Arhiva tag-ul pentru: Secolul al III-lea

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, sec. XI)

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfinții 20.000 de Mucenici din Nicomidia

Acești 20.000 de mucenici au pătimit în anul 287, pe când în Nicomidia păstorea episcopul Chiril.

Pătimirea a început cu botezarea unei fecioare pe nume Doamna.

Aceasta era preoteasă slujitoare a idolilor din palatul împăratului Maximian (285-305).

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia († 287) – foto preluat de pe doxologia.ro

Aflându-se că tânăra s-a creștinat și a împărțit averea sa săracilor, episcopul Antim, urmașul lui Chiril, i-a găsit o mănăstire de maici ca să se ascundă.

Într-o zi de sărbătoare creștină, împăratul Maximian a intrat în Episcopia de Nicomidia căutându-l pe Antim, însă nu l-a găsit.

În biserică fiind foarte multă lume, împăratul s-a întors către cei de față și le-a zis:

„Lepădați-vă de credința voastră, că de nu veți asculta, voi arde locașul acesta cu voi toți”.

La această cerere a împăratului, preotul Glicherie a răspuns fără frică:

„Nici darurile tale nu le poftim, nici de îngrozirile tale nu ne temem, fiindcă avem arme de sus de la Împăratul a toate și nădăjduim că stându-ți împotrivă vom dobândi o minunată biruință, că fiind bătuți de tine, noi biruim”.

Glicherie a fost supus chinurilor și în cele din urmă martirizat în afara orașului.

Împăratul Maximian observând că în convoiul preoților păgâni nu se află nici Indis și nici Doamna, a poruncit să fie căutați și aduși înaintea sa.

Pe Indis l-au adus imediat și l-au întemnițat.

Aflând că tânăra Doamna se află în mănăstire, stareța Agata a tuns-o, a îmbrăcat-o bărbătește și i-a poruncit să se ascundă în munți printre alți creștini.

În astfel de împrejurări a început sărbătoarea Nașterii Domnului.

Creștinii nu au ținut cont de asupririle persecutorilor și s-au strâns în biserică, au închis ușile și au început să se roage.

Ostașii lui Maximian au pus lemne în jurul bisericii și au dat foc.

Creștinii care încă se mai aflau afară au fost și ei aruncați în foc.

În dorința de a scăpa de toți creștinii din Nicomidia, împăratul i-a omorât și pe Dorotei, și pe Indis, care se aflau în temniță.

Auzind fecioara Doamna toate acestea, și-a părăsit peștera în care stătea ascunsă și s-a dus la țărmul mării și i-a îngropat cu ajutorul unor creștini din cetate.

Aflând împăratul că un tânăr stă tot timpul lângă mormintele creștinești de lângă zidurile orașului, a poruncit să fie omorât și acesta.

Astfel, a primit moarte martirică fecioara Doamna și mai târziu și episcopul Antim.

Imnografie

Troparul Sfinţilor 20.000 de Mucenici din Nicomidia

Glasul al 2-lea:

Purtătorilor de biruinţă ai Domnului, fericit este pămân­tul care s-a adăpat cu sângiurile voastre şi sfinte sunt loca­şurile care au primit trupurile voastre. Că în locul de chinuri pe vrăjmaşi i-aţi biruit şi cu în­drăzneală pe Hristos L-aţi pro­povăduit. Pe Dânsul, ca pe un Bun, rugaţi-L pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sfințiilor 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia (în limba greacă)

preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfinţilor 20.000 de Mucenici din Nicomidia

Glasul al 2-lea:

Pe propovăduitorii cei tari…

Cu suflet tare prin foc păti­mirea primind Sfinţii pentru credinţă, douăzeci de mii de pătimitori au strigat Celui Născut din Fecioară: primeşte arderea cea de tot a noastră pentru Tine, ca şi darurile împăraţilor din Persia: aur, smirnă şi tămâie, Dumnezeule Cel Preaveşnic.

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Cu scutece, Doamne, pe cei vrednici, Bunule, îi sfinţeşti muceniceşte; unitu-Ţi-ai prin suferinţe, pe jertfitorul Tău; iar cerul Te-a arătat pe Tine prin stea; căci de Tine s-a ară­tat preot, mucenicul cel cu su­flet mare.

