Articole

Sfânta Cuvioasă Muceniţă Eugenia (180/183 – 258/262)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

24 decembrie 202

 

Eugenia din Roma

Sfânta Eugenia (n. 180 d.Hr., Roma, Roma Antică – d. 258 d.Hr., Roma, Roma Antică) a fost o martiră romană creștină timpurie, care este sărbătorită pe 25 decembrie în Biserica Romano-Catolică, pe 24 decembrie (6 ianuarie, de credincioșii pe stil vechi) în Biserica Ortodoxă Răsăriteană și pe 23 ianuarie în Biserica Apostolică Armeană. Povestea vieții ei este inclusă în Legenda aurea.

 

Legendă

Eugenia s-a născut, conform tradiției, la Roma în secolul al III-lea într-o familie arisocratică. Tatăl ei, Filip, a fost numit prefect al cetății Alexandria și guvernator al provinciei Egipt. A dobândit o educație aleasă și urma să fie dată de soție unui tânăr aristocrat roman.

A intrat în contact cu scrierile teologice ale Sfântului Apostol Pavel și s-a convertit la creștinism, în timpul persecuției anticreștine a împăratului Valerian (253-259). A fugit de acasă și după ce și-a tuns părul și s-a îmbrăcat în haine bărbătești a intrat într-o mănăstire creștină, împreună cu slujitorii fameni Protan și Iachint, pretinzând că este famen (eunuc) și că se numește Eugeniu.

Acolo a fost botezată de Helenus, episcop de Heliopolis. „Tânărul” Eugeniu a dus o viață ascetică la mănăstire și a fost foarte apreciat pentru virtuțile creștine dovedite, iar astfel, la moartea egumenului, călugării l-au ales ca stareț.

Faima virtuților egumenului „Eugeniu” au devenit cunoscute în zona Alexandriei, iar numeroși creștini au început să vină la mănăstire pentru a primi sfaturi și ajutor. Potrivit tradiției, o femeie pe nume Melantia care a fost vindecată de o boală s-a îndrăgostit de „egumen” și, fiindu-i refuzate avansurile sexuale, l-a denunțat pe „Eugeniu” că a încercat să o necinstească.

Ca urmare, Eugenia a fost arestată și întemnițată, urmând a fi judecată chiar de tatăl ei. Identitatea ei feminină a fost dezvăluită în cursul cercetărilor, iar tatăl ei a eliberat-o din închisoare. Prefectul Filip s-a convertit la creștinism și a fost ales curând episcop al Alexandriei, fiind ulterior executat de noul prefect din ordinul împăratului.

După moartea tatălui, Eugenia și familia ei s-au întors la Roma, unde ea a convertit la creștinism multe fecioare. Vestea acestor convertiri a fost aflată de împărat, care a dispus arestarea și executarea creștinilor. Protan și Iachint au fost decapitați pe 11 septembrie 258. Potrivit legendei, Hristos i-a apărut în vis Eugeniei și i-a spus că va muri în sărbătoarea Nașterii Domnului. Ea a fost decapitată pe 25 decembrie 258.

 

Moaștele Sfintei Eugenia

Într-un mic sat numit Santa Eugénia din nordul Portugaliei există o biserică în care se află o icoană a Sfintei Eugenia, îmbrăcată în veșmintele bărbătești din epoca romană. O legendă locală afirmă că Sfântă Eugenia a trecut prin satul Moure din această zonă pe un drum roman aflat în apropiere. Există, de asemenea, un mormânt datând din anul 1000 d.Hr. pe un deal din orașul portughez Barcelos, pe care scrie că este „mormântul Sfintei Eugenia”.

Este posibil ca acest mormânt să fie mormântul Sfintei Eugenia. Moaștele unor sfinți au fost transportate de călugări în Evul Mediu de la Roma către zonele îndepărtate ale Europei. Patrick J. Geary, în lucrarea sa Furta Sacra, afirmă că „în 5 aprilie 838 un călugăr pe nume Felix a apărut la Fulda cu relicvele sfinților Corneliu, Calixt, Agapet, Gheorghe, Vincențiu, Maxim, Cecilia, Eugenia, Digna, Emerita și Columbana”.

Sf. Cuv. Mc. Eugenia (180/183 - 258/262) -  foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Eugenia (180/183 – 258/262) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Sf. Cuv. Mc. Eugenia

Sfânta Cuvioasă Fecioară Muceniță Eugenia (sau Evghenia) a trăit în secolul al III-lea la Roma și la Alexandria. A pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul prin tăierea capului cu sabia.
Biserica Ortodoxă o prăznuiește la data de 24 decembrie.

 

Viața și mucenicia

Sf. Muceniță Eugenia s-a născut la Roma, însă încă din copilărie l-a urmat pe tatăl ei, Filip, la Alexandria, unde acesta fusese trimis de către împăratul Commodus (180-192) în funcția de guvernator al Egiptului (la acea dată provincie romană).

Eugenia a primit o educație aleasă și era remarcată pentru frumusețea ei și buna dispoziție pe care o împărtășea și celor din jur. Mulți tineri din familii ilustre au cerut mâna ei, dar ea nu voia încă să se căsătorească.

După ce a citit epistolele Sf. Apostol Pavel, Eugenia a fost atât de impresionată încât a început să-și dorească din tot sufletul să devină și ea creștină. Deoarece tatăl ei i-a interzis cu desăvârșire acest lucru, Eugenia a părăsit în taină casa părintească, îmbrăcată în straie bărbătești (pentru a nu fi recunoscută) și însoțită de doi servitori credincioși – Protus și Hyacinthus.

A fost botezată de către Helenus, episcopul de atunci al cetății antice Heliopolis.[2] Episcopul Helenus a trimis-o la o mănăstire; deoarece în acele timpuri nu existau încă mănăstiri pentru femei, Eugenia și-a păstrat straiele bărbătești, ascunzând faptul că era femeie și fiind cunoscută drept călugărul Eugen. Mai târziu, ea a devenit chiar stareț al acelei mănăstiri.

Odată, după ce ea devenise stareț, prin rugăciunile și îngrijirile ei a vindecat o femeie bolnavă. După însănătoșire, acea femeie i-a făcut avansuri sexuale, neștiind că starețul Eugen nu era bărbat. Fiind respinsă, femeia l-a acuzat în mod public de adulter. Tribunalul care trebuia să judece cauza era prezidat chiar de guvernatorul Egiptului: Filip, tatăl Eugeniei.

