Acesta se născu în Kalamata, Grecia, şi era bărbier în oraşul său unde era mult preţuit ca un om înţelept şi drept.
Însă Ilie avea adesea neînţelegeri cu căpeteniile târgului pentru felul cum se purtau cu fraţii lor ortodocşi, care încă sufereau sub povara grelelor biruri puse asupra lor de către stăpânitorii turci.
Ilie credea că atâta vreme cât nu se vor uşura birurile împovărătoare, mulţi creştini ortodocşi aveau să se convertească la credinţa musulmană, ca să scape de greaua povară.
Însă bătrânii târgului nu-l credeau.
Ca să-şi dovedească spusele, la o întâlnire cu aceştia, Ilie spusă că dacă cineva i-ar da un fes de musulman, el însuşi s-ar converti.
Unul dintre bătrâni se duse şi îi aduse un asemenea fes.
Ilie şi-l puse pe cap şi se dusa înaintea cadiului târgului, mărturisind că este musulman.
Mai târziu, venindu-şi în sine, se căi de fapta sa nechibzuită.
Plecă din Kalamata si se duse cu corabia la Sfântul Munte Athos unde îşi mărturisi apostazia, i se săvârşi Mirungerea şi rămase acolo îmbrăcând haina monahală.
De-a lungul a 8 ani în liniştea mănăstirii, Ilie pururea se aşeza dinaintea lui Dumnezeu cu adâncă umilinţă, vărsând belşug de lacrimi pentru fapta sa.
Însă inima sa neavând pace, hotărî să se întoarcă în Kalamata pentru a-L propovădui pe Hristos.
Părintele său duhovnicesc îl întări în hotărârea sa binecuvântându-i plecarea.
Cei din Kalamata, aflând gândul lui, încercară să îl facă să renunţe, temându-se că va slăbi în chinuri şi nu îşi va duce până la capăt mucenicia.
Însă Ilie era neclintit.
După mult post şi rugăciune, primi Sfânta Împărtăşanie şi îndată merse în cafenelele din împrejurimi, unde fu recunoscut îndată de musulmani care îl strigară pe numele primit cât devenise musulman, Mustafa.
Ilie răspunse:
– Nu mai sunt Mustafa, ci Ilie. Sunt creştin ortodox.
Apoi Ilie începu a ocârî rătăcirea musulmanilor.
Cei de faţă se năpustiră cu sălbăticie asupra lui şi îl ătură rău, apoi îl duseră la cadiu.
Înaintea dinvanului, Ilie fu învinuit că primise islamul de bunăvoie, iar apoi săvârşi apostazie.
În toate cele trei interogatorii, în ciuda bătăilor şi chinuirilor, rămase neclintit în mărturisirea credinţei celei adevărate spunând:
– Chiar de mă veţi supune la zeci de mii de chinuri nu mă veţi putea face să mă lepăd de Domnul Iisus Hristos. Deci faceţi cu mine ce voiţi.
În timpul chinurilor rămase liniştit, cântând psalmi.
În cele din urmă, fu osândit la moarte prin aruncare în foc, primind astfel cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei, la 31 ianuarie 1686.
După moartea sa, creştinii putură să îi cumpere trupul de la musulmani şi îl îngropară în biserică.
Cinstitele sale moaşte se arătară izvor ce picură mângâiere, tămăduire şi izbăvire tuturor celor ce se apropiau de ele.
Mai târziu, capul său fu luat şi păstrat în Mănăstirea Vulkanu de lângă Kalamata, unde se află până astăzi, luminând cu razele minunilor Peloponezul şi întreaga lume.
Noul Mucenic ILIE ARDUNUL din Kalamata, Peloponez, Grecia († 31 ianuarie)– UN SFANT FRIZER
Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Noului Mucenic Ilie
Ilie s-a născut în Kalamata.
Meseria lui era frizeria.
Datorită meseriei se întreţinea cu mulţi oameni şi dobândise o suficientă experienţă socială, încât putea să vorbească despre multe teme sociale.
Discutând într-o zi cu nişte fruntaşi, cu multă durere şi cu mare necaz le-a vorbit despre chinurile pe care le sufereau creştinii de la turci şi îi rugă pe fruntaşi să-i uşureze de dările grele.
Dar fruntaşii susţineau că creştinii nu sunt în primejdia de a se lepăda de credinţa lor, aşa cum spunea Ilie.
Şi Ilie le-a răspuns că n-au idee de cât de mult e chinuit poporul sărac.
– Mie – a spus, dacă cineva îmi dă un fes, îmi schimb credinţa…
N-a spus asta pentru că aşa voia să şi facă, ci pentru a prezenta starea jalnică a creştinilor.
Un fruntaş, ca să glumească, s-a dus şi a cumpărat un fes şi i l-a dat lui Ilie.
Şi Ilie, din încăpăţânare în ceea ce spusese, s-a mâniat şi s-a dus de şi-a schimbat credinţa.
Vedeţi, iubiţilor, unde duc câteodată glumele şi tachinările?
Pot să facă cele mai mari crime.
Şi există o crimă mai mare decât ca un creştin să-şi schimbe credinţa?
Creştinii, care au aflat acest lucru dureros, s-au întristat mult.
Dar frizerul Ilie n-a purtat multă vreme fesul.
A înţeles ce făcuse, a plâns mult şi nesuferind să-i vadă pe creştini privindu-l cu dispreţ, s-a ridicat şi s-a dus în Sfântul Munte.
Acolo şi-a mărturisit păcatele sale, a fost miruit şi a devenit călugăr şi a trăit o viaţă monahală timp de opt ani întregi.
Dar Ilie nu se odihnea.
Conştiinţa continua să-l mustre pentru ceea ce făcuse.
În gând îi veneau înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos:
“De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Părintelui Meu ceresc”.
Această nelinişte i-a destăinuit-o duhovnicului său, iar acela, om cu frică de Dumnezeu, i-a spus să se ducă înapoi în Kalamata şi acolo să-şi mărturisească credinţa în Hristos.
În Kalamata, creştinii, cărora le spusese secretul său, încercau să-l facă să se răzgândească în ceea ce priveşte demersul său curajos, pentru că se temeau ca nu cumva să se clatine.
Dar Ilie era statornic în hotărârea lui ca diamantul şi nu lua în calcul nicio teamă. După ce s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, s-a înfăţişat în piaţă şi se plimba pe drumurile cetăţii.
La început, turcii nu-l cunoşteau, însă mai pe urmă, după puţin, l-au recunoscut şi i-au spus:
– Tu nu eşti Mustafa Ardunis?… (Aşa îl numiră când se făcuse turc).
– Eu sunt, răspunse Ilie, dar nu mai sunt Mustafa, sunt Ilie; sunt creştin ortodox…
Şi imediat a început să acuze religia turcilor, că este mincinoasă şi să propovăduiască cu multă putere pe Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu.
Turcii, cum l-au auzit, s-au mâniat. L-au prins, l-au bătut şi l-au dus la judecător, spunându-i:
– Acesta, aici, de unul singur a cerut şi a primit credinţa noastră şi acum se leapădă de ea.
Anchetatorul l-a întrebat dacă cele pe care i le aduc ca pâră sunt adevărate, iar Ilie a mărturisit din nou.
Atunci l-au aruncat în temniţă, ca să se gândească ce să-i facă.
În temniţă l-au chinuit mult, ca să se facă turc din nou, dar niciun chin nu l-a clătinat.
După puţine zile, l-au scos din temniţă şi l-au dus la tribunal pentru o nouă anchetă. Judecătorul l-a întrebat:
– Ce-ai hotărât?
Şi Ilie a răspuns:
– Ce mă mai întrebi? Oricât m-aţi pedepsi, nu mă voi lepăda de Domnul meu Iisus Hristos. Fă cu mine ce vrei.
Judecătorul a emis hotărârea să-l ardă cu lemne verzi.
Călăii l-au apucat şi l-au dus la locul muceniciei.
În timp ce mergea spre mucenicie, unul din călăi i-a dat o lovitură puternică cu sabia şi i-a tăiat spatele.
Dar mucenicul, cu toată durerea, continua să-L mărturisească pe Hristos şi să cânte psalmii lui David.
Au ajuns la locul execuţiei.
Acolo au aprins un foc, ca să-l ardă.
Însă aşa cum mărturiseau creştinii care fuseseră de faţă, focul nu i-a ars nici hainele, nici barba, nici părul.
Dar sufletul său a zburat din trup şi a plecat curat şi neîntinat în cer.
Sfântul lui trup strălucea de o lumină dumnezeiască.
Creştinii l-au luat cu evlavie şi l-au îngropat.
L-au îngropat într-un loc, unde mai târziu au construit o biserică în cinstea mucenicului, dar de teama agarenilor au numit-o a Sfinţilor 40 de Mucenici.
Sfântul lui cap se află acum la Mănăstirea Vulcanu, iar la sărbătoarea sfântului, pe 31 ianuarie, se adună multă lume.
***
Iubiţii mei! Mucenicul Ilie din Kalamata este lauda tuturor, dar în mod desebit este lauda frizerilor.
A demonstrat prin pilda lui că şi un frizer poate să se sfinţească, să mărturisească şi să devină mucenic pentru Hristos.
Meseria nu-l împiedică pe om de la îndatoririle lui creştine.“
Tratatul de la Karlowitz sau de la Carloviț a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Carloviț (în sârbă Sremski Karlovci, în germană Karlowitz) din Voivodina, la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinși.
Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Războiul ruso-austro-turc dintre anii 1683-1699 a debutat cu asedierea Vienei în 1683 de către Imperiul Otoman.
După două luni de asediu (iulie-septembrie) otomanii sunt înfrânţi, aceeași soartă având și în bătăliile de la Buda (1686), Mohacs (1687), Salankemen (1691) şi Zenta (1697).
Războiul se încheie prin Pacea de la Karlowitz (1699) care a marcat începutul regresului Imperiului Otoman în sud-estul Europei și ascensiunea Rusiei şi a Imperiului Habsburgic.
În urma acestui război Transilvania va intra oficial în componenţa Imperiului Habsburgic.
Bătălia de la Viena (12 septembrie 1683) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Victoria coaliţiei antiotomane a generat modificări politice majore în Europa Centrală şi Răsăriteană şi a afectat inclusiv Serbia şi Principatele româneşti.
Negociatorul principal al păcii de la Karlowitz a fost marele-dragoman al Porţii – Alexandru Mavrocordat.
Acesta reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace iar pe turci că imperialii vor pace.
Semnarea Păcii de la Karlowitz a avut consecinţe dezastruoase pentru Turci:
- Veneţia păstrează Moreea (Peloponez) şi o parte din coasta dalmată;
- Polonia ia Pocuţia şi o parte din Ucraina;
- Imperiul Rus ia Azovul;
- Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia şi o parte din Croaţia şi din Serbia, în întregime Transilvania.
„Art. I.Teritoriul Transilvaniei va rămâne pe mai departe în posesiunea şi stăpânirea Majestăţii Sale Imperiale, după cum se află în prezent, descrierea graniţelor fiind următoarea: de la hotarul Podoliei până la graniţa cea mai îndepărtată a Valahiei cu munţii săi, care înaintea actualului război au fost graniţele vechi dintre Valahia şi Transilvania pe de altă parte, şe de la graniţa Valahiei până la râul Mureş de asemenea cu munţii săi, care de multă vreme au fost hotarele vechi ce formau graniţa…..” (Fragment din tratatul încheiat la Karlowitz).
Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După două luni de negocieri între Imperiul Otoman pe de o parte și, pe de altă parte, Liga Sfântă, o coaliție formată din mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg, Uniunea Polono-Lituaniană, Republica Venețiană și Imperiul Rus, tratatul de pace a fost semnat la 26 ianuarie 1699.
Otomanii au cedat Austriei cea mai mare parte a teritoriului Ungariei (care fusese transformată în pașalâc în urma Bătăliei de la Mohacs, 29 august 1526 conduse de către Soliman Magnificul) și Slavonia, iar Podolia a revenit Poloniei.
Simultan au renunțat la vasalitatea Transilvaniei, transferată Habsburgilor.
Simultan au renunțat la vasalitatea republicii Raguzane, transferată Veneției.
Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – documentul oficial al tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org
În aceste condiţii se produce instaurarea dominaţiei Habsburgice (austrieci) în Transilvania, fost stat autonom sub sureranitate turcească.
De acum noul “stăpîn” e la Viena.
Prin alternarea dialogului diplomatic cu presiunea armaei imperiale, austriecii impun recunoaşterea protecţiei imperiale în Transilvania şi domnia ereditară a principelui Apafi.
Ulterior a avut loc aducerea românilor ortodocşi sub obedienţa papei, orchestrată de împăratul Leopold al Austriei.
După 3 ani de negocieri cu mitropolitul Atanasie a Transilvaniei s-a ajuns la 1701 acceptarea de către Biserica română din Transilvania a punctelor Sinodului de la Florenţa (1439) în schimbul unor privilegii egale cu preoţii catolici.
Urmări
Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est și a stabilit monarhia habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală.
În cadrul Imperiului Otoman, tratatul a dus la instabilitate politică și frustrare în rândul anumitor clase politice.
În 1703 va avea loc o răscoală a ienicerilor, în mare parte motivată de aceste nemulțumiri.
cititi mai mult despre Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) si pe en.wikipedia.org
Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646)
Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) – precedat de Isaia, urmat de Silvestru – din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646.
Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea, fiind autorul Mărturisirii de credință ortodoxă, și ca un reformator al învățământului teologic ortodox.
Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe basilica.ro
Viața
Familia lui Petru Movilă
Petru Movilă s-a născut la 31 decembrie 1596 la Suceava, într-o familie boierească din Moldova secolului al XVII-lea.
Familia Movileștilor dăduse Moldovei și Țării Românești mai mulți domni, între care tatăl lui Petru, Simion (domn al Țării Românești, cu întreruperi, în anii 1599-1601 și al Moldovei în 1606-1607) și fratele acestuia, Ieremia Movilă (domn al Moldovei, cu o scurtă întrerupere, între anii 1595-1606).
Mama lui, Marghita, era o prințesă poloneză, călugărită ulterior sub numele de Melania.
Pe lângă Ieremia Movilă, un alt frate de-al tătălui său a fost mitropolitul Gheorghe.
Cei trei frați erau ctitorii mănăstirii Sucevița.
Tatăl celor trei frați, deci bunicul lui Petru, era marele logofăt Ioan Movilă, căsătorit cu Maria, fiica lui Petru Rareș.
Petru era, așadar, strănepotul lui Petru Rareș și al lui Ștefan cel Mare.
Dintre frații lui Petru, trei au ajuns domni în Moldova și Țara Românească: Mihail, Gavriil și Moise.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Egumenul mănăstirii Peșterilor din Kiev
Din pricina situației politice tulburi din Moldova, familia lui a trebuit să fugă în Polonia când Petru era încă foarte tânăr.
Petru a primit educația timpurie în Polonia, la școala ortodoxă din Liov, continuându-și apoi studiile în Europa Occidentală, inclusiv la universitatea din Paris și în Olanda.
În Polonia a fost o vreme ofițer, însă el era atras mai mult de viața monahală.
Și-a păstrat credința ortodoxă în toată perioada în care a trăit în țări catolice și protestante.
În anul 1625 a intrat în mănăstire, în Lavra Pecerska din Kiev.
A fost tuns în monahism în anul 1627.
Mai târziu a fost hirotonit preot și apoi a primit rangul de arhimandrit, fiind de asemenea și egumenul mănăstirii.
În acea perioadă, Ucraina se confrunta cu un curent prozelitist catolic-iezuit.
Petru Movila a izbutit să ridice activitatea bisericească și culturală a mănăstirii Pecerska la un prestigiu necunoscut până atunci.
În timpul celor peste cinci ani de activitate ca egumen, el a dovedit a fi o personalitate excepțională, cerută de situația critică în care se găsea Ortodoxia din regatul polon.
Între altele, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirii și a peșterilor în care se aflau moaște de sfinți, precum și de întocmirea vieții acelora.
A continuat activitatea tipografică a predecesorilor săi, reorganizând tipografia pe care a înzestrat-o și cu litere latine, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.
În anul 1631, a pus bazele unui colegiu, întâi în Lavră, mutat apoi în mănăstirea Bratska, din care s-a dezvoltat mai târziu vestita Academie duhovnicească de la Kiev.
Nevoia unei asemenea școli se simțea atunci mai mult ca oricând, pe de o parte, ca ortodocșii să nu mai fie nevoiți să frecventeze școlile iezuiților, pe de altă parte, ca să poată ridica nivelul cultural al clerului său și, în felul acesta, să poată apăra cu temei adevărurile de credință ortodoxe.
În anul 1632, a avut loc alegerea noului rege al Poloniei.
Cu acest prilej, arhimandritul Petru Movilă, ca reprezentant al mitropolitului din Kiev, a strâns în jurul său pe mulți nobili poloni din Dietă, izbutind să impună alegerea ca rege a lui Wladyslaw IV (1632-1648).
În felul acesta, noul rege s-a văzut silit să recunoască unele din vechile drepturi și libertăți ale ortodocșilor din regatul său, prin așa-numitele „articole de împăcare” (Articula de pacificatione sau Pacta conventa) dintre ortodocși și uniți, semnate de Wladyslaw la 1 noiembrie 1632, cu câteva zile înainte de încoronarea sa.
Printre altele, au fost câștigate: libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polon; recunoașterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului, cu eparhiile sufragane: Lvov (singura eparhie ortodoxă menținută tot timpul și până atunci), Luțk, Przemyśl și Mstislav; dreptul pentru Biserica Ortodoxă de a avea biserici, tipografii și spitale; menținerea frățiilor ortodoxe și dreptul de a înființa altele; restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, răpite de uniți; dreptul pentru credincioșii ortodocși de a dobândi orice demnități în stat.
Cu toate acestea, luptele dintre ortodocși și uniți au continuat, ajungându-se și la ciocniri sângeroase, încât ulterior multe din drepturile primite au fost revizuite, iar uniții au rămas favorizați.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe doxologia.ro
Hirotonia întru arhiereu
La 2 martie 1631, a trecut la cele veșnice mitropolitul Iov Boretski al Kievului, fiind ales în locul său episcopul Isaia Kopinski de Przemysl.
Nefiind recunoscut de autoritățile de stat polone, ca și ierarhii hirotoniți de Teofan al Ierusalimului, s-au făcut noi alegeri de vlădici.
În scaunul de „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, Haliciului și a toată Rusia” (e vorba de Rusia Mică) a fost ales arhimandritul Petru Movilă.
La alegerea lui au tras greu în cumpănă atât originea sa voievodală și relațiile pe care le avea cu oamenii politici ai vremii, dar, mai ales, pregătirea sa cărturărească și marile biruințe ale Ortodoxiei din regatul polon, dobândite prin vrednicia sa.
Alegerea sa ca mitropolit a fost întărită de regele Wladyslaw al IV-lea și recunoscută de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris.
La 28 aprilie 1633, a fost hirotonit întru arhiereu de către un sobor de ierarhi în frunte cu episcopul Ieremia Tissarovski, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia) din Lvov, la zidirea căreia contribuiseră tatăl și unchiul său, domnitorii Simion și Ieremia Movilă (era numită și „Volosskaia țerkov”).
Abia la începutul lunii iulie 1633, și-a făcut intrarea în Kiev.
Activitatea arhierească
Rodnica activitate începută de Petru Movilă ca egumen al Lavrei Pecerska a fost continuată, cu și mai multă însuflețire, după înscăunarea sa ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia.
Ctitoriri
Pe tărâm gospodăresc, se remarcă refacerea și înfrumusețarea unor biserici și mănăstiri din Kiev.
Astfel a luat măsuri pentru restaurarea catedralei mitropolitane Sf. Sofia (lucrările au durat vreo 10 ani) și a mănăstirilor dependente de ea, Vîdubițki și Pustîno-Nicolaevsk, restituite atunci de uniți ortodocșilor.
De asemenea, a fost înnoită biserica principală a mănăstirii Pecerska, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia), a fost restaurată din temelie biserica „Spasa”, ctitorită, după tradiție, de marele cneaz Vladimir, a fost „dezgropată” biserica Desiatinaia, ctitoria aceluiaşi cneaz, lăsată în ruină câteva secole (aceasta a fost terminată numai după moartea sa, din banii lăsaţi de el, prin testament).
În afară de acestea, a ridicat câteva spitale și azile, a pus bazele unor noi frății ortodoxe.
Supravegherea clerului
Pentru întărirea disciplinei și a vieții religios-morale a clerului său, mitropolitul Petru a instituit vicari (unul pentru Ucraina, altul pentru Bielorusia Lituania), precum și protopopi, cu misiunea de a cerceta și îndruma pe preoți (înșiși protopopii erau controlați de oamenii săi de încredere, recrutați dintre călugării cu învățătură).
El însuși cerceta adeseori pe episcopii săi sufragani.
În fiecare an convoca „soboare” de protopopi și preoți, pentru a lua felurite măsuri privitoare la bunul mers al treburilor bisericești.
A organizat un consistoriu, format din călugări învățați, pentru cercetarea și judecarea abaterilor clerului. A luat măsuri împotriva recăsătoririi preoților, pentru întărirea disciplinei monahale, pentru oprirea femeilor creștine de a sluji la evrei etc.
Academia din Kiev
Dar, în chip deosebit, trebuie subliniată activitatea culturală a mitropolitului Petru Movilă.
Așa, de pildă, a purtat o grijă permanentă școlii sale din Kiev, care avea o programă de studii identică cu a școlilor superioare din Occident, un personal didactic temeinic pregătit și o bibliotecă bogată.
Rectorul și profesorii, numiți de mitropolitul Kievului, erau recrutați dintre monahii cărturari membri ai Frățiilor Ortodoxe sau dintre tinerii trimiși la studii de Petru Movilă (Isaia Kozlovski, Sofronie Pociațki, Silvestru Kosov – urmașul lui Petru în scaunul mitropolitan -, Inochentie Ghizel și alții).
Programa de studii era foarte bogată, punându-se accentul pe disciplinele umaniste: gramatica, poetica, sintaxa, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, filozofia, teologia etc.