Sfinții 20.000 de Mucenici din Nicomidia

Sfinții 20.000 de Mucenici arși în Nicomidia († 287) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluate de pe doxologia.ro

Maximian, având al doilea an la împărăție și pregătindu-se prigoana cea cumplită împotriva creștinilor, sfânta credință în Hristos înflorea, cum înfloresc primăvara multe flori; iar rândunelele și privighetorile duhovnicești, păstorii și învățătorii Bisericii, cântau dogmele dreptei-credințe. Între aceștia, cel mai împodobit cu cuvântul și cu viața, a fost Sfântul Chiril, episcopul Bisericii Nicomidiei, care împodobea eparhia sa cu faptele bune, mai mult decât cu vrednicia arhieriei lui; cu a cărui propovăduire lățindu-se dreapta-credință creștinească, ajunsese până și la palatul împărătesc, viețuind în acel timp Maximian în Nicomidia.

Atunci începuse mulțime din slugile cele mai apropiate ale împăratului a se întoarce de la idoli și a veni la Hristos Dumnezeu. De acest lucru înștiințându-se Maximian, plănuia ca îndată să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, dar îi stătea înainte un război ce îl avea contra barbarilor. De aceia a voit ca mai întâi să meargă împotriva vrăjmașilor din afară și să-i biruiască, apoi să ridice război și înăuntru, nu asupra vrăjmașilor, ci asupra casnicilor și ajutătorilor împărăției, adică asupra creștinilor, care cu rugăciune și cu credință dreaptă întăreau patria.

Ieșind el din Nicomidia la război, împotriva etiopienilor, mai mult strălucea lumina sfintei credințe, luminând pe cei necredincioși și numărul oștilor lui Hristos se înmulțea și se pregătea pentru nevoința ce avea să vină.

În acea vreme era o fecioară foarte frumoasă, care fusese crescută în palatul împărătesc, cu numele Doamnă, pe care o dăduse împăratul necuraților zei, pentru paza fecioriei și o făcuse cea dintâi preoteasă a idolilor din palatul său. Acelei fecioare, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i-a intrat în mâini cartea Faptelor Sfinților Apostoli și Epistolele Sfântului Apostol Pavel, pe care citindu-le, a început a se lumina cu sufletul. Deci, se bucura că a aflat atâta visterie duhovnicească și se minună de credința cea tare a credincioșilor creștini întru unul Dumnezeu; dar se mâhnea cu sufletul că a petrecut atâta vreme în întunericul necunoștinței și în noaptea rătăcirii.

Dorind cu desăvârșire să cunoască dreapta-credință și cu aceea să se facă părtașă, a chemat îndată pe una din fetele alese, care era fecioară creștină, și de ea fiind povățuită, s-a dus noaptea la Sfântul episcop Chiril, neștiind nimeni. Iar el, învățând-o multe din dumnezeiasca Scriptură și însemnând-o cu semnul crucii, a încredințat-o unui diacon sfânt, cu numele Agapie, ca prin povățuirea lui să se pregătească cu post și cu rugăciune pentru Botez. Dar ea, toate cele poruncite le săvârșea în taină; și nimeni nu știa de aceasta, decât numai un famen, care era asemenea cu ea în obiceiurile cele bune, cu numele Indis, și care s-a apropiat de sfânta credință împreună cu Doamna și se pregătea pentru Botez.

Sfârșindu-se vremea cea rânduită de episcop, au fost botezați Doamna și Indis. Astfel fecioară, după nașterea sa cea trupească, degrabă s-a născut în cea duhovnicească, căci nu avea mai mult decât paisprezece ani de la nașterea sa. Întorcându-se în palat cu nimic nu se îndeletnicea, decât numai în rugăciuni, în post și în citirea dumnezeieștii Scripturi. Odată, citind Faptele Apostolilor, a ajuns la locul unde este scris: Că cei ce aveau moșii sau case, vânzându-le aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele Apostolilor. Deci, a gândit și Sfânta Doamnă, să facă același lucru, adunând toate ale sale ce avea. Aur, argint, pietre scumpe și mărgăritare, haine de mare preț și toată podoaba feciorească, le-a dus în taină la părintele său duhovnicesc, Sfântul Chiril și, punându-le înaintea picioarelor lui, ca înaintea picioarelor apostolești, îl rugă ca să le împartă cu mâinile sale celor ce le trebuiesc, care lucru s-a și făcut.