Eugenia s-a dezvinovățit, dezvăluind faptul că era femeie, iar tribunalul a achitat-o de toate acuzațiile aduse împotriva ei. Mai târziu, Eugenia l-a convertit la creștinism și pe Filip, tatăl ei (acesta a ajuns chiar episcop al Alexandriei, ulterior fiind decapitat cu sabia pentru credința lui, în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de la începutul secolului al III-lea).

După aceasta, Sf. Eugenia s-a înapoiat la Roma, împreună cu mama ei, Claudia (pe care o convertise între timp la creștinism) și cu servitorii ei credincioși – Protus și Hyacinthus.

După o perioadă mai pașnică, împăratul Galienus (260-268) a început din nou persecuția împotriva creștinilor. Aflându-se faptul că Sf. Eugenia îi convertea pe mulți la dreapta credință, autoritățile romane au arestat-o împreună cu toți creștinii din preajma sa. Sfinții Mucenici Protus și Hyacinthus au fost decapitați la 11 septembrie 262.

Sf. Eugenia a fost aruncată în râul Tibru, cu o piatră legată de gât, dar ea a rămas nevătămată. Tot nevătămată a rămas și după ce călăii ei au încercat să o ardă pe un rug. A fost apoi aruncată într-o groapă, unde a rămas timp de 10 zile. În acest timp, Mântuitorul Însuși i-a apărut și a anunțat-o că va intra în Împărăția Cerurilor chiar în ziua Nașterii lui Hristos. Așa s-a și întâmplat, Sf. Eugenia fiind decapitată cu sabia, la 25 decembrie 262.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Eugenia si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

23 decembrie 2020

 

Sfinţii 10 Mucenici din Creta

Aceşti 10 sfinţi au pătimit pentru credinţa în Hristos-Domnul în insula Creta, în vremea împărăţiei lui Deciu (251-253). Nu erau toţi din acelaşi loc, ci din mai multe părţi ale ţării. Din cetatea Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie şi Evnichian; Zotic era din Cnossos; Agatopod din Epinia Panormului; Vasilide din Hania, iar Evarest şi Pompie din Iraclion.

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Ei au fost daţi de necredincioşi dregătorului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să le aducă jertfe. Pentru că nu au vrut să facă acest lucru au fost chinuiţi, batjocoriţi, loviţi cu pietre şi pălmuiţi vreme de 30 de zile. În ziua a 23-a a lunii decembrie au fost duşi la judecată şi stând ei tari şi neclintiţi în credinţa creştină, dregătorul i-a osândit la moarte prin sabie. Venind ei la locul de osândă, au făcut rugăciuni pentru cei care îi chinuiau şi, astfel rugându-se, li s-au tăiat capetele.

cititi mai mult despre Sfinţii 10 Mucenici din Creta si pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Bonifatie (†307); Sfânta Aglaia

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

19 decembrie 2020

 

Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Aglaia

Sfântul Mucenic Bonifatie (în limba latină: Bonifacius) a trăit, la Roma, pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311).

Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaida, fiica lui Acachie, proconsulul Romei. Bonifatie trăia în păcate cu stăpâna lui şi era beţiv, dar era şi milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor.

La fel şi stăpâna lui era milostivă şi avea evlavie către Sfinţii Mucenici. Şi, fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze cu greşelile, ci a rânduit o spălare de întinările lor.

Într-una din zile, stăpâna i-a zis lui Bonifatie: „Mergi în Răsărit, unde creştinii sunt chinuiţi, şi adu-mi moaşte de Mucenici, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească”. Iar Bonifatie i-a răspuns: „Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?”. Iar ea a râs, zicându-i: „Beţivule! Nu glumi cu acestea!”. Şi, dându-i unele sfaturi, s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a trimis.

Şi a plecat Bonifatie, însoţit de 12 slujitori, cu aur mult, în Tarsul Ciliciei, unde creştinii erau chinuiţi. Şi, găsind acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos, le-a sărutat lanţurile şi rănile. Dar apoi, aprinzându-se el însuşi de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea dregătorului şi a mărturisit că este creştin.

Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia – foto preluat de pe doxologia.ro

Deci, prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos şi l-au tăiat fără milă, l-au împuns cu trestii ascuţite pe sub unghii, i-au turnat plumb topit pe gură şi l-au băgat cu capul în jos într-un vas plin de smoală ce fierbea. Dar, din toate a ieşit nevătămat. Atunci, dregătorul a poruncit să i se taie capul şi l-au scos spre ucidere. Iar Sfântul, după ce s-a rugat, şi-a plecat capul şi i l-au tăiat. Era ziua de 19 decembrie a anului 307.

Iar slugile, care veniseră cu el de la Roma, nu ştiau de cele întâmplate, că pe ascuns se depărtase de ei. Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele. Le-au găsit şi au căzut înaintea lor; au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare.

Au cumpărat de la păgâni trupul Sfântului Bonifatie cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma. Iar Aglaida, stăpâna lui, aflând totul prin descoperire îngerească, a ieşit întru întâmpinarea lui, ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea.

L-a îngropat la 50 de stadii de Roma, iar mai târziu a zidit o biserică în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea. Şi acolo, la sfintele lui moaşte, se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri. Iar Aglaida, trăind de atunci cu bunăcuviinţă creştinească încă mulţi ani, în pace şi-a dat sufletul ei lui Dumnezeu, fiind pomenită în aceeaşi zi cu Sfântul Bonifatie, în 19 decembrie.

Moaştele Sfântului se găsesc la Roma, în biserica Sfinţii Bonifatie şi Alexie de pe colina Aventin, însă câteva părticele din moaştele sale au ajuns şi în Răsărit, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos şi în alte sfinte locaşuri.

Sfântul Mucenic Bonifatie este rugător pentru îndreptarea celor cuprinşi de patima beţiei şi de alte vicii.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Aglaia si pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Tirs şi Calinic (14 decembrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

14 decembrie 2020

 

Sfinţii Mucenici Tirs şi Calinic

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timp persecuţiei împăratului Deciu (249-251) din porunca guvernatorului Cumbriciu. Mucenicul Tirs a mărturisit cu mult curaj înaintea judecătorului faptul că a ales credinţa creştină deoarece: ea este curată şi adevărată.