Colegiul „movilean” din Kiev este considerat cel mai vechi așezământ de învățământ superior la slavii ortodocși.
Predarea se făcea în principal în limba latină și, secundar, în limbile greacă și rusă, iar studenții primeau o dublă formație teologică și științifică.
La începutul secolului al XVIII-lea a devenit Academie.
A răspândit multă lumină nu numai în Biserica ucraineană, ci în întreaga Ortodoxie (au studiat acolo și mulți români, mai ales în secolul al XIX-lea), exercitând o influență binefăcătoare asupra dezvoltării învățământului superior din alte țări ortodoxe.
De pildă, după modelul lui s-a organizat o școală superioară la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași de către domnitorul Vasile Lupu, în 1640, alta la mănăstirea Sfântul Andrei din Moscova, de către un sfetnic al tarului Alexei Mihailovici (devenită Academie slavo-greco-latină), ambele cu profesori trimiși de la Kiev.
În același timp, s-a îngrijit și de buna funcționare a celorlalte școli ortodoxe din cuprinsul eparhiei sale (Vinița, Lutk etc.).
Prin aceste școli, urmărea să formeze un cler cult, care să facă față atacurilor uniate și iezuite.
- de evlavie sau de zi cu zi: Capitolele parenetice ale diaconului Agapet (sec. VI) și Aşezămintele ascetice ale lui Dorotei (sec. VI, 1628), Omiliile Sfîntului Macarie Egipteanul (1632), Patericul sfinților care au strălucit în Pecerska (1634), Istoria lui Varlaam și Ioasat (1637), Minunile peșterilor Kievului (1638) etc., toate tipărite la Kiev.
- de apărare a Ortodoxiei: Cazania sau Evanghelia învăţătoare (1637) și Istoria bisericească (1643).
„Este de-a dreptul impresionantă activitatea tipografică desfășurată în timpul arhipăstoririi sale. Pe lângă tipografia din Lavra Pecerska, mitropolitul Petru a pus sub controlul său direct și tipografiile din Lvov și Vilnius, pentru ca să asigure unitatea de lucru, dar mai ales pentru ca lucrările care ieșeau de sub teascurile lor să nu cuprindă abateri de la învățătura ortodoxă. Se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de Petru Movilă, în timp ce era egumen la Pecerska și apoi mitropolit, unele lucrate de el însuși, altele de ucenici sau colaboratori ai săi (la multe semna prefețele).”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Sumar
Petru a cârmuit Biserica Ortodoxă din Ucraina într-o perioadă în care aceasta se găsea sub dominația poloneză.
Lui i se datorează în primul rând renașterea ortodoxă de aici, după vremurile grele ale Unirii de la Brest-Litovsk (1596), când o mare parte a ortodocșilor de aici a acceptat supremația Papei de la Roma și unirea cu Biserica Romano-Catolică.
Foarte preocupat de soarta Bisericii Ortodoxe, Petru s-a dedicat întăririi poziției ortodocșilor care rămăseseră independenți de Roma.
În ciuda unor puternice presiuni politice și sociale, devenite uneori chiar violente, el a reușit să recupereze pentru Biserica Ortodoxă și să restaureze un mare număr de biserici, între care Catedrala Sfânta Sofia din Kiev.
Adormirea
După o păstorire de 13 ani împliniți, mitropolitul Petru Movilă a trecut la cele veșnice, în ziua de 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647 (st. n.), fiind îngropat în biserica cea mare a mănăstirii Pecerska.
Prin testamentul său, arăta că întreaga sa avere, moștenită de la părinți, a folosit-o pentru restaurarea de biserici și înființarea de școli.
O bună parte din agoniseala vieții, care i-a mai rămas, o lăsa Colegiului de la Kiev, iar o altă parte, catedralei Sfântul Sofia și mănăstirii Pecerska, pentru refacerea lor și pentru azilul de bătrâni întemeiat de el.
Este de notat că la scurt timp după moartea sa, a început războiul de eliberare a poporului ucrainean, condus de Bogdan Hmielnițki, împotriva Poloniei, iar în 1654 s-a proclamat unirea Ucrainei cu Rusia.
Începea deci o nouă epocă în viața poporului și a Bisericii ucrainene.
Drumul pentru noi înfăptuiri era pregătit și prin munca de o viață întreagă a lui Petru Movilă.
Legăturile lui Petru Movilă cu țările române
General
În afară de faptul că „Mărturisirea Ortodoxă” a fost aprobată de un sinod ținut la Iași, unde își avuseseră scaunul de domnie unchiul, tatăl și doi din frații săi, Petru Movilă a păstrat legături neîntrerupte cu țările românești.
Astfel, de pildă, în 1631, pe când era egumen al Lavrei Pecerska, unul dintre frații săi, Moise, a ajuns domn în Moldova.
Cu acest prilej, arhimandritul Petru i-a închinat o carte bisericească tipărită atunci la Kiev, Triodul ales (sau înflorat).
În prefața semnată de el, Movilă spune că Prea puternicul Dumnezeu a binevoit să-l pună pe (Moise Movilă) pe scaunul părinților „noștri”.
Prefața cuprindea, pe câteva pagini, și unele „sfaturi către fratele său”, în care-i arăta cum trebuie să se poarte un domn creștin, operă asemănătoare cu „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, desigur, fără să se ridice la valoarea literară și politică a acestora.
În cartea sa Ex Lithos, vorbea de multe datini și obiceiuri din Moldova (tăiatul moțului la copii, hramurile de mănăstiri etc.), precum și de zidirea catedralei mitropolitane din Alba-Iulia de către Mihai Viteazul.
Penticostarul, editat în limba slavonă la Lvov (1642) în tipografia lui Mihai Sliuzka, cu binecuvântarea lui Petru Movilă, era dedicat domnilor români Matei Basarab și Vasile Lupu, demni urmași ai strămoșilor.
A sprijinit cu multă dărnicie și patriotism activitatea culturală-tipografică din Țara Românească și Moldova.
Tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung (1635), Govora (1637) și Dealu-Târgoviște (1644) sau a lui Vasile Lupu de la Iași (1640-1641), în care au apărut primele cărți românești (după cele din Transilvania din secolul XVI), au fost dăruite sau cumpărate de la Petru Movilă.
Tot el a trimis și meșterii tipografi de care era nevoie (Timotei Verbițki, Ivan Kunotovici și Ivan Glebkovici).
În 1640, Vasile Lupu a întemeiat un Colegiu la Iași, după chipul celui din Kiev, în care obiectele de studiu (poezia, retorica, filozofia etc.) erau predate în limbile latină, greacă și slavonă.
Mitropolitul i-a trimis și patru profesori, în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațki, care a primit, la Iași, însărcinarea de profesor și rector al colegiului, egumen al mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi și conducător al tipografiei.
La începutul anului 1645, Petru Movilă a avut ocazia să viziteze Moldova, pe care n-o văzuse din copilărie.
A venit ca să binecuvinteze căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul lituanian calvin Ianusz Radziwill, căsătorie pe care o mijlocise el însuși.
Taina cununiei s-a săvârșit în biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași și cu acest prilej mitropolitul kievean a rostit un „cuvânt duhovnicesc”, cam o treime în limba polonă, cunoscută de mire și de invitații din Polonia, iar două treimi în limba română, cunoscută de mireasă, de familia ei și de nuntași.
În același an, cuvântul a fost tipărit într-o broșură la Kiev, în limba polonă.
Era un adevărat tratat teologic asupra tainei căsătoriei, cu numeroase citate din Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament.
Mai este de adăugat că pe frontispiciul multora din tipăriturile sale se găsea stema Movileștilor sau a celor două țări române în care domniseră ai săi.
De altfel, el însuși se intitula adeseori „fiu al voievodului Tării Moldovei” sau „fiu de domn moldovean” (voievodici). Unul dintre potrivnicii săi îl învinuia că s-a înconjurat numai de slujitori de neam român.
De asemenea, Mitropolitul ridică o biserică în Rubiejovka cu hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.
„Toate acestea nu trebuie să le considerăm decât o expresie a dragostei sale față de neamul din care făcea parte.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Memoriile lui Petru Movilă
Există și o carte în care Petru Movilă își scrie memoriile pentru a demonstra că minunile încă se săvârșesc.
Această întreprindere trebuia să susțină o lucrare pe care o pregătea despre Viețile Sfinților.
Dintre minunile povestite de Petru Movilă, câteva privesc și istoria românilor.
Avem deci, încă o dată, dovada că prelatul Kievului se interesa de Moldova unde s-a născut și unde locuiau frații și rudele sale.
Ba ceva mai mult, interesul lui Petru Movilă nu este ceva sporadic, ci din contră permanent.
Iată povestirea unei minuni: când era arhimandrit la Kiev în 1629 a venit la dânsul arhimandritul Varlaam (ajuns mai târziu mitropolit) trimes de Domnul Miron Barnovschi.
Acesta i-a povestit o întâmplare cu ocazia luptei dela Hotin între Poloni și Turci (1621).
Polonii voiau să prade Suceava și să fure moaștele Sf. Ioan cel Nou, ocrotitorul Moldovei.
Mitropolitul n-a părăsit deloc orașul, iar moaștele s-au îngreunat și n’au putut fi astfel clintite din Suceava.
Prin urmare aici Petru Movilă reproduce povestind minunea îngreunării moaștelor Sf. Ioan cel Nou, iar mulțumită ei, orașul nu a fost prădat.
Tot odată minunea aceasta răstălmăcită însemna că sfântul dorește să rămână în Moldova.
O altă împrejurare privește pe Eremia Movilă, domnul Moldovei, cunoscut polono-fil, care avea în jurul său, în slujbele militare și civile, foarte mulți poloni.
Odată Domnul se găsea într-o biserică din Suceava împreună un polon catolic.
Acesta se apucă să insulte pe Sf. Ioan cel Nou, dar imediat a căzut jos lovit de apoplexie.
Povestirea aceasta, zice Petru Movilă, i-a spus-o un servitor moldovean, care se pripășise pe lângă dânsul încă de pe vremea când se găsea în Moldova.
Altă minune e în legătură cu Mihaiu Viteazul.
Acesta după cucerirea Ardealului, dorea să ridice la Alba-Iulia o biserică și o mitropolie pentru românii de acolo.
Catolicii din oraș s-au opus. Atunci spre a se vedea care este voința lui Dumnezeu, s-au așezat două ruguri: unul al ortodocșilor, celalalt al catolicilor.
Se întâmpla ca un fulger a aprins rugul ortodocșilor și de aici s-a interpretat că Dumnezeu dorește ca la Alba Iulia să se înființeze o mitropolie ortodoxă.
După obiceiul său, Petru Movilă spune că minunea aceasta este povestită de postelnicul Hrizea, care povestire a fost, apoi, făcută cunoscută și la Kiev.
Am văzut cum minunile însemnate de Petru Movilă se raporta și la țările române, dovedindu-se prin aceasta interesul și dragostea mitropolitului față de țările române inclusiv Ardealul.
Moștenirea literară
Petru Movilă a lăsat în urmă numeroase scrieri.
El este cel mai adesea evocat sau criticat mai ales datorită acestora.
În anul 1637, a publicat o ediție adnotată a celor patru Evanghelii.
În anul 1646, a publicat o ediție revăzută a Evhologhion-ului, cunoscut și ca Trebnicul Mare (Molitfelnicul Mare).
A mai scris și Scurte eseuri științifice despre articole de credință și un Mic Catehism Rus pentru uzul Bisericii Ruse.
Cea mai cunoscută lucrarea a sa este Mărturisirea de credință ortodoxă a catoliceștii și apostoleștii Biserici ortodoxe a răsăritului, pe care a realizat-o ca reacție la încercările ordinului iezuit catolic și a reformatorilor occidentali din acele zone ale Vechii Rusii care se aflau sub dominație poloneză.
Aceasta constituia totodată și o reacție la Mărturisirea de credință calvinizantă publicată (în 1629 și 1633) la Geneva de către Chiril Lucaris, Patriarhul Constantinopolului.
Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă a fost discutată la Sinodul panortodox de la Iași din anul 1642 și recunoscută ca validă, după ce Sinodul corectase două puncte împrumutate din teologia catolică (recunoașterea existenței purgatoriului și problema momentului prefacerii Darurilor în timpul Sfintei Liturghii).
Mărturisirea, publicată în 1645, a fost apoi editată în întreaga Europă în limbile greacă, latină, germană și rusă.
Cu aceste modificări, ea a fost recunoscută de patriarhii Bisericii Constantinopolului, Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei în anul 1643.
În anul 1672, Sfântul Sinod al Bisericii Ierusalimului a adoptat Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă drept catehism oficial.
În limba română, prima ediție a Mărturisirii Ortodoxe a apărut în anul 1699.
Unii teologi ortodocși contemporani, precum Vasili Krivoșein, George Florovski sau Christos Yannaras, precum și unii teologi români, consideră că Petru Movilă a fost puternic marcat de influența occidentală, îndeosebi cea latină și că Mărturisirea de credință introducea în Biserica Ortodoxă nu doar învățături latinizante (cele sancționate în Sinodul de la Iași), ci și stilul scolastic de expunere a credinței, străin de experiența ortodoxă.
Potrivit altor teologi și autori ortodocși, influența apuseană în scrierile și activitățile mitropolitului nu a afectat însă fondul învățăturilor sale, care a rămas ortodox.
De asemenea, aceștia atrag atenția asupra faptului că toate aceste cărți au fost redactate tocmai pentru a sprijini și consolida credința ortodoxă pentru a-i ajuta pe ortodocși să reziste presiunii misiunilor catolice și protestante în rândul credincioșilor proprii.
Constituirea Academiei Teologice din Kiev, prima instituție teologică de nivel universitar din Ortodoxia rusă, a fost tot o încercare de a oferi teologilor din Biserica Ortodoxă o educație modernă, de un nivel comparabil cu cea a teologilor catolici sau protestanți ai vremii și a putea astfel apăra mai eficient credința ortodoxă.
Astfel, conchid aceștia, Mitropolitul Petru Movilă a fost în primul rând un apărător al credinței ortodoxe, rol pe care i-l recunoaște și pentru care îl cinstește întreaga Biserică Ortodoxă.
Prăznuirea
Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei.
Prăznuirea lui se face pe 22 decembrie în Biserica Ortodoxă Română (începând din anul 1997) și pe 1 ianuarie în Biserica Ucrainei, unde el mai este pomenit și pe 6 octombrie, împreună cu ceilalți sfinți mitropoliți ai Kievului.
Scrieri
Dintre scrierile Sf. Ier. Petru Movilă actualmente disponibile pe piața românească de carte amintim:
- Mărturisirea ortodoxă a credinței universale și apostolice a Bisericii orientale, Institutul European, Iași, f.a.
- Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ştefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad Chiriac, Polirom, Iași, 2002 (culegere de scrieri).
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului
Glasul al 4-lea:
Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al Neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu sa ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului
lasul al 8-lea:
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Vestitorul Ortodoxiei și apărător al credinței, Arhiereul lui Hristos, Petru al Kievului, să se cinstească după vrednicie, căci patria și neamul le-a lăsat, dar nu le-a uitat, de cele lumești s-a lepădat, pe cele cerești și veșnice dobândind, de aceea se bucură împreună cu ceata ierarhilor mărturisitori ai credinței.
Sfântul Ierarh Dosoftei (pe numele de mirean Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624 – d. 13 decembrie 1693) a fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea, mitropolit al Moldovei (1671-1674; 1675-1686) și mărturisitor pentru credința ortodoxă.
Prăznuirea lui se face la 13 decembrie.
Mitropolitul Dosoftei este primul poet național român, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și al unor lucrări istorice în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul mare cunoscător al literaturii patristice și postpatristice la noi, și a fost un cărturar român care a copiat documente și inscripții și care a avut un aport prețios în procesul de formare a limbii literare românești.
Psaltirea în versuri a pus bazele poeziei românești culte, iar Viața și petrecerea sfinților stă alături de Cazania lui Varlaam la temelia prozei literare românești.
De aceea, pe bună dreptate afirma un scriitor din secolul XX că „Mitropolitul Dosoftei este Eminescu al secolului al XVII-lea”, iar prof. univ. Zoe Dumitrescu-Bușulenga scria că „Psaltirea în versuri este în cultură și literatură ceea ce este Voronețul în pictură”.
„Din razele de lună au scăpărat scântei:/ Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei./ Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Și barba pieptănată pe piept i se desface,/ Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…”
***
Versurile de mai sus fac parte din poezia „Bătrânii” de Ion Pillat.
„Bătrânii” sunt scriitorii care vin din trecut la întâlnirea cu un om al prezentului. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei e PRIMUL care străbate secolele. De ce deschide el șirul celor care fac această călătorie imaginară în timp? De ce are o figură impunătoare, de patriarh biblic? Ce a făcut el – atât de important?
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, e pomenit în 13 decembrie, iar în 2024 se împlinesc 331 de ani de la trecerea sa în veșnicie și 400 de ani de la nașterea sa. Cu acest prilej, descoperiți 10 lucruri despre el!
***
1. Mitropolitul Dosoftei a venit pe lume în 29 octombrie 1624, la Suceava.
Misira și Leontie Barilă, părinții lui, l-au botezat Dimitrie, pentru că se născuse la doar câteva zile după sărbătoarea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir.
În copilărie, și-a făcut studiile întâi în Moldova și-apoi în străinătate, la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Liov (Polonia). În acești ani, a învățat foarte bine teologie și limbi străine: greacă, latină, slavonă, polonă.
2. Dimitrie Barilă nu era preocupat doar de educația sa intelectuală, ci și de formarea duhovnicească. Astfel, a intrat în obștea Mănăstirii Probota, unde a deprins rigorile vieții monahale. A fost călugărit în 1649, primind numele Dosoftei.
Zeci de ani, a fost stareț și duhovnic al mănăstirii. A urcat apoi în ierarhia bisericească: a fost întâi episcop și a devenit, în cele din urmă, Mitropolit al Moldovei, în anul 1671, la 47 de ani.
Dintr-o responsabilitate uriașă față de cler și față de credincioși, a făcut demersuri pentru ca slujbele să se țină română, nu în slavonă, cum fusese până atunci.
Dar pentru ca să se întâmple așa ceva, era nevoie de cărți bisericești în limba noastră. Ierarhul a organizat tipografia Mitropoliei de la Iași; a tradus și a revizuit texte bisericești; a tipărit cărți esențiale pentru cultul ortodox.
3. Prima carte de care s-a îngrijit a fost „Psaltirea în versuri”, apărută în 1673, în Polonia.
Intuind că rugăciunile sunt ușor de reținut dacă au rimă, Mitropolitul Dosoftei a versificat Psalmii. Cartea a fost scrisă „foarte cu osârdie mare ”, în cinci ani.
Cum sună un fragment dintr-un Psalm, în româna veche?
Cel mai cunoscut e Psalmul 136, citat deseori în istoriile literare (și chiar pus pe muzică folk).
„La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsăm prin sălci aninate,/ Că acolo ne-ntrebară/ Aceia ce ne prădară/ Să le zâcem viers de carte/ Într-acea streinătate,/ Ca-n svânt muntele Sionul/ Cântări ce cântam la Domnul./ Ce nu ni să da-ndemână/ A cânta-n țară streină…”
Iată același text în limbajul actual:
„La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: Cântați-ne nouă din cântările Sionului! Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”
4. Pentru Psaltirea sa versificată, Mitropolitul Dosoftei este considerat primul poet român. E și motivul pentru care, în „Bătrânii” de Ion Pillat, el e primul adus în prezent, dintr-un șir de poeți care au construit literatura română.
Munca la „Psaltirea în versuri” nu a însemnat doar traducere, ci și „rescrierea” textelor într-un limbaj expresiv, plus așezarea lor într-o formă accesibilă cititorului.
Pentru a face asta, era nevoie de o foarte fină cunoaștere a limbii române și a terminologiei religioase. De talent literar. De discernământ. De bun-gust. De un simț critic foarte ascuțit.
Mitropolitul Dosoftei avea toate aceste calități care îi completau erudiția. Mai avea și vocația marilor construcții culturale și spirituale.
5. Dacă „Psaltirea în versuri” e un reper în istoria literară, „Dumnezăiasca Liturghie” – Liturghierul tipărit de el în 1679 – a rămas în istoria bisericii.
Liturghierul cuprindea slujbe, rânduieli și rugăciuni și a fost republicat în 1683, într-o ediție completată. În prefață, Mitropolitul însuși a explicat scopul cărții:
„Din cât S-au îndurat D-zău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim și noi (…) acest dar limbii rumânești svânta Liturghie scosă pre limbă rumânească de pre elinescă, de lauda lui D-zău să-nțăleagă toți carii nu-nțăleg sârbeaște sau elineaște. Carea priimind ca un odor cel mai scump ceresc, pre D-zău să lăudaț, și pre noi la svânta rugă nu uitareț, și fiți sănătoși”.
6. Sfântul Ierarh Dosoftei a mai tipărit tot în română „Viețile Sfinților pe tot anul” (1682–1686), o lucrare în care sunt amintiți și câțiva sfinți din Moldova. A revizuit traducerea Vechiului Testament, realizată de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol și inclusă în Biblia de la București (1688).
Prin toată opera sa culturală și misionară, Mitropolitul Dosoftei a întărit „fundația” unei construcții începute de înaintașii săi și continuate sute de ani. Care e această lucrare? Folosirea limbii române în biserică.
Încercările Mitropolitului de a introduce limba română în cult nu au schimbat imediat, în mod complet, slujbele. Dar contribuția sa la îndeplinirea acestui scop a fost fundamentală.
7. Mitropolitul Dosoftei și-a petrecut ultimii ani ai vieții departe de țară, fiind într-un exil forțat. În 1686, a fost luat ostatic de către polonezi – odată cu tezaurul Moldovei și cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. A locuit în castelul de la Stryi, unde însuși regele Poloniei îl vizita, ca să participe la slujbe, împreună cu familia. A trecut la cele veșnice în 13 decembrie 1693.
8. Pe lângă meritele pe care le-a avut ca ierarh, cărturar, scriitor și traducător, Mitropolitul Dosoftei a rămas în mintea celor din vremea sa printr-o calitate pe care azi nu o prea asociem cu rolul de lider: blândețea!