După aceasta, Sfântul Chiril a murit, iar Sfânta Doamnă punând toate învățăturile sale în inima sa, ziua și noaptea se sârguia a plăcea Domnului, slujîndu-I cu osârdie împreună cu cel de un gând al său duhovnicesc frate, Indis, famenul, cu care împreună s-a născut din apă și din Duh. Deci postea în toate zilele până seara, învățându-se în Legea Domnului, iar seara târziu, masa lor era pâine uscată și apă. Iar cu bucățele cele rânduite de la împărat ce li se dădea lor în toate zilele, săturau pântecele flămânzilor, căci pe toate le împărțeau săracilor în ascuns.

O viață ca aceasta cu plăcere de Dumnezeu având ei, nu a fost cu putință a se tăinui, ca și cetatea ce stă în vârful muntelui; deși în tot chipul se tăinuiau. Dar, precum se arată făclia sub obroc și comoara cea aflată în țarină, astfel s-a arătat și dreapta lor credință, Dumnezeu voind astfel, ca această sfântă doime să fie pildă credincioșilor, iar necredincioșilor spre rușinare. Pentru că s-a înștiințat despre postirea lor din toate zilele, cel mai mare peste toate palatele, adică începătorul eunucilor și cel mai mare peste bucatele împărătești și în loc ca el să se minuneze de o asprime ca aceea a vieții lor, mai mult s-a pornit spre tiranie și-i bătea pe dânșii silindu-i să spună unde duc bucatele ce li se dădeau. Ei tăinuind fapta cea bună, nevrând nicidecum a spune, s-a apropiat un famen, păgân și de neam pers, și a început a spune acelui ispravnic fapta lor cea bună, ca pe o facere de rău, spunând cu defăimare și cu clevetire, că viețuiesc blânzi și curați, se înfrânează de bucățele ce li se dau, le împart potrivnicilor împărătești adică creștinilor celor săraci. „Dacă voiești, zicea el, să știi cu adevărat, apoi deschide cămările lor și vei cunoaște că nu sunt minciuni cele grăite de mine”.

Mai marele eunucilor și ispravnicul palatelor împărătești, luând cheia de la dânșii, s-a dus în locuințele și cămările lor și, deschizându-le, le-au aflat pe toate deșarte. Înăuntru nu era decât numai cinstita cruce, cartea Sfinților Apostoli, două rogojini pe pământ, un vas de lut și o făclie, cum și un alt vas mic de lemn, în care erau Prea Curatele Taine. Ispravnicul îi întreabă: „Unde sunt, aurul, hainele de preț, precum și alte lucruri prea minunate și scumpe?”. Ei, însă, nerăspunzând nimic, iarăși îi munciră și nimic nu folosiră. Apoi au poruncit să-i închidă, până ce vor vești despre dânșii împăratului. Fecioară, fiind dusă la închisoare, a luat cu ea cârtea Sfinților Apostoli și a ascuns-o în hainele sale, pentru că era mică. Asemenea și Indis a luat văsciorul cel mic cu dumnezeieștile Taine și fiind închiși, au fost torturați cu foamea și cu setea multă vreme, căci astfel a judecat nedreptul muncitor, ca cei ce hrăneau pe cei flămânzi să moară de foame.

Apoi s-a întâmplat tinerei fecioare să cadă în boală trupească din nemâncare. Dar Cel ce se îngrijește de păsări și de fiare, Care deschide mâna Sa și satură toată ființa cu bunăvoință, Purtătorul de grijă al tuturor, n-a trecut cu vederea pe robii Săi, care se topeau îndelung cu foamea. Ci a trimis pe îngerii Săi într-una din nopți și cu lumină cerească, strălucindu-i în întuneric, le-au pus înainte masă minunată, cu hrană cerească și băutură neobișnuită, apoi s-au dus. Iar ei mâncând și bând ceea ce li se puse înainte, s-au întărit și au uitat reaua pătimire dinainte.

Deci, pe de o parte mângâindu-se pentru arătarea cea îngerească, iar pe de alta fiind îndestulați cu hrana cea îngerească, străluceau cu fețele ca și cum ar fi stat într-o casă plină de bucurie, cântând cântarea lui David: Ca din seu și din grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie te va lăuda gura mea. După această a venit mai marele eunucilor, ca să vadă de sunt biruiți de foame – că doar astfel i-ar avea pe dânșii supuși lui. Dar văzându-i bucurându-se cu fețele luminate și pline de bucurie, a lăsat iuțimea, de vreme ce cu aceea nimic nu făcea și, prefăcând-o în blândețe vicleană, le-a poruncit să viețuiască în casă, în orânduiala lor cea dintâi, căci le va da cu îndestulare toate cele de trebuință: hrană, haine, aur, argint, podoabe feciorești, nu mai puține decât cele dintâi.