În urma acestei mărturisiri, el a fost supus supliciilor. Spre fericirea creştinilor şi spre mirarea păgânilor Mucenicul Tirs s-a vindecat de rănile sale astfel încât Cumbriciu, ca să scape din încurcătură, a amânat judecata pentru a doua zi. Noaptea, Episcopul Cezareei a venit în temniţa Mucenicului Tirs şi l-a botezat, acesta fiind numai catehumen.

A doua zi, la judecată, alături de Cumbriciu a venit şi Silvan, un căpitan trimis de împărat să urmărească pe creştini. Din porunca lui Silvan, Tirs a fost supus la chinuri mai grele, însă cu ajutorul lui Dumnezeu s-a vindecat. Fiind nevoiţi să plece în Apamia, Cumbriciu şi Silvan l-au luat cu ei pe Tirs. Însă în câteva zile cei doi judecători au murit. Mucenicul Tirs a mai stat 23 de zile în temniţă până la venirea noului judecător, Vavd.

A fost legat în sac şi aruncat în mare, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu el scapă şi îndemnat fiind să jertfească zeilor, nu face acest lucru şi în chip minunat statuile se prăbuşesc. Păgânii din Cezareea au fost tulburaţi mai ales de creştinarea lui Calinic, preotul păgân din oraş.

Calinic căzuse la picioarele Sfântului Mucenic Tirs şi striga-se: Dumnezeul cel mărturisit de Tirs care face minuni prea slăvite, primeşte-mă şi pe mine ca un ostaş de curând ales şi mă întăreşte împotriva celor ce vrăjmăşesc numele Tău.

Calinic a fost ucis cu sabia, iar Tirs a îngenuncheat, s-a rugat lui Dumnezeu şi făcându-şi semnul crucii şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu după atâtea minuni săvârşite.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Tirs şi Calinic pe doxologia.ro

†) Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

12 decembrie 2020

 

Spiridon al Trimitundei

Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 12 decembrie.

 

Viața

În tinerețe, Sf. Spiridon a fost păstor de oi. A avut o soție, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior și păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.

 

Persecuții și mărturii ale credinței ortodoxe

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian în anul 295 d.Hr., sfântul Spiridon a fost arestat și exilat. În anul 325, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a uimit pe mulți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reușit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toți cei prezenți la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea și diversitatea Sfintei Treimi ținând în mână o cărămidă și spunând simplu că este formată din trei elemente esențiale, și anume foc, pământ și apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 - 348) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Din minunile Sfântului Spiridon

Viețile Sfinților abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinții taumaturgi:

- În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; și iarăși, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură.

- A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul.

- A prefăcut șarpele în aur și, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăși aurul în șarpe.

- A oprit curgerile râurilor.

- A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el și a făcut-o să-și mărturisească păcatul.

- A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea.

- O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredințase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; și aflând de la ea unde erau ascunși, i-a dat stăpânei lor.

- L-a vindecat pe împăratul Constanțiu de boala de care suferea.

- A dat din nou viață copilului unei femei.

- A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească și a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat și prețul ei, capra a stat cu cele cumpărate.

- A vindecat muțenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arșițe, iar el, pentru mărire deșartă, lungise rugăciunea și din pricina asta amuțise îndată.

Aparent ilogice și de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său și cuvântul latinesc spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea) vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală și despre cumpătare. În privința minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos în evidență cele trei elemente care o compun (pământul, apa și focul), această minune era destinată înțelegerii consubstanțialității celor Trei Persoane Treimice – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

Plecarea la Domnul și Sfintele Moaște

Sf. Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde s-a și săvârșit în anul 348 d.Hr. fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda.

Când sarazinii au cotropit insula, ciprioții au deschis mormântul sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinției vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este și acum înmormântat.

Până în ziua de azi, sfintele moaște întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Lui. El este cunoscut ca „sfântul călător” deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuiți la praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11 august.

În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu aflată de 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora a II-a (prăznuită la 11 februarie):

Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele și au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul și îi vindecă.

Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă se relatează următoarele:

- clericii și credincioșii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipsește trupul său din raclă;

- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald și prăfuit;

- în fiecare an îi sunt schimbate încălțările, care sunt uzate și impregnate cu praf și iarbă; este și motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;

- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;

- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioșii cântă (icosul al 6-lea):

Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;

Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni;

Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă.

Când insula Corfu a aparținut venețienilor (catolici), aceștia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.

Într-o zi i-au schimbat hainele arhierești cu un veșmânt cusut cu fire de aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi venețienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhierești smerite.

La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea și astăzi.

Sfântului Spiridon i se fac slujbe și ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaște, în următoarele zile:

- în sâmbăta lui Lazăr, zi în care i-a scăpat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;

- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;

- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească orașul;

- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.

(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mult despre Sf. Ier. Spiridon, Episcopul Trimitundei si pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf (sec. al II – III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

10 decembrie 2020

 

Sfinții Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf

Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf au trăit în timpul împăratului Maximin Daza (305-314). În vremea aceea, în Alexandria (Egipt) au apărut mari tulburări între creştini şi păgâni.

Împăratul Maximin a trimis pe unul din slujitorii săi de neam atenian, pe Mina, care era creştin în ascuns, să potolească aceste tulburări, lucru pe care l-a îndeplinit.

Aflându-se că este creştin, împăratul Maximin l-a trimis pe atenianul Ermoghen în Alexandria ca să îl convingă pe Mina să renunţe la credinţa creştină. Refuzând, Mina a fost întemniţat după prima zi de judecată în timpul căreia poporul auzise cum înţelepciunea creştină copleşea filosofia greacă păgână, fiind întărită de minunile săvârşite de Mina în toată Alexandria.

A doua zi, Mina a mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu vitejie, deşi avea multe răni pe corp. În cele din urmă, Ermoghen a poruncit să-i taie limba, să-i scoată şi ochii şi l-a trimis pentru a doua oară în temniţă. În timpul nopţii, temniţa s-a luminat şi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat mucenicului Mina şi l-a tămăduit.

Tot în această noapte, Ermoghen s-a hotărât să îl îngroape pe fostul său prieten, pe atenianul Mina. Dimineaţa s-a dus la locul de judecată cu gândul de a înştiinţa poporul de hotărârea sa. Era sigur că Mina murise în timpul nopţii.