Despre el, Ion Neculce scria că era „blând ca un miel”. „În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela” mai notează cronicarul.
9. De ce a fost extraordinar Mitropolitul Dosoftei?
Pentru că era un intelectual ales. Pentru că a fost un bun organizator: a înțeles cât de important era ca în bisericile unui popor să se vorbească limba credincioșilor și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca asta să se întâmple. Pentru că a slujit cu devotament credința ortodoxă până la sfârșitul vieții, oricâte piedici a întâmpinat în acțiunile sale și oricâte presiuni s-au făcut asupra lui, ca să îmbrățișeze o altă credință.
10. În final, o veste bună: La 350 de ani de la apariție, exemplarul din 1673 al „Psaltirii în versuri” – aflat în colecția Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, din București – a fost înscris în Registrul Național Memoria Lumii. Evenimentul a avut loc în anul 2023, în luna septembrie.
✍Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet
Viața
Viața laică
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava, în familia Barilă. Părinții săi Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Moldova, Transilvania și în ținutul Liovului.
La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica îl sărbătorește pe sfântul Mare Mucenic Dimitrie din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova, începându-și învățătura la Iași, la Colegiul întemeiat tocmai pe atunci de Vasile Lupu.
Mai târziu s-a dus la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov, care, în tot cursul existenței, s-a bucurat de sprijinul statornic al domnilor moldoveni.
Este notabil că școala respectivă se afla într-o vreme sub epitropia lui Chiriac Papară, o rudă a lui Dosoftei stabilită în Lvov, care se trăgea din veche familie moldoveană amintită încă în hrisoave de la Ștefan cel Mare.
Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență deosebită și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte.
A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană, devenind astfel unul dintre poligloții vremii.
La acestea se adăugau disciplinele umaniste, obișnuite în școlile vremii: poezia, retorica etc.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1624-1693) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Călugărirea
După terminarea studiilor, a revenit în Moldova, unde, pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice.
A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei.
Iubitor de înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota.
Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barilă și al Misirei”.
Timp de mai mulți ani învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi.
A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Primele preocupări cărturărești ale lui Dosoftei sunt legate de traduceri.
Astfel, s-a dovedit că în jurul anului 1650 a tradus pentru prima dată în românește Istoriile lui Herodot.
Aceasta pare a fi prima traducere a sa, dar și una din cele mai vechi și mai prețioase.
Și-a prefațat lucrarea cu 26 de versuri intitulate „Stihuri predoslavoiei”, care, prin rimă, imagini, fragmente și chiar versuri, se întâlnesc și în Psaltirea în versuri.
A mai tradus un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile Sfântului Vasile cel Nou.
Tot din această perioadă a început să se intereseze de felurite inscripții din Moldova, a cercetat hrisoave emise de domni moldoveni, a cunoscut Letopisețul lui Grigore Ureche, cronici grecești, cronici rusești, lucrările unor istorici poloni.
Episcop de Huși și Roman
Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească.
În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman („Țara de Jos”).
În timp ce era episcop la Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol, între anii 1661-1664, care se va tipări apoi în Biblia de la București, din 1688.
Tot la Roman a lucrat o bună parte din Psaltirea în versuri și Viața și petrecerea sfinților.
Mitropolit al Moldovei
În 1671 este ales mitropolit al Moldovei.
Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel:
„Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.
În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane.
Aici a tipărit în 1673 Psaltirea în versuri, prima lucrare poetică de mari proporții în limba română.
În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Sf. Teodosie, episcopul de Roman.
În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.
Așadar, Dosoftei a fost reașezat în scaun, probabil în primăvara anului 1675.
După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în limba română.
Totuși, se pare că vlădica Dosoftei nu a fost mulțumit cu tiparnița pe care o înjghebase la Iași, fapt pentru care s-a văzut nevoit să caute în altă parte materialul trebuitor în vederea instalării unei noi tipografii.
Încă din 23 martie 1679, adresa o scrisoare spătarului Nicolae Milescu (1636-1708), aflat acum la Moscova, în slujba țarului Alexei Mihailovici (între 1675-1678 a îndeplinit cunoscuta misiune în China), rugându-l să intervină pe lângă patriarhul Ioachim al Moscovei, să-i trimită un teasc tipografic și litera necesară.
La 15 august 1679, adresa aceeași rugăminte și patriarhului, arătându-i că dorește să tipărească felurite cărți pe care le-a tradus din grecește și slavonește.
Patriarhul moscovit i-a îndeplinit rugămintea, dăruindu-i o tipografie întreagă, pe care a adus-o în țară căpitanul Ionasco Bilevici, fiind instalată la biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași.
Astfel, mitropolitul tipărește Dumnezăiasca Liturghie (1679), Psaltirea de-nțăles (1680), Molitvănic de-nțăles (1681), o nouă ediție a Liturghiei (1683), și alte cărți discutate în secțiunea despre „Scrieri”.
Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume.
Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie:
„Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de la Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”.
La îndemnul și cu sprijinul său, Mitrofan al Buzăului a pus bazele unei tipografii grecești la Mănăstirea „Cetățuia” din Iași, unde a tipărit cartea patriarhului Nectarie, „Întâmpinare în contra primatului papei” (1682), precum și cartea lui Simeon al Tesalonicului „Dialog contra ereziilor”.
Ultimii ani de păstorire
Vitregia vremurilor a împiedicat de-acum înainte pe ierarhul cărturar să mai tipărească și alte lucrări. În preajma Crăciunului anului 1683, o oaste polonă a intrat în Moldova, luând ca ostatec pe Gheorghe Duca și așezând, în locul său, pe fostul domn Ștefan Petriceicu.
Noul domn, temându-se de o năvălire a turcilor și a tătarilor, a hotărât să ceară sprijinul rușilor.
De aceea, la începutul anului 1684, a trimis la țarii Rusiei Ioan și Petru Alexievici pe mitropolitul Dosoftei și pe căminarul Lupu, pentru a le cere sprijinul.
Au ajuns numai până la Kiev, unde au fost nevoiți să se oprească din pricina ciumei.
De acolo, vlădica Dosoftei a trimis o scrisoare celor doi țari, la 3 martie 1684.
Dar ajutorul rușilor n-a mai putut veni, pentru că în aceeași lună au intrat turcii în Moldova, așezând ca domn pe Dumitrașcu Cantacuzino, înlocuit, peste un an, cu Constantin Cantemir.
În 1686, regele Poloniei Jan Sobieski (1674-1696) a pornit un nou război împotriva turcilor.
El a intrat în Moldova, crezând că va putea atrage de partea sa și pe Constantin Cantemir.
A fost însă nevoit să se retragă fără să-și fi îndeplinit planurile.
La retragere, a luat cu el în Polonia și pe mitropolitul Dosoftei.
Dimitrie Cantemir – în Viața lui Constantin Cantemir – spune limpede că „polonezii au prădat și sfintele vase, ba și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu mulțime de pietre scumpe și de alte odoare de argint și de aur le-au luat cu sine și împreună cu ele pe însuși mitropolitul, care mustra în gura mare nelegiuirea ostășilor, rugându-se de îndurare, a poruncit să-l ia cu dânșii în robie”.
Același lucru îl relatează și Ion Neculce în Letopisețul său.
În drumul lor spre Polonia, Dosoftei, desigur de teama unor noi jafuri, a luat moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele mitropoliei, precum și documentele moșiilor ei.
În Polonia
Mitropolitul Dosoftei și puținii călugări care îl însoțeau au fost nevoiți să locuiască în cetatea Stryi, de lângă orașul Jolkiew (azi Nesterov, în Ucraina).
Avea acolo grija duhovnicească a puținilor credincioși români stabiliți în Polonia.
Pentru bătrânul mitropolit au început zile grele, împreunate cu amărăciunile pribegiei.
Din pricina nevoilor materiale în care se zbătea a fost nevoit să ceară ajutor de la țarii Rusiei Ioan și Petru, cunoscut, mai târziu, sub numele de „cel Mare” și de la patriarhul Ioachim.
Atât cei doi țari, cât și patriarhul i-au trimis ajutoare bănești. În ciuda poftirilor lui Constantin Cantemir de a se reîntoarce în țară, vlădica Dosoftei a rămas pentru tot restul vieții în Polonia, departe de țară și de păstoriții săi.
Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev.
Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman I al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură a Bisericii.
Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile, purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia.
Sfințenia vieții lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită
În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693.
Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul.
Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.
Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său.
Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.
Scrieri
Lucrări tipărite
- Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)
- Dumnedzăiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);
- Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);
- Molitvălnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un
- Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
- Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou
- Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări.
- Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.
Introducere
Mai sus, unele dintre cele mai importante scrieri ale ierarhului au fost menționate. În această secțiune se găsesc detalii suplimentare referitoare la scrierile ierarhului.
Așa cum a fost discutat anterior, Dosoftei a început scrierile și traducerile deja în Mănăstirea Probota când era ieromonah acolo. Aceste scrieri au fost discutate în secțiunea de mai sus.
Pe lângă acestea, când Dosoftei a fost înlăturat din scaun între 1973-1975, acesta tipărește cea mai importantă scriere a sa, Psaltirea în versuri, discutată în articolul dedicat lucrării.
Așadar, mai jos, sunt discutate restul scrierilor: cele completate în Moldova înainte de pribegie și cele completate în Polonia, care, deși târzii, sunt de o mare importanță de asemenea.
În Moldova
Dumnezeiasca Liturghie (1679)
Izbutind să refacă vechea tiparniță a lui Vasile Lupu de la Iași, Dosoftei a dat la lumină Dumnezeiasca Liturghie, în anul 1679.
Era a doua traducere a Sfintelor Liturghii în românește, după a lui Coresi din 1570, și prima făcută de un ierarh.
Prin această traducere și prin cele care au urmat, Dosoftei a pus în mâna preoților principalele cărți de cult, care să-i ajute la românizarea slujbelor bisericești.
El a fost primul ierarh moldovean care a început munca grea și neobosită pentru pătrunderea limbii române în biserică, în locul celei slavone, fiind urmat de ucenicul său, Mitrofan, după ce a ajuns episcop de Buzău.
Prima prefață a Liturghiei era asemănătoare cu cea semnată de Vasile Lupu la Cazania din 1643, precizându-se că noua traducere era hărăzită pentru „toată seminția românească (pre)tutinderea ce să află într-această limbă pravoslavnici” ca „dar limbii rumânești”.
„Dosoftei și-a luat asupra sa o mare răspundere. Însuși Dosoftei face aceste considerații în prefață și zice că a luat voie de la patriarhii cărora le-a cerut sfatul și, prin urmare, nu poate fi acuzat de erezie. El explică de ce e permis să se facă acest lucru, adică, arătând motivul pentru care a înțeles să traducă Liturghierul în limba română. Argumentele aduse sunt, pe de o parte, de ordin practic, iar pe de altă parte, de ordin istoric. Anume, spune că trebuie ca slujba să fie înțeleasă de credincioși și apoi același lucru s-a mai făcut și în biserica ortodoxă siriană și armenească, unde, de asemenea, s-a introdus liturghia în limba națională.”
(P. P. Panaitescu)
Psaltirea de-nțăles (1680)
În anul 1680, a tipărit Psaltirea de-nțăles, cu text paralel, slavon și român.
Se pare că Dosoftei a avut și alți colaboratori la traducere (poate pe ucenicul său, ieromonahul tipograf Mitrofan de la Bisericani, viitorul episcop de Huși și Buzău, semnat pe ultima foaie a cărții).
Într-o notiță finală se menționează că „s-au tălmăcit de pre izvorul lui S-tii Ieronim, carile-i eliniaște și lătiniaște pe evreiaște”.
Molităvnic de-nțăles (1681)
În mai 1681, de sub teascurile noii tipografii a ieșit un molitfelnic în românește, „cu poslușania smereniei noastre Dosoftei mitropolitul Suciavii”.
Ceea ce interesează mai mult este faptul că în acest Molitvelnic s-a tipărit, imediat după prefață, un Poem cronologic despre domnii Moldovei, în 136 de versuri, alcătuit de Dosoftei, poem care precede poezia istorică a lui Dimitrie Bolintineanu.
Începea cu Dragoș Vodă, continuând cu toți domnii Moldovei până la Gheorghe Duca Vodă, care era atunci în scaun, preamărind faptele lor de arme sau arătându-le ctitoriile.
Este prima scriere istorică românească tipărită.
Meșter tipograf a fost ieromonahul Mitrofan, ajutat de ucenicii săi, Ursu și Nicolae.
Parimiile preste an (1683)
În 1683, mitropolitul a tipărit o nouă ediție a Liturghiei, completată cu multe rugăciuni (molitve) care nu apar în prima.
În același an a tipărit Parimiile preste an, în care a reeditat în primele pagini Poemul cronologic despre domnii Moldovei, cu mici adaosuri și modificări față de cel din Molitvelnic.
Tot în Paremii a tipărit și 14 versuri de laudă la adresa patriarhului Ioachim al Moscovei pentru trimiterea tiparniței (f. 129 v).
În aceeași carte (f. 130-133) Dosoftei reproduce 33 de versuri, în limba latină, cu prezicerile sibilei Eritreea.
Sibilele în antichitatea greco-romană erau femei inspirate, cu darul profeției.
Prezicerile lor în formă poetică populară, adeseori în versuri, au avut o largă răspândire. În literatura creștină, profețiile sibilelor apar sub forma unor poezii religioase (uneori în formă versificată de acrostihuri).
Deci mitropolitul Dosoftei reproduce în Paremii o astfel de poezie în limba latină (desigur însă de origine răsăriteană), care prezice judecata de apoi, după fiecare vers, dădea traducerea în românește.
Aceleași viziuni au fost traduse de Dosoftei și în limba polonă, cât și în limba slavonă.
Deși versurile românești, adesea și în poloneză, sunt alcătuiri artificiale, grecești și greșite ca limbă (după cum spune Ciobanu), pentru noi prezintă o mare importanță, căci ne confirmă încă o dată pregătirea multilaterală și cunoștințele de limbi străine ale mitropolitului Dosoftei.
Viațile sfinților (1682-1686)
„Dosoftei a făcut o operă de adevărat compilator științific, așa încât lucrarea sa „Viețile Sfinților” e o lucrare completă.”
(P. P. Panaitescu)
Între anii 1682-1686, Dosoftei a tipărit o altă lucrare însemnată, și anume Viața și petrecerea sfinților, în patru volume, format mare (vol. I. septembrie-decembrie, vol. II, ianuarie-februarie; vol. III, martie-iunie și vol. IV, iulie-august).
Este o lucrare de compilație, alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare grecești și slavone.
După o lungă prefață către domnitorul Gheorghe Duca, urmează o prefață scurtă către cititori, în care vlădica Dosoftei mărturisea că a lucrat „cu lungă nevoință și cu lexicoane de-ajuns tălmăcită”, sub opt domnitori, deci aproximativ 25 de ani, „într-atâta lungă vriame scriind și tălmăcind câte am putut birui în acești viaci grei ai țărâi, abiia cu mult greu am scris și aciastă sfântă carte, de o am tălmăcit rumâniaște, pre limba proastă…”.
La alcătuirea compilației sale Dosoftei a folosit prelucrarea neogreacă a Mineielor bizantine, făcută de Maxim Margunios (1549-1602), precum și Viețile sfinților a lui Simion Metrafrast (secolul X), ambele editate în tipografia grecească a lui N. Glykis din Veneția.
A folosit de asemenea unele vieți de sfinți incorporate în Cronografele lui Dorotei al Monembaziei și Matei Cigalas, sau după Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos, toate tipărite la Veneția în secolul al XVII-lea.
A folosit apoi și unele din traducerile slavone, care circulau în țară în manuscris.
O parte din texte se referă la viața Mântuitorului și la apostoli, cu material luat din așa-numitele „evanghelii apocrife”, iar altă parte cuprinde vieți de sfinți, martiri, cuvioși etc.
Deși cu multe elemente legendare folclorice, lucrarea mitropolitului Dosoftei a circulat în toate țările românești, constituind o lectură plăcută pentru puținii cărturari de atunci, în special pentru preoți.
Ea a trezit gustul pentru citit, dar a contribuit și la întărirea sentimentelor religioase-morale ale credincioșilor români.
Multe din Viețile de sfinți au stat la baza edițiilor de mai târziu ale acestei cărți ori au fost reproduse în sinaxarele Minelelor.
Un exemplar din Viețile Sfinților a fost găsit în sinaxarele Minelelor schitului Petrid, de lângă Turda, în 1687, întru pomenirea sa și a părinților săi, Leonte și Maria-Misira.
Îmbogățirea vocabularului
Nu este lipsit de interes să arătăm că mitropolitul Dosoftei a contribuit și la îmbogățirea vocabularului limbii române literare.
O serie de termeni noi, împrumutați din limbile greacă și latină, au fost folosiți pentru prima dată în lucrările mitropolitului moldovean: loghic, gheometrie, theologie, theorie, ighemon, cliros, enchiclopedie (în secolul al XIX-lea s-a schimbat doar înfățișarea lor fonetică), filosofie, astronomie, dogmă, senat, senator, caligraf, care au rămas în forma lor inițială.
Mai este de amintit că toate tipăriturile lui Dosoftei au pe primele pagini și așa-numitele „stihuri la luminatul gherb (stemă n.n.) a țării Moldovei”.
Trebuie relatat și faptul că în timpul păstoririi lui Dosoftei s-au tipărit și câteva cărți în tipografia greacă înființată la mănăstirea Cetățuia.
În Polonia
După pribegie, în viața de amărăciune din Polonia, Dosoftei se mângâia cu citirea cărților și alcătuirea de lucrări proprii.
Poemul despre domnitori
Este de remarcat, în primul rând, vechile sale preocupări poetice.
A realizat o nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei, în care continua lista lor până la Constantin Cantemir, care domnea atunci, având 79 de versuri în plus.
Această nouă versiune este însoțită de o notiță cu 26 de rânduri (semnalată pentru prima dată în 1975), de o importanță excepțională pentru istoria românească.
Între altele, era preocupat de originea românilor, combătând cu vehemență pe Simion Dascălul, care afirma că românii ar fi urmașii „răufăcătorilor romani”, scoși din închisorile Romei și colonizați în Dacia.
Explica temeinic continuitatea populației daco-romane pe teritoriul părăsit de autoritățile romane, subliniind legătura poporului român cu întreaga „romanitate răsăriteană”.
Sunt mărturii prețioase pentru afirmarea unității etnice și lingvistice a românilor și a originii lor latine.
Traduceri din neogreacă
Vlădica Dosoftei a făcut și importante traduceri din literatura neogreacă în românește.
Aceste traduceri s-au păstrat într-un manuscris copiat în anul 1732, la Focșani, de un Gavriil Diacul.
Manuscrisul cuprinde tălmăcirea renumitului Cronograf al lui Matei Cigalas (1. 1-365), urmată de câteva versuri la stema Moldovei și de altele (f. 365-369), care constituie introducerea (prologul) dramei Erofili.
Aceasta din urmă a fost scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis la începutul secolului al XVII-lea și tipărită în 1637 și 1676 (inspirată la rândul ei din piesa Orbecche a italianului Giraldi, din secolul al XVI-lea).
Subiectul dramei este luat din antichitatea egipteană: împăratul Egiptului Filogon se împotrivește la căsătoria fiicei sale Erofili cu Panarit, un tânăr viteaz și frumos, crescut din milă la curtea imperială, fără să se știe că în realitate era el însuși fiu de împărat.
Panarit este ucis în chinuri din ordinul împăratului.
Erofili, aflând această veste tristă, se sinucide, iar Filogon este omorât de doica fetei și de roabele curții.
Tragedia s-a petrecut în cetatea Memfis. Deși fragmentară (154 versuri), aceasta este singura traducere românească din dramaturgia lui Hortatzis, considerat unul dintre cei mai mari poeți cretani.
Ca și Psaltirea în versuri, fragmentul tradus de Dosoftei vădește un remarcabil talent literar.
Aceasta a fost prima operă din dramaturgia universală tradusă în românește.
Traduceri patristice
În mod deosebit trebuie subliniat faptul că mitropolitul Dosoftei a început acum și o traducere în românește din literatura patristică. Este vorba de Expunerea credinței ortodoxe (Dogmatica) a Sfântului Ioan Damaschin, din care a tradus patru capitole din cartea întâi.
Din cauza disputelor teologice de acolo, la rugămintea mitropolitului Varlaam Iasinski al Kievului și a patriarhului Ioachim al Moscovei, Dosoftei a tradus din greacă în slavo-rusă mai multe lucrări dogmatice-polemice ale unor Sfinți Părinți și scriitori bisericești, mai ales cu privire la prefacerea Sfintelor Daruri.
Din Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, a tradus 12 scrisori (de fapt, Sfântul Ignatie este autorul a șapte scrisori, restul fiind neautentice, puse greșit sub numele său).
A mai tradus și Constituțiile Sfinților Apostoli.
De asemenea, lucrarea Sfântului Gherman I patriarhul Constantinopolului (715-733), intitulată Istorie bisericească și privire mistică (după ediția de la Veneția din 1639), care de fapt era o tâlcuire a Sfintei Liturghii.
Din Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, a tradus lucrarea intitulată Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră (tipărită în greacă la Iași, în 1683).
Un exemplar autograf a fost trimis la Kiev, iar o copie a fost trimisă patriarhului Ioachim al Moscovei, cu rugămintea de a se tipări acolo.
Ultima sa traducere (terminată în 1693) era o culegere de cuvântări ale unor Sfinți Părinți (Mărgăritare), după textul neogrec al colecției de cuvântări patristice tipărită la Veneția (ed. I, 1675, ed. II, 1683).
Această traducere a închinat-o și a trimis-o țarilor Rusiei Petru și Ioan, cu rugămintea de a fi tipărită.
Cuprindea 40 de cuvântări, dintre care 34 de cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur, două cuvântări ale Sfântului Efrem Sirul despre suflet și cruce ș.a.
Mitropolitul pribeag a alcătuit acum, tot în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice, intitulată Despre prefacerea Sfintelor Daruri.