Sfânta Doamnă iarăși pe toate acelea le dădea în taină săracilor, nu numai hrana, ci și hainele cele de mult preț. Văzând pe mulți săraci alergând la dânsa ca la hrănitoarea lor, brâul ei care era făcut din pietre scumpe și din mărgăritare, precum și alte podoabe le-a trimis lui Alimpie, diaconul, ca să le vândă, iar prețul să-l împartă spre hrană flămânzilor. Apoi, gândind în ce chip ar face ca să scape de petrecerea cea cu păcătoșii și de lăcașurile cele pline de urâciune, și-a adus aminte de dumnezeiescul părinte David, care, fugind din fața lui Saul, s-a făcut nebun înaintea lui Anhus, împăratul geților. Deci s-a prefăcut și ea nebună, căzând, spunând, tremurând și strigând. De acest lucru înștiințându-se ispravnicul palatelor împărătești, mai marele eunucilor, s-a mâhnit pentru dânsa și nu se pricepea cum ar putea s-o vindece. Aflând că o asemenea boală o vindecă creștinii, a chemat pe episcopul creștinesc, pe Sfântul Antim, care era după Sfântul Chiril și i-a încredințat pe fecioară ca s-o vindece, până se va întoarce împăratul de la război, apoi a pus și pe Indis să-i slujească. Episcopul, pricepând cu duhul gândul Doamnei, a luat-o cu dragoste părintească și a trimis-o într-o mănăstire de fecioare, bucurându-se și veselindu-se, căci izbăvindu-se de petrecerea cea împreună cu păgânii, s-a învrednicit a viețui împreună cu creștinii.

După o vreme s-a întors Maximian de la război cu biruință. Dar biruința sa asupra vrăjmașilor nu o atribuia lui Dumnezeu Cel preaînalt și tare în războaie, ci zeilor săi fără de suflet. De aceea a voit a le aduce mulțumire cu jertfe și apoi să înceapă prigoana asupra creștinilor. Deci a gătit priveliște în mijlocul cetății și în acea priveliște a scos din palat idolii cei de aur și de argint și, punându-i pe scaune împărătești și încununându-i cu cununi, le jertfea viței grași, apoi a poruncit popilor ca să stropească cu sânge de vițel poporul ce stătea împrejur. Îndată, cei ce erau creștini au început a ieși din priveliște, ca să nu se spurce cu acea necurată stropire. Acest lucru văzându-l împăratul a început a striga cu glas mare: „Unde vă duceți, o! oameni, cinstind mai mult întunericul decât lumina și nesocotind zeii aceștia, care țin întreaga lume? Oare nu vedeți biruința și prăznuirea, nu vedeți marile bunătăți adăugindu-se celor buni și cum sunt toate în liniște și se adaugă în fiecare zi unele laturi peste care n-am fost domni și acum le stăpânim? Nu vedeți slava înmulțindu-se și împărăția lățindu-se, cetățile supunându-se, iar altele au să ni se supună? Nu vedeți împărățiile limbilor supunându-se și slujindu-ne și toate făcându-se după inima noastră? Cu a cui ocârmuire se fac acestea toate, dacă nu cu a acestor zei cărora le slujim? Să vă învețe bună așezare a vremilor, măsura ploilor, îndestularea rodurilor care se dă de la zei”.

Astfel vorbind împăratul cel fărădelege și cele ce nu sunt socotindu-le ca cele ce sunt și multe altele voind a spune, îndată Domnul de sus, ale Cărui judecăți sunt adevărate, n-a lăsat mai mult minciună a se lăuda și a se înălța peste adevăr, ci deodată, ziua fiind luminată și soarele strălucind la miezul zilei, s-au auzit glasuri de tunete mari și înfricoșate. Și s-a întunecat văzduhul cu nori întunecoși, apoi s-au făcut fulgere și a venit piatră cu vânt mare și cu vifor foarte tare, precum și multă vărsare de ploaie, prin care se arăta mânia lui Dumnezeu asupra păgânilor. Apoi glas din cer s-a auzit: „Dumnezeu s-a mâniat și v-a urgisit”. Unii de frica tunetelor au căzut la pământ, ca morți, iar alții, voind să fugă, se călcau unii pe alții în picioare, împăratul umplându-se de frică și de spaimă, a fugit la palat cu rușine. Astfel s-a risipit acea priveliște și s-a stricat acel praznic urât lui Dumnezeu, cu necuratele jertfe.