Când ostaşii l-au adus pe Mina din temniţă şi l-a văzut tămăduit şi strălucind de bucurie, Ermoghen a strigat: ‘Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu. Roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi sluga Dumnezeului tău’.

Din acel moment, cei doi creştini atenieni, Ermoghen şi Mina, nu s-au mai despărţit. Peste câteva zile s-au strâns în Alexandria 13 episcopi şi au botezat pe Ermoghen în faţa poporului şi l-au sfinţit şi episcop al Alexandriei.

Însă păgânul Rustic a înştiinţat pe împăratul Maximin de cele întâmplate. Ajungând în Alexandria, Maximin i-a adus în faţa judecăţii pe cei ce fuseseră oamenii lui de încredere, Mina şi Ermoghen.

Cei doi au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos chiar şi când au fost supuşi supliciilor, primind amândoi moarte martirică.

În faţa acestor nelegiuiri comise de împăratul Maximin, Evgraf, fostul grefier din timpul când Mina venise judecător în Alexandria, a strigat cu mult curaj împăratului: ‘Şi eu sunt creştin şi mă lepăd de poruncile tale.

Ai intrat ca un leu în cetatea noastră şi vrei să înghiţi turma lui Hristos prin închinarea la idoli şi să pierzi sfânta credinţă. Dar noi suntem gata de moarte pentru buna credinţă şi te privim ca pe o vulpe bătrână’.

Neaşteptându-se la o astfel de înfruntare, Maximin s-a ridicat furios şi, luând o sabie, a retezat capul Sfântului Evgraf.

cititi mai mult pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sf. Mc. Mina, Ermoghen şi Evgraf si pe doxologia.ro

† Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 – 305)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Ecaterina de Alexandria

Ecaterina de Alexandria (n. 287 – d. 305, Alexandria) este, conform tradiției, o sfântă creștină și fecioară, care a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea în timpul împăratului roman Maxentius (306-312). Potrivit hagiografiei ei, ea a fost o prințesă și o studentă remarcabilă, care a devenit creștină în jurul vârstei de 14 ani, și a convertit sute de oameni la creștinism. A fost martirizată în jurul vârstei de 18 ani. La peste 1.100 de ani de la martiriul său, Ioana d’Arc a identificat-o pe Ecaterina ca fiind unul dintre sfinții care i-au apărut și au sfătuit-o.

Biserica Ortodoxă o venerează ca mare muceniță și o prăznuiește în ziua de 24 sau 25 noiembrie (în funcție de tradiția locală). În Biserica Catolică ea este venerată în mod tradițional ca fiind unul din cei Paisprezece sfinți ajutători. În 1969 Biserica Catolică a îndepărtat ziua ei de sărbătoare din calendarul general romano-catolic. Cu toate acestea, ea a continuat să fie comemorată în Martirologiul Roman la 25 noiembrie. În 2002 sărbătoarea ei a fost restaurată în calendarul romano-catolic ca zi memorială opțională.

 

Viața

Potrivit narațiunii tradiționale, Ecaterina a fost fiica lui Constus, guvernatorul Alexandriei din Egipt în timpul domniei împăratului Maximian (305-313). De la o vârstă fragedă ea s-a dedicat studiului. O viziune a Maicii Domnului și a Pruncului Iisus a convins-o să devină creștină. Când persecuțiile au început în vremea lui Maxentius, ea a mers la împărat și l-a mustrat pentru cruzimea sa. Împăratul a chemat cincizeci dintre cei mai buni filosofii păgâni și oratori pentru disputa cu ea, în speranța că aceștia vor respinge argumentele sale pro-creștine, dar Ecaterina a câștigat dezbaterea. Mai mulți dintre adversarii ei, cuceriți de elocvența sa, s-au declarat creștini și au fost laolaltă pedepsiți cu moartea.

 

Căsătoria mistică a Ecaterinei de Alexandria cu copilul Iisus

După ce a primit botezul, Ecaterina ar fi rugat-o pe Sf.Maria să i-l arate pe Iisus. Maria i-ar fi ascultat rugăciunea și i s-ar fi arătat, împreună cu fiul său, pe care l-a întrebat: „Acum este vrednică de tine?” „Da“, a răspuns Iisus, „acum este cu adevărat frumoasă“, și Maria a pus în degetul Ecaterinei un inel de aur. Aceasta este ceea ce se numește „Căsătoria mistică a Ecaterinei de Alexandria cu copilul Iisus“.

Numeroși artiști au pictat scena legendară a căsătoriei mistice a Ecaterinei de Alexandria cu copilul Iisus” (Correggio, Fra Bartolomeo, Giovanni Antonio Bazzi, Hans Memling, Jusepe de Ribera, Lorenzo Lotto, Lorenzo Veneziano, Paolo Veronese, Piero di Cosimo, Sassoferrato ș.a.).

 

Tortura și martiriul

Ecaterina a fost apoi biciuită și închisă, timp în care peste 200 de oameni au venit să o vadă, inclusiv soția lui Maxentius, Valeria Maximilla; toți s-au convertit la creștinism și, ulterior, au fost martirizați. După eșecul suferit de împăratul Maxentius asupra Ecaterinei prin intermediul torturii, el a încercat să o câștige pe prințesă propunându-i căsătoria. Sfânta a refuzat, declarând că mirele ei este Iisus Hristos, căruia ea și-a consacrat virginitatea. Furios, împăratul a condamnat-o la moarte prin tragere pe o roată cu țepi, dar, la atingerea ei, roata s-a spulberat. În cele din urmă Maxențiu a decapitat-o.

 

Înmormântarea

O tradiție datând aproximativ din anii 800 spune că îngerii i-au dus trupul pe Muntele Sinai din Egipt, în locul în care, în anul 549, împăratul Bizanțului, Iustinian I, a ridicat ceea ce este acum Mănăstirea Sfânta Ecaterina (care are hramul Schimbarea la față).

Cel mai înalt vârf al Muntelui Sinai, cu altitudinea de 2.641 de metri, a fost numit Sfânta Ecaterina, și a fost cunoscut de-a lungul secolelor printre arabi ca Jebel Katerin.

 

Istoricitate

Donald Attwater respinge „legenda” Sfintei Ecaterina, invocând lipsa unei „dovezi pozitive că a existat vreodată în afara minții unui scriitor grec care a compus primul ceea ce el a dorit să fie pur și simplu o poveste de dragoste edificatoare.” Harold T. Davis confirmă că „cercetarea asiduă a reușit să o identifice pe Ecaterina cu un oarecare personaj istoric” și a teoretizat că Ecaterina a fost o invenție inspirată pentru a oferi o contrapartidă la povestea filozoafei care a trăit puțin mai târziu, păgâna Hypatia din Alexandria (c 350-370 – martie 415).