Sunt redate aici multe citate din lucrările unor Sfinți Părinți în legătură cu epicleza și cu prefacerea Sfintelor Daruri la Sfânta Liturghie, cu glose marginale datorate lui Dosoftei.
Se poate observa că majoritatea acestor lucrări sunt traduceri din Sfinții Părinți, lucrări cu caracter dogmatic și liturgic, necesare atunci pentru precizarea adevăratei învățături a Bisericii Ortodoxe.
Toate traducerile amintite mai sus se păstrează în original și în copii în fosta bibliotecă sinodală din Moscova și în fosta bibliotecă a catedralei Sfânta Sofia din Kiev.
Deși sunt traduse în slavo-rusă, Dosoftei are un stil destul de clar, ușor de urmărit, cu prea puține greșeli.
Mitropolitul Dosoftei poate fi socotit astfel cel mai de seamă cunoscător al literaturii patristice și postpatristice din întreaga cultură românească veche.
Chipul său ni se înfățișează într-o lumină și mai puternică dacă ne gândim că aceste traduceri au fost făcute în ultimii ani ai vieții lui, în perioada exilului polonez.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei
Glasul al 8-lea:
Apărătorule al Ortodoxiei, și învățătorule al sfințeniei, păstor blând ca un miel și mare dascăl al Sfintei Liturghii, Părinte Ierarhe Dosoftei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condacul Sfântului Ierarh Dosoftei
Glasulul al 3-lea:
Arătatu-te-ai bun lucrător în via lui Hristos, folosind cuvântul Evangheliei Domnului la povățuirea dreptcredincioșilor pe calea mântuirii, ca un adevărat păstor duhovnicesc al Bisericii și slujitor al oamenilor. Credința păzind-o și pe credincioși către Dumnezeu îndreptându-i, întărești nădejdea în sufletele celor care te cinstesc, fericite ierarhe.
Documentar despre viața și activitatea Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, disponibil gratuit online
Portalul Doxologia.ro a publicat recent, pe canalul de YouTube, un film documentar despre viața și activitatea Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, de la nașterea căruia s-au împlinit anul acesta 400 de ani.
Intitulat „Un Sfânt al cuvintelor. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei”, filmul documentar explorează, printre altele, aspecte referitoare la activitatea tipografică a ierarhului și la moștenirea culturală lăsată în urmă.
La realizarea materialului au contribuit: pr. prof. Ioan Vicovan, de la Facultatea de Teologie din Iași, prof. Petronel Zahariuc, de la Facultatea de Istorie din Iași, și profesorii Bogdan Crețu și Eugen Munteanu, de la Facultatea de Litere din Iași.
„Poate mai mult decât nimeni altul, Sf. Ierarh Dosoftei a fost legat de cunoașterea istoriei Moldovei, de cunoașterea formării poporului român și a limbii române. El este reprezentat în iconografie ca având Psaltirea sau, după unele variante, Dumnezeiasca Liturghie, pe care le-a tradus, le-a prelucrat și le-a publicat. Dumnezeiasca Liturghie este importantă pentru că ea constituie prima liturghie sau primul Liturghier, în care se regăsesc cele trei liturghii din tradiția ortodoxă, traduse de către un ierarh”, a declarat pr. prof. Ioan Vicovan.
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava.
A urmat studiile la colegiul fondat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, continuându-și educația la Școala Frăției Ortodoxe din Liov.
Acolo s-a specializat în studii umaniste și în limbi străine, dobândind cunoștințe în elenă, latină, slavonă și polonă.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria românească, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post-patristică, și a contribuit semnificativ la formarea limbii literare românești.
Răscoala moldovenilor dintre Prut și Nistru – “Răscoala lui Mihalcea Hâncu” (9 decembrie 1671)
Boierul moldovean Mihalcea Hâncu, născut la Secăreni (in prezent, în raionul Hâncești din R.Moldova), a avut un destin cu adevărat deosebit.
A condus o rascoala impotriva domniei, a ctitorit o mănăstire, a ajuns in vârfurile puterii, dar a fost și robit de tatari.
A fost cântat în balade, a dat limbii române câteva expresii, in cinstea sa au fost denumite orașul Hâncești și strada principala a acestuia, precum și mânastirea pe care a ctitorit-o.
Astazi ne amintim de el pentru că a declanșat rascoala orheienilor, lapușnenilor și sorocenilor impotriva domnitorului Gheorghe Duca, una din cele mai mari rascoale din istoria Moldovei.
De atunci a ramas expresia ,,Voda da și Hâncu ba”.
Răscoala moldovenilor dintre Prut și Nistru de la 9 decembrie 1671
Moldovenii erau nemulţumiţi de taxele mari şi foarte numeroase impuse de conducătorul ţării, precum şi de către boierii greci.
Hîncu a reuşit să adune undeva la circa 8.000 de răsculaţi cu care porneşte din zona Hînceşti (n.r. – Republica Moldova) către capitala Iaşi.
În prima fază, rebelii au avut succes cucerind Iașiul și punând stapanire pe curtea domnească, din care fugise Duca-vodă, după ce jefuiesc casele boierilor, omorând mai mulţi greci pe care îi considerau vinovaţi de situaţia în care se afla Moldova.
Unele surse il prezinta pe Hâncu și ca domn al Moldovei în perioada decembrie 1671-ianuarie 1672, cât timp rasculații au controlat capitala.
Totuși, stăpanirea lui Hâncu nu a durat mult, pentru ca Gheorghe Duca s-a intors in curând cu oaste și sprijin din partea turcilor și tătarilor.
La inceputul anului 1672, s-au dus o serie de lupte dintre forțele lui Duca și rebelii lui Hancu, aceștia din urma fiind intr-un final invinși.
A urmat represiunea lui Gheorghe Duca, mulți orheieni, lapușneni și soroceni fiind duși in robie, spânzurați sau trași in țeapa.
Mihalcea Hâncu a reuşit să se refugieze la cazaci, de unde va reveni în Moldova în anul 1673, când pe tronul ţării se afla Ştefan Petriceicu.
El avea să moară în anul 1698.
Pe noul domn Ștefan Petriceicu, Hancu l-a slujit cu credința, lucru pentru care a primit o moșie.
Dupa puțin timp, in 1674, a fost luat in robie de tătari, iar fiul sau, Dumitrașcu Hancu, a trebuit să vândă o mare parte din avere pentru a-l răscumpara.
A fost eliberat, în anul 1678, și potrivit legendei a ctitorit celebra mănăstire aflată în raionul Nisporeni din Republica Moldova care ii poarta numele, dupa ce a jurat ca o va face dacă va scăpa din robia tătărească.
Mănăstirea Hâncu din Republica Moldova – foto preluat de pe moldova.md
Manastirea (foto) a fost înființata tot pe 9 decembrie, in 1678, printr-un act de donație facut de Mihalcea Hâncu.
O alta legenda despre inființarea manastirii este legata de una din fiicele lui Hancu, care i-a cerut tatalui sau ridicarea unui schit.
In noua manastire ea urma sa se calugareasca, luand numele de Parascheva (de unde și numele hramului bisericii din manastire).
Nu se știe despre care fiica a lui Hancu este vorba exact, acesta avand, cu soția sa Marula, trei fete, Maria, Alexandra și Chelsia.
Pe langa cele trei fiice, Mihalcea Hancu a mai avut și doi feciori, Dumitrașcu, cel care l-a rascumparat din robie, și Donie, ucis de Gheorghe Duca, probabil in contextul rascoalei.
Mihalcea Hancu a murit in 1698, dupa ce in ianuarie din același an și-a facut testamentul.
Până la noi nu a ajuns vreo imagine a lui Mihalcea Hancu, dar s-a pastrat inelul de argint al acestuia, care se gasește in prezent la Muzeul Național de Istorie și Arheologie din Chișinau.
Monograma „M M” de pe inel vine de la ,,Mihalcea medelnicer” (1) (funcția pe care o avea Hancu atunci cand a fost facut inelul).
Răscoală a moldovenilor dintre Prut și Nistru (9 decembrie 1671) povestită de Dimitrie Cantemir
Poveste despre viața si faptele domnitorului moldovean Constantin Cantemir, rezumatul lui Theophilus Siegfried Bayer in latină si rusă la opera lui Dimitrie Cantemir (Moscova, 1783).
“Vodă se invoiește cu ușurința, vestește ca a parasit domnia și cere sloboda trecere spre Țarigrad. Rasculații se invoiesc.
Duca, ieșind din Iași, ajunge la Galați (un oraș așezat pe malul Dunarii), de unde il inștiințeaza pe sultan despre rascoala moldovenilor.
Sultanul ii poruncește sa ia cale intoarsa și, cu tatarii oranduiți, sa-i spulbere pe rasculați și sa-i macelareasca pe toți pana la unul.
S-a folosit Duca nu numai de sfaturile, ci și de brațul lui Cantemir impotriva dușmanilor sai; caci rasculații, afland știrea despre intoarcerea Ducai și venirea tatarilor, se aduna in campia Orheiului și jura sau sa moara, sau sa nu-l primeasca pe Duca in domnie.
Cantemir este trimis de Duca cu o parte din tatari, ii pune pe fuga pe rasculați, ii risipește și ii silește sa se supuna stapanirii domnului.
Intorcandu-se Duca, ii este foarte mulțumitor lui Cantemir și il cinstește cu slujba de mare clucer.”
Sursa traducerii (dupa manuscrisul original pastrat la Sankt Petersburg): Dimitrie Cantemir, Viața lui Constantin Cantemir, Text stabilit și tradus de Radu Albala, București, 1973
1 – medelnicer - Titlu dat în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova, boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mâini și servea bucatele; boier care avea acest titlu.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Țara Românească.
A fost, pe rând, egumen al mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea și mitropolit al Țării Românești.
În același timp, a fost și un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog și autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an).
La insistențele Porții Otomane, a fost exilat în anul 1716.
Și-a dat viața ca un martir pentru credința creștină, fiind ucis de ostașii care îl escortau pe drumul exilului.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 27 septembrie.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1650 – 1716) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sf. Antim a tipărit prima carte ortodoxă cu caractere arabe, a fost un îndrumător al activității unor noi tipografii, traducător de cărți liturgice în românește, îndrumător al clerului, ctitor de lăcașuri sfinte, chivernisitor al bunurilor Mitropoliei și patriot luminat, cu dragoste adâncă față de poporul român și de patria sa adoptivă.
De tipărirea cărților sale se leagă un alt mare merit al său, și anume desăvârșirea procesului de românizare a slujbelor bisericești și făurirea unei limbi liturgice românești, folosită până azi.
Prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte” (Nicolae Iorga).
Totodată, Sf. Antim este apreciat pentru calitățile sale oratorice și literare, Pr. Mircea Păcurariu socotindu-l „drept cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice românești” și unul dintre „cei mai de seamă cuvântători bisericești din toate timpurile”.
G. Ștrempel afirma că predicile mitropolitului „par ieșite de sub condeiul vreunui mare scriitor contemporan” fiind „primul mare orator bisericesc în limba română, care înnoiește Cazania… cu predica vie, legată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale”.
Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii.
Astfel, Sf. Antim a avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești.
„Ca episcop și mitropolit, Antim a întruchipat pe adevăratul pastor, care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. A dovedit aceasta prin cărțile sale de învățătură pentru preoți și credincioși, prin predicile sale, cu îndrumări pentru viața morală-religioasă a credincioșilor și cu osândirea păcatelor vremii, prin testamentul său, unul din cele mai frumoase și mai mișcătoare modele ale genului, prin care lasă întreaga agoniseală a vieții pentru opere de caritate, dar mai ales prin moartea sa cu adevărat mucenicească, îndurată pentru că îndrăznise să se ridice împotriva turcilor și a primului domn fanariot. Toate acestea ne fac să-l socotim pe Antim Ivireanul drept cel mai de seamă mitropolit al Ungrovlahiei din toate timpurile.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Context istoric
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai înfloritoare pentru cultura românească. La curtea lui se încrucișau două curente culturale diferite:
- cel italian, venit din Occident;
- cel grecesc, venit din sud-estul ortodox.
Între reprezentanții celui dintâi pot fi consemnați Anton Maria del Chiaro din Florența, secretarul lui Brâncoveanu pentru limbile occidentale, autorul unei lucrări despre Țara Românească, tipărită la Veneția în 1718, doctorul grec Iacob Pylarino, autorul unor lucrări medicale, predicatorii greci Gheorghe Maiota, cu studii la Roma și Veneția, și Ioan Avramios, fostul paroh al coloniei grecești din Veneția.
Cel de-al doilea curent era reprezentat prin patriarhii Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului, Gherasim Paladas al Alexandriei, Atanasie Dabbas al Antiohiei, care au trăit ani de zile la curtea lui Brâncoveanu.
Se mai adaugă la aceștia și profesorii de la Academia domnească de la Sfântul Sava din București și alți cărturari, ca: renumitul Sevastos Chimenitul (sau Kiminitis) din Trapezunt, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, cu studii la Padova, Marcu Porfiropol, Gheorghe Hrisogon, Panaiot Sinopeus și alții.
Dar pe lângă acești învățați de neam străin, în timpul lui Brâncoveanu și-au desfășurat activitatea și numeroși oameni de carte români, ca stolnicul Constantin Cantacuzino, frații Radu și Șerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău.
Într-un astfel de mediu propice pentru cultura românească și-a desfășurat activitatea Antim Ivireanul, care, din smerit călugăr-tipograf, a ajuns să dețină cele mai însemnate rosturi în viața culturală-bisericească a Țării Românești.
Viața de laic
„Și pricina iaste că cine are ascultare, acela are împreună și toate darurile și toate bunătățile; acela iaste întreg la minte, acela iaste răbdătoriu, acela iaste smerit, acela iaste blând, acela iaste ertătoriu, acela iaste iubitoriu de streini, cuciarnic, pacinic și, în scurte cuvinte, acela iaste lăcașul tuturor bunătăților și vasul tuturor darurilor. Și cum că iaste adevărul așa, o dovedéște dumnezeiasca Evanghelie.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Sfântul Antim s-a născut în Iviria (de unde și numele de Ivireanul) – Georgia de astăzi – în 1650 din părinții Ioan și Maria, numit din botez Andrei.
Originea sa georgiană o arată el însuși în marea majoritate a cărților tipărite sau traduse de el, numindu-se fie Antim Ivireanul, fie Antim georgian de neam, fie Antim ieromonahul, tipograful din Iviria.
După informațiile florentinului Anton Maria del Chiaro, a căzut de tânăr rob, probabil la turci, care invadau adeseori Georgia, și a fost dus la Constantinopol.
Nu se cunoaște cât timp a stat în robie.
Eliberat fie datorită deosebitelor sale talente de care vorbesc contemporanii, fie prin răscumpărare din partea Patriarhiei ecumenice sau a unor georgieni aflați sub stăpânire turcească.
Așadar, a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă.
Pr. Mircea Păcurariu presupune că urmat și cursurile școlii grecești de pe lângă Patriarhie, căci lucrările sale originale îl arată ca pe un om cu multă învățătură, pe care nu și-o putea însuși ca autodidact.
A venit în Țara Românească, probabil prin anii 1689-1690, adus de Constantin Brâncoveanu, care avea nevoie de un om înzestrat cu însușiri atât de alese pentru realizarea planurilor sale culturale.
Deși există o ipoteză că Antim s-a călugărit în Constantinopol, conform Pr. Mircea Păcurariu, „cei mai mulți cercetători socotesc că Antim a venit la noi ca mirean și numai aici a fost călugărit și hirotonit preot”.
Activitatea tipografică din mănăstiri
Tipografia domnească din București
Venit pe tărâmurile românești, a învățat temeinic limba română, lucru ce poate fi desprins din tipăriturile sale românești, precum și limba slavonă, care se mai folosea încă în slujba bisericească românească.
Majoritatea cercetătorilor socotesc că ieromonahul Antim a învățat meșteșugul tiparului în Țara Românească, în tipografia domnească din București, aflată sub conducerea fostului episcop de Huși, Mitrofan.
Dar, la 10 iunie 1691, Mitrofan a fost ales în scaunul vlădicesc de la Buzău, astfel că s-a încredințat ieromonahului Antim conducerea tipografiei bucureștene.
În octombrie 1691, a scos de sub tipar prima sa carte, Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, traduse în greaca modernă de Hrisant Notaras, pe atunci arhimandrit; în anul următor, Slujba Sfintei Paraschiva și a Sfântului Grigorie Decapolitul, în greacă; în 1693 Evanghelia greco-română, o realizare tipografică de seamă, cu gravuri, frontispicii și viniete lucrate cu o deosebită măiestrie, având și o „postfață” scrisă de el.
În 1694 a tipărit o Psaltire românească, cu o prefață (dedicație) către Constantin Brâncoveanu, căruia i-a închinat și câteva „versuri la stema țării”, semnate de „smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul”.
Egumen la Mănăstirea Snagov
În 1694 activitatea tipografică din București s-a întrerupt pentru o perioadă de timp.
Se pare că încă din acel an ieromonahul Antim a fost trimis la Snagov, cu o parte din utilajul tipografic de la București.
Documentele vremii îl arată și ca egumen al mănăstirii Snagov.
În această veche așezare monahală a luat naștere un nou centru de tipărire în mai multe limbi, în vederea răspândirii creștinismului ortodox aflați sub stăpânire turcească.
Astfel, în cei cinci ani (1696-1701), a imprimat 15 cărți: șapte grecești, cinci românești, una slavonă, una slavo-română și una greco-arabă.
În 1697, a apărut aici singura carte slavonă tipărită de Antim, Gramatica slavonă a lui Meletie Smotrițki, necesară elevilor care se pregăteau în școala de slavonie de la București.
În 1701, ieromonahul Antim a imprimat Liturghierul greco-arab, prima carte ortodoxă cu caractere arabe.
Tipărirea acesteia s-a făcut la rugămintea adresată lui Constantin Brâncoveanu de fostul patriarh al Antiohiei Atanasie III Dabbas.
Întregul utilaj tipografic, inclusiv turnarea literelor arabe, a fost lucrat de Antim.
Ucenicii de la Snagov
Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că la Snagov, Antim a deprins cu meșteșugul tiparului și o seamă de ucenici.
Printre aceștia, cel mai de seamă a fost, fără îndoială, ipodiaconul Mihail Ștefan sau Iștvanovici, care a fost trimis la Alba Iulia, unde a tipărit un Chiriacodromion și o Bucoavnă, în 1699, apoi a lucrat la Râmnic.
Prin 1708 a fost trimis de Brâncoveanu și de Antim tocmai în Georgia (Iviria), punând bazele unei tipografii cu caractere georgiene la Tiflis (Tbilisi), prima în acea țară, unde a imprimat un Evangheliar, un Liturghier și alte cărți.
A plecat apoi în Olanda, în vederea perfecționării în meșteșugul tiparului, de unde i s-a pierdut urma.
Alți ucenici tipografi au fost Gheorghe Radovici, care a lucrat la Snagov și la Târgoviște, ieromonahul Dionisie Flor, care a lucrat mai târziu la București.
De la acești trei mari meșteri au deprins meșteșugul numeroși alți tipografi, care vor fi întâlniți în secolul al XVIII-lea la București, Râmnic și Buzău.
Reîntoarcerea la București
În anul 1701 a încetat pentru totdeauna activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la București.
Nu se cunosc motivele pentru care tipografia a funcționat un număr de ani la Snagov, după care activitatea ei a trebuit să fie reluată la București.
În orice caz, Antim și-a păstrat mai departe egumenia mănăstirii.
Probabil a plecat de aici cu tipografia în urma unor intrigi, fapt pe care-l amintește el însuși în cunoscuta sa „apărare” trimisă lui Brâncoveanu la 13 ianuarie 1712.
Anii 1701-1705 constituie perioada cea mai fecundă din activitatea sa tipografică și artistică, imprimând 15 cărți, dintre care două în românește, una slavo-română, una greco-arabă și 11 în greacă.
Cele românești erau Noul Testament (prima ediție a acestei cărți în Țara Românească), având la bază textul ediției din 1648 de la Alba Iulia, și Acatistul Maicii Domnului, la care se adaugă un Ceaslov slavo-român, toate tipărite în 1703.
Tipografia arabă
În 1702, tipărise un Ceaslov greco-arab, tot la rugămintea patriarhului Atanasie Dabbas. Când patriarhul antiohian a părăsit Țara Românească, la rugămintea sa, Constantin Brâncoveanu i-a dăruit și utilajul tipografic cu caractere arabe.
Instalată la Alep în 1706, tipografia arabă lucrată în Țara Românească a imprimat numeroase cărți liturgice și de teologie până prin 1724, apoi, reorganizată și reutilată, a ajuns în alte localități, imprimând 76 de cărți până în 1899.
Episcop de Râmnic
„Fieștecare vânătoriu îș gătéște sculele și ciniile meșterșugului său, adecă cel ce prinde păsări zburătoare face lațuri, clucse și mreji; iar cel ce vânează hiară sălbatece își face pușcă, cursă de hier, gropi și altele ca acéstia. Așijderea și păscariul își face undițe, cârlige, plasă, sac și câte îl învață meșterșugul său, ca să dobândească și să câștige céia ce pohtéște; iar cel ce va vrea să vânéze oameni, cu ce scule socotiți că ar putea să-i vânéze? (…) Nu socotesc cu alt cu nimic ca să-i poată vâna, fără numai cu învățătura și cu cuvântul. Căci pentru om nu iaste nici undiță, nici vreun féliu de mreajă, ca învățătura cea împletită de cuvinte cu carele să vânează și să unéște cu Dumnezeu și să fericéște cu dânsul, în véci! Această mreajă a învățăturii, puindu-să din dreapta și din stânga, iaste foarte de folos și pentru céste de acum și pentru céle ce vor să fie.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Hirotonia întru arhiereu
În anul 1705 s-a produs o nouă schimbare în viața lui Antim Ivireanul.
Fiind înlăturat în acel an episcopul Ilarion al Râmnicului, în locul său a fost ales, la 16 martie 1705, „egumenul chir Antim de la Snagov”, cum scria în actul de alegere din Condica Sfântă.
În ziua următoare a fost hirotonit întru arhiereu, desigur de mitropolitul Teodosie și de alți arhierei aflați la București.
