ale lui Basta au atacat pe două coloane și au nimicit oștile lui Sigismund, pricinuindu-le 10.000 morți și luându-le 45 de tunuri, în timp ce aliații au avut doar 1.200 de morți. După luptă Mihai a primit felicitări de la împăratul Rudolf al II-lea, ceea ce a stârnit invidia lui Basta, din ordinul căruia Mihai Viteazul a fost ucis de către un detașament de mercenari valoni la 9/19 august 1601.

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572  sau 1573 - d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sigismund Báthory (în maghiară Báthory Zsigmond) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai. A realizat prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi cu Moldova, aşa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj. Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş. La aceeaşi Dietă Naţională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiţi din Ardeal – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Context

Mihai Viteazul i-a cerut ajutor împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg cu prilejul unei vizite făcute la Praga în perioada 23 februarie – 5 martie 1601. Împăratul i-a acordat ajutor atunci când a auzit că generalul Giorgio Basta a pierdut controlul asupra Transilvaniei în favoarea nobilimii maghiare transilvănene conduse de Sigismund Báthory, care acceptase protecția Imperiului Otoman. Între timp, forțele loiale lui Mihai din Țara Românească conduse de fiul său, Nicolae Pătrașcu, îl alungaseră pe Simion Movilă din Moldova și se pregăteau să reintre în Transilvania.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) - Parte a Războiului cel Lung - Mihai Viteazul şi generalul Basta învingând nobilimea maghiară din Transilvania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Mihai Viteazul şi generalul Basta învingând nobilimea maghiară din Transilvania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Bătălia a avut loc între două armate, cea a lui Mihai Viteazul (valahi și cazaci) împreună cu Giorgio Basta pe de o parte și cea a lui Sigismund Báthory pe de altă parte. Bătălia a avut loc la 3 august 1601, între orele 09-19. Bătălia de la Guruslău a avut loc pe câmpia râului Guruslău.

Cartierul general al lui Sigismund a fost amplasat pe cornişa „dealului lui Mihai”, urmând ca atacul să fie deschis de poloni şi susţinut de artileria plasată în spatele liniei întâi. Încercarea lui Sigismund de a tranşa bătălia în favoarea sa are loc în dimineaţa zilei de 3/13 august 1601, soldată însă cu o înfrângere.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) - foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Confruntarea propriu-zisă se desfăşoară în după-amiaza aceleiaşi zile, atacul fiind deschis de silezienii şi trabanţii din oastea lui Mihai. Profitând de reglajul deficitar al bătăii tunurilor, oştenii lui Mihai şi ai lui Giorgio Basta au prins în încercuire oastea inamică.

Sigismund Báthory, ca şi cei mai mulţi dintre susţinătorii săi, a părăsit Transilvania, refugiindu-se în Moldova. El a pierdut peste 10.000 de oşteni, în timp ce aliaţii doar aproximativ 1.200. Cronicarul Radu Popescu a relatat într-o singură frază întreaga bătălie: „În mijlocul vremilor acestora, s-au unit Batăr Jicmon cu Irimiia-vodă den Moldova şi Simion-vodă den Ţara Românească, şi toţi au ridicat oşti asupra lui Mihai Vodă. (…) Au avut război mare la Somliu [Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj], şi au biruit Mihai-vodă…”.

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) - Parte a Războiului cel Lung - Michael the Brave defeating the Hungarians in Guraslau, 1601 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Michael the Brave defeating the Hungarians in Guraslau, 1601 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoria de pe valea Zalăului nu a anulat suspiciunile dintre pribeagul domn al Ţării Româneşti şi plenipotenţiarul imperial Giorgio Basta. După un scurt intermezzo (călătoria lui Basta la Cluj), la 9/19 august Mihai Viteazul, care intenţiona să-şi viziteze familia la Făgăraş, a fost prins de apropiaţii lui Giorgio Basta (mercenari germani şi valoni sub comanda lui Iacob Beauri) şi ucis.