O altă variantă care ar fi inspirat apariția Sfintei Ecaterina vine de la scriitorul Eusebiu din Cezareea, care a scris în jurul anului 320, că împăratul i-a ordonat unei tinere femei creștine să vină la palatul său pentru a deveni amanta lui, iar atunci când aceasta a refuzat, el a pedepsit-o, după ce a alungat rudele ei și moșiile i-au fost confiscate. Deși Eusebiu nu dă numele femeii, ea a fost identificată cu Dorothea din Alexandria⁠.

Cea mai veche istorisire a vieții Sfintei Ecaterina apare la peste 500 de ani de la data tradițională a martiriului său, în menologium-ul atribuit împăratului Vasile I (866), deși descoperirea relicvelor ei de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai a fost făcută la începutul anilor 800, lucru care, probabil, presupune un cult existent la acea dată (denumirea comună a mănăstirii s-a dezvoltat după descoperirea moaștelor).

Mănăstirea a fost construită din ordinul împăratului Iustinian I (care a domnit între 527-565), incluzând și Capela Tufișului Arzând, construită din ordinul împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare, pe locul în care se presupune că Moise a văzut rugul aprins; tufișul care crește aici este pretins a fi cel original. Aceasta este menționată, de asemenea, și drept Capela Sfintei Elena.

Biserica principală a fost construită între 548 și 565, și mănăstirea a devenit un loc de pelerinaj major pentru adepții Ecaterinei, precum și pentru alte relicve și locuri sacre de acolo. Mănăstirea Sfânta Ecaterina supraviețuiește și este un depozit celebru de artă creștină timpurie, arhitectură și manuscrise iluminate care rămâne deschis pentru turiștii și oamenii de știință care o vizitează. Locul este sacru pentru creștinism și islam.

În cartea sa Cultul Sfintei Ecaterina din Alexandria în Europa medievală timpurie, Christine Walsh discută despre o „Ecaterină istorică” și conchide: „După cum am văzut, cultul Sfintei Ecaterina din Alexandria își are, probabil, originea în tradițiile orale din timpul persecuțiilor dioclețiene asupra creștinilor din Alexandria din secolul al IV-lea. Nu există nici o dovadă că Ecaterina a fost o figură istorică și, mai degrabă, ea ar fi putut fi un compozit trasat pe amintirea despre femeile persecutate pentru credința lor. Multe aspecte ale patimilor sale sunt în mod clar legendare și în conformitate cu bine-cunoscutul prototip hagiografic.”

Ecaterina de Alexandria (n. 287 – d. 305, Alexandria) este, conform tradiției, o sfântă creștină și fecioară, care a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea în timpul împăratului roman Maxentius (306-312) - Bernardino Luini – Portrait of Catherine of Alexandria (National Art Museum of Azerbaijan) foto preluat de pe en.wikipedia.org

 Bernardino Luini – Portrait of Catherine of Alexandria (National Art Museum of Azerbaijan) foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Obiceiuri și tradiții

Sfânta Ecaterina este celebrată în special de către femeile care poartă numele sfintei și derivate ale acestuia: Cătălina, Catinca, Catrina, Caterina, Cati, Catina, Catița, Tincuța etc, dar și de cei cu numele Cătălin.

Sfânta Ecaterina este, în credința populară românească, sora Sfântului Nicolae. Ea îi poate apăra pe oamenii gospodari de boli și de nebunie. În această zi nu se lucrează, căci sfânta pedepsește pe cei care nu-i prăznuiesc ziua, trimițând foc asupra lor.

Focul are și acțiuni benefice. Flăcăii din sat aprindeau focuri pe dealuri și săreau peste acestea; astfel ajutau Soarele pentru a începe, încă o dată, urcușul lui pe boltă în căutarea verii. Focul trebuia aprins de feciori fie prin gospodăriile din sat, fie sus la stânile de hotar, acolo unde urmau să pășuneze animalele toată vara următoare. Indiferent de loc, datina impunea aprinderea focului folosind numai lemnul și o bucată de iască, fără cremene și fără chibrituri. Când fumul începea să se ridice, oamenii îl dirijau spre grajdul vitelor pentru a le proteja de strigoi, care încearcă să le fure „mana”.

Din cele mai vechi timpuri se spunea, spre exemplu, că fetele nemăritate care posteau în ziua Sfintei Ecaterina urmau să își găsească sortitul. De asemenea, femeile măritate, dar care aveau probleme în căsnicie, posteau în această zi pentru ca soțul lor să se îndrepte.

În Franța, femeile nemăritate care au trecut de vârsta de 25 de ani, numite odinioară „caterinette”, sărbătoresc această zi într-un mod inedit. Acestea își trimit cadouri între ele, se felicită, iar prietenii le fac bonete în culorile galben (semnificând credința) și verde (semnificând înțelepciunea). Cele care primesc aceste bonete le poartă întreaga zi, participând chiar la parade special organizate.

Femeile singure din Marea Britanie serbează și ele această zi într-un mod deosebit, participând la parade ce se încheie cu focuri de artificii.

cititi mai mult despre Ecaterina de Alexandria si pe en.wikipedia.org

 

Sfânta Mare Mc. Ecaterina

Mărita și slăvita Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria a fost fiica guvernatorului Alexandriei egiptene, Contas, în timpul domniei împăratului Maximinus (305-313) și a pătimit pentru Domnul în anul 305. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 24 noiembrie (slavii) sau la 25 noiembrie (grecii, românii, arabii).

Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 - 305) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 – 305) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Viețuind în Alexandria – centrul cunoașterii elenistice în Antichitate – și posesoare a unei frumuseți și inteligențe neobișnuite, Ecaterina a primit o educație deosebit de aleasă, studiind lucrările celor mai mari filozofi și dascăli ai antichității. Tineri din cele mai bogate familii ale imperiului cereau mâna frumoasei Ecaterina, dar nici unul nu a fost ales. Le-a spus părinților că nu se va căsători decât cu cineva care o va depăși în celebritate, bogăție, frumusețe și înțelepciune.