Activitatea tipografică
Instalat în vechiul scaun de la Râmnic, vlădica Antim a dovedit și aici aceleași calități excepționale de bun organizator și om de carte.
Prima sa grijă a fost să înființeze și aici o tipografie, prima în acest oraș, cu o parte din utilajul românesc și grecesc folosit la Snagov (pe care-l numea „rodul muncii mele”).
În mai puțin de trei ani a tipărit la Râmnic 9 cărți, dintre care trei grecești, trei slavo-române și trei românești. Meșterul tipograf care i-a stat în ajutor a fost ucenicul său Mihail Ștefan.
Ceea ce trebuie reținut în chip deosebit este faptul că Antim a început acum seria unor tipărituri românești, menite să ducă la triumful deplin al limbii române în biserică.
Procesul de lungă durată al înlocuirii limbii slavone în cult cu limba română, început în urmă cu mai bine de un veac și jumătate, era amenințat acum să fie compromis, datorită influenței crescânde a culturii și a ierarhilor greci pe pământurile românești, ca și prin numeroasele cărți grecești tipărite în țările române, multe chiar de Antim.
În fața acestui pericol, conștient de rostul său de cârmuitor duhovnicesc al unor credincioși de neam român, Antim Ivireanul a început tipărirea unui șir de cărți de slujbă în românește.
Pentru început, a continuat vechea tradiție existentă încă din timpul mitropolitului Ștefan I al Țării Românești, adică imprimarea unor cărți bilingve, cu tipicul, lecturile biblice și sinaxarul în românește, fără cântările și rugăciunile în slavonește.
Așa au fost: „Antologhionul” (1705), „Octoihul mic” (1705) și „Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul” (1706).
Paralel cu acestea, a început și tipărirea de cărți liturgice numai în românește. Astfel, în anul 1706 a tipărit o carte foarte interesantă, intitulată Evhologhion sau Molitvelnic, dar având două volume distincte: volumul întâi este un Liturghier, iar volumul doi Molitfelnicul propriu-zis. Este un caz neîntâlnit în istoria vechilor tipărituri bisericești.
De notat că aceasta este prima ediție românească a Liturghierului în Țara Românească. Traducerea (sau revizuirea traducerilor anterioare: Coresi, Dosoftei și cele în manuscris) a fost făcută de Antim Ivireanul.
În ceea ce privește Molitfelnicul, de asemenea reprezintă prima ediție românească în Muntenia, fiind tradus tot de el, după ediția greacă tipărită la Veneția de Nicolae Glykis (1691).
A tipărit și o mică lucrare originală, Învățătură pre scurt pentru taina pocăinței (1705), de care să se slujească preoții în lucrarea lor pastoral-liturgică.
Alte activități episcopale
În afară de aceste tipărituri, se mai pot urmări și alte aspecte ale activității sale ca episcop de Râmnic.
Ca și înaintașii săi, s-a îngrijit de sporirea bunurilor episcopiei, cumpărând sau primind în danie pământuri arabile, vii, păduri, mori etc. S-a îngrijit de restaurarea unor vechi lăcașuri de închinare din eparhie.
Un rol însemnat îi va fi revenit în restaurarea și zugrăvirea mănăstirilor Cozia și Govora, în care se păstrează și chipul său zugrăvit (pisania de la Cozia îl arată ca „ostenitoriu” la înfrumusețarea ei).
Înscăunarea ca mitropolit al Țării Românești
„De vréme ce acéste doao întemeiază și întăresc besérica, credința la Dumnezeu și buna ascultare la bisérică și măcar că eu am fost mai mic și mai netrébnic decât toți, precum au fost și David mai mic între frați în casa tătâne-său, dară Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostiia și neștiința mea, ci au căutat la bogățiia și noianul bunătății sale și au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile și fărdelegile méle, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decât năsipul mării și m-au înălțat, nevrédnic fiind, la această stepenă și mare vrednicie a arhieriei.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Activitatea sa la Râmnic a încetat însă în primele luni ale anului 1708. Murind bătrânul mitropolit Teodosie al Țării Românești, la 27 ianuarie 1708, vlădica Antim de la Râmnic a fost chemat să-i ia locul.
Din Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu, a lui Radu Greceanu, se află amănuntul interesant că răposatul mitropolit a lăsat prin „diiată” ca „să rămâie în urma lui păstoriu sfinția sa părintele Râmnicului chir Antim”.
Desigur, în fața soborului alegător n-a tras în cumpănă dorința din urmă a mitropolitului Teodosie, ci meritele pe care și le câștigase Antim în cei aproape douăzeci de ani petrecuți pe teritoriile românești și prestigiul de care se bucura în fața tuturor Bisericilor Ortodoxe din Balcani și din Orientul Apropiat, pe care le ajutase prin tipăriturile sale.
Drept aceea, la 28 ianuarie 1708, soborul vlădicilor, egumenilor și boierilor chemați să aleagă un nou mitropolit s-a pronunțat pentru Antim al Râmnicului.
Obținându-se aprobarea patriarhului ecumenic Ciprian, la 21 februarie 1708 i s-a făcut „strămutarea” canonică de la Episcopia Râmnicului în scaunul mitropolitan, iar în ziua următoare, fiind Duminica Ortodoxiei, a fost instalat sărbătorește în scaunul de întâistătător al Bisericii din Țara Românească.
Chemat la curte, unde Constantin Brâncoveanu i-a făcut „frumoasă orație dă păstoriia ce i s-au dat”, noul mitropolit a răspuns printr-o cuvântare, în românește, din care se desprinde dorința sa de a fi de folos noilor săi fii duhovnicești.
El arăta că Dumnezeu l-a trimis
să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru bună sănătate și spășeniia dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case, purtător de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuiții și să vă fiiu de mângâiiare la scârbele robiei cei vavilonești a lumii aceștia… și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osârdie și făr de lene, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spășenia tuturor de obște, învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă.
Îndată după înscăunare, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgoviște. Se pare că el, ca și domnul, stătea o parte a anului în vechea capitală, la Târgoviște, altă parte, la București.
În Târgoviște, unde activitatea tipografică era întreruptă de peste o jumătate de secol, au văzut acum lumina 18 cărți, din care 5 grecești, una slavo-română (un Ceaslov, 1714), una slavo-româno-greacă (un Catavasier, 1713, cu tipicul în românește, iar cântările în slavonește și grecește, dar cu litere chirilice) și 11 românești.
În 1715, a mutat tipografia de la Târgoviște la București, unde a tipărit o lucrare în limba greacă, o culegere „din sentințele vechilor dascăli înțelepți”.
În același an a apărut la București lucrarea patriarhului Dositei, „Istoria patriarhilor Ierusalimului”, sub îngrijirea și cu cheltuielile patriarhului de atunci Hrisant Notaras, meșter tipograf fiind preotul Stoica Tacovici (Antim nici nu era amintit).
În 1716, în tipografia nouă pe care a înființat-o la mănăstirea Tuturor Sfinților (Antim), ctitoria sa, a apărut, tot în greacă, lucrarea „Istoria sfântă adică iudaică” a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, tatăl primului domn fanariot de la noi, Nicolae Mavrocordat.
Sumar al tipăriturilor
Cu aceasta se încheie activitatea tipografică a lui Antim Ivireanul. În cursul unui sfert de veac (1691-1716), a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărți, dintre care 39 au fost lucrate de el însuși.
După locul de apariție, 21 au apărut la București (una la tipografia de la mănăstirea Antim), 15 la Snagov, 9 la Râmnic și 18 la Târgoviște.
După limba în care au apărut, 30 erau în greacă, 22 în românește, una în slavonește, 9 bilingve (6 slavo-române, 2 greco-arabe și una greco-română) și una trilingvă (greco-slavo-română).
Opt dintre tipăriturile sale aveau prefețe sau dedicații semnate de el, iar câteva aveau „versuri la stema țării”, scrise tot de el și închinate lui Brâncoveanu.
Cărțile tipărite de el, sau cu binecuvântarea sa, erau de o mare diversitate: cărți de slujbă, cărți ale Sfintei Scripturi (Psaltirea și Noul Testament), cărți de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericești, cărți de învățătură pentru preoți, lucrări de filozofie, cărți populare etc.
Înseamnă că Antim Ivireanul a slujit neamul românesc, în primul rând, pe calea tiparului, aducând cuvânt de învățătură, de îndreptare și de întărire duhovnicească pentru credincioșii săi.
Dintre multiplele lui activități, cea de tipograf se împletește aproape organic cu viața lui încât, pe drept cuvânt, putem spune că, alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească.
Slujbele în română
Tot de activitatea sa tipografică se leagă și strădaniile depuse de el pentru introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești.
Pătrunderea limbii române în slujba bisericească se prezintă ca o dezvoltare firească, lentă și echilibrată.
Primele încercări de a prinde în slovă tipărită unele vechi traduceri care circulau în manuscris se datorează lui Filip Moldoveanul și lui Coresi în Transilvania.
În Țara Românească, însă, unde tradiția slavonă era mai puternică, lucrurile au evoluat mai încet.
Astfel, sub mitropolitul Ștefan, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, se tipăresc în românește rânduielile tipiconale, sub Teodosie, în ultimele două decenii ale aceluiași secol se introduc lecturile biblice în românește (Apostolul, Evanghelia, paremiile, sinaxarul).
Mai rămâneau rugăciunea, adică slujba propriu-zisă a preotului, și cântarea, la traducerea și tipărirea cărora a avut un rol deosebit mitropolitul Antim.
După acest început, vlădica Antim a pășit și mai hotărât la românizarea slujbelor.
În calitate de episcop de Râmnic, a dat la lumină Liturghierul și Evhologhionul (Molitfelnicul) în 1706.
Prin acestea s-au pus în mâna preoților în românește cărțile de slujbă cu cea mai largă întrebuințare.
În mod firesc, trebuia să vină acum și în ajutorul cântăreților.
Drept aceea, după ce a urcat în scaunul mitropolitan, a tradus și a tipărit la Târgoviște Octoihul, Liturghierul și Molitfelnicul, în a doua ediție, apoi Catavasierul și Ceaslovul.
Desigur, dacă moartea silnică nu i-ar fi curmat firul vieții, ar fi pus sub tipar și celelalte cărți de slujbă în românește: Triodul, Penticostarul și Mineiele.
Cu toate acestea, prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte”, după cuvântul lui Nicolae Iorga.
Influențele liturgice
Prin traducerea și tipărirea acestor cărți de slujbă în românește, mitropolitul Antim are meritul că a pus temelie nouă, modernă, limbii române bisericești, pe care a mlădiat-o în așa fel, încât este înțeleasă și folosită până astăzi.
După aproape trei veacuri, în slujbele române bisericești se mai pot auzi cântări și rugăciuni așa cum au fost tălmăcite de mitropolitul Antim.
- Troparul învierii glasului al treilea era tradusă așa: „Să se veselească cele cerești și să se bucure cele pământești, că au făcut biruință cu brațul său Domnul; călcat-au cu moartea prea moarte, începătoriu învierii morților s-au făcut; din pântecele iadului ne-au izbăvit pre noi și au dat lumii mare milă” (Octoihul din 1712)
- Rugăciunea de la parastas era tradusă așa: „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, carele ai călcat moartea și pre diavolul ai surpat și ai dăruit viiață lumii Tale, insuți Doamne odihnește sufletul răposatului robului Tâu (cutare), in loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea și suspinarea…” (Liturghierul din 1713).
- Iar troparul învierii era tradus „Hristos au înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le” (Catavasierul din 1715).
Observăm deci că textele folosite azi sunt aceleași.
Trăind mai bine de un sfert de veac între români, însușindu-și temeinic limba română, cunoscând însă tot așa de bine și limba greacă din care traducea, mitropolitul Antim a dat neamului românesc aceste izbutite tălmăciri ale cărților de slujbă bisericească ce vor sta apoi la baza tuturor edițiilor următoare.
Prin aceasta, „credem că nu greșim dacă socotim pe mitropolitul Antim drept cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice românești”
Educarea clerului
„Pofta cea mare și dragostea cea curată, sau, mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înțelepțiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta, după putință, cu învățăturile céle sufletești. Că de pe aceasta mă voiu cunoaște cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc și păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul și spăseniia sufletelor voastre. Și dumneavoastră iară de pe aceasta vă veți arăta cum sunteți adevărații fii sufletești și turmă aleasă și sfântă, când veț priimi cu dragoste célia ce vă învăț și după putință fieștecarele dintru voi le va ținea și le va face.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Tipărirea „Învățăturii bisericești”
Întristat de „atâta neînvățătură” ce o observa la preoții din timpul său, mitropolitul Antim a tipărit în 1710, la Târgoviște, o Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților. Era un mic catehism în trei părți, cu 14 capitole, necesar preoților pentru catehizarea credincioșilor.
Broșura îndatoririlor preoților
Cu toate îndemnurile mitropolitului, preoții nu s-au prea ostenit să citească Învățătura sa. De aceea, în 1714 a tipărit, tot la Târgoviște, o nouă broșură cu titlul Capete de poruncă la toată ceata bisericească…
În cele 17 foi ale broșurii, mitropolitul fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoți, amenințându-i că în caz de nerespectare a lor, îi va trece „în rândul țăranilor”. Iată câteva dintre aceste îndatoriri:
1. Preoții să săvârșească sfintele slujbe „cu toată socotința și nevoința și făcând jertfa cea fără de sânge cu frică și cu inimă umilită…”;
4. Cei care voiau să primească taina preoției, trebuiau „să șază un an «încheiat» la arhiereul lor, iar cei cu oarecare învățătură numai o jumătate de an, ca să învețe toată rânduiala preoției după cum o poruncește dreptatea și poruncește sfânta Biserică”;
5. Preoții să nu se amestece „în lucruri mirenești”;
6. Cel care va căuta să fie hirotonit prin dare de bani sau prin mijlocirea vreunui boier, „se va pune la bir în rândul țăranilor”.
7 și 9. Preoților care vor umbla prin cârciumi sau celor care vor vinde vin la casa lor, li se va lua darul preoției.
8. Nu se vor mai face noi hirotonii decât pe baza mărturiei a cinci credincioși că nu este preot în satul respectiv.
12. Oferea preoților ca model câte o „diată” (testament) și o foaie de zestre.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1650 – 1716) – foto preluat de pe doxologia.ro
Predicator
„A povesti lucruri minunate, iaste dată oamenilor celor învățaț. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari și preste fire, iaste dată celor ce sunt desăvârșit întru bunătăți. Iar în mine, neaflându-se nici unele de acéstia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Materiale păstrate
Pe lângă lucrările tipărite, de la Sf. Antim Ivireanul au rămas și câteva manuscrise:
- Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor… , cu 22 file de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion cu personaje biblice, datând din 1709.
- Cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Antim (în manuscris) o formează predicile sau Didahiile sale (din grecescul ή διδαχή), rostite în cursul arhipăstoririi sale, în diferite duminici și sărbători, fie la București, fie la Târgoviște.
Se cunosc 28 de predici rostite de Antim și 7 cuvântări ocazionale.
Conținut
„Pentru căci iaste omul făcut de Dumnezeu, îndoit, de suflet cuvântătoriu și de trup simțitoriu are și bunătăț îndoite; sufletești și trupești. Și sunt bunătățile céle sufletești 4: vitejiia, înțelepciunea, dreptatea și curățeniia. Bunătățile céle trupești încă sunt 4: tăriia, întregimea, fromoséția și sănătatea. Și dintr-acéste bunătăț ale sufletului și ale trupului nasc alte 4 bunătăț de obște: credința, nădejdia, dragostea și smereniia.”
(Sf. Antim Ivireanul)
În predicile sale, se remarcă faptul că Antim avea o cultură deosebită, căci el citează nu numai din cărțile Sfintei Scripturi, ci și din numeroși Sfinți Părinți (Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul), sau pomenește unii filozofi și poeți greci din antichitate.
Dar marele mitropolit face mereu apel și la realitățile vieții, la moravurile păstorilor săi, la nevoile și aspirațiile poporului român. Din cuprinsul didahiilor, reiese că el era alături de popor, spunând că le va fi „mângâiere la scârbele robiei cei vavilonești a lumii acesteia”, ca „dimpreună să pătimească cu dumneavoastră la toate câte va aduce ciasul și vremea…”
Amintea adeseori de asuprirea socială și națională pe care o îndura poporul de jos din partea marilor boieri și a turcilor.
Astfel, într-o predică la Sfântul Dumitru vorbea despre „neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile și dările cele grele și nesuferite…”, arătând apoi că „toți pătimesc, toți sunt în scârbe, toți suspină supt jugul cel greu al nevoii”.
Iar în cuvântarea la înscăunare spunea că „sântem încungiurați și îngrădiți între hotarele celor striini de fel și împresurați de atâta nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta…”. Iar într-o cuvântare la Schimbarea la Față, exclama cu durere: „Suntem supuși supt jugul păgânului și avem nevoi multe și supărări de toate părțile”.
El condamna cu asprime pe boieri pentru jafurile, nedreptățile și tratamentul inuman la care supuneau țărănimea, biciuia în repetate rânduri luxul boieroaicelor.
În același timp scotea în evidență și alte păcate ale tuturor păturilor sociale: necinstirea părinților de către copii, a fețelor bisericești de către păstoriți, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici și sărbători, mai ales de către negustori, înjurăturile ș.a.
Stilul
„Dragostea încă iaste, după cum zice fericitul Pavel, mai mare decât credința și decât nădéjdia, temeiul și vârful tuturor bunătăților, caré unéște pre mulți întru una și face cale cătră Dumnezeu tuturor celora ce o iubesc; caré dragoste singur Hristos o adeverează la 22 de capete ale lui Mathei, zicând că: Întru acéle 2 porunci, a iubi neștine pre Dumnezeu și pre aproapele său razimă toată légia și prorocii.”
(Sf. Antim Ivireanul)
În privința stilului și a limbii folosite, cercetătorul G. Ștrempel spunea: ”Stilul mitropolitului Antim Ivireanul este natural: cum a gândit, așa a și scris. El a știut să-și nuanțeze stilul cu imagini artistice în așa fel, încât să fie ascultat cu plăcere și cu interes. Unele din aceste imagini sunt atât de plastice și atât de frumoase, încât par ieșite de sub condeiul vreunui mare scriitor contemporan”.
Limba este „naturală, pe înțelesul tuturor, lipsită de frazeologie inutilă, fără tirade și exagerări. Frazele sunt construite de un om care mânuia perfect limba și nu trădează niciodată pe oratorul care a învățat atât de târziu românește. Limba vioaie a predicilor, cu bogăția de procedee artistice, face din opera lui Antim Ivireanul un prețios monument de limba românească, ce se citește cu plăcere și astăzi, după un sfert de mileniu de la data când a fost elaborată” (G. Ștrempel).
Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii.
Concluzie
„Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ș caută vlădiciia lui, ci să améstecă întru ale noastre? De n-aț știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învéțe, iată că acum veț ști că am treabă cu toț oamenii câț sunt în Tara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară din păgâni și din ceia ce nu sunt de o lége cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletéște, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toț, iar nu de la alții, până când vă voiu fi păstoriu.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Didahiile îl așază pe mitropolitul Antim între cei mai de seamă cuvântători bisericești din toate timpurile, nefiind cu nimic mai prejos decât marii predicatori din Apus: Bossuet, Bourdaloue, Massillon sau decât Ilie Miniat, fost preot la biserica grecească din Veneția, apoi episcop de Calavrita, în Grecia, considerat un Ioan Gură de Aur al secolului al XVIII-lea.
După cuvântul lui G. Ștrempel, Antim Ivireanul „este primul mare orator bisericesc în limba română, care înnoiește Cazania… cu predica vie, legată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale”.
Testamentul pentru Mănăstirea Antim
Mănăstirea Antim
Un alt aspect din multipla activitate a mitropolitului Antim Ivireanul este ctitoria sa din București, mănăstirea cu hramul Toți Sfinții, zidită pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, cu hramul Sfântul Nicolae.
De-a lungul vremurilor, credincioșii bucureșteni i-au atribuit însă numele său, spunându-i „biserica sau mănăstirea Antim”, nume ce i-a rămas până azi.
A fost ridicată între anii 1713-1715.
Planurile ei au fost întocmite de însuși mitropolitul-ctitor, dovedind că avea și cunoștințe de arhitectură (se păstrează două planuri lucrate de el).
Biserica a fost împodobită în interior și în exterior și înzestrată cu veșminte, odoare, cărți și alte obiecte de cult, iar în jurul bisericii s-au zidit chilii pentru călugări.
Mănăstirea a fost înzestrată apoi cu moșii, vii, mori și alte venituri, necesare nu numai obștii monahale, ci și pentru ajutorarea celor lipsiți.
Toate acestea s-au făcut din agoniseala sa.
Această mănăstire este considerată unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din țara noastră.
Mănăstirea Antim – fațada bisericii – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Testamentul
Dar mitropolitul nu s-a mulțumit numai să dea Bucureștiului unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură, sculptură și pictură, ci a lăsat și unul din cele mai interesante testamente, prin care rânduia, în cele mai mici amănunte, cum să fie administrate bunurile mănăstirii și cum să se organizeze o frumoasă operă de asistență socială din veniturile ei.
Testamentul poartă titlul: Învățături pentru așezământul cinstitului mănăstirii a tuturor sfinților, adecă Capete 32, întru carele să cuprind toată chiverniseala mânăstirii si rânduiala milelor ce s-au hotarât să se facă pre an la săraci si la lipsiți din venitul casei.
Dispozițiile
Mai jos sunt redate, în rezumat, principalele dispoziții ale sfințitului.
- Prin capitolul 1 hotăra ca mănăstirea lui să nu fie supusă niciunei jurisdicții, „să fie slobodă, nesupusă și nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul carele va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”.
- Prin capitolul 6 venea în ajutorul copiilor săraci, dornici să învețe carte, rânduind ca tot din patru în patru ani să fie întreținuți câte trei copii săraci, între 10 și 15 ani, cărora să li se dea șase bani pe zi pentru mâncare și îmbrăcăminte la Paști. Unul din preoții mănăstirii era îndatorat „să-i învețe carte și alte rânduiale ale bisericii”, în românește și slavonește. Cei care doreau să se facă preoți trebuiau să stea în mănăstire patru ani, ceilalți doi. Rânduia, de asemenea, ca acești tineri, când vor dori să se însoare, să primească de la mănăstire un ajutor de 15 taleri, iar cei ce se vor preoți, alți 13 taleri.