Bătălia pentru Transilvania trebuia să fie, în concepţia lui Mihai, un pas necesar în vederea recuperării tronului muntean (partea de artilerie cei revenise ca pradă de război urma să-i mijlocească demersul militar).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro
cititi despre Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) si pe: evz.ro; en.wikipedia.org
cititi si Mihai Viteazul (1558 – 1601) “Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”

Bătălia de la Viena – Al doilea Asediu al Vienei (15 iulie – 12 septembrie 1683)

Bătălia de la Viena, 12 septembrie 1683

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Vienei, mai precis al doilea asediu al Vienei, a avut loc între 15 iulie și 12 septembrie 1683. În anul 1529 a existat deja o situație asemănătoare în războiul turco-austriac. În primul asediu apărarea austriacă a reușit să respingă masivul atac turcesc (100.000 până la 150.000 de soldați), având și puțin noroc în această izbândă neașteptată. Al doilea atac turcesc are loc cu o armată și mai numeroasă (200.000 de turci), care iernează la Edirne (Adrianopol) (1682). Asediul Vienei era considerată de osmani un țel ideal.

Bătălia de la Viena 1683 - Primul Asediu al Vienei  (27 septembrie  - 14 octombrie 1529) - Contemporary 1529 engraving of clashes between the Austrians and Ottomans outside Vienna, by Bartel Beham - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Primul Asediu al Vienei (27 septembrie – 14 octombrie 1529) – Contemporary 1529 engraving of clashes between the Austrians and Ottomans outside Vienna, by Bartel Beham – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Importanța strategică a Vienei

- orașul este situat la intersecția drumurilor comerciale de la Dunăre și drumul Chihlimbarului.

- datorită regiunii de șes (câmpie) a Ungariei, regatul ungar fiind greu de apărat.

- datorită Dunării, nordul imperiului era greu de apărat din punct de vedere militar.

- transportul artileriei grele și aprovizionarea armatei, pe Dunăre, era mult ușurată.

- Passau și Salzburg erau considerate un simbol al creștinătății apusene.

- prin așezarea Vienei între Munții Carpați și Munții Alpi s-ar fi deschis poarta Europei de vest.

Bătălia de la Viena 1683 - The Ottoman Empire in 1683 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – The Ottoman Empire in 1683 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Batalia de la Viena 1683 - Central Europe in 1683 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Batalia de la Viena 1683 – Central Europe in 1683 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Descrierea atacului

- 3 mai: armata turcească (200.000 de soldați cu 300 de tunuri) ajunge la Belgrad.

Sultanul Mehmed al IV-lea îi încredințează marelui vizir Kara Mustafa comanda oștii turcești. Mai târziu, armatei otomane i se alătură și țările vasale turcilor, ca Țara Românească sub Șerban Cantacuzino. Când ajung la Székesfehérvár (Stuhlweißenburg) descoperă intenția turcească de a ataca Viena.

Bătălia de la Viena 1683 - Asediul Vienei, 1683. Trupele române se află în partea de sus a gravurii, lîngă castelul Schonbrunn - foto preluat de pe istoria.md

Bătălia de la Viena 1683 – Asediul Vienei, 1683. Trupele române se află în partea de sus a gravurii, lîngă castelul Schonbrunn – foto preluat de pe istoria.md

- 7 iulie: avangarda tătară ajunge de la Raab Ungaria la Petronell, 40 km de Viena. Hoarda tătară se cifrează la circa 40.000 de călăreți ceea ce reprezenta dublul apărătorilor din jurul Vienei. După năvălirea tătară, împăratul Leopold I se refugiază cu familia sa la Linz, în același timp circa 50.000 de locuitori părăsesc Viena.

Graf (grof) Ernst Rüdiger von Starhemberg preia conducerea apărării orașului.

Bătălia de la Viena 1683 - The Ottoman Army surrounds Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – The Ottoman Army surrounds Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

- 15 iulie: la o zi după sosirea armatei otomane Rüdiger refuză să capituleze, sperând cu numai 11.000 de soldați și 5.000 de locuitori și voluntari să reziste atacului turcesc, până la sosirea ajutorului din afară.

Bătălia de la Viena 1683 - Sipahis of the Ottoman Empire at Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – Sipahis of the Ottoman Empire at Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

- 15 august: Regele Jan III Sobieski pornește din Cracovia în direcția Vienei în fruntea unei oaste poloneze.

Bătălia de la Viena 1683 - The Ottomans before the walls of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – The Ottomans before the walls of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

- august: Carol de Lorena învinge pe Thököly la Bisamberg situat la nord de Viena.

Bătălia de la Viena 1683 - The Ottoman siege of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – The Ottoman siege of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

3 septembrie: oastea otomană ocupă Burgravelin și la 4 septembrie reușesc să facă o breșă de 10 m lățime în turnul de apărare. La 6 septembrie Löwelbastei (bastionul Leului) avea o breșă de 12 m lățime.