Mama Ecaterinei, creștină în ascuns, a trimis-o la propriul ei duhovnic – un Sfânt Părinte care se îndeletnicea cu rugăciunea în singurătate într-o peșteră, nu prea departe de oraș. După ce a ascultat-o pe Ecaterina, părintele i-a spus că el cunoaște un tânăr care o depășește în toate, adică “Frumusețea lui este mai strălucitoare decât strălucirea soarelui, toată creația se supune înțelepciunii lui, bogățiile lui sunt răspândite în întreaga lume – ceea ce nu diminuează ci, dimpotrivă, sporește nespusa sa noblețe“.

Imaginea cerescului Mire produse în mintea tinerei fecioare o dorință arzătoare de a-l vedea. Adevărul, după care sufletul ei tânjea, i se va revela. La despărțire, i-a înmânat Ecaterinei o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe și a sfătuit-o să se roage cu credință către Regina Raiului – Maica Cerescului Mire – pentru a o învrednici cu vederea Fiului Său.

Ecaterina s-a rugat toată noaptea și i-a fost dat să o vadă pe Preasfânta Fecioară, care, după ce a îngenunchiat înainte-I, I l-a trimis pe divinul său Fiu să o vadă. Dar Fiul și-a întors fața de la ea spunând că El nu o poate privi pentru că era urâtă, dintr-un neam de rând, calică și fără minte ca oricare alta – fără să fie spălată cu apa Sfântului Botez și fără pecetea Duhului Sfânt.

Ecaterina s-a întors la părinte adânc întristată. El a primit-o cu multă dragoste, a învățat-o credința creștină și a îndemnat-o să-și păstreze puritatea și integritatea și să se roage neîncetat; apoi, asupra ei, a săvârșit taina Sfântului Botez. Apoi, iarăși i s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul. Acum, Domnul a privit-o cu tandrețe și i-a dat un inel – un dar nespus de frumos de la Mirele Ceresc.

În timpul acesta, împăratul Maximinus a mers el însuși în Alexandria pentru o sărbătoare păgână. Din cauza aceasta, sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă și cu o participare foarte numeroasă. Țipetele animalelor sacrificate, fumul și mirosul jertfelor, focurile aprinse neîncetat și agitația mulțimilor copleșeau Alexandria. De asemenea, erau aduse și jertfe umane – pentru că aveau grijă să îi arunce în foc pe acei adepți ai lui Hristos care nu îl lepădau în timpul torturilor. Iubirea Sfintei pentru mucenicii creștini și dorința ei arzătoare de a le ușura soarta au făcut-o pe Ecaterina să meargă la marele preot păgân și conducător al imperiului, împăratul-persecutor Maximinus.

Prezentându-se singură, Sfânta și-a mărturisit credința într-un singur Dumnezeu adevărat și cu multă înțelepciune a denunțat greșelile păgânilor. Frumusețea fecioarei l-a captivat pe împărat. Pentru a o convinge și ai arăta superioritatea credinței păgâne, împăratul a poruncit strângerea a 50 din cei mai învățați oameni (retori) ai imperiului, dar Sfânta i-a învins cu înțelepciunea ei, astfel încât ei înșiși au crezut în Hristos. Sfânta Ecaterina i-a întărit cu semnul crucii, iar ei au acceptat cu curaj moartea pentru Hristos fiind arși din porunca împăratului.

Maximinus, nemaisperând să o convingă pe Sfântă, a încercat să o ademenească promițându-i bogății și faimă. Primind un refuz hotărât, împăratul a ordonat să fie supusă unor teribile torturi și apoi a aruncat-o în închisoare. Împărăteasa Augusta, care auzise multe despre Sfântă, a dorit să o vadă. Convingându-l pe comandantul armatei să o însoțească cu un detașament de soldați, Augusta a mers la închisoare. Împărăteasa a fost impresionată de tăria de spirit a Sfintei Ecaterina, a cărei față era învăluită de Harul Dumnezeiesc. Sfânta Mucenică a explicat învățăturile creștine noilor-sosiți, iar ei, crezând, au fost convertiți la creștinism.

În ziua următoare, iarăși au adus mucenica în fața curții de judecată, unde, sub amenințarea că va fi trasă pe roată, au îndemnat-o să se dezică de credința creștină și să aducă jertfe zeilor. Sfânta l-a mărturisit cu tărie pe Hristos și ea însăși s-a apropiat de roata de tortură, dar un înger a lovit instrumentele de tortură, care s-au rupt în bucăți, în timp ce mulți păgâni treceau pe alături.

Văzând această minune, împărăteasa Augusta și curteanul Porfirie împreună cu 200 de soldați au mărturisit credința lor în Hristos în fața tuturor, apoi fiind decapitați. Maximinus a încercat iarăși să o ademenească pe Sfânta Mucenică, propunându-i să se căsătorească cu el, și iarăși a avut parte de un refuz. Sfânta Ecaterina și-a mărturisit cu tărie fidelitatea față de Mirele Ceresc, Hristos, și apoi după o rugăciune către El, ea însăși și-a pus capul pe butuc sub sabia călăului.

 

Sfintele Moaște

Moaștele Sfintei Ecaterina au fost duse de un înger în Muntele Sinai. În secolul IX sau X, printr-o descoperire minunată, venerabilul cap al Sfintei Mucenițe împreună cu mâna stângă au fost găsite și duse cu mult respect în biserica din Mănăstirea Sinai, zidită de împăratul Iustinian cel Mare în secolul IV.

Un fragment din Moaștele Sf. Ecaterina se găsesc și la biserica Sf. Ecaterina din București.

 

Prăznuirea

După vechile practici, până în secolul al XIV-lea, Sfânta Ecaterina (împreună cu Sfântul Mare Mucenic Mercurie) era sărbătorită la 24 noiembrie, în timp ce Sf. Sfințiți Mucenici Clement al Romei și Petru al Alexandriei erau sărbătoriți la 25 noiembrie. Datele de prăznuire ale acestor sfinți au fost schimbate la cererea Bisericii Mănăstirii Sinai, astfel încât hramul Sfintei Ecaterina, ocrotitoarea mănăstirii, să fie sărbătorit cu mai mult fast, împreună cu Odovania Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Totuși, unele biserici slave continuă să prăznuiască acești sfinți la datele inițiale.