- Prin capitolele 7-11 prevedea ca mănăstirea să dea 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, să ajute cu bani în fiecare zi de sâmbătă și duminică, pe cei din temniță, să cumpere haine la câte trei oameni săraci și la trei fete sărace în fiecare an la Joia Paștilor, să dea câte 15 taleri în fiecare an, pentru măritatul unei fete sărace, să întrețină pe rând, câte trei zile, pe „trei străini dintr-altă țară când s-ar întâmpla să vie întâi aici în țară pentru milă”.
- În capitolul 22 îndatora pe egumen și pe preoții mănăstirii să cerceteze pe cei bolnavi, inclusiv pe țigani, „de vreme ce sunt și ei botezați în numele Sfintei Troițe și sunt creștini ca și noi”.
- Capitolul 31 prevedea ca în cazul înmulțirii veniturilor mănăstirii, „să se îndoiască” și „această rânduială a milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci și la altele câte scriem într-aceste capete”.
- Capitolul 17 se ocupa de tipografia de la Antim, cu secțiile ei, românească și greacă. Tot aici era trecut și „blestemul” său asupra tipografului care nu și-ar pregăti ucenici, „pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țării și pentru ajutorul casei”.
- Din capitolul 18 aflăm de existența unei „vivlioteci”, formată din cărțile sale.
„Și iată, dară, că nici una din céle zéce porunci nu ținem, nici facem. Iar de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestia nu sunt adevărat, îi las în seama cugetului său și de nu-l va bate cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt și drept înaintea lui Dumnezeu, au iaste nesimțitoriu.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe
Antiohia
A fost discutat mai sus că purtarea de grijă a mitropolitului Antim s-a întins și asupra credincioșilor de neam arab din Patriarhia Antiohiei, pe seama cărora a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe, precum și asupra conaționalilor săi, trimițând în Georgia pe cel mai destoinic ucenic al său, Mihail Ștefan, care a așezat la Tbilisi o tipografie, prima în țară sa de origine, cu caractere georgiene.
Constantinopol, Alexandria, Ierusalim
De același ajutor s-au bucurat și credincioșii de neam grec din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei și Ierusalimului, tipărind pe seama lor cărți de slujbă și de teologie în limba greacă.
Prin toate acestea, Antim a creat Bisericii și poporului român un prestigiu deosebit în rândul popoarelor ortodoxe.
Transilvania
Un sprijin deosebit a acordat și credincioșilor români din Transilvania.
Se mai păstrează și azi în parohiile românești din Transilvania și Banat sute de cărți tipărite de Antim Ivireanul.
Una din ele, Carte sau lumină, o lucrare polemică în care erau combătute cele patru puncte „florentine”, s-a tipărit în chip special ca să vină în sprijinul credincioșilor români din Transilvania, care erau amenințați de acțiunea prozelitistă a catolicilor.
A trimis apoi la Alba Iulia pe ucenicul său Mihail Ștefan, care a tipărit aici o Bucoavnă și un Chiriacodromion, ambele în 1699.
Ca mitropolit, având și calitatea de „exarh al Plaiurilor” (sau al „Laturilor”, cum se intitula în foaia de titlu a Bibliei de la București), a luat asupra sa și cârmuirea duhovnicească a credincioșilor din Brașov și Țara Bârsei, care n-au mai recunoscut pe vlădica Atanasie Anghel după ce s-a rupt de Biserica Ortodoxă.
Vlădica Antim a trimis numeroase scrisori de încurajare credincioșilor șcheieni, hirotonindu-le și câțiva preoți.
Se păstrează și câteva antimise de la el, una tocmai în Borșa Maramureșului.
Patriot luminat
„Răul a să face iaste lesne, iar a să desface iaste cu nevoe.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Păstrarea mănăstirilor închinate sub ascultare
Mitropolitul Antim s-a arătat și ca un dârz apărător al intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
A dovedit acest lucru prin zelul cu care a apărat drepturile sale – ca mitropolit al Țării Românești – asupra mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt, împotriva patriarhului Hrisant al Ierusalimului care poruncise călugărilor greci din acele mănăstiri să se considere legați direct de Sfântul Mormânt și să nu mai pomenească la slujbe pe ierarhul locului.
Activitatea antiotomană
Mitropolitul Antim a fost și un luptător hotărât împotriva opresiunii turcești, militând pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare.
Această atitudine sa s-a vădit mai ales în cursul războiului ruso-turc din 1711, când, după Istoriile lui Radu Popescu, ar fi determinat pe spătarul Toma Cantacuzino și alți câțiva boieri să treacă la ruși.
În urma acestei „trădări”, situația lui Constantin Brâncoveanu a devenit foarte critică față de turci.
Spre a înlătura orice urmă de bănuială asupra sa, și-a propus să-l înlăture pe Antim din scaun, știind că este susținătorul principal al politicii de apropiere cu Rusia.
Desigur, domnul era îndemnat la aceasta și de unii dușmani personali ai mitropolitului, poate de patriarhul Hrisant, de mitropolitul Mitrofan de Nissa sau de unii boieri.
Când domnitorul i-a cerut demisia, prin Mitrofan de Nissa, Antim a întocmit două apărări, una la 13 ianuarie, alta la 3 februarie 1712.
Prima apărare avea 12 puncte, prin care mitropolitului respingea cu multă demnitate toate acuzațiile ce i se aduceau, arătând pe scurt și activitatea pe care a desfășurat-o la noi, ca egumen, ca episcop, și apoi ca mitropolit.
Între altele, scria că n-a „viclenit” niciodată pe domn și casa sa, că n-a venit în țară „de vreo sărăcie sau lipsă”, că nu s-a gândit niciodată că va ajunge arhiereu, iar în scaunul mitropolitan n-a ajuns „cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”.
În ce privește paretisisul, scria că nu îndrăznește să-l dea, „căci călcăm porunca și făgăduiala și Dumnezeu nu glumește”.
La învinuirea că este străin și că nu se cuvine să fie mitropolit, răspundea:
În Hristos suntem toț(i) una. Și apoi n-am fost numai eu episcop și mitropolit strein în Țara Românească, ci au fost și alții mulți, precum să văd în condice și precum să politicește în toată Biserica, precum și domni au stătut, și de țară și de streini, ca în toată lumea, că Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toț(i).
A doua apărare era mai scurtă și în ea ruga din nou pe domn să examineze cu atenție cazul său:
Iară Măria Ta fă ca un domn creștin și milostiv și nu mă lăsa să es obidit și cu lăcrămile pe obraz, că va fi cu păcat. Și precum nu te pripești la cele politicești a face răsplătire pentru cinstea domniei, așa nu te pripești nici la cele bisericești, pentru cinstea lui Dumnezeu; că răul a să face iaste lesne, iar a să desface iaste cu nevoe….
Magistralele apărări ale mitropolitului, cât și o discuție „în taină” cu domnul, l-au determinat pe acesta să-și schimbe gândul și astfel a rămas și mai departe la cârma Mitropoliei.
Și-a continuat nestinjenit activitatea până la moartea lui Constantin Brâncoveanu (1714), apoi sub urmașul său Ștefan Cantacuzino (1714-1715), ucis la Constantinopol în 1716.
Sfârșitul
„Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoșază toată inima vitează sunt întâmplările céle de multe féliuri, neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările céle gréle și nesuferite, carele le lasă Dumnezeu și ne încungiură, pentru ca să cunoască credința noastră și să ne vază răbdarea.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Venirea lui Nicolae Mavrocordat
Abia după ce a ajuns la cârma tării primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, au început zile grele și pentru bătrânul mitropolit.
În anul 1716, a început un nou război între turci și austrieci.
La vestea că armatele imperiale aflate în Transilvania ar fi trecut în Țara Românească pe valea Oltului și că se îndreaptă spre București, domnul impus de turci a fost nevoit să plece din capitală, îndreptându-se spre Dunăre.
A luat cu sine și pe mitropolitul Antim și pe câțiva boieri.
Ajunși la Călugăreni, mitropolitul Antim a avut o discuție aprinsă cu domnul, declarându-i că se întoarce la București întrucât nu-și poate părăsi turma.
Cu toate încercările aceluia, mitropolitul s-a reîntors la București, unde, după informațiile lui Radu Popescu și Mitrofan Grigoras, a continuat să uneltească împotriva domnului fanariot, împreună cu unii boieri, alegând ca domn pe Pătrașcu Brezoianu.
Între timp, s-a aflat că venirea nemților nu era decât un zvon, ceea ce l-a făcut pe Mavrocordat să se reîntoarcă la București, în prima jumătate a lunii septembrie 1716.
Întemnițarea și caterisirea lui Antim
Reașezat în scaun, a început de îndată pedepsirea potrivnicilor săi, între care se număra și mitropolitul Antim.
Fiind chemat la curte, imediat ce a sosit aici, soldații turci aflați de pază – după cum ne informează Mitrofan Grigoraș – „l-au dat jos din rădvan și smulgându-i barba și părul capului și târându-l jos, l-au închis într-o căsuță a curții, ca să-și aducă aminte de tot ceea ce făcuse”.
În timp ce era închis în temnița palatului, domnul a cerut patriarhului ecumenic Ieremia III caterisirea mitropolitului.
Acesta, împreună cu membrii sinodului său patriarhal, s-au și grăbit să o dea.
În sentința de caterisire, principala acuză care i se aducea era aceea că s-a făcut vinovat „față de puternica împărăție și de preaînălțatul domnitor a toată Țara Românească”.
Pe temeiul acestor acuze, era scos din rândul arhiereilor și caterisit.
Din actul de alegere al urmașului său Mitrofan de Nissa, consemnat în Condica Sfântă, se arăta că Antim a fost „condamnat de mânia împărătească la exil în Muntele Sinai pentru uneltirile lui în contra domnitorului Nicoale voievod și pentru alte vini politice”.
Se pot observa deci foarte limpede adevăratele cauze care au dus la caterisirea lui (sentința a fost ridicată de sinodul patriarhal, prezidat de patriarhul ecumenic Athenagoras, la 8 martie 1966).
Asasinarea lui Antim
Anton Maria del Chiaro scria că a fost ridicat într-o noapte și pornit spre locul de surghiun, escortat de câțiva ostași turci.
Pe drum, aceștia l-au omorât și i-au aruncat trupul fie în râul Marița, care străbate Bulgaria și se varsă în Marea Egee, fie în afluentul acestuia, Tungea, undeva în apropierea orașului Enos (dincolo de Adrianopol).
Nu se cunoaște data exactă a uciderii lui. În orice caz, a avut loc după 22 septembrie 1716, căci la această dată el semna un document privitor la diferite datorii ale sale.
În felul acesta, a pierit luminatul și vrednicul Antim al Ungrovlahiei, ucis din porunca turcilor, ca și marele său binefăcător, Constantin Vodă Brâncoveanu.
„Nu plângeț, că n-au murit, ci doarme. Așa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Și așa zic și eu cătră înțelepțiia voastră, blagosloviților ascultători și cătră dumneata (curatele) și cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri și cu lacrămi vă întristați împreună, pentru această de bun neam și de cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.
Nu plângeți, că n-au murit, ci doarme. Fericitul ei sfârșit iaste adormire, iar nu moarte.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Proslăvirea ca sfânt
La câțiva ani după uciderea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedreapta caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul, care a fost reabilitat.
Sfântul Antim Ivireanul a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992).
Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 ca „an omagial al Sfântului Antim Ivireanul”, tipograf și om de cultură din secolul al XVIII-lea.
De origine georgiană, Antim Ivireanul este cel care a introdus prin tipăriturile sale, limba română în cultul Bisericii.
PF Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a slujit, la 27 septembrie 2016, Sfânta Liturghie pe Dealul Patriarhiei împreună cu Patriarhul Ioan al Antiohiei, aflat în vizită în România pentru a participa la manifestările dedicate Sfântului Antim Ivireanul.
Scrieri
Dintre cărțile tipărite sub îndrumarea Sf. Antim Ivireanul, cele mai remarcabile sunt:
- Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă)
- Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigorie Decapolitul (1692, limba română)
- Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, limba greacă),
- Liturghierul greco-arab (1701, prima carte tipărită cu caractere arabe din lume)
- Evanghelia (1697)
- Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698)
- Carte sau lumină (1699)
- Învățături creștinești (1700)
- Floarea darurilor (1701)
- Noul Testament (1703)
- Tomul bucuriei, (1705, limba greacă)
- Liturghierul și Evhologhionul (1706)
- Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței (1705, lucrare originală)
- Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710, lucrare originală)
- Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714, lucrare originală)
- Psaltirea (1710)
- Octoihul (1712)
- Liturghierul (1713)
- Evhologhionul (1713)
- Catavasierul (1714)
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Glasul al 3-lea:
Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori și învățători turmei tale și cu înțelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viața ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos, pe care roagă-L, Sfinte Părinte ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.
Condacul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Glasul al 3-lea:
Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, Părinte Ierarhe Antim, lauda arhiereilor Țării Românești, podoaba cărturarilor și dulce grăitor al înțelepciunii dumnezeiești în graiul românesc te-ai arătat. Lupta cea bună luptând și dreapta credință mărturisind, cu haină mucenicească preafrumos te-ai împodobit și împărăția lui Hristos ai dobândit. Pentru aceasta împreună cântăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Preafericite Părinte Antim.
Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei
Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi (cunoscut și ca Teodosie al Moldovei) a fost un mitropolit al Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, care a suferit mucenicia din mâinile tătarilor intrați pe teritoriul Moldovei într-o expediție de pradă.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 22 septembrie.
Sf. Ierarh Mc. Teodosie de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei (Secolul al XVII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Teodosie s-a născut în prima parte a secolului al XVII-lea, din părinți răzeși, în apropierea Mănăstirii Brazi (județul Vrancea).
Crescut cu evlavie și iubind slujbele bisericești, el intră ca frate la această mănăstire la vârsta de optsprezece ani.
Mai târziu fost tuns în monahism, cu metania la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți (azi jud. Suceava).
Iubitor de învățătură și evlavios, a fost ales ca episcop de Rădăuți în anul 1669.
În anul 1671 a fost rânduit apoi ca episcop de Roman până în anul 1674.
Pentru vrednicia lui și ca urmare a situației politice tulburi din țară, după plecarea în Polonia a mitropolitului Dosoftei, el este ales Mitropolit al Moldovei, după venirea pe tron a lui Dumitrașcu-Vodă Cantacuzino (nov. 1673-nov. 1675 și 1684-1685).
Dumitrașcu-Vodă urcase pe tron datorită promisiunii de a plăti sultanului o sumă foarte mare de bani și este adus în țară cu sprijinul tătarilor.
Ion Neculce, în Cronica Moldovei, îl descrie din această cauză ca pe o figură decăzută, întrucât, pentru a-și plăti datoriile față de Poartă, crește birurile, confiscând chiar și o parte din averile mănăstirilor; pe de altă parte, acesta ține cetele tătare în țară pe toată durata iernii anului 1684-1685, de teama unei invazii polone, însă tătarii pornesc o serie de expediții de jaf care îngrozesc întreaga țară.
A doua lui domnie avea să fie marcată de o teribilă foamete.
Mitropolitul Teodosie îl înfruntă pe domnitor, cerându-i să pună capăt jafurilor, însă, ca răspuns, domnitorul îl înlătură din scaunul mitropolitan și îl trimite sub pază la mănăstirea Sfântul Sava din Iași (unde rămâne, sub ocrotirea Patriarhului Ierusalimului).
Este eliberat de aici de mitropolitul Dosoftei, revenit pe scaunul mitropolitan, care îi îngăduie să se retragă la mănăstirea Brazi.
Aici ierarhul înalță o nouă biserică, cu hramul Sf. Gheorghe, stabilind și o nouă rânduială a slujbelor.
De asemenea, se mai îngrijește și de mănăstirea lui de metanie, Bogdana, îndemnându-l pe logofătul Solomon Bârlădeanu să o reconstruiască.
Înzestrează ambele mănăstiri cu mai multe moșii, cărora le lasă și o parte din averile sale; pentru restul averilor sale, hotărăște printr-un testament datând din anul 1691 ca acestea să fie cheltuite pentru întemeierea altor două mănăstiri.
Incursiunile de jaf ale tătarilor în Moldova continuă în toată această perioadă, lucru relatat și în cronica lui Neculce.
În timpul unei astfel de expediții, hoardele tătarilor ajung până la mănăstirea Brazi.
Aflându-l aici pe mitropolitul Teodosie, îl chinuie cumplit, încercând să-l facă să le dea odoarele mănăstirii și banii.
Acesta însă nu se învoiește să le dea, astfel că tătarii i-au tăiat capul, sfântul Teodosie primind astfel cununa muceniciei, la scurt timp după praznicul Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie).
Trupul lui a fost îngropat în biserica Sf. Gheorghe, ctitoria lui, însă cu vremea, din cauza cutremurelor din zona Vrancei, biserica avea să cadă în ruină.
Trupul sfântului a fost descoperit însă în chip minunat în anul 1842, în vremea stăreției la mănăstirea Brazi a ieroschimonahului Dimitrie.
Trupul sfântului este descoperit atunci când noul stareț pune să fie săpat propriul lui mormânt în cimitirul mănăstirii, în locul unde fusese biserica Sf. Gheorghe.
Groapa se surpă însă în fiecare zi, până când starețul însuși se hotărăște să vină să cerceteze pricina și, săpând iarăși, află în acest loc trupul Sfântului Teodosie, după cum povestește și Cuviosul Antipa de la Calapodești, care a fost de față la această descoperire minunată și care spune că moaștele Sf. Teodosie răspândeau o mireasmă plăcută.
Starețul pune ca sfântul să fie reînhumat în Peștera de Jos, în subteranele paraclisului „Învierea lui Lazăr”, unde se slujea pe atunci și Sf. Liturghie.
Capul sfântului a fost păstrat în altarul paraclisului, spre cinstirea lui de către monahi și credincioși; a rămas aici până la închiderea și demolarea mănăstirii de către regimul comunist, în anul 1959, când a fost pus din nou în mormânt.
Există mărturii atât din secolul al XIX-lea, cât și din secolul al XX-lea care atestă evlavia credincioșilor față de sfântul mucenic Teodosie.
Proslăvirea
După căderea regimului comunist în decembrie 1989, mănăstirea Brazi a fost redeschisă, ca mănăstire de maici.
Tot atunci s-a reluat și cinstirea sfântului Teodosie pe plan local, în așteptarea unei hotărâri a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Sfântul Sinod a proclamat solemn canonizarea Sf. Ier. Mc. Teodosie de la Brazi pe 5 octombrie 2003, sfântul având ca zi de pomenire data de 22 septembrie.
Sfintele moaște
Cercetările făcute în anii 2000 pe locul fostului paraclis, prin grija episcopului locului, PS Epifanie al Buzăului au dus la descoperirea moaștelor sfântului Teodosie.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat solemn canonizarea ca sfânt a sfințitului Teodosie, iar moaștele sale au fost așezate, spre cinstire, în biserica Mănăstirii Brazi.
O parte a moaștelor sfântului a fost trimisă și la mănăstirea de metanie a sfântului, Bogdana, iar din mai 2010, o părticică din moaștele sale a fost dăruită bisericii Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei 1), care a primit și hramul Sf. Teodosie de la Brazi.
Părți din moaștele Sf. Ierarh Teodosie de la Brazi se găsesc așadar astăzi:
-La Mănăstirea Brazi (jud. Vrancea)
- La mănăstirea Bogdana, împreună cu o parte din moaștele Sf. Leontie de la Rădăuți
- La biserica Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei I, str. Panselelor nr. 2).
Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie este astăzi cinstit în întreaga țară, dar mai ales pe plan local, în episcopia Buzăului și Vrancei și în zona Moldovei, unde și-a petrecut viața și a primit moartea mucenicească.
El este iubit pentru smerenia și răbdarea lui în suferință, pentru râvna și grija lui pentru biserici și mănăstiri și față de toți păstoriții lui, precum și pentru jertfa lui mucenicească.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei
Glasul 1
Prea lăudaților mucenici…
Arătatu-te-ai, Ierarhe Teodosie, sfeșnic pururea luminos și mare apărător al Bisericii lui Hristos. Strălucit-ai prin slujire și mucenicie, ca o jertfă preacurată, aducându-te Stăpânului tuturor; slăvim pomenirea ta, rugând pe Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă.
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei
Glasulul al 8-lea
Glasul cuvântului vieții a răsunat în Biserica lui Hristos, căci Păstorul ei s-a arătat bun chivernisitor al Tainelor lui Dumnezeu. Drept aceea, soborul arhiereilor și cetele călugărilor cântă într-un glas: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Teodosie, mucenice nebiruit al lui Hristos!”
Sfântul Mucenic Teodosie s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea în aproprierea Mănăstirii Brazi din părinți răzeși urmași de la Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
Părinții săi l-au dus la slujbele care se oficiau aici. La vârsta de 18 ani el a intrat ca frate la această mănăstire, iar metania de călugăr a primit-o la Mănăstirea Bogdana (azi în județul Bacău).
Fiind un monah evlavios și având și o inteligență deosebită, cunoscând Sfânta Scriptura și o parte din Scrierile Sfinților Părinți, a fost ales Episcop în anul 1669 la Rădăuți, unde mergea deseori la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, unde ardea permanent o candelă.
În anul 1671 a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului, unde a activat până în anul 1674, când pentru activitatea sa pastorală și pentru înalta sa spiritualitate, a fost ales Mitropolitul Moldovei, unde scaunul era vacant prin plecarea lui Dosoftei în Polonia.
Cronicarul Ion Neculce scrie în Cronica Moldovei că domnul Moldovei era Dumitrașcu Cantacuzino, una dintre cele mai decăzute figuri din istoria noastră.
El a adus pe tătari în Moldova pentru a sta cât mai mult pe tron, plătind un bir mare provenit nu numai din impozitele mari asupra moldovenilor, dar și din banii mănăstirilor (de la Mănăstirea Rascău luând toți galbenii).