Apoi s-au umplut râurile de apă multă, din ploaia cea mare și, înecând țarinile, a prăpădit toată osteneala lucrătorilor de pământ, căci era vremea secerișului și toate acestea s-au făcut ca să cunoască paginii mâna cea tare a lui Dumnezeu, Care este în ceruri. Dar n-a priceput aceasta împăratul cel orbit cu răutatea și împietrit cu inima. Pentru că în loc să cunoască puterea adevărului, a lui Dumnezeu, a înnebunit mai mult, ridicând război împotriva Celui înfricoșat și a Celui ce ia duhurile împăraților. Apoi, nevăzând pe Doamna și pe Indis în mijlocul slujitorilor idolești, care se închinau celor doisprezece zei mincinoși ai săi și care erau mai mari în palate, a întrebat despre dânșii unde sunt. Aflând că Doamna și-a pierdut mintea și se găsește la cei ce știu a tămădui acea neputință, iar Indis este pus s-o păzească și să-i slujească, s-a mâniat tare asupra mai marelui eunucilor, căci i-a despărțit de la slujba zeilor. De aceea l-a lepădat din dregătoria sa și l-a necinstit cu cea mai de pe urmă ocară, orânduindu-l să slujească cămilelor, care erau în Clavdiopoli. Iar pe Indis, chemându-l, l-a rânduit să slujească ca la început zeilor care erau în palatele împărătești, dar el slujea unui adevărat Dumnezeu, în Care crezuse, neștiind împăratul despre aceasta.

Maximian începuse a prigoni Biserica lui Hristos, risipind sfintele biserici și zidind capiști idolești. Deci a trimis ighemoni cumpliți prin toate laturile împărăției ca să muncească fără milostivire pe creștini; iar el era cel dintâi și mai cumplit muncitor, ucigând și pierzând și vărsând sânge nevinovat. Uneori înșela cu cuvinte viclene și dacă cineva nu s-ar fi plecat vicleniilor lui, poruncea să-l muncească cumplit. Căutând pe Sfințitul episcop Antim nu l-a găsit, pentru că se ascunsese undeva. Iar el a intrat în biserica creștinească cu mulțime de ostași înarmați, ca un lup în turmă și grăind poporului, îi momea și-i îngrozea atrăgându-i pe toți la rătăcirea sa. Apoi, la sfârșit, a zis: „Depărtați-vă de la credința voastră cea deșartă, că de nu veți asculta, pedeapsa nu va zăbovi. Vedeți acest locaș, în care v-ați adunat, degrabă îl voi arde împreună cu voi”.

Un preot creștin înțelept și fierbinte cu râvnă bunei-credințe, mare la suflet cu îndrăzneala, preadulce cu numele și cu fapta, Sfântul Glicherie, stând împotriva lui cu bărbăție și spunând cuvânt cu îndrăzneală, a rușinat pe acel fărădelege, zicându-i:

„Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate câte sunt în lume, le avem ca pe un vis, iar muncă și pierzare socotim aceasta, adică a nu răbda pentru Hristos muncile cele mai cumplite. Te lauzi cu biruința asupra barbarilor, pe când de femeile și de copiii creștini te biruiești, pentru că este arătată puterea cea nebiruită a Hristosului nostru. Cine nu-și va aduce aminte de tunetele și fulgerele cele înfricoșate, care nu demult au fost, de grindină și de ploaia cea neobișnuită? Când mulți dintre voi deodată au murit și toate roadele pământului cu înecarea neașteptată au pierit. Acest lucru a fost adevărată arătare a mâniei lui Dumnezeu, pe care ai întărâtat-o tu, socotind că toate lucrurile sunt ale mincinoșilor tăi zei, iar nu ale adevăratului Dumnezeu. Deci nu ne temem de ridicarea ta asupra noastră, pentru că avem arme de sus, de la Împăratul a toate, cu care ne înarmăm și ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim, că stând împotrivă ție, vom dobândi minunată biruință, pentru că fiind bătuți de ține noi biruim”.