Sf. Mare Muceniță Ecaterina este considerată a fi protectoarea intelectualilor.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfânta Mare Mc. Ecaterina si pe: basilica.rodoxologia.ro

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam (19 noiembrie)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam

Sfântul Proroc Avdie

Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. El a trăit cu 600/800 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului.

Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei şi Veniamin va stăpâni Galaadul.

Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la Miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Avdie si pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mc. Varlaam (†304)

Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Mucenic Varlaam (†304) care era din Antiohia Siriei. Fiind bătrân şi mărturisind cu mult curaj pe Domnul Hristos, a fost dus la dregătorul Antiohiei, care a poruncit să fie bătut cu vine de bou. După aceasta, l-au chinuit cumplit, smulgându-i unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, dregătorul a poruncit să i se deschidă sfântului palma dreaptă.

Şi a pus în ea cărbuni aprinşi cu tămâie, crezând că nu va putea suferi şi că va arunca tămâia peste altarul idolesc, pentru ca prin aceasta să se arate că a adus jertfe zeilor. Dar Sfântul Varlaam a stat cu bărbăţie până când focul i-a mâncat carnea palmei şi în aceste chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Varlaam si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei

Sfântul ierarh Grigore Taumaturgul, în traducere „Vindecătorul”,  („făcătorul de minuni”) sau Grigorie de Neocezareea (n. cca. 213 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia – d. cca. 270/275 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia) a fost a fost episcop al Neocezareii Pontului (Asia Mică) în secolul al III-lea, venerat ca sfânt în întreaga creștinătate. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 17 noiembrie.

 

Viața

Sfântul Grigorie s-a născut către anul 213 d.Hr. într-o familie aristocrată bogată, dar păgână, din Neocezareea (azi Niksar, în Turcia, pe atunci capitala provinciei Pont). A primit numele de Teodor de la părinții săi, numele de Grigorie primindu-l mai târziu, la botez.

În copilăria sa nu a cunoscut creștinismul, pentru că pe atunci erau doar 17 creștini în toată Neocezareea. Dar a primit o educație aleasă și mai apoi a fost trimis de mama sa, împreună cu fratele său, Atenodor, să studieze la Beryt (Beirut de azi), pe atunci una din cele mai faimoase școli ale lumii elenistice.

În drum, ei o conduc pe sora lor la Cezareea Palestinei, unde aceasta era măritată cu consilierul juridic al guvernatorului. Aici cei doi frați îl cunosc pe marele Origen (†254), de puțină vreme venit din Alexandria pentru a creea o școală creștină în Palestina.

Fascinați de Origen, cei doi frați abandonează proiectul de a merge la Beryt, și rămân la Cezareea la școala lui Origen timp de șapte ani (231-238). Tot în această perioadă, cei doi frați primesc și botezul.

După terminarea studiilor, Grigorie trăiește o perioadă ca pustnic în asceză și rugăciune. Către vârsta de 30 ani este hirotonit episcop al Neocezareii de Fedim, episcopul Amasiei și mitropolitul Pontului, și după ce a mers la biserica ce i s-a dat, se spune că a făcut multe minuni, care nu s-au auzit și mai mari decât se pot crede.

Predica și misiunea lui au fost atât de puternice și roditoare, încât se spune că la sfârșitul vieții lui, în 275, în Neocezareea nu mai erau decât 17 păgâni. ‘Slavă lui Dumnezeu, că numai şaptesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâţia necredincioşi rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!’.

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei si pe: basilica.rodoxologia.ro

† Sfântul Mare Mucenic Mina (285 – 309)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mare Mucenic Mina

Sfântul Mare Mucenic și făcător de minuni Mina (cunoscut și ca Sf. Mina Egipteanul sau Sf. Mina cel din Cotiani) a trăit între anii 285 – 309 d. Hr. A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții a creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian.
Este considerat ca fiind protector al celor păgubiți.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 11 noiembrie.

 

Viața

Sf. Mina „Egipteanul” s-a născut în apropiere de Memphis, străvechea capitală a faraonilor Egiptului, în anul 285 d.Hr. A trăit pe vremea împăraților romani Dioclețian și Maximian (Egiptul devenise provincie romană cu trei secole în urmă).

Conform sinaxarului egiptean (copt), se spune că mama sa, Eufemia, nu avea nici un copil. Într-o zi, aceasta s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sărbători închinate Maicii Domnului. Acolo, văzând părinții cu copiii lângă ei, frumos îmbrăcați de sărbătoare, ea s-a întristat, a suspinat și a lăcrimat îngenunchind în fața icoanei Sfintei Fecioare Maria.

S-a rugat fierbinte să mijlocească în fața iubitului ei Fiu ca să-i dăruiască și ei un copil. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoană, spunând „Amen”. S-a bucurat nespus, înțelegând că Domnul și Maica Sa îi auziseră rugăciunile. Întorcându-se acasă, i-a povestit soțului ei Eudoxius cele întâmplate iar el a zis: „Fie voia Domnului”. Domnul, Iubitorul de oameni, le-a dăruit un copilaș, un băiat pe care l-au numit Mena (Mina), după cuvântul „Amen” pe care îl auzise mama sa în fața icoanei. Mai târziu, fericiții părinți au mai avut un fiu și o fiică.

Sf. Mina a crescut în credința creștină, beneficiind de o educație aleasă – părinții săi erau înstăriți, tatăl său, Eudoxius, având un rang înalt în armata imperială romană.

Mina a rămas însă orfan de la o vârstă fragedă. Tatăl său a murit când Mina avea doar 11 ani, iar mama sa a murit la trei ani după aceea.

Ajungând la vârsta necesară, Mina a vrut să urmeze cariera armelor, după exemplul tatălui său. Intrând în armata imperială a fost trimis să-și facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigia. Orașul în care slujea era însă păgân și dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză Mina nu se putea împăca cu viața de aici și mai ales cu camarazii săi care se închinau la idoli.

În acea perioadă, împăratul Dioclețian inițiase o originală reformă constituțională, sporind la patru numărul conducătorilor imperiului și instituind astfel tetrarhia ca sistem de guvernare al imperiului roman. Deși pe plan politic și militar Dioclețian a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reușitele lui sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor: astfel, prin cele 4 edicte (decrete) pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva creștinilor.

Mulți creștini au preferat să primească mucenicia în numele Domnului nostru Iisus Hristos, decât să aducă jertfe idolilor. Sf. Mina și-a părăsit poziția și rangul militar la care ajunsese și s-a retras în deșert unde a rămas pentru o perioadă de cinci ani, cinstindu-L și iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima sa.