Bătălia de la Viena 1683 - Battle of Vienna, painting by Pauwel Casteels - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – Battle of Vienna, painting by Pauwel Casteels – foto preluat de pe en.wikipedia.org

6-7 septembrie trupele de eliberare a Vienei traversează Dunărea, trupele poloneze unindu-se la Tulin (30 km de Viena) cu cele bavareze, săsești și franco-șvăbești, mai târziu și cu trupe din Veneția.

Bătălia de la Viena 1683 - King John III Sobieski blessing the Polish attack on the Ottomans in Battle of Vienna; painting by Juliusz Kossak - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – King John III Sobieski blessing the Polish attack on the Ottomans in Battle of Vienna; painting by Juliusz Kossak – foto preluat de pe en.wikipedia.org

12 septembrie: trupele de eliberare numite Liga creștină însumează 70.000 de luptători. Sub conducerea regelui polonez Jan Sobieski înfrâng oastea otomană cu tactica husarilor polonezi care astfel obținuseră deja victorii împotriva tătarilor. Bătălia a avut loc la Kahlenberg. Kara Mustafa, nu se poate hotărî să continue asediul (lasă 5.000 de mineri să continue munca subterană de subminare a zidului de apărare) sau să pornească atacul împotriva trupei de eliberare a orașului. Datorită atacului hotărâtor a “Ligii creștine” turcii se retrag în dezordine, căutând să-și refacă rândurile la Györ în Ungaria.

Bătălia de la Viena 1683 - Sobieski at Vienna by Juliusz Kossak - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – Sobieski at Vienna by Juliusz Kossak – foto preluat de pe en.wikipedia.org

25 decembrie: armata otomană se află în Belgrad. Kara Mustafa este strangulat cu funia de mătase (cu aceasta erau strangulate numai persoane importante ca de exemplu fii sultanului), din cauza înfrângerii suferite cu toate că a dispus de o forță militară de trei ori mai mare ca a învingătorilor din apus. Sultanul va primi capul tăiat al marelui vizir pe o tavă de argint.

Bătălia de la Viena 1683 - Return from Vienna by Józef Brandt, Polish army returning with Ottoman loot - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Viena 1683 – Return from Vienna by Józef Brandt, Polish army returning with Ottoman loot – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ca amintire pentru victoria de la Viena, Biserica Catolică a introdus pentru data de 12 septembrie sărbătoarea Sfântul Nume al Mariei.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia de la Viena – Al doilea Asediu al Vienei (15 iulie – 12 septembrie 1683) si pe en.wikipedia.org

Nicolae Mavrogheni (1735 -1790) domnitor fanariot din Ţara Românească (1786 – 1790)

Nicolae Mavrogheni (1735-1790)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; www.historia.ro

 

Nicolae Mavrogheni (n. 1935 – d. 30 septembrie 1790) a fost un domnitor fanariot din Ţara Românească. Domnia sa a început la 26 martie/6 aprilie 1786 şi a durat până în septembrie 1790. Originar din insula Paros, Mavrogheni a ajuns domn cu ajutorul lui Gazi Hasan paşa, comandantul flotei otomane al cărei dragoman era. Numirea acestui „galiongiu“ (galion = corabie mare, galeră) n-a fost deloc bine văzută nici de boieri, nici de norod, şi de aici un şir întreg de pamflete, piese de teatru sau versuri menite a ridiculiza politica şi măsurile acestuia.

Îi plăcea să facă inspecții deghizat, ca să vadă cum trăiește poporul. Tot pentru a lua „pulsul” poporului, a pus să fie ridicat un foișor la Oborul Nou, unde mergea în fiecare duminică. La fiecare răspântie a ordonat să se înalțe țepe, ca să știe hoții și criminalii că nu-i de glumit cu vodă Mavrogheni. Se îmbrăca în costum de marinar turc, cu genunchii goi și cu turban pe cap și mergea prin oraș cu o trăsură trasă de doi cerbi, cu coarnele poleite cu aur.

O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

O imagine a extravaganţelor atribuite fanarioţilor din Muntenia: Nicolae Mavrogheni călătorind prin București într-o trăsură trasă de cerbi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ca să-și bată joc de boieri, a dat calului său demnitatea de clucer (dregător ce se ocupa cu aprovizionarea curții domnești). Nu scrie nicăieri dacă a fost inspirat de Caligula, care-și făcuse calul senator.  Un autor necunoscut (Vîrtejul nebuniei, 1786) pune pe seama lui vodă următorul discurs: “Boieri, să vă spun, cînd un căpitan comandă o corabie şi galiongiii lui îl ascultă, nu trag unul într-o parte şi altul în alta, ci toţi într-un suflet caută selametul, salvarea corabiei”.