Împăratul, auzind aceasta, deși se iuțea în mânia să, încă nefăcând nici un rău, a ieșit de acolo. Poporul creștin care era în biserică, dând slavă lui Dumnezeu, lăuda pe fericitul Glicherie pentru o îndrăzneală ca aceea. Iar împăratul, neputând îndelung a stăpâni mânia ce o avea înăuntrul său, a poruncit să prindă pe Glicherie și să-l aducă înaintea divanului său cel nedrept și, neîntrebîndu-l ceva, a poruncit să-l bată tare. Până într-atât l-au bătut, încât au slăbit cei ce-l băteau, iar chinuitorul striga: „Grăiește o Glicherie, nu fi mândru, nici gâlcevitor, nici fără de rânduiala, cinstește pe împăratul și obiceiurile romanilor”. Mucenicul fiind mai tare decât cei ce-l munceau pe el, striga către împăratul său, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum m-ai întărit a grăi pentru Tine, așa mă întărește a și pătimi, ca prin aceste pătimiri de mai multă răsplătire să mă învrednicești”.

Cu aceste cuvinte, precum focul se atâta, așa s-a adăugat lui Maximian cruzimea. Deci singur muncitorul poruncea să lovească mai tare și să rănească trupul mucenicului, până ce s-a umplut pământul de sânge și, căzându-i carnea, se vedeau oasele goale și toate mădularele lui, încât abia mai era duhul într-însul. Dar limba cu ușurință vorbea, zicând: „Sunt creștin, rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, unul îmi este mie Domn, unul Împărat”. Tiranul, neputând mai mult să rabde, a poruncit să-l ardă afară din cetate și s-a făcut lui Dumnezeu jertfă de bună mireasmă de ardere de tot, bineprimită.

După aceasta iarăși a sosit un praznic păgânesc, urât de Dumnezeu, când se aduceau jertfe celor doisprezece zei mai aleși din capiștea palatului. Slujitorii lor mergeau îmbrăcați în haine albe, spre care, uitându-se împăratul și nevăzând între dânșii pe Indis, a întrebat unde este? Pentru că acela, îmbrăcându-se în haine proaste, s-a închis în casa sa, mîhnindu-se și plângând pentru pierzarea păgânilor și s-a spus împăratului despre dânsul. Deci, îndată l-a adus înaintea sa și, văzându-l în haine de mâhnire și de plângere, a cunoscut pricina și, nemai întrebându-l despre credință și despre viața lui, a poruncit să-i pună lanțuri la mâini, la picioare și la grumazul său și să-l arunce în temniță. Apoi cu multă mânie a întrebat de Doamnă, ca un om beat uitând că i se spusese mai înainte despre dânsa și zicea deseori: „Unde este Doamna? Unde este preoteasă Dianei și a Minervei?”. Deci s-a spus lui iarăși că și-a pierdut mintea și pentru aceea a trimis-o de la palat mai marele eunucilor, iar el, aducându-și aminte de mai marele eunucilor, a trimis să-i taie capul, iar pe Doamna să o caute pretutindeni. Atunci s-a făcut cunoscută această poruncă a împăratului, în mănăstirea unde era Doamna.

Stareța, cu numele Agatia, văzând că nu este cu putință ca să o ascundă într-alt chip, a tuns-o și, îmbrăcând-o în haine bărbătești și cu rugăciuni și cu lacrimi îngrădind-o, a scos-o din acea sfântă cămară, să fie ca un bărbat în mijlocul bărbaților și așa să nu fie cunoscută. Neaflându-se nicăieri Doamna de către cei ce o căutau, mai mult s-a mâniat împăratul și a poruncit ca toate mănăstirile să le risipească, iar pe fecioare să le batjocorească și să le rușineze. Îndată a început a se face risipire și nevoie prin cetate, ca o robie de barbari. Fecioarele cele mai tari cu trupul au fugit prin munți și prin pustietăți și se ascundeau prin peșteri și prin prăpăstiile pământului, voind mai bine a viețui cu fiarele, decât a cădea în mâinile oamenilor celor necurați. Iar care nu s-au sârguit a fugi, acelea au fost prinse și unele se aduceau în divanuri la munci, iar altele la necinstirea poporului. Dar puterea lui Hristos pe toate fecioarele acelea le întărea și le păzea nerușinate și nebatjocorite. Între ele era una mai vestită, care strălucea ca luna în mijlocul stelelor, luminând în mijlocul fecioarelor, cu frumusețea și cu podoabă, cu neamul și cu viața cea bună, cu numele Teofila.

Aceasta fiind târâta cu silă de ostașii cei fără de rușine la casa cea de desfrânare, ridicându-și mâinile și ochii către cer, a strigat: „Iisuse al meu, dragostea mea, lumina mea, suflarea mea, păzitorul fecioriei și al vieții mele, vezi pe aceea care s-a făcut Ție mireasă. Caută, o! Mirele meu cel fără prihană și degrabă sîrguiește