Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1650 – 1716)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Țara Românească.
A fost, pe rând, egumen al mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea și mitropolit al Țării Românești.
În același timp, a fost și un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog și autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an).
La insistențele Porții Otomane, a fost exilat în anul 1716.
Și-a dat viața ca un martir pentru credința creștină, fiind ucis de ostașii care îl escortau pe drumul exilului.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 27 septembrie.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1650 – 1716) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sf. Antim a tipărit prima carte ortodoxă cu caractere arabe, a fost un îndrumător al activității unor noi tipografii, traducător de cărți liturgice în românește, îndrumător al clerului, ctitor de lăcașuri sfinte, chivernisitor al bunurilor Mitropoliei și patriot luminat, cu dragoste adâncă față de poporul român și de patria sa adoptivă.
De tipărirea cărților sale se leagă un alt mare merit al său, și anume desăvârșirea procesului de românizare a slujbelor bisericești și făurirea unei limbi liturgice românești, folosită până azi.
Prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte” (Nicolae Iorga).
Totodată, Sf. Antim este apreciat pentru calitățile sale oratorice și literare, Pr. Mircea Păcurariu socotindu-l „drept cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice românești” și unul dintre „cei mai de seamă cuvântători bisericești din toate timpurile”.
G. Ștrempel afirma că predicile mitropolitului „par ieșite de sub condeiul vreunui mare scriitor contemporan” fiind „primul mare orator bisericesc în limba română, care înnoiește Cazania… cu predica vie, legată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale”.
Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii.
Astfel, Sf. Antim a avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești.
„Ca episcop și mitropolit, Antim a întruchipat pe adevăratul pastor, care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. A dovedit aceasta prin cărțile sale de învățătură pentru preoți și credincioși, prin predicile sale, cu îndrumări pentru viața morală-religioasă a credincioșilor și cu osândirea păcatelor vremii, prin testamentul său, unul din cele mai frumoase și mai mișcătoare modele ale genului, prin care lasă întreaga agoniseală a vieții pentru opere de caritate, dar mai ales prin moartea sa cu adevărat mucenicească, îndurată pentru că îndrăznise să se ridice împotriva turcilor și a primului domn fanariot. Toate acestea ne fac să-l socotim pe Antim Ivireanul drept cel mai de seamă mitropolit al Ungrovlahiei din toate timpurile.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Context istoric
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai înfloritoare pentru cultura românească. La curtea lui se încrucișau două curente culturale diferite:
- cel italian, venit din Occident;
- cel grecesc, venit din sud-estul ortodox.
Între reprezentanții celui dintâi pot fi consemnați Anton Maria del Chiaro din Florența, secretarul lui Brâncoveanu pentru limbile occidentale, autorul unei lucrări despre Țara Românească, tipărită la Veneția în 1718, doctorul grec Iacob Pylarino, autorul unor lucrări medicale, predicatorii greci Gheorghe Maiota, cu studii la Roma și Veneția, și Ioan Avramios, fostul paroh al coloniei grecești din Veneția.
Cel de-al doilea curent era reprezentat prin patriarhii Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului, Gherasim Paladas al Alexandriei, Atanasie Dabbas al Antiohiei, care au trăit ani de zile la curtea lui Brâncoveanu.
Se mai adaugă la aceștia și profesorii de la Academia domnească de la Sfântul Sava din București și alți cărturari, ca: renumitul Sevastos Chimenitul (sau Kiminitis) din Trapezunt, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, cu studii la Padova, Marcu Porfiropol, Gheorghe Hrisogon, Panaiot Sinopeus și alții.
Dar pe lângă acești învățați de neam străin, în timpul lui Brâncoveanu și-au desfășurat activitatea și numeroși oameni de carte români, ca stolnicul Constantin Cantacuzino, frații Radu și Șerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău.
Într-un astfel de mediu propice pentru cultura românească și-a desfășurat activitatea Antim Ivireanul, care, din smerit călugăr-tipograf, a ajuns să dețină cele mai însemnate rosturi în viața culturală-bisericească a Țării Românești.
Viața de laic
„Și pricina iaste că cine are ascultare, acela are împreună și toate darurile și toate bunătățile; acela iaste întreg la minte, acela iaste răbdătoriu, acela iaste smerit, acela iaste blând, acela iaste ertătoriu, acela iaste iubitoriu de streini, cuciarnic, pacinic și, în scurte cuvinte, acela iaste lăcașul tuturor bunătăților și vasul tuturor darurilor. Și cum că iaste adevărul așa, o dovedéște dumnezeiasca Evanghelie.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Sfântul Antim s-a născut în Iviria (de unde și numele de Ivireanul) – Georgia de astăzi – în 1650 din părinții Ioan și Maria, numit din botez Andrei.
Originea sa georgiană o arată el însuși în marea majoritate a cărților tipărite sau traduse de el, numindu-se fie Antim Ivireanul, fie Antim georgian de neam, fie Antim ieromonahul, tipograful din Iviria.
După informațiile florentinului Anton Maria del Chiaro, a căzut de tânăr rob, probabil la turci, care invadau adeseori Georgia, și a fost dus la Constantinopol.
Nu se cunoaște cât timp a stat în robie.
Eliberat fie datorită deosebitelor sale talente de care vorbesc contemporanii, fie prin răscumpărare din partea Patriarhiei ecumenice sau a unor georgieni aflați sub stăpânire turcească.
Așadar, a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă.
Pr. Mircea Păcurariu presupune că urmat și cursurile școlii grecești de pe lângă Patriarhie, căci lucrările sale originale îl arată ca pe un om cu multă învățătură, pe care nu și-o putea însuși ca autodidact.
A venit în Țara Românească, probabil prin anii 1689-1690, adus de Constantin Brâncoveanu, care avea nevoie de un om înzestrat cu însușiri atât de alese pentru realizarea planurilor sale culturale.
Deși există o ipoteză că Antim s-a călugărit în Constantinopol, conform Pr. Mircea Păcurariu, „cei mai mulți cercetători socotesc că Antim a venit la noi ca mirean și numai aici a fost călugărit și hirotonit preot”.
Activitatea tipografică din mănăstiri
Tipografia domnească din București
Venit pe tărâmurile românești, a învățat temeinic limba română, lucru ce poate fi desprins din tipăriturile sale românești, precum și limba slavonă, care se mai folosea încă în slujba bisericească românească.