Într-una din zile, a văzut cerurile deschizându-se și mucenicii purtând cununi minunate. A auzit o voce zicând: „Tot cel ce se ostenește pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”. Atunci, Sfântul s-a întors în orașul pe care îl guvernase – Cotyaeum (Cotiani, în prezent Kütahya din Turcia) – mărturisind numele Domnului Iisus Hristos.

Deși împăratul Dioclețian abdicase în anul 304, persecuțiile împotriva creștinilor au fost continuate cu și mai multă îndârjire, mai ales în părțile răsăritene ale imperiului roman, controlate de către împăratul Galerius Maximianus (305-311), ginerele lui Dioclețian.

Unii istorici pun pe seama lui Galerius, care se bucura de o mare încredere în fața lui Dioclețian, mai ales după victoria pe care o repurtase împotriva perșilor, faptul că l-ar fi determinat pe Dioclețian să promulge seria celor patru edicte împotriva creștinilor din anii 303-304.

În acest context, întoarcerea la Cotyaeum a Sf. Mina, cunoscut ca fiind creștin, era un act de mare curaj și tărie sufletească. Ştiind că aparține unei familii nobile, concetățenii săi l-au sfătuit să se îndepărteze de credința lui, promițându-i daruri și măriri. Deoarece Sf. Mina nu s-a răzgândit și nu a renunțat la credința creștină, guvernatorul cetății a hotărât să fie arestat și torturat.

 

Mucenicia

Cele ce se cunosc despre martiriul Sf. Mina provin de la Metafrast și Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei.

În acel timp, în cetatea Cotiani (Cotyaeum) era celebrată o sărbătoare păgână; din acest motiv guvernatorul cetății, prefectul Pirrus, a ordonat ca Sf. Mina să fie închis în temniță până va trece sărbătoarea, nevoind să o tulbure și nici să stânjenească petrecerea și plăcerea poporului prin judecata și osânda lui.

Tot timpul cât a stat în temniță, Sf. Mina se ruga și cânta lui Dumnezeu imnuri de slăvire. Îndată după sărbătoare el a fost adus înaintea lui Pirrus, care i-a cerut cu tărie să se lepede de Hristos și de credința în El și să aducă jertfă zeilor țării (idolilor), făgăduindu-i nu numai punerea lui în libertate dar că îi va da și daruri scumpe.

Cu liniște și hotărâre la tot ce ar putea veni peste el, Sf. Mina a respins propunerea și făgăduința, chiar dacă mai marele orașului îl amenința cu chinuri ca cele pe care le-au îndurat atâția alți creștini, sfârșind cu moartea. „Nu mă tem nici de chinuri și nici de moarte” a răspuns curajos Sf. Mina.

La auzul acestor cuvinte, prefectul furios a dat poruncă călăilor să-l supună la chinuri fără milă, ceea ce au făcut fără întârziere. Sub ochii lui, Sfântul Mina a fost dezbrăcat și bătut cu vine de bou până la sânge, care curgea șiroaie pe trupul lui umplut de răni. Martirul însă nu scotea nici un vaiet, nici un suspin, de parcă nu trupul lui ar fi fost lovit și rănit.

Un privitor cu numele de Pegas, cutremurându-se de ceea ce vedea s-a apropiat de Sf. Mina și i-a spus: „Omule, fie-ți milă de tine și supune-te guvernatorului mai înainte ca trupul tău să fie zdrobit. Pleacă-te zeilor în fața lui, iar după ce scapi închină-te Dumnezeului tău, care pentru atâta lucru nu se va supăra pe tine, cred eu.” Mucenicul i-a răspuns însă: „Fugi dinaintea mea! Nu voi grăi minciună, chiar de ar fi să mor, iar jertfă voi aduce numai Dumnezeului meu. Numai El este nădejdea mea.”

Apoi, călăii săi l-au legat cu trupul gol de un copac. L-au scrijelat cu niște piepteni de fier și l-au frecat cu o bucată de stofă țesută din păr. Drept răspuns la aceste noi chinuri, Sf. Mina a început să cânte imnurile obișnuite din adunările creștine. La aceasta, mânia prefectului Pirrus a crescut fără măsură și a poruncit uciderea sfântului: „Pentru că Mina ostașul a căzut în nelegiuitul creștinism și nu vrea să se supună poruncii împărătești de a aduce sacrificii zeilor, poruncim să i se taie capul cu sabia iar corpul să i se ardă”.

Călăii au pus mâna pe Sf. Mina, l-au târât afară din oraș, i-au tăiat capul și i-au aruncat corpul în foc. Dar creștinii au venit în jurul focului imediat ce ostașii au plecat și au scos din foc bucăți din trupul sfântului, le-au spălat, le-au uns cu arome și le-au îngropat într-un loc știut numai de ei.

 

Moaștele Sf. Mina

După anul 318, când pe tronul imperiului roman ajunsese Constantin cel Mare (acesta promulgase în 313 Edictul de la Milano, prin care religia creștină intra în legalitate pe întreg cuprinsul imperiului), creștinii au scos moaștele sfântului din pământul Frigiei și le-au dus în locul său de naștere, în Egipt, și anume la Alexandria.

Mai târziu, pe locul unde au fost îngropate, a fost ridicată o biserică în cinstea Sf. Mina. În această biserică s-au săvârșit multe minuni, dăruindu-se creștinilor multe vindecări și mult ajutor. Aceste minuni sunt istorisite de Sf. Timotei, arhiepiscopul Alexandriei.

Moaște ale Sf. mare Mucenic Mina se află în mai multe locuri ale lumii creștine.

În România, biserica „Sfântul Mucenic Mina” din București păstrează fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse de la Muntele Athos și de la Mănăstirea „Sfântul Mina” din Egipt în anul 1874.

Credincioșii se pot închina la moaștele Sf. Mina și în Catedrala mitropolitană din Iași. În această catedrală, alături de moaștele altor 32 de sfinți, se află și un fragment din moaștele Marelui Mucenic Mina.

Şi în Biserica „Sfântul Mina” din cartierul Obcine (Suceava) se află două fragmente din moaștele Sf. Mina. Ele au fost aduse din Grecia, în august 2001, de către Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Mare Mucenic Mina si pe: ro.wikipedia.org; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org