Mavrogheni, în afara faptului că este taxat drept “ciracul” căpitanului otoman sau “galiongiu”, avea obiceiul de a se amesteca mai în toate: măturatul străzilor, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, hoţiile de la drumul mare, furtişagurile, preţurile, pieţele, boieriile, dregătoriile, judecăţile, organizarea militară, certurile casnice etc. În fapt, domnul se afla mai peste tot, căci umblă deghizat prin Bucureşti pentru a verifica astfel dacă poruncile îi sînt respectate.

Dionisie Eclisiarhul povesteşte: “şi au început a umbla zioa şi noaptea pre uliţe şi prin curţile boereşti, uneori diptil, alteori de faţă, cînd călare, cînd pe jos, cu doi trei arnăuţi după el, şi cercînd care cum să află pe la casele lor” sau “să înbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popeşti, alteori să îmbrăca cu rasă şi podcapet, călugăreşte, şi mergea pe la beserici de cerca cum slujesc preoţii şi pe ce vreame săvîrşescu slujba”.

Mavrogenes and the Boyar Council - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mavrogenes and the Boyar Council – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vodă Mavrogheni încerca să pună ordine mai în toate, s-a amestecat în actul de justiţie, fără a mai ţine cont de existenţa departamentelor de judecată, de părerile “judecătorilor”, de reformele precedesorului său Ipsilanti: “însă el judeca, el hotăra şi însuşi el purunciia de pedepsiia pre cel ce i să părea a fi vinovat”.

Verifica el însuşi dacă mărfurile se vînd bine prin pieţe şi tîrguri, “făcea cercări şi la cei ce vindea pîine şi alte bucate, şi pe la băcănii”, pe cei găsiţi cu “vînzarea rea” “îi rîdica şi-i pedepsiia foarte rău şi le lua gloabă (amendă)”; dacă copiii îşi respectă părinţii, dacă creştinii merg la biserică, dacă sătenii “se gîlcevesc”, dacă drumurile sînt sigure sau dacă se ia mită sau dacă se vorbeşte urît. Pedeapsa este atît de aspră, punea “să-i înţape fără nici o judecată”, că, “fără de voie”, norodul se conformează: “pe atunci nu era a vedea sau a auzi gîlcevindu-se oamenii în sat, sau a să ucide, şi nu să auziia nume de hoţi undeva, şi călătoriia oamenii şi neguţătorii oriunde fără frică”. Pînă şi preoţii primesc “straşnică poruncă” de a fi în slujba enoriaşului.

La capătul Podului Mogoşoaiei (lângă Muzeul Ţăranului Român) a construit o biserică ce a dăinuit până astăzi. Este de asemenea unul dintre cei care a constribuit la dezvoltarea (modestă şi primitivă totuşi şi doar pentru câţiva boieri ai vremii) alimentării cu apă printr-un sistem de conducte. Tot acest domnitor a fost primul fanariot care a organizat o oaste – e drept, pentru a-i ajuta pe turci. Aceasta era formată din 10.350 de oameni (împărțiți în 110 steaguri), înțoliți după moda occidentală, inclusiv cu peruci pe cap.

Totusi, excesele sale, plimbările pe uliţele Bucureştilor într-o sanie trasă de cerbi cu coarnele poleite cu aur, fanatismul religios, acordarea de boierii oricui plătea bine, au anulat faptele sale bune.

În timpul războiului ruso-turc din 1787-1792, el s-a confruntat cu armatele austriece și a obținut un oarecare succes în primul an. După înfrângerea trupelor otomane în 1789, armata austriacă a ocupat o parte din teritoriul Țării Românești, inclusiv capitala București.

Coburg's troops being welcomed in Bucharest - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Coburg’s troops being welcomed in Bucharest – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Voda Mavrogheni a pierdut protecția lui Hassan Pasha, care a murit, si a fost bătut în iunie 1790 de către austrieci. Nicolae Mavrogheni a fost convocat de către Marele Vizir Yusuf Pașa la sediul armatei otomane și pe 30 septembrie 1790 a fost spânzurat/decapitat, în satul Byala 30 km sud de Vidin, din ordinul sultanului Selim al III – lea, pentru insubordonarea faţă de Imperiul Otoman.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org; www.historia.ro
cititi mai mult despre si Nicolae Mavrogheni pe en.wikipedia.org