Majoritatea cercetătorilor socotesc că ieromonahul Antim a învățat meșteșugul tiparului în Țara Românească, în tipografia domnească din București, aflată sub conducerea fostului episcop de Huși, Mitrofan.
Dar, la 10 iunie 1691, Mitrofan a fost ales în scaunul vlădicesc de la Buzău, astfel că s-a încredințat ieromonahului Antim conducerea tipografiei bucureștene.
În octombrie 1691, a scos de sub tipar prima sa carte, Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, traduse în greaca modernă de Hrisant Notaras, pe atunci arhimandrit; în anul următor, Slujba Sfintei Paraschiva și a Sfântului Grigorie Decapolitul, în greacă; în 1693 Evanghelia greco-română, o realizare tipografică de seamă, cu gravuri, frontispicii și viniete lucrate cu o deosebită măiestrie, având și o „postfață” scrisă de el.
În 1694 a tipărit o Psaltire românească, cu o prefață (dedicație) către Constantin Brâncoveanu, căruia i-a închinat și câteva „versuri la stema țării”, semnate de „smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul”.
Egumen la Mănăstirea Snagov
În 1694 activitatea tipografică din București s-a întrerupt pentru o perioadă de timp.
Se pare că încă din acel an ieromonahul Antim a fost trimis la Snagov, cu o parte din utilajul tipografic de la București.
Documentele vremii îl arată și ca egumen al mănăstirii Snagov.
În această veche așezare monahală a luat naștere un nou centru de tipărire în mai multe limbi, în vederea răspândirii creștinismului ortodox aflați sub stăpânire turcească.
Astfel, în cei cinci ani (1696-1701), a imprimat 15 cărți: șapte grecești, cinci românești, una slavonă, una slavo-română și una greco-arabă.
În 1697, a apărut aici singura carte slavonă tipărită de Antim, Gramatica slavonă a lui Meletie Smotrițki, necesară elevilor care se pregăteau în școala de slavonie de la București.
În 1701, ieromonahul Antim a imprimat Liturghierul greco-arab, prima carte ortodoxă cu caractere arabe.
Tipărirea acesteia s-a făcut la rugămintea adresată lui Constantin Brâncoveanu de fostul patriarh al Antiohiei Atanasie III Dabbas.
Întregul utilaj tipografic, inclusiv turnarea literelor arabe, a fost lucrat de Antim.
Ucenicii de la Snagov
Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că la Snagov, Antim a deprins cu meșteșugul tiparului și o seamă de ucenici.
Printre aceștia, cel mai de seamă a fost, fără îndoială, ipodiaconul Mihail Ștefan sau Iștvanovici, care a fost trimis la Alba Iulia, unde a tipărit un Chiriacodromion și o Bucoavnă, în 1699, apoi a lucrat la Râmnic.
Prin 1708 a fost trimis de Brâncoveanu și de Antim tocmai în Georgia (Iviria), punând bazele unei tipografii cu caractere georgiene la Tiflis (Tbilisi), prima în acea țară, unde a imprimat un Evangheliar, un Liturghier și alte cărți.
A plecat apoi în Olanda, în vederea perfecționării în meșteșugul tiparului, de unde i s-a pierdut urma.
Alți ucenici tipografi au fost Gheorghe Radovici, care a lucrat la Snagov și la Târgoviște, ieromonahul Dionisie Flor, care a lucrat mai târziu la București.
De la acești trei mari meșteri au deprins meșteșugul numeroși alți tipografi, care vor fi întâlniți în secolul al XVIII-lea la București, Râmnic și Buzău.
Reîntoarcerea la București
În anul 1701 a încetat pentru totdeauna activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la București.
Nu se cunosc motivele pentru care tipografia a funcționat un număr de ani la Snagov, după care activitatea ei a trebuit să fie reluată la București.
În orice caz, Antim și-a păstrat mai departe egumenia mănăstirii.
Probabil a plecat de aici cu tipografia în urma unor intrigi, fapt pe care-l amintește el însuși în cunoscuta sa „apărare” trimisă lui Brâncoveanu la 13 ianuarie 1712.
Anii 1701-1705 constituie perioada cea mai fecundă din activitatea sa tipografică și artistică, imprimând 15 cărți, dintre care două în românește, una slavo-română, una greco-arabă și 11 în greacă.
Cele românești erau Noul Testament (prima ediție a acestei cărți în Țara Românească), având la bază textul ediției din 1648 de la Alba Iulia, și Acatistul Maicii Domnului, la care se adaugă un Ceaslov slavo-român, toate tipărite în 1703.
Tipografia arabă
În 1702, tipărise un Ceaslov greco-arab, tot la rugămintea patriarhului Atanasie Dabbas. Când patriarhul antiohian a părăsit Țara Românească, la rugămintea sa, Constantin Brâncoveanu i-a dăruit și utilajul tipografic cu caractere arabe.
Instalată la Alep în 1706, tipografia arabă lucrată în Țara Românească a imprimat numeroase cărți liturgice și de teologie până prin 1724, apoi, reorganizată și reutilată, a ajuns în alte localități, imprimând 76 de cărți până în 1899.
Episcop de Râmnic
„Fieștecare vânătoriu îș gătéște sculele și ciniile meșterșugului său, adecă cel ce prinde păsări zburătoare face lațuri, clucse și mreji; iar cel ce vânează hiară sălbatece își face pușcă, cursă de hier, gropi și altele ca acéstia. Așijderea și păscariul își face undițe, cârlige, plasă, sac și câte îl învață meșterșugul său, ca să dobândească și să câștige céia ce pohtéște; iar cel ce va vrea să vânéze oameni, cu ce scule socotiți că ar putea să-i vânéze? (…) Nu socotesc cu alt cu nimic ca să-i poată vâna, fără numai cu învățătura și cu cuvântul. Căci pentru om nu iaste nici undiță, nici vreun féliu de mreajă, ca învățătura cea împletită de cuvinte cu carele să vânează și să unéște cu Dumnezeu și să fericéște cu dânsul, în véci! Această mreajă a învățăturii, puindu-să din dreapta și din stânga, iaste foarte de folos și pentru céste de acum și pentru céle ce vor să fie.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Hirotonia întru arhiereu
În anul 1705 s-a produs o nouă schimbare în viața lui Antim Ivireanul.
Fiind înlăturat în acel an episcopul Ilarion al Râmnicului, în locul său a fost ales, la 16 martie 1705, „egumenul chir Antim de la Snagov”, cum scria în actul de alegere din Condica Sfântă.
În ziua următoare a fost hirotonit întru arhiereu, desigur de mitropolitul Teodosie și de alți arhierei aflați la București.
Activitatea tipografică
Instalat în vechiul scaun de la Râmnic, vlădica Antim a dovedit și aici aceleași calități excepționale de bun organizator și om de carte.
Prima sa grijă a fost să înființeze și aici o tipografie, prima în acest oraș, cu o parte din utilajul românesc și grecesc folosit la Snagov (pe care-l numea „rodul muncii mele”).
În mai puțin de trei ani a tipărit la Râmnic 9 cărți, dintre care trei grecești, trei slavo-române și trei românești. Meșterul tipograf care i-a stat în ajutor a fost ucenicul său Mihail Ștefan.
Ceea ce trebuie reținut în chip deosebit este faptul că Antim a început acum seria unor tipărituri românești, menite să ducă la triumful deplin al limbii române în biserică.
Procesul de lungă durată al înlocuirii limbii slavone în cult cu limba română, început în urmă cu mai bine de un veac și jumătate, era amenințat acum să fie compromis, datorită influenței crescânde a culturii și a ierarhilor greci pe pământurile românești, ca și prin numeroasele cărți grecești tipărite în țările române, multe chiar de Antim.
În fața acestui pericol, conștient de rostul său de cârmuitor duhovnicesc al unor credincioși de neam român, Antim Ivireanul a început tipărirea unui șir de cărți de slujbă în românește.
Pentru început, a continuat vechea tradiție existentă încă din timpul mitropolitului Ștefan I al Țării Românești, adică imprimarea unor cărți bilingve, cu tipicul, lecturile biblice și sinaxarul în românește, fără cântările și rugăciunile în slavonește.
Așa au fost: „Antologhionul” (1705), „Octoihul mic” (1705) și „Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul” (1706).
Paralel cu acestea, a început și tipărirea de cărți liturgice numai în românește. Astfel, în anul 1706 a tipărit o carte foarte interesantă, intitulată Evhologhion sau Molitvelnic, dar având două volume distincte: volumul întâi este un Liturghier, iar volumul doi Molitfelnicul propriu-zis. Este un caz neîntâlnit în istoria vechilor tipărituri bisericești.
De notat că aceasta este prima ediție românească a Liturghierului în Țara Românească. Traducerea (sau revizuirea traducerilor anterioare: Coresi, Dosoftei și cele în manuscris) a fost făcută de Antim Ivireanul.
În ceea ce privește Molitfelnicul, de asemenea reprezintă prima ediție românească în Muntenia, fiind tradus tot de el, după ediția greacă tipărită la Veneția de Nicolae Glykis (1691).
A tipărit și o mică lucrare originală, Învățătură pre scurt pentru taina pocăinței (1705), de care să se slujească preoții în lucrarea lor pastoral-liturgică.
Alte activități episcopale
În afară de aceste tipărituri, se mai pot urmări și alte aspecte ale activității sale ca episcop de Râmnic.
Ca și înaintașii săi, s-a îngrijit de sporirea bunurilor episcopiei, cumpărând sau primind în danie pământuri arabile, vii, păduri, mori etc. S-a îngrijit de restaurarea unor vechi lăcașuri de închinare din eparhie.
Un rol însemnat îi va fi revenit în restaurarea și zugrăvirea mănăstirilor Cozia și Govora, în care se păstrează și chipul său zugrăvit (pisania de la Cozia îl arată ca „ostenitoriu” la înfrumusețarea ei).
Înscăunarea ca mitropolit al Țării Românești
„De vréme ce acéste doao întemeiază și întăresc besérica, credința la Dumnezeu și buna ascultare la bisérică și măcar că eu am fost mai mic și mai netrébnic decât toți, precum au fost și David mai mic între frați în casa tătâne-său, dară Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostiia și neștiința mea, ci au căutat la bogățiia și noianul bunătății sale și au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile și fărdelegile méle, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decât năsipul mării și m-au înălțat, nevrédnic fiind, la această stepenă și mare vrednicie a arhieriei.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Activitatea sa la Râmnic a încetat însă în primele luni ale anului 1708. Murind bătrânul mitropolit Teodosie al Țării Românești, la 27 ianuarie 1708, vlădica Antim de la Râmnic a fost chemat să-i ia locul.
Din Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu, a lui Radu Greceanu, se află amănuntul interesant că răposatul mitropolit a lăsat prin „diiată” ca „să rămâie în urma lui păstoriu sfinția sa părintele Râmnicului chir Antim”.
Desigur, în fața soborului alegător n-a tras în cumpănă dorința din urmă a mitropolitului Teodosie, ci meritele pe care și le câștigase Antim în cei aproape douăzeci de ani petrecuți pe teritoriile românești și prestigiul de care se bucura în fața tuturor Bisericilor Ortodoxe din Balcani și din Orientul Apropiat, pe care le ajutase prin tipăriturile sale.
Drept aceea, la 28 ianuarie 1708, soborul vlădicilor, egumenilor și boierilor chemați să aleagă un nou mitropolit s-a pronunțat pentru Antim al Râmnicului.
Obținându-se aprobarea patriarhului ecumenic Ciprian, la 21 februarie 1708 i s-a făcut „strămutarea” canonică de la Episcopia Râmnicului în scaunul mitropolitan, iar în ziua următoare, fiind Duminica Ortodoxiei, a fost instalat sărbătorește în scaunul de întâistătător al Bisericii din Țara Românească.
Chemat la curte, unde Constantin Brâncoveanu i-a făcut „frumoasă orație dă păstoriia ce i s-au dat”, noul mitropolit a răspuns printr-o cuvântare, în românește, din care se desprinde dorința sa de a fi de folos noilor săi fii duhovnicești.
El arăta că Dumnezeu l-a trimis
să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru bună sănătate și spășeniia dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case, purtător de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuiții și să vă fiiu de mângâiiare la scârbele robiei cei vavilonești a lumii aceștia… și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osârdie și făr de lene, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spășenia tuturor de obște, învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă.
Stema Mitropolitului Antim – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Mitropolitul Antim și activitatea tipografică
Cronologie
Îndată după înscăunare, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgoviște. Se pare că el, ca și domnul, stătea o parte a anului în vechea capitală, la Târgoviște, altă parte, la București.
În Târgoviște, unde activitatea tipografică era întreruptă de peste o jumătate de secol, au văzut acum lumina 18 cărți, din care 5 grecești, una slavo-română (un Ceaslov, 1714), una slavo-româno-greacă (un Catavasier, 1713, cu tipicul în românește, iar cântările în slavonește și grecește, dar cu litere chirilice) și 11 românești.
În 1715, a mutat tipografia de la Târgoviște la București, unde a tipărit o lucrare în limba greacă, o culegere „din sentințele vechilor dascăli înțelepți”.
În același an a apărut la București lucrarea patriarhului Dositei, „Istoria patriarhilor Ierusalimului”, sub îngrijirea și cu cheltuielile patriarhului de atunci Hrisant Notaras, meșter tipograf fiind preotul Stoica Tacovici (Antim nici nu era amintit).
În 1716, în tipografia nouă pe care a înființat-o la mănăstirea Tuturor Sfinților (Antim), ctitoria sa, a apărut, tot în greacă, lucrarea „Istoria sfântă adică iudaică” a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, tatăl primului domn fanariot de la noi, Nicolae Mavrocordat.
Sumar al tipăriturilor
Cu aceasta se încheie activitatea tipografică a lui Antim Ivireanul. În cursul unui sfert de veac (1691-1716), a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărți, dintre care 39 au fost lucrate de el însuși.
După locul de apariție, 21 au apărut la București (una la tipografia de la mănăstirea Antim), 15 la Snagov, 9 la Râmnic și 18 la Târgoviște.
După limba în care au apărut, 30 erau în greacă, 22 în românește, una în slavonește, 9 bilingve (6 slavo-române, 2 greco-arabe și una greco-română) și una trilingvă (greco-slavo-română).
Opt dintre tipăriturile sale aveau prefețe sau dedicații semnate de el, iar câteva aveau „versuri la stema țării”, scrise tot de el și închinate lui Brâncoveanu.
Cărțile tipărite de el, sau cu binecuvântarea sa, erau de o mare diversitate: cărți de slujbă, cărți ale Sfintei Scripturi (Psaltirea și Noul Testament), cărți de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericești, cărți de învățătură pentru preoți, lucrări de filozofie, cărți populare etc.
Înseamnă că Antim Ivireanul a slujit neamul românesc, în primul rând, pe calea tiparului, aducând cuvânt de învățătură, de îndreptare și de întărire duhovnicească pentru credincioșii săi.
Dintre multiplele lui activități, cea de tipograf se împletește aproape organic cu viața lui încât, pe drept cuvânt, putem spune că, alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească.
Slujbele în română
Tot de activitatea sa tipografică se leagă și strădaniile depuse de el pentru introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești.
Pătrunderea limbii române în slujba bisericească se prezintă ca o dezvoltare firească, lentă și echilibrată.
Primele încercări de a prinde în slovă tipărită unele vechi traduceri care circulau în manuscris se datorează lui Filip Moldoveanul și lui Coresi în Transilvania.
În Țara Românească, însă, unde tradiția slavonă era mai puternică, lucrurile au evoluat mai încet.
Astfel, sub mitropolitul Ștefan, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, se tipăresc în românește rânduielile tipiconale, sub Teodosie, în ultimele două decenii ale aceluiași secol se introduc lecturile biblice în românește (Apostolul, Evanghelia, paremiile, sinaxarul).
Mai rămâneau rugăciunea, adică slujba propriu-zisă a preotului, și cântarea, la traducerea și tipărirea cărora a avut un rol deosebit mitropolitul Antim.
După acest început, vlădica Antim a pășit și mai hotărât la românizarea slujbelor.
În calitate de episcop de Râmnic, a dat la lumină Liturghierul și Evhologhionul (Molitfelnicul) în 1706.
Prin acestea s-au pus în mâna preoților în românește cărțile de slujbă cu cea mai largă întrebuințare.
În mod firesc, trebuia să vină acum și în ajutorul cântăreților.
Drept aceea, după ce a urcat în scaunul mitropolitan, a tradus și a tipărit la Târgoviște Octoihul, Liturghierul și Molitfelnicul, în a doua ediție, apoi Catavasierul și Ceaslovul.
Desigur, dacă moartea silnică nu i-ar fi curmat firul vieții, ar fi pus sub tipar și celelalte cărți de slujbă în românește: Triodul, Penticostarul și Mineiele.
Cu toate acestea, prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte”, după cuvântul lui Nicolae Iorga.
Influențele liturgice
Prin traducerea și tipărirea acestor cărți de slujbă în românește, mitropolitul Antim are meritul că a pus temelie nouă, modernă, limbii române bisericești, pe care a mlădiat-o în așa fel, încât este înțeleasă și folosită până astăzi.
După aproape trei veacuri, în slujbele române bisericești se mai pot auzi cântări și rugăciuni așa cum au fost tălmăcite de mitropolitul Antim.
- Troparul învierii glasului al treilea era tradusă așa: „Să se veselească cele cerești și să se bucure cele pământești, că au făcut biruință cu brațul său Domnul; călcat-au cu moartea prea moarte, începătoriu învierii morților s-au făcut; din pântecele iadului ne-au izbăvit pre noi și au dat lumii mare milă” (Octoihul din 1712)
- Rugăciunea de la parastas era tradusă așa: „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, carele ai călcat moartea și pre diavolul ai surpat și ai dăruit viiață lumii Tale, insuți Doamne odihnește sufletul răposatului robului Tâu (cutare), in loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea și suspinarea…” (Liturghierul din 1713).
- Iar troparul învierii era tradus „Hristos au înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le” (Catavasierul din 1715).
Observăm deci că textele folosite azi sunt aceleași.
Trăind mai bine de un sfert de veac între români, însușindu-și temeinic limba română, cunoscând însă tot așa de bine și limba greacă din care traducea, mitropolitul Antim a dat neamului românesc aceste izbutite tălmăciri ale cărților de slujbă bisericească ce vor sta apoi la baza tuturor edițiilor următoare.
Prin aceasta, „credem că nu greșim dacă socotim pe mitropolitul Antim drept cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice românești”
Educarea clerului
„Pofta cea mare și dragostea cea curată, sau, mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înțelepțiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta, după putință, cu învățăturile céle sufletești. Că de pe aceasta mă voiu cunoaște cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc și păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul și spăseniia sufletelor voastre. Și dumneavoastră iară de pe aceasta vă veți arăta cum sunteți adevărații fii sufletești și turmă aleasă și sfântă, când veț priimi cu dragoste célia ce vă învăț și după putință fieștecarele dintru voi le va ținea și le va face.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Tipărirea „Învățăturii bisericești”
Întristat de „atâta neînvățătură” ce o observa la preoții din timpul său, mitropolitul Antim a tipărit în 1710, la Târgoviște, o Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților. Era un mic catehism în trei părți, cu 14 capitole, necesar preoților pentru catehizarea credincioșilor.
Broșura îndatoririlor preoților
Cu toate îndemnurile mitropolitului, preoții nu s-au prea ostenit să citească Învățătura sa. De aceea, în 1714 a tipărit, tot la Târgoviște, o nouă broșură cu titlul Capete de poruncă la toată ceata bisericească…
În cele 17 foi ale broșurii, mitropolitul fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoți, amenințându-i că în caz de nerespectare a lor, îi va trece „în rândul țăranilor”. Iată câteva dintre aceste îndatoriri:
1. Preoții să săvârșească sfintele slujbe „cu toată socotința și nevoința și făcând jertfa cea fără de sânge cu frică și cu inimă umilită…”;
4. Cei care voiau să primească taina preoției, trebuiau „să șază un an «încheiat» la arhiereul lor, iar cei cu oarecare învățătură numai o jumătate de an, ca să învețe toată rânduiala preoției după cum o poruncește dreptatea și poruncește sfânta Biserică”;
5. Preoții să nu se amestece „în lucruri mirenești”;
6. Cel care va căuta să fie hirotonit prin dare de bani sau prin mijlocirea vreunui boier, „se va pune la bir în rândul țăranilor”.
7 și 9. Preoților care vor umbla prin cârciumi sau celor care vor vinde vin la casa lor, li se va lua darul preoției.
8. Nu se vor mai face noi hirotonii decât pe baza mărturiei a cinci credincioși că nu este preot în satul respectiv.
12. Oferea preoților ca model câte o „diată” (testament) și o foaie de zestre.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1650 – 1716) – foto preluat de pe doxologia.ro
Predicator
„A povesti lucruri minunate, iaste dată oamenilor celor învățaț. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari și preste fire, iaste dată celor ce sunt desăvârșit întru bunătăți. Iar în mine, neaflându-se nici unele de acéstia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Materiale păstrate
Pe lângă lucrările tipărite, de la Sf. Antim Ivireanul au rămas și câteva manuscrise:
- Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor… , cu 22 file de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion cu personaje biblice, datând din 1709.
- Cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Antim (în manuscris) o formează predicile sau Didahiile sale (din grecescul ή διδαχή), rostite în cursul arhipăstoririi sale, în diferite duminici și sărbători, fie la București, fie la Târgoviște.
Se cunosc 28 de predici rostite de Antim și 7 cuvântări ocazionale.
Conținut
„Pentru căci iaste omul făcut de Dumnezeu, îndoit, de suflet cuvântătoriu și de trup simțitoriu are și bunătăț îndoite; sufletești și trupești. Și sunt bunătățile céle sufletești 4: vitejiia, înțelepciunea, dreptatea și curățeniia. Bunătățile céle trupești încă sunt 4: tăriia, întregimea, fromoséția și sănătatea. Și dintr-acéste bunătăț ale sufletului și ale trupului nasc alte 4 bunătăț de obște: credința, nădejdia, dragostea și smereniia.”
(Sf. Antim Ivireanul)
În predicile sale, se remarcă faptul că Antim avea o cultură deosebită, căci el citează nu numai din cărțile Sfintei Scripturi, ci și din numeroși Sfinți Părinți (Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul), sau pomenește unii filozofi și poeți greci din antichitate.
Dar marele mitropolit face mereu apel și la realitățile vieții, la moravurile păstorilor săi, la nevoile și aspirațiile poporului român. Din cuprinsul didahiilor, reiese că el era alături de popor, spunând că le va fi „mângâiere la scârbele robiei cei vavilonești a lumii acesteia”, ca „dimpreună să pătimească cu dumneavoastră la toate câte va aduce ciasul și vremea…”
Amintea adeseori de asuprirea socială și națională pe care o îndura poporul de jos din partea marilor boieri și a turcilor.
Astfel, într-o predică la Sfântul Dumitru vorbea despre „neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile și dările cele grele și nesuferite…”, arătând apoi că „toți pătimesc, toți sunt în scârbe, toți suspină supt jugul cel greu al nevoii”.
Iar în cuvântarea la înscăunare spunea că „sântem încungiurați și îngrădiți între hotarele celor striini de fel și împresurați de atâta nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta…”. Iar într-o cuvântare la Schimbarea la Față, exclama cu durere: „Suntem supuși supt jugul păgânului și avem nevoi multe și supărări de toate părțile”.
El condamna cu asprime pe boieri pentru jafurile, nedreptățile și tratamentul inuman la care supuneau țărănimea, biciuia în repetate rânduri luxul boieroaicelor.
În același timp scotea în evidență și alte păcate ale tuturor păturilor sociale: necinstirea părinților de către copii, a fețelor bisericești de către păstoriți, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici și sărbători, mai ales de către negustori, înjurăturile ș.a.
Stilul
„Dragostea încă iaste, după cum zice fericitul Pavel, mai mare decât credința și decât nădéjdia, temeiul și vârful tuturor bunătăților, caré unéște pre mulți întru una și face cale cătră Dumnezeu tuturor celora ce o iubesc; caré dragoste singur Hristos o adeverează la 22 de capete ale lui Mathei, zicând că: Întru acéle 2 porunci, a iubi neștine pre Dumnezeu și pre aproapele său razimă toată légia și prorocii.”