„Mitropolitul Teodosie s-a dus la Domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino zicând: „Ce sunt acestea Măria Ta, au semeni lui Antihrist?”. Și domnul s-a mâniat și l-a scos din scaun cu necinste”, scrie cronicarul Ion Neculce și l-a închis la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași.
Când s-a întors din Polonia Mitropolitul Dosoftei l-a scos din închisoare și Mitropolitul Teodosie s-a retras la Mănăstirea Brazi, de care era legat sufletește de când a intrat ca frate la această mănăstire.
Cum a ajuns aici a ridicat o biserică frumoasă cu hramul Sfântului Gheorghe, introducând reguli cu slujbe monahale de zi și de noapte. A avut grijă și de Mănăstirea Bogdana, determinând pe logofătul Solomon Bârlădeanu de a ridica din temelie o nouă mănăstire.
A înzestrat aceste mănăstiri cu terenuri arabile, vii, pomi fructiferi, păduri și mori de apă. În vremea aceea era vornic de Vrancea Cronicarul Miron Costin și împreună au semnat multe documente ale vrâncenilor, urmași ai celor 7 feciori ai „babei Vrâncioaia”, cărora Sfântul Voievod Ștefan cel Mare le-a dat „ocine”, fiindcă „l-au slujit cu credință”.
În anul 1691 Mitropolitul Teodosie face o Diată în care scrie că a ridicat mai multe locașuri pe care le știe Dumnezeu și lasă toate donațiile pe care le-a primit de la credincioși pentru mănăstiri, ucenicului său, Diaconul Laurențiu, ca să mai facă două mănăstiri.
Cronicarul Ion Neculce scrie că în vremea aceea veneau tătarii ca lăcustele și jefuiau pe moldoveni de tot avutul lor.
Astfel, în anul 1694 o hoardă de tătari răzleți au pătruns în Mănăstirea Brazi și l-au chinuit cumplit pe Mitropolitul Teodosie ca să le dea odoarele și banii și pentru că el nu a voit să le dea, l-au ucis tăindu-i cinstitul său cap. Era după „Ziua Crucii”.
Monahii împreună cu credincioșii de prin satele vecine l-au înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe, care era ridicată de Mitropolitul Teodosie.
Din cauza cutremurelor din regiunea Vrancei, biserica ridicată de Mitropolitul Teodosie s-a ruinat.
Atunci Ieroschimonahul Dimitrie, starețul Mănăstirii Brazi, a dezgropat, în anul 1842, osemintele Mitropolitului Teodosie și le-au dus să fie reînhumate în Peștera de jos, ridicata de primii pustnici ai Mănăstirii Brazi, Teofilact și Sava, unde era și Paraclisul „Învierea lui Lazăr”, în care se oficia și Sfânta Liturghie.
În timpul în care soborul de preoți slujeau osemintele Sfântului Ierarh Teodosie, era acolo și Cuviosul Antipa (de la Calapodești), pe care noi îl sărbătorim la 10 ianuarie și el mărturisește: „M-am învrednicit a vedea aceste moaște, eu le-am atins și erau binemirositoare”.
Un egumen al Mănăstirii Brazi, Anton Dumbravă, care a fost și ajutor de stareț la Mănăstirea Neamț, scria că în anul 1857 se găsea tivda (capul) Sfântului Mucenic Teodosie la mare cinste, scoasă din mormânt la Mănăstirea Brazi.
Starețul de la Mănăstirea Brazi – Teodosie Filimon, care după anul 1959, când Mănăstirea Brazi a fost demolata de comuniști, a dat o declarație la Mănăstirea Cernica semnată de Preacuviosul stareț și cu ștampila Mănăstirii Cernica, în care scrie că „atât în timpul meu, cât și înainte de mine, monahii și credincioșii veneau de aprindeau lumânări și se rugau pentru împlinirea cererii lor la mormântul Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi”.
Viața Sfințitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte lăcașuri, smerenia sa, dragostea pentru buna rânduială a obștilor monahale, grija părintească față de păstoriții săi, răbdarea tuturor suferințelor și prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum și lucrarea lui încununată de jertfă martirică, au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptmăritorii creștini.
Sfântul Teodosie de la Brazi a fost în mod solemn proclamat sfânt la data de 5 octombrie 2003.
Pomenirea sa a fost stabilită pentru ziua de 22 septembrie.
cititi mai mult despre Sf. Ierarh Mc. Teodosie de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei (n. 1585 – d. 18 august 1657) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1632-1653.
Este considerat a fi unul dintre întemeietorii limbii române literare, îndeosebi prin Cazania sa.
A tradus și compus mai multe lucrări de spiritualitate. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 30 august.
Sub Varlaam s-a înființat prima tipografie din Moldova, în care au apărut primele cărți de conținut teologic în românește, s-a întrunit Sinodul de la Iași, care a cercetat „Mărturisirea Ortodoxă” a lui Petru Movilă, un alt sinod care a luat măsuri împotriva acțiunii prozelitiste dusă de calvinii din Transilvania, s-au ridicat biserici și mănăstiri, între care biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, în care au fost așezate moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, au fost ajutate cele patru Patriarhii ortodoxe și alte așezăminte bisericești din Răsărit.
Sf. Varlaam (pe numele de de mirean Vasile Moțoc) s-a născut în jurul anului 1580.
Provenea dintr-o familie de răzeși (din Borcești, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamț, după unele surse, sau din din Bolotești, județul Vrancea, după alte surse)
A intrat în monahism la schitul Zosim, pe valea pârâului Secu, unde a învățat greaca și slavona. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam.
Fiind un bun povățuitor, a ajuns pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii.
Pe lângă grijile gospodărești, egumenul Varlaam a avut și frumoase preocupări cărturărești.
Acum a tradus în românește lucrarea ascetică Scara sau Lepădătura Sfântului Ioan Scărarul (1618).
Datorită rodnicei sale activități cărturărești, cât și vieții sale îmbunătățite, a fost hirotesit arhimandrit.
Misiunea in Kiev și Rusia
A ajuns în curând unul dintre oamenii de încredere ai domnitorului Miron Barnovschi (1626-1629 și 1633). Acesta, împreună cu mitropolitul Anastasie Crimca, au încredințat arhimandritului Varlaam o misiune la Kiev și Moscova.
A plecat în decembrie 1628, fiind însoțit de câțiva dregători și călugări, precum și de mai mulți slujitori. Avea asupra lui mai multe scrisori de recomandare către țarul Mihail Fedorovici al Rusiei (1613-1645) și către patriarhul Filaret Nichitici al Moscovei, din partea lui Miron Barnovschi și a lui Anastasie Crimca, în care se arăta că este trimis în Rusia ca să cumpere icoane pentru mănăstirea Dragomirna și pentru alte două biserici ctitorite de domnul moldovean (la Bârnova și în Iași).
În drum spre Moscova, solia s-a oprit la Kiev, unde era egumen al Lavrei Pecerska fiul de domn român Petru Movilă. Varlaam i-a predat manuscrisul unui Octoih slavon de la Neamț, cerut de Petru Movilă în vederea tipăririi unei noi ediții slave, îndreptate (Octoihul a apărut la Lvov, în 1630, fiind închinat lui Miron Barnovschi și lui Petru Movilă: pe carte apar și stemele celor două țări românești, în care domnise tatăl său, Simion Movilă).
După o ședere de câteva zile, solia a pornit spre Moscova, primind acum și scrisori de recomandare către țar și patriarh din partea lui Petru Movilă și a mitropolitului Iov Boretki al Kievului.
Ajunși la Moscova, solii moldoveni au fost primiți în audiență de țar, la 4 martie 1629. Varlaam a comandat apoi mai multe icoane după modelul ales de el de doi zugravi din Moscova. A zăbovit în capitala Rusiei aproape un an, nefiind terminate icoanele.
Cu toate acestea, la 20 decembrie 1629 a plecat spre țară, dar fără icoane, căci patriarhul Filaret considera icoanele executate ca „necuvioase”, fapt pentru care n-a îngăduit ieșirea lor din țară. Le-a obținut Vasile Lupu, mult mai târziu, prin 1639.
Ajuns acasă, arhimandritul Varlaam a găsit lucrurile schimbate, căci Anastasie Crimca murise, iar scaunul domnesc fusese ocupat de Alexandru Coconul (1629-1630), înlocuit curând cu Moise Movilă (1630-1631).
Hirotonia întru arhiereu
S-a retras atunci la mănăstirea Secu. Nu peste mult timp, însă, a murit mitropolitul Atanasie (13 iulie 1632).
Frumoasele sale însușiri duhovnicești, cultura sa adâncă și strădaniile neobosite în slujba Bisericii și a țării au făcut pe arhimandritul Varlaam vrednic să fie ales în scaunul mitropolitan, trecându-se peste bătrânii episcopi de Roman, Rădăuți și Huși.
A fost hirotonit întru arhiereu în ziua de 23 septembrie 1632. Cu acest prilej, a rostit o cuvântare învățatul dascăl și predicator grec Meletie Syrigos (1586-1664), aflat pe atunci la Iași.
Primii ani de păstorire ai mitropolitului Varlaam au căzut în vremuri destul de tulburi, din pricina prea deselor schimbări de domni, dar a continuat apoi neîntreruptă în tot cursul domniei lui Vasile Lupu.
Activități ca mitropolit
Ca nou mitropolit, Varlaam a avut multe realizări, mai ales că reușește să-și atragă și sprijinul voievodului Vasile Lupu. Sprijinit și de Sf. Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reușește înființarea primei tipografii românești din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea “Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.
Faptul că în Moldova s-a înființat așa de târziu o tiparniță (aproape la un veac și jumătate după a lui Macarie în Țara Românească) poate fi explicat prin existența atâtor centre de caligrafiere a manuscriselor, îndeosebi în limba slavonă, care au împiedicat introducerea mai timpurie a tiparului.
A publicat în limba română scrierile Cazania, Cele șapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, etc.
Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.
În timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa și renumita biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai cunoscută a lui Vasile Lupu.
În anul 1641, în aceasta biserică, a adus moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.
S-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iași din 1642.
S-a îngrijit de construcția bisericii Sf. Trei Ierarhi din Iași, unde a așezat moaștele Sf. Parascheva.
A contribuit la înființarea Academiei Domnești de la Iași.
S-a retras la Mănăstirea Secu în 1653, unde a rămas până la moartea sa, în 1657.
Retragerea
În aprilie 1653, Vasile Vodă Lupu a pierdut scaunul domnesc, retrăgându-se spre Hotin.
Desigur, odată cu el a plecat și mitropolitul Varlaam, care i-a fost colaborator prețios în tot cursul domniei.
Din Letopisețul lui Miron Costin aflăm că noului domn Gheorghe Ștefan „i-au citit molitva de domnie Ghedeon episcopul de Huș, fiind mitropolitul Varlaam ieșit la munte, la mănăstirea Secul”.
Astfel, după o păstorire plină de fapte mari pentru țara și Biserica Moldovei, mitropolitul Varlaam se reîntoarcea în mănăstirea sa de metanie, de unde plecase în urmă cu 21 de ani.
A viețuit la Secu încă patru ani.
Este pomenit în mai multe acte ale vremii, interesându-se de starea materială a mănăstirii.
Și-a redactat în câteva rânduri testamentul, ultimul fiind din 18 august 1657.
Două din ele nu le-a putut iscăli „că au fost bolnav, fulgerat de mîini… ce unde-i trebuia punea pecetea”.
Probabil era paralizat.
Toate lucrurile agonisite în cursul vieții le lăsa mănăstirii Secu: sate, vii, prisăci, mori, case etc.
Pentru rude, rânduia să se dea doar patru boloboace de miere surorii sale Caterina (peste patru ani, ea însăși făcea o însemnată danie mănăstirii Secu).
Rânduia de asemenea ca niciun nepot să nu mai ceară nimic, căci „s-a îndurat” de ei fiind în viață.
La scurtă vreme după întocmirea diatei, mitropolitul Varlaam „s-a dus în casa cea de lut a moșilor săi”, după cuvântul său din „predoslovia” Cazaniei rămase de la el.
A fost îngropat în mormântul pe care și l-a pregătit singur, lângă zidul de miazăzi al bisericii mănăstirii Secu, spre strana dreaptă.
Data trecerii sale din viață nu mai a fost trecută pe lespedea de piatră de pe mormânt.
Biserica și colegiul de la Trei Ierarhi
Datorită sprijinului generos al lui Vasile Lupu, cultura, arta și, în general, viața bisericească au cunoscut o stare de înflorire, cum nu se mai întâlnise în Moldova din timpul lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș.
Mitropolitul Varlaam nu a fost un simplu martor al acestei vieți culturale-bisericești înfloritoare, ci el va fi îndemnat pe domn la săvârșirea unora din faptele sale.
Biserica Sfinții Trei Ierarhi
Între altele, Vasile Vodă Lupu a ctitorit minunata mănăstire Sfinții Trei Ierarhi din Iași, o capodoperă a artei moldovene, care „s-a sfințit cu mâna arhiepiscopului Varlaam”, la 6 mai 1639, după cum arată pisania slavonă așezată deasupra ușii de intrare.
Pictura a fost făcută de patru zugravi ruși, câțiva ani mai târziu.
Ea a devenit pentru un timp catedrală mitropolitană, căci mitropolitul Varlaam stătea mai mult la Iași decât la Suceava.
Pentru că Vasile Lupu plătise toate datoriile Patriarhiei ecumenice, Sinodul acesteia, în frunte cu ecumenicul Partenie I (1639-1644), a hotărât să dăruiască domnului moldovean moaștele Sfintei Parascheva, aflate pe atunci în Constantinopol.
În iunie 1641, moaștele, însoțite de trei mitropoliți greci, au fost aduse în Moldova.
La Galați, alaiul cu sfintele moaște a fost întâmpinat de Vasile Lupu, de episcopii Evloghie al Romanului și Gheorghe al Hușilor, înconjurați de o mare mulțime de preoți și credincioși.
În ziua de 13 iunie, au fost așezate în biserica mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi.
Colegiul de la Trei Ierarhi
În anul 1640, Vasile Lupu, desigur tot la îndemnul mitropolitului Varlaam, a pus bazele unui așezămint școlar la Iași, considerat ca „prima instituție cu elemente de învățământ superior din Moldova”, după modelul celui înființat la Kiev de Petru Movilă.
La început se pare că a funcționat în chiliile de la Trei Ierarhi, iar în 1641 Vasile Lupu a cumpărat o casă în apropiere.
Vasile Lupu a cerut de la Petru Movilă, mitropolitul Kievului, și dascăli învățați pentru școala sa.
Mitropolitul i-a trimis un grup de profesori (se pare că patru), în frunte cu Sofronie Pociațki, fost rector al școlii movilene din Kiev, care la Iași a primit mai multe însărcinări: profesor de retorică și rector, egumen la Trei Ierarhi și conducător al tipografiei.
Toți profesorii erau oameni cu aleasă pregătire umanistă, primită desigur la școlile din Polonia sau la Colegiul din Kiev.
N-ar fi exclus ca între profesorii de la Iași să se fi numărat și români, poate logofătul Eustratie, care va fi comentat cu elevii săi pravilele și obiceiurile pământului, și alții.
Între studiile predate în acest Colegiu se numărau: cele „șapte arte liberale”, obișnuite în școlile medievale: gramatica, retorica, dialectica (artes sermonicales), aritmetica, geometria, astronomia și muzica (artes reales), la care se adăugau: teologia, filozofia și dreptul.
Se învățau și limbile latină, greacă, slavonă, ca limbi culte și de circulație oficială, dar și limba română, pe care o cunoșteau elevii (în însemnările de călătorie ale lui Pavel de Alep se spunea că Vasile Lupu a înființat „un mare colegiu românesc”).
Dintr-un act mai târziu, aflăm că Vasile Lupu a dăruit mănăstirii trei sate din ținutul Roman pentru întreținerea profesorilor.
După 1646, acest grup de profesori veniți de la Kiev, în frunte cu Sofronie Pociațki, a fost înlăturat.
Conducerea școlii a trecut în mâinile unor profesori greci.
Locul limbii latine a fost luat de limba greacă, iar orientarea umanistă a dascălilor kieveni a fost schimbată cu una tradiționalistă, ortodoxă.
Școala a dăinuit timp îndelungat, devenind, cu timpul, Academie, dar cu dascăli greci, până la începutul secolului al XIX-lea (între profesorii ei de mai târziu, amintim pe Teodor Trapezuntul, Ieremia Cacavelas etc.).
Se presupune că între elevii acestei școli s-au numărat și marii cărturari moldoveni Nicolae Milescu Spătărul și mitropolitul Dosoftei.
Legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe
Tot în incinta mănăstirii Trei Ierarhi din Iași s-au ținut lucrările Sinodului din 1642, care a aprobat „Mărturisirea Ortodoxă”, întocmită de mitropolitul Petru Movila al Kievului.
Desigur, rolul principal în pregătirea lucrărilor sinodului a revenit mitropolitului Varlaam, în calitate de cârmuitor al Bisericii din Moldova.
În 1645, mitropolitul Varlaam a avut prilejul să primească, la Iași, pe mitropolitul Petru Movila al Kievului, de care se simțea legat sufletește, fiind amândoi oameni de carte și apărători ai Ortodoxiei împotriva prozelitismului altor culte.
În același an, la 2 iunie, mitropolitul Varlaam, cu sufraganii săi și cu egumenii marilor mănăstiri moldovene au dat o scrisoare de recomandare către țarul Rusiei fostului mitropolit al românilor ardeleni, Ilie Iorest, înlăturat din scaun de cârmuitorii calvini din Transilvania.
Mitropolitul Varlaam a hirotonit câțiva ierarhi străini.
De pildă, la 23 martie 1645, a hirotonit întru arhiereu pe ieromonahul Paisie, egumenul mănăstirii Galata, ales prin străduința lui Vasile Lupu – patriarh al Ierusalimului.
Se pare că tot el a hirotonit și pe unii dintre episcopii ortodocși – ruteni sau români – din Muncaci și din Maramureș.
În ultimele luni de păstorire a primit, la Iași, vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, însoțit de fiul său, arhidiaconul Pavel de Alep.
Este de reamintit un fapt neîntâlnit în istoria Bisericii românești legat de mitropolitul Varlaam.
În anul 1639, patriarhul Chiril Contaris, rivalul și urmașul în scaun al lui Chiril Lucaris, a fost sugrumat, din ordinul autorităților turcești. Între cei trei candidați canonici, găsiți vrednici pentru ocuparea scaunului patriarhal vacant, se număra și mitropolitul Varlaam al Moldovei.
Ceilalți doi erau mitropoliții Partenie al Adrianopolului (care a și fost ales) și Porfirie al Niceii.
Deși Varlaam a rămas să conducă mai departe Biserica din Moldova – lucru mult mai folositor pentru ea –, totuși trecerea sa printre candidații la scaunul ecumenic arată nu numai prestigiul la care a ajuns țara și Biserica Moldovei sub Vasile Lupu, dar și prețuirea de care se bucura Varlaam în tot Răsăritul ortodox.
Proslăvirea
La propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, rânduindu-i ca dată de prăznuire ziua de 30 august.
Proclamarea oficială a canonizării lui a avut loc pe 29 august 2007, la Mănăstirea Secu.
Opera
Cazania sau Cartea românească de învățătură de la prăvilele împărătești
Cazania lui Varlaam (Cartea românească de înţelepciune) este cea mai relevantă lucrare a sa pe care o finalizează în 1637. “Cazania” lui Varlaam contine primele versuri în limba română, intitulate “Stihuri în stema domniei Moldovei“. Reuşeşte să o tipăreacă abia în 1643 la Iaşi la “tiparul domnesc“.
Considerată de Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții. Cazania are două părți:
- partea I cuprinde extrase din Evanghelie și comentariul lor pentru 32 de duminici;
- partea a II-a povestește viețile sfinților, ordonate calendaristic, de la Simion Stîlpnicul (1 septembrie) pînă la Tăierea capului Sfîntului Ioan (29 august).
Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei: frumusețea limbii utilizate -vorbește pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri, arta povestirii -este primul nostru povestitor, înfățișînd țărănește chestiunile teologice.
Cartea românească de învăţătură (Cazania) a Mitropolitului Moldovei Varlaam, opera sa de vîrf, este apreciată drept capodopără a literaturii române din prima jumătate a sec. XVII. Cunoscutul istoric literar George Ivaşcu, referindu-se la această operă, arată: “Cartea românească de învăţătură… deţine în cultura română un loc analog “Bibliei” lui Luther în cultura germană. Ea este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la formarea limbii literare, atît prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a reuşit cel dintîi să emancipeze limba română de originalele slavone, creînd pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cît şi prin răspîndirea extraordinară ce a cunoscut-o…“.
Jitiile(biografiile de asceți și martiri) oferă cititorului materialul din care se inspirau și pictorii populari. Unele sunt adevărate basme, care au mișcat imaginația multor ascultători.
Sfîntul Nicolae, auzind că un tată sărac vrea să-și împingă fetele spre prostituție, aruncă pe geamul casei câte o năframă cu 300 de galbeni pentru fiecare fecioară.
Sfîntul mucenic Tiron caută într-o pădure un balaur și negăsindu-l se culcă sub un copac. Este trezit de o „muiere giupîneasă” care-i spune unde se pitea fiara.
Fonetismele arhaice și regionale – elementele de sintaxă arhaică, ca dovezi despre evoluția limbii: „dirept acela loc”.
Varlaam participă la publicarea în 1644 a “Predisloviei” şi a altei tipărituri “Şapte taine bisericeşti” în tălmăcirea lui Eustratie Logofătul.
În 1645 vede lumina tiparului o altă carte “Răspunsul împotriva catihismului calvinesc” fiind un fel de mărturisire ortodoxă din Moldova pentru românii din Transilvania. Opera este un pamflet conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism și de pericolul deznaționalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.