(Sf. Antim Ivireanul)
În privința stilului și a limbii folosite, cercetătorul G. Ștrempel spunea: ”Stilul mitropolitului Antim Ivireanul este natural: cum a gândit, așa a și scris. El a știut să-și nuanțeze stilul cu imagini artistice în așa fel, încât să fie ascultat cu plăcere și cu interes. Unele din aceste imagini sunt atât de plastice și atât de frumoase, încât par ieșite de sub condeiul vreunui mare scriitor contemporan”.
Limba este „naturală, pe înțelesul tuturor, lipsită de frazeologie inutilă, fără tirade și exagerări. Frazele sunt construite de un om care mânuia perfect limba și nu trădează niciodată pe oratorul care a învățat atât de târziu românește. Limba vioaie a predicilor, cu bogăția de procedee artistice, face din opera lui Antim Ivireanul un prețios monument de limba românească, ce se citește cu plăcere și astăzi, după un sfert de mileniu de la data când a fost elaborată” (G. Ștrempel).
Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii.
Concluzie
„Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ș caută vlădiciia lui, ci să améstecă întru ale noastre? De n-aț știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învéțe, iată că acum veț ști că am treabă cu toț oamenii câț sunt în Tara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară din păgâni și din ceia ce nu sunt de o lége cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletéște, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toț, iar nu de la alții, până când vă voiu fi păstoriu.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Didahiile îl așază pe mitropolitul Antim între cei mai de seamă cuvântători bisericești din toate timpurile, nefiind cu nimic mai prejos decât marii predicatori din Apus: Bossuet, Bourdaloue, Massillon sau decât Ilie Miniat, fost preot la biserica grecească din Veneția, apoi episcop de Calavrita, în Grecia, considerat un Ioan Gură de Aur al secolului al XVIII-lea.
După cuvântul lui G. Ștrempel, Antim Ivireanul „este primul mare orator bisericesc în limba română, care înnoiește Cazania… cu predica vie, legată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale”.
Testamentul pentru Mănăstirea Antim
Mănăstirea Antim
Un alt aspect din multipla activitate a mitropolitului Antim Ivireanul este ctitoria sa din București, mănăstirea cu hramul Toți Sfinții, zidită pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, cu hramul Sfântul Nicolae.
De-a lungul vremurilor, credincioșii bucureșteni i-au atribuit însă numele său, spunându-i „biserica sau mănăstirea Antim”, nume ce i-a rămas până azi.
A fost ridicată între anii 1713-1715.
Planurile ei au fost întocmite de însuși mitropolitul-ctitor, dovedind că avea și cunoștințe de arhitectură (se păstrează două planuri lucrate de el).
Biserica a fost împodobită în interior și în exterior și înzestrată cu veșminte, odoare, cărți și alte obiecte de cult, iar în jurul bisericii s-au zidit chilii pentru călugări.
Mănăstirea a fost înzestrată apoi cu moșii, vii, mori și alte venituri, necesare nu numai obștii monahale, ci și pentru ajutorarea celor lipsiți.
Toate acestea s-au făcut din agoniseala sa.
Această mănăstire este considerată unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din țara noastră.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
Mănăstirea Antim – fațada bisericii – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Testamentul
Dar mitropolitul nu s-a mulțumit numai să dea Bucureștiului unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură, sculptură și pictură, ci a lăsat și unul din cele mai interesante testamente, prin care rânduia, în cele mai mici amănunte, cum să fie administrate bunurile mănăstirii și cum să se organizeze o frumoasă operă de asistență socială din veniturile ei.
Testamentul poartă titlul: Învățături pentru așezământul cinstitului mănăstirii a tuturor sfinților, adecă Capete 32, întru carele să cuprind toată chiverniseala mânăstirii si rânduiala milelor ce s-au hotarât să se facă pre an la săraci si la lipsiți din venitul casei.
Dispozițiile
Mai jos sunt redate, în rezumat, principalele dispoziții ale sfințitului.
- Prin capitolul 1 hotăra ca mănăstirea lui să nu fie supusă niciunei jurisdicții, „să fie slobodă, nesupusă și nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul carele va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”.
- Prin capitolul 6 venea în ajutorul copiilor săraci, dornici să învețe carte, rânduind ca tot din patru în patru ani să fie întreținuți câte trei copii săraci, între 10 și 15 ani, cărora să li se dea șase bani pe zi pentru mâncare și îmbrăcăminte la Paști. Unul din preoții mănăstirii era îndatorat „să-i învețe carte și alte rânduiale ale bisericii”, în românește și slavonește. Cei care doreau să se facă preoți trebuiau să stea în mănăstire patru ani, ceilalți doi. Rânduia, de asemenea, ca acești tineri, când vor dori să se însoare, să primească de la mănăstire un ajutor de 15 taleri, iar cei ce se vor preoți, alți 13 taleri.
- Prin capitolele 7-11 prevedea ca mănăstirea să dea 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, să ajute cu bani în fiecare zi de sâmbătă și duminică, pe cei din temniță, să cumpere haine la câte trei oameni săraci și la trei fete sărace în fiecare an la Joia Paștilor, să dea câte 15 taleri în fiecare an, pentru măritatul unei fete sărace, să întrețină pe rând, câte trei zile, pe „trei străini dintr-altă țară când s-ar întâmpla să vie întâi aici în țară pentru milă”.
- În capitolul 22 îndatora pe egumen și pe preoții mănăstirii să cerceteze pe cei bolnavi, inclusiv pe țigani, „de vreme ce sunt și ei botezați în numele Sfintei Troițe și sunt creștini ca și noi”.
- Capitolul 31 prevedea ca în cazul înmulțirii veniturilor mănăstirii, „să se îndoiască” și „această rânduială a milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci și la altele câte scriem într-aceste capete”.
- Capitolul 17 se ocupa de tipografia de la Antim, cu secțiile ei, românească și greacă. Tot aici era trecut și „blestemul” său asupra tipografului care nu și-ar pregăti ucenici, „pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țării și pentru ajutorul casei”.
- Din capitolul 18 aflăm de existența unei „vivlioteci”, formată din cărțile sale.
„Și iată, dară, că nici una din céle zéce porunci nu ținem, nici facem. Iar de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestia nu sunt adevărat, îi las în seama cugetului său și de nu-l va bate cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt și drept înaintea lui Dumnezeu, au iaste nesimțitoriu.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe
Antiohia
A fost discutat mai sus că purtarea de grijă a mitropolitului Antim s-a întins și asupra credincioșilor de neam arab din Patriarhia Antiohiei, pe seama cărora a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe, precum și asupra conaționalilor săi, trimițând în Georgia pe cel mai destoinic ucenic al său, Mihail Ștefan, care a așezat la Tbilisi o tipografie, prima în țară sa de origine, cu caractere georgiene.
Constantinopol, Alexandria, Ierusalim
De același ajutor s-au bucurat și credincioșii de neam grec din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei și Ierusalimului, tipărind pe seama lor cărți de slujbă și de teologie în limba greacă.
Prin toate acestea, Antim a creat Bisericii și poporului român un prestigiu deosebit în rândul popoarelor ortodoxe.
Transilvania
Un sprijin deosebit a acordat și credincioșilor români din Transilvania.
Se mai păstrează și azi în parohiile românești din Transilvania și Banat sute de cărți tipărite de Antim Ivireanul.
Una din ele, Carte sau lumină, o lucrare polemică în care erau combătute cele patru puncte „florentine”, s-a tipărit în chip special ca să vină în sprijinul credincioșilor români din Transilvania, care erau amenințați de acțiunea prozelitistă a catolicilor.
A trimis apoi la Alba Iulia pe ucenicul său Mihail Ștefan, care a tipărit aici o Bucoavnă și un Chiriacodromion, ambele în 1699.
Ca mitropolit, având și calitatea de „exarh al Plaiurilor” (sau al „Laturilor”, cum se intitula în foaia de titlu a Bibliei de la București), a luat asupra sa și cârmuirea duhovnicească a credincioșilor din Brașov și Țara Bârsei, care n-au mai recunoscut pe vlădica Atanasie Anghel după ce s-a rupt de Biserica Ortodoxă.
Vlădica Antim a trimis numeroase scrisori de încurajare credincioșilor șcheieni, hirotonindu-le și câțiva preoți.
Se păstrează și câteva antimise de la el, una tocmai în Borșa Maramureșului.
Patriot luminat
„Răul a să face iaste lesne, iar a să desface iaste cu nevoe.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Păstrarea mănăstirilor închinate sub ascultare
Mitropolitul Antim s-a arătat și ca un dârz apărător al intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
A dovedit acest lucru prin zelul cu care a apărat drepturile sale – ca mitropolit al Țării Românești – asupra mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt, împotriva patriarhului Hrisant al Ierusalimului care poruncise călugărilor greci din acele mănăstiri să se considere legați direct de Sfântul Mormânt și să nu mai pomenească la slujbe pe ierarhul locului.
Activitatea antiotomană
Mitropolitul Antim a fost și un luptător hotărât împotriva opresiunii turcești, militând pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare.
Această atitudine sa s-a vădit mai ales în cursul războiului ruso-turc din 1711, când, după Istoriile lui Radu Popescu, ar fi determinat pe spătarul Toma Cantacuzino și alți câțiva boieri să treacă la ruși.
În urma acestei „trădări”, situația lui Constantin Brâncoveanu a devenit foarte critică față de turci.
Spre a înlătura orice urmă de bănuială asupra sa, și-a propus să-l înlăture pe Antim din scaun, știind că este susținătorul principal al politicii de apropiere cu Rusia.
Desigur, domnul era îndemnat la aceasta și de unii dușmani personali ai mitropolitului, poate de patriarhul Hrisant, de mitropolitul Mitrofan de Nissa sau de unii boieri.
Când domnitorul i-a cerut demisia, prin Mitrofan de Nissa, Antim a întocmit două apărări, una la 13 ianuarie, alta la 3 februarie 1712.
Prima apărare avea 12 puncte, prin care mitropolitului respingea cu multă demnitate toate acuzațiile ce i se aduceau, arătând pe scurt și activitatea pe care a desfășurat-o la noi, ca egumen, ca episcop, și apoi ca mitropolit.
Între altele, scria că n-a „viclenit” niciodată pe domn și casa sa, că n-a venit în țară „de vreo sărăcie sau lipsă”, că nu s-a gândit niciodată că va ajunge arhiereu, iar în scaunul mitropolitan n-a ajuns „cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”.
În ce privește paretisisul, scria că nu îndrăznește să-l dea, „căci călcăm porunca și făgăduiala și Dumnezeu nu glumește”.
La învinuirea că este străin și că nu se cuvine să fie mitropolit, răspundea:
În Hristos suntem toț(i) una. Și apoi n-am fost numai eu episcop și mitropolit strein în Țara Românească, ci au fost și alții mulți, precum să văd în condice și precum să politicește în toată Biserica, precum și domni au stătut, și de țară și de streini, ca în toată lumea, că Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toț(i).
A doua apărare era mai scurtă și în ea ruga din nou pe domn să examineze cu atenție cazul său:
Iară Măria Ta fă ca un domn creștin și milostiv și nu mă lăsa să es obidit și cu lăcrămile pe obraz, că va fi cu păcat. Și precum nu te pripești la cele politicești a face răsplătire pentru cinstea domniei, așa nu te pripești nici la cele bisericești, pentru cinstea lui Dumnezeu; că răul a să face iaste lesne, iar a să desface iaste cu nevoe….
Magistralele apărări ale mitropolitului, cât și o discuție „în taină” cu domnul, l-au determinat pe acesta să-și schimbe gândul și astfel a rămas și mai departe la cârma Mitropoliei.
Și-a continuat nestinjenit activitatea până la moartea lui Constantin Brâncoveanu (1714), apoi sub urmașul său Ștefan Cantacuzino (1714-1715), ucis la Constantinopol în 1716.
Sfârșitul
„Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoșază toată inima vitează sunt întâmplările céle de multe féliuri, neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările céle gréle și nesuferite, carele le lasă Dumnezeu și ne încungiură, pentru ca să cunoască credința noastră și să ne vază răbdarea.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Venirea lui Nicolae Mavrocordat
Abia după ce a ajuns la cârma tării primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, au început zile grele și pentru bătrânul mitropolit.
În anul 1716, a început un nou război între turci și austrieci.
La vestea că armatele imperiale aflate în Transilvania ar fi trecut în Țara Românească pe valea Oltului și că se îndreaptă spre București, domnul impus de turci a fost nevoit să plece din capitală, îndreptându-se spre Dunăre.
A luat cu sine și pe mitropolitul Antim și pe câțiva boieri.
Ajunși la Călugăreni, mitropolitul Antim a avut o discuție aprinsă cu domnul, declarându-i că se întoarce la București întrucât nu-și poate părăsi turma.
Cu toate încercările aceluia, mitropolitul s-a reîntors la București, unde, după informațiile lui Radu Popescu și Mitrofan Grigoras, a continuat să uneltească împotriva domnului fanariot, împreună cu unii boieri, alegând ca domn pe Pătrașcu Brezoianu.
Între timp, s-a aflat că venirea nemților nu era decât un zvon, ceea ce l-a făcut pe Mavrocordat să se reîntoarcă la București, în prima jumătate a lunii septembrie 1716.
Întemnițarea și caterisirea lui Antim
Reașezat în scaun, a început de îndată pedepsirea potrivnicilor săi, între care se număra și mitropolitul Antim.
Fiind chemat la curte, imediat ce a sosit aici, soldații turci aflați de pază – după cum ne informează Mitrofan Grigoraș – „l-au dat jos din rădvan și smulgându-i barba și părul capului și târându-l jos, l-au închis într-o căsuță a curții, ca să-și aducă aminte de tot ceea ce făcuse”.
În timp ce era închis în temnița palatului, domnul a cerut patriarhului ecumenic Ieremia III caterisirea mitropolitului.
Acesta, împreună cu membrii sinodului său patriarhal, s-au și grăbit să o dea.
În sentința de caterisire, principala acuză care i se aducea era aceea că s-a făcut vinovat „față de puternica împărăție și de preaînălțatul domnitor a toată Țara Românească”.
Pe temeiul acestor acuze, era scos din rândul arhiereilor și caterisit.
Din actul de alegere al urmașului său Mitrofan de Nissa, consemnat în Condica Sfântă, se arăta că Antim a fost „condamnat de mânia împărătească la exil în Muntele Sinai pentru uneltirile lui în contra domnitorului Nicoale voievod și pentru alte vini politice”.
Se pot observa deci foarte limpede adevăratele cauze care au dus la caterisirea lui (sentința a fost ridicată de sinodul patriarhal, prezidat de patriarhul ecumenic Athenagoras, la 8 martie 1966).
Asasinarea lui Antim
Anton Maria del Chiaro scria că a fost ridicat într-o noapte și pornit spre locul de surghiun, escortat de câțiva ostași turci.
Pe drum, aceștia l-au omorât și i-au aruncat trupul fie în râul Marița, care străbate Bulgaria și se varsă în Marea Egee, fie în afluentul acestuia, Tungea, undeva în apropierea orașului Enos (dincolo de Adrianopol).
Nu se cunoaște data exactă a uciderii lui. În orice caz, a avut loc după 22 septembrie 1716, căci la această dată el semna un document privitor la diferite datorii ale sale.
În felul acesta, a pierit luminatul și vrednicul Antim al Ungrovlahiei, ucis din porunca turcilor, ca și marele său binefăcător, Constantin Vodă Brâncoveanu.
„Nu plângeț, că n-au murit, ci doarme. Așa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Și așa zic și eu cătră înțelepțiia voastră, blagosloviților ascultători și cătră dumneata (curatele) și cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri și cu lacrămi vă întristați împreună, pentru această de bun neam și de cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.
Nu plângeți, că n-au murit, ci doarme. Fericitul ei sfârșit iaste adormire, iar nu moarte.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Proslăvirea ca sfânt
La câțiva ani după uciderea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedreapta caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul, care a fost reabilitat.
Sfântul Antim Ivireanul a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992).
Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 ca „an omagial al Sfântului Antim Ivireanul”, tipograf și om de cultură din secolul al XVIII-lea.
De origine georgiană, Antim Ivireanul este cel care a introdus prin tipăriturile sale, limba română în cultul Bisericii.
PF Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a slujit, la 27 septembrie 2016, Sfânta Liturghie pe Dealul Patriarhiei împreună cu Patriarhul Ioan al Antiohiei, aflat în vizită în România pentru a participa la manifestările dedicate Sfântului Antim Ivireanul.
Scrieri
Dintre cărțile tipărite sub îndrumarea Sf. Antim Ivireanul, cele mai remarcabile sunt:
- Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă)
- Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigorie Decapolitul (1692, limba română)
- Evangheliarul greco–român (1693)
- Psaltirea (1694, limba română)
- Antologhionul (1697)
- Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699)
- Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, limba greacă),
- Liturghierul greco-arab (1701, prima carte tipărită cu caractere arabe din lume)
- Evanghelia (1697)
- Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698)
- Carte sau lumină (1699)
- Învățături creștinești (1700)
- Floarea darurilor (1701)
- Noul Testament (1703)
- Tomul bucuriei, (1705, limba greacă)
- Liturghierul și Evhologhionul (1706)
- Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței (1705, lucrare originală)
- Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710, lucrare originală)
- Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714, lucrare originală)
- Psaltirea (1710)
- Octoihul (1712)
- Liturghierul (1713)
- Evhologhionul (1713)
- Catavasierul (1714)
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Glasul al 3-lea:
Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori și învățători turmei tale și cu înțelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viața ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos, pe care roagă-L, Sfinte Părinte ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.
Condacul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Glasul al 3-lea:
Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, Părinte Ierarhe Antim, lauda arhiereilor Țării Românești, podoaba cărturarilor și dulce grăitor al înțelepciunii dumnezeiești în graiul românesc te-ai arătat. Lupta cea bună luptând și dreapta credință mărturisind, cu haină mucenicească preafrumos te-ai împodobit și împărăția lui Hristos ai dobândit. Pentru aceasta împreună cântăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Preafericite Părinte Antim.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
![Gheorghe (Giorgio) Basta (n. 30 ianuarie 1550[1], Roccaforzata, în apropiere de Taranto, pe atunci în Regatul Neapolelui - d. 26 august 1607, Praga) a fost un general italian de origine albaneză, angajat de împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană pentru a conduce forţele habsburgice în războaiele antiotomane (1591-1606) şi ulterior pentru a administra Transilvania ca vasal imperial. Din ordinul său a fost ucis în 1601 în apropiere de Turda aliatul său, voievodul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2018/08/Gheorghe-Basta.jpg)