Prin activitatea sa de mare prelat şi de cărturar Mitropolitul Varlaam a apărat biserica ortodoxă din ţările române de curentele reformatoare. Prin cărţile sale şi prin activitatea sa de Mitropolit al Moldovei Varlaam a făcut un mare pas în trecerea la limba română în biserică. În multe biblioteci, arhive, mănăstiri şi biserici din România, Republica Moldova, Rusia şi alte ţări se păstrează cărţi tipărite şi manuscrise, obiecte de cult şi veşminte care au aparţinut celebrului cărturar.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei
Glasul 1:
Vrednic slujitor al lui Hristos și înțelept apărător al dreptei credințe, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva și credincios luminător al neamului românesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roagă pe Hristos-Dumnezeu să ocrotească și să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei
Glasulul al 8-lea
Cu dumnezeieștile învățături strălucind, Părinte Sfinte, ai păstorit Biserica neamului tău și ai tâlcuit Evanghelia lui Hristos. Pentru aceasta, te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Varlaam, ca un mare apărător al dreptei credințe.
Viața Sfântului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei
Varlaam al Moldovei (1585 – 1657) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaș, Miron Barnovschi, Moise Movilă și Vasile Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeși, care se numea Moțoc, din Borcești, sat dis părut situat lângă Târgu-Neamț, Mi tro poli tul Varlaam s-a născut în jurul anului 1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinerețe și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte și limbile slavonă și greacă. Pe aceeași vatră, Vornicul Nestor Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit în 1602 Mănăstirea Secu în care a început să func ționeze și o școală. Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povățuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuvio sul Varlaam s-a adâncit în tainele cărților, traducând Scara (Leastvița) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Apoi, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit. Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev și Moscova în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dra gomirna și Bârnova și pentru biserica ctitorită de domnitor în Iași. Săvârșind aceasta, Varlaam s-a întors în țară, dar primind vestea morții Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea a înlăturării dom nului Miron Barnovschi, s-a retras la Mănăstirea Secu.
În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaș, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veșnice și a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, Neamț.
Noul Mitropolit unea învățătura cu rugăciunea și cuvântul înțelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învățatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea bine credinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit și de Sfân tul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a în fiin țat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași. Înțelept apărător al dreptei credințe și al unității Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iași din anul 1642, care a îndreptat și aprobat Mărturisirea de credință alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului și credincioșilor ortodocși o călăuză în lupta lor îm potriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiție a Bisericii.
Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era prețuit atât în țară, cât și în afara ei. Astfel, pentru evlavia și înțelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Con stan tinopolului. Ca un păstor bun și harnic, Mitropolitul a tipărit la Iași mai multe cărți de slujbă și de apărare a credinței ortodoxe, și anume: Cazania, Cele șapte taine, Răspunsul împotriva catehismu lui calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu și altele.
Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învă țătură la duminicile de peste an, la praznice împărătești și la sfinți mari (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi românești.
Ea s-a răspândit în toate provinciile românești, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget și credință pe românii locuind de o parte și de alta a munților Carpați. În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Mol dovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfințită în anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori și binevestea Evan ghelia lui Hristos cu râvnă și înțelepciune. În anul 1641, în această biserică, evlaviosul Mitropolit Varlaam a așezat moaștele
Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoștință pentru ajuto rul oferit de el aces teia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult în rândurile credincioșilor cin stirea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pentru a întări credința orto doxă și a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iași, în anul 1640, prima școală de grad înalt din Moldova, după modelul Acade miei duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul așeză mânt de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă și română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași, având la început și profesori trimiși de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu și-a uitat patria sa, Moldova. După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturisește cronicarul Miron Costin.
Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în ru găciune și în viețuire sfântă, strămutându-se la veșnicele locașuri către sfârșitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieții sale le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.
Pentru râvna sa în apărarea dreptei credințe, pentru viețuirea sa sfântă și pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi.
Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, Episcopul Romanului (†1685)
Sfântul Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu este un cuvios călugăr și ierarh al Bisericii Moldovei care a trăit în veacul al XVII-lea, fiind contemporan și apropiat mitropoliților Varlaam și Dosoftei.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 30 august.
Ioan de la Râșca și Secu (†1685)- foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Cuviosul Ioan s-a născut în ținutul Vrancei (pe atunci numit ținutul Putnei), din neam de răzeși, din binecredincioșii părinți Gheorghe și Anastasia. Din tinerețe a dorit viață călugărească.
Rudenia sa, Varlaam Moțoc, viitorul mitropolit al Moldovei, își petrecea viața călugărească în osteneli sfinte la Mănăstirea Secu.
Aflând de râvna și dorința tânărului, l-a dus în obștea Mănăstirii Râșca, rectitorită de vornicul Costea Băcioc, prietenul apropiat al lui Varlaam.
Aici, la Râșca, tânărul vrâncean a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.
În anul 1632, Varlaam ajunge mitropolit al Moldovei, iar după câțiva ani îl mută pe călugărul Ioan de la Mănăstirea Râșca la Mănăstirea Secu, dându-i chilia, cărțile și lucrurile pe care mitropolitul le păstra în mănăstirea sa de metanie.
Ioan, care viețuise la Râșca aproximativ 18 ani, nu a uitat niciodată mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii și urmașii numindu-l „Ioan de Râșca”.
La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nechifor și Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului – azi Mănăstirea Sihăstria -, și apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.
În anul 1641, Domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de Mitropolitul Varlaam, înființează în Cetatea Neamțului o mică mănăstire, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae.
În Cetate se adăposteau, în vremuri de restriște, familia domnitorului și alte familii boierești din Moldova.
Aici era adăpostit și tezaurul țării.
De aceea, Mitropolitul Varlaam a așezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe omul său de încredere și rudenia sa, Ioan „de la Râșca” de la Mănăstirea Secu, smerit călugăr, mare rugător și postitor.
Ioan a fost egumen la Mănăstirea din Cetatea Neamțului până în anul 1665.
El a botezat-o în 1650, pe fiica lui Joldea, armașul cetății, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, căreia i-a și fost duhovnic și îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viața monahală.
În toți acești ani, el a povățuit cu blândețe pe străjerii Cetății, săvârșind și pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul Cetății, renovat de Vasile Voievod, fie în bisericuța metocului Cetății din satul străjerilor, ctitorită de același milostiv Domnitor și care avea patron tot pe Sf. Nicolae.
În cele din urmă zile ale Mitropolitului Varlaam, egumenul Ioan din Cetate se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorințe și povețe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a așezat în mormântul de lângă zidul bisericii.
În anul 1666, Mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a așezat, pentru un an de zile, egumen la Mănăstirea Secu.
Unul dintre viețuitorii acestei mănăstiri, Arhimandritul Dionisie Udișteanu, îl descrie pe egumenul Ioan astfel:
„… ucenic al Mitropolitului Varlaam, bun cunoscător al limbii slavone, foarte smerit, având o viață pilduitoare și cu realizări mari în activitatea sa”.
În anul 1667, Ioan este ales, hirotonit și instalat episcop al Hușilor, Episcopie ce purta grijă de credincioșii din Țara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului.
Aici, Ioan a păstorit timp de șapte ani, în vremuri grele, când turcii și tătarii prădau, deseori, aceste locuri.
Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere.
Era foarte îndrăgit și respectat de ceilalți ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câțiva ani mitropolit al Moldovei.
Din anul 1674 și până la fericita sa mutare la Domnul, în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului, înființată de primii voievozi Mușatini ai Moldovei.
Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de arhiepiscop sau chiar de mitropolit al Țării de Jos.
Și aici, marele ierarh Ioan a dus o viață pilduitoare. Un Pateric al sfinților din Moldova-România, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel:
„Și tot în anii aceștia și preasfințitul arhiepiscop Ioan au îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele și sfintele sale nevoințe. El mai întâi din tânără vârstă au îmbrățișat orânduiala monahicească … și petrecând viață sfântă și plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-au rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăși întru neîncetate nevoinți și întru înalte bunătăți strălucind minunat! Și petrecând cu smerenie adâncă, s-au mutat la vecinica odihnă”.
Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puțina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ținutul său natal.
La săvârșirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moțoc din Odobești.
Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzărești, pustiită de slujitorii domnești ai lui Matei Vodă Basarab și părăsită de călugări.
Episcopul Ioan a găsit de cuviință ca la această mănăstire să așeze pe ucenica sa Teodora de la Cetatea Neamțului, împreună cu alte câteva călugărițe.
Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea și liniștea călugărițelor, ajutându-le totodată cu cele necesare traiului.
Adânc impresionat de viața curată și alesele nevoințe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa „Viața și petrecerea sfinților”, îl numește arhiepiscopul cel sfânt și minunat.
Înainte de moarte, Ioan a lăsat mitropolitului său puținele bunuri pe care le avea.
În anul 1685 fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalți ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire și l-au așezat în mormântul de lângă biserica mare a Mănăstirii Secu.
Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă și astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale.
Teodora, după ce și-a condus duhovnicul pe drumul spre veșnicie, s-a retras în singurătate în Munții Sihlei, urmând pilda vieții duhovnicescului său părinte.
Proslăvirea
Simțind sfințenia vieții și ajutorul rugăciunilor sale, credincioșii din Moldova au dat cinstire cuvenită de sfânt cuviosului ierarh Ioan „de Râșca”.
Luând în considerare viața de sfințenie și cinstirea de care s-a bucurat încă din viață ierarhul Ioan al Romanului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților în data de 7 martie 2008, având zi de pomenire la 30 august, împreună cu Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei.
Programul liturgic închinat Sfântului Cuvios Ioan și Sfântului Ierarh Varlaam va începe pe 29 august, la ora 18:00, cu slujba de Priveghere.
A doua zi, pe 30 august, acesta va continua cu Acatistul Sfântului Ierarh Ioan de la Râșca și Secu.
La 9:30 va începe Sfânta Liturghie oficiată de IPS, iar de la 11:30 va avea loc proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu.
„Iată că pe 30 august, un alt sfânt nemțean va fi în atenția Bisericii din Moldova.
Este un moment deosebit din viața Mănăstirii Secu și a Mănăstirii Râșca, pentru că iată se adaugă încă un rugător în fața lui Dumnezeu pentru noi,
Sfântul Cuvios Ierarh Ioan, și, de aceea, îi invităm pe toți credincioșii, pe toți pelerinii din împrejurimi să participe la acest eveniment, pentru că sfântul nu se roagă doar pentru Mănăstirea Secu și viețuitorii ei, ci se roagă pentru toți credincioșii din Moldova și din toată țara“,
a declarat consilierul Sectorului Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Iașilor, pr. Mihai Vizitiu.
Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu a avut loc în anul 2008, pe 5 iunie, la Mănăstirea Neamț, de Înălțarea Domnului, alături de alți opt cuvioși care au trăit și s-au nevoit în rugăciune și jertfă în ținuturile Neamțului.
Proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh Ioan de la Râșca și Secu a avut loc sâmbătă 30 august 2008 la Mănăstirea Secu de către Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei, alături de alți ierarhi ai Sfântului Sinod.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Ioan de la Râşca şi Secu, Arhiepiscopul Romanului
Glasul al 4-lea
Ucenic preaales al Sfinţilor Mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, prin rânduiala lui Dumnezeu ai fost, Ierarh Sfânt şi minunat, Episcop al Huşilor şi Arhiepiscop al Romanului. Păzind dreapta credinţă, ai păstorit turma lui Hristos şi, în sfinţenie vieţuind, ai binecuvântat sfintele mănăstiri Râşca şi Secu. Sfinte Ierarhe Ioane, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
John Locke (n. 29 august 1632, Wrington, North Somerset, Anglia, Regatul Unit – d. 28 octombrie 1704, High Laver, Epping Forest, Anglia, Regatul Unit) a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate și epistemologie.
Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne.
În câmpul cunoașterii, el este întemeietorul empirismului.
Fără a fi inițiat în gândirea empiristă modernă, asemenea lui Thomas Hobbes și Francis Bacon, intelectualul englez a devenit reprezentantul ei când este vorba de disputa empirism-raționalism.
Istoria filosofiei se referă în primul rând la John Lock și René Descartes, personalități tutelare ale celor două curente antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.
Mai puțin cunoscut și comentat este rolul său în domeniul filosofiei limbajului.
Acesta poate fi considerat inițiatorul paradigmei moderne a limbajului-instrument de organizare a experienței, și implicit de decupare ontologică a lumii, viziune instrumentalistă.
Ideea de bază este că fiecare limbă sau sistem conceptual nu este altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum ea, în sine însăși, rămâne inaccesibilă.
John Locke (1632 – 1704) – portret din 1697 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Biografie
S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie.
În anul 1665 este secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, două luni. Întors de la Cleve în Anglia, cunoaște un an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrietenește și în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe acela de educator. Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke.
Împărtășind împreună cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar și atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar, cât și atunci când a fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury și când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda, în urma conflictului cu regele, unde trăiește luându-și diferite nume și schimbând orașele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la 1689, când se urcă pe tronul Angliei Wilhelm de Orania.
Întorcându-se în patrie, el este numit mai întâi “Commissioner of appeals” iar apoi “Commissioner of trade and plantages”. John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704.
Influențe
Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria cunoașterii. Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului omenesc), 1689-1690.
Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială.
După el, mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula rasa): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri.
Locke a făcut totuși unele concesii idealismului, admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv.
Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu simțurile și rolul ei activ.
Trăsăturile mecaniste ale gnoseologiei lui Locke, potrivit căreia rațiunea nu face decât să combine și să separe ideile simple furnizate de simțuri, l-au determinat pe Engels să-l considere, alături de Bacon, drept întemeietor al metodei metafizice în filosofia modernă.
A fost unul din întemeietorii deismului.
Datorită contradicțiilor sale, filosofia lui Locke a slujit drept punct de plecare atât materialismului secolului al XVIII-lea cât și idealismului subiectiv a lui Berkeley.
Prin lucrarea sa Câteva păreri asupra educației (1693), care a înrâurit puternic dezvoltarea pedagogiei în secolele XVIII-XIX, Locke a preconizat educarea în familie a unui gentleman de tip nou, purtător activ al spiritului întreprinzător burghez.
Ideolog al compromisului încheiat între burghezie și nobilime după revoluția engleză din secolul al XVII-lea, Locke a fost un partizan al monarhiei constituționale.
John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență.
Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii.
El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o “cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului”.
În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară raționalismului.
Idei înnăscute
Teoria ideilor înnăscute este o teorie gnoseologică idealistă potrivit căreia în conștiința omului ar exista de la naștere, independent de experiență, anumite idei (ex. ideea de număr, de mișcare, de întindere).
Teoria ideilor înnăscute a fost susținută sub diferite forme de Platon, Descartes, Leibniz și de alți filosofi.
Ea a fost criticată de pe pozițiile senzualismului materialist de Locke, Condillac ș.a.
Materialismul dialectic respinge teoria ideilor înnăscute, arătând că izvorul tuturor cunoștințelor noastre sunt senzațiile și percepțiile, care reflectă lumea obiectivă.
Locke spune că nu există idei și principii înnăscute.
Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se naște omul.
Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții.
Intelectul, prin urmare, nu posedă originar și nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează simțurile. Intelectul este activ dar nu este creator.
Două sunt izvoarele din care provin cunoștințele noastre.
Avem pe de o parte percepțiile care ne pun în contact cu obiectele externe, pe care Locke le numește senzații (sensations), iar pe de altă parte avem percepțiile care ne relevează ceea ce se petrece în conștiința noastră și pe care Locke le numește reflexii (reflections).
Avem deci o experiență externă și una internă.
Locke ține să sublinieze că experiența externă este aceea care se produce întâi și că după aceasta ia naștere și experiența internă.
Teoria politică
În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă.
Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară.
Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea.
Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.
Alte teorii
În pedagogie, Locke recomandă să se deștepte în copil dispozițiile naturale, să se țină seama de individualitatea lui, să se predea un învățământ intuitiv, să fie pregătit pentru muncă printr-o activitate plăcută.
Contribuții interesante a adus Locke și în domeniul moralei.
Scrisoare de Toleranță
Concluzia lucrării Scrisoare despre Toleranță este aceea că toleranța promovează ordinea civilă și armonia prin aceea că face ca termenii participării la o biserică să fie cât se poate de permisivi.
Este responsabilitatea magistratului suveran să reglementeze o practică religioasă în scopul asigurării păcii, siguranței și securității întregii societăți.
Amestecarea în convingerile religioase ale indivizilor este absurdă și nedreaptă.
Suveranul trebuie să știe cum să-și folosească dreptul de a dispune.
În acest cadru, supușii trebuie să se supun pasiv (nu pot decide împotrivă poruncilor conducătorului).
Locke însă delimitează o zona în care supunerea pasivă este imposibilă: convingerile unui om nu se pot supune autorității și nicio ființă umană nu-și abandonează credința la ordinul altei ființe.
Fiecare este pe deplin responsabil pentru convingerile sale și va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi.
Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul divinității.
Credințe religioase
Unii intelectuali au considerat credințele sale politice ca fiind derivate din cele religioase.
Locke avea o credință calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflections (1695) acesta îmbrățișa nu doar idei socinianiste cu privire la toleranță, ci și ideea negării preexistenței lui Hristos.
Totuși, Wainwright (1987) notează că în scrierile postume Paraphrase (1707) interpretarea lui Locke a versetului Efeseni 1:10 este marcată diferit față de unii socinianisti precum Biddle, și poate indica faptul că acesta a adoptat o poziție ariană spre sfârșitul vieții.
Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de socinianism, arianism și deism.
Dar nu a negat existența răului.
Omul este capabil să provoace războaie nedrepte și să comită crime. Criminalii trebuie pedepsiți, chiar cu însăși pedeapsa capitală.
Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator.
A continuat să fie inspirat de către Scripturi.
Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor biblice.
Locke era convins că întregul manuscript era în corelație cu natura rațională (The Reasonableness of Christianity, 1695).
Deși era un susținător al toleranței, acesta a persuadat autoritățile să nu tolereze ateismul, deoarece credea că negarea existenței lui Dumnezeu ar distruge ordinea socială și ar conduce la haos.
Inclusiv toate filozofiile ateiste și toate încercările de a deduce legea naturală sau morala din premise pur seculare, de exemplu „ autonomia sau demnitatea omului”.
Din perspectiva lockeana, argumentul cosmologic era valid și demonstra existența lui Dumnezeu.
Orientările politice erau bazate pe un set particular de asumpții creștin protestante.
Conceptul său de om a fost întemeiat pe credința în geneză.
Am fost „trimiși în lume sub poruncile lui Dumnezeu, suntem proprietatea sa, creație a sa, și nu plăcerea altcuiva”.
Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo Grotius și Samuel Pufendorf, Locke a echivalat legea naturală cu revelația biblică, ambele având în viziunea sa origini divine și fără să existe o relație de contradicție între ele.
„Ca filosof, Locke a fost foarte interesat de doctrina creștină, și în lucrarea Reasonableness a insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înțelege detaliile legii naturale fără învățăturile și exemplul lui Iisus”.
Acesta a derivat conceptele sale politice fundamentale din texte biblice, în particular din Geneza 1 și 2, Decalog (Exodul 20), Regula de aur (Matei 7:12), învățăturile lui Iisus (de exemplu: doctrina carității, Matei 19:19) și scrisorile apostolului Paul.
Decalogul (Cele zece porunci) pune viața unui individ, reputația sa (exemplu: demnitatea și onoarea) și proprietatea sub protecția lui Dumnezeu.
Libertatea este un alt subiect important în Vechiul Testament.
De exemplu, acțiunile divinității în cadrul eliberării israeliților din sclavia egipteană în prologul Decalogului (Exodul 20:2).
Mai mult, Locke a derivat însăși egalitatea umană, inclusiv egalitatea sexelor (Adam și Eva) din Geneza 1:26-28, punctul originar al doctrinei teologice Imago Dei.
Pentru Locke, una dintre consecințele principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și liberi, iar guvernul avea nevoie de consimțământul celor guvernați.
Doar când Locke a derivat aspectele fundamentale ale propriilor concepte de om și etică din textele biblice – viață, egalitate, proprietate privată etc. – a examinat în calitate de filosof care repercusiuni au fost identice cu cele anterior menționate.
Inspirați de Locke, Declarația de Independență a întemeiat drepturile omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt creați egali, (…) ei au anumite drepturi înnăscute inalienabile, (…) viața, libertatea și căutarea fericirii”.
Doctrina lui Locke privitoare la necesitatea guvernanților de a cere consimțământul celor guvernați face parte și ea din Declarația de Independență.
Moștenirea
Este considerat precursorul major al numeroase principii politice care alcătuiesc fundamentul vieții occidentale moderne.
Opțiunile politice lockeene au devenit ingredientele centrale a ceea ce lumea occidentală modernă consideră a fi normalitatea politică și socială, normalitatea vieții umane civilizate.
Probabil cea mai importantă idee este aceea a subordonării statului (guvernământului) față de societatea civilă, față de cei conduși.
Realizând că întreaga putere legislativă este delegată conducerii de către indivizii ce se supun ei, și că, deși legislativul constituie puterea supremă în stat, oamenii au dreptul de a înlătura sau schimba legislativul, John Locke inaugurează ideea modernă a supremației societății civile față de stat.
Acesta denunță autoritarismul politic și subordonarea excesivă față de puterea politică.
Acesta a inspirat și mișcarea liberalismului modern, ideea că statul este mandat de cetățeni cu sarcini bine precizate preconizează principiul statului minimal.
Se conturează acea mentalitate că statul trebuie să fie în slujbă cetățeanului și nu invers.
Locke a insistat asupra mandatului politic limitat; asupra principiului subordonării acțiunii politice față de interesele civice.
A mai adus contribuții și în cadrul problemei controlului și dispersării puterii (problema nici azi rezolvată complet), respectiv principiul democratic al majorității (decizia aparține majorității).
De asemenea, implicarea sa în constituirea teoriei statului de drept și a supremației legii, insistând de mai multe ori că o comunitate trebuie să se conducă după legi stabile, cunoscute, toată lumea fiind supusă ei.
Locke a inspirat toleranța modernă (ideea tăcerii legii: acolo unde legea tace totul este permis, căci ceea ce nu este interzis trebuie să rămână permis) și ideea separării sferei publice de sfera privată, în care statul să nu se amestece.
A promovat și egalitatea politică și juridică între cetățeni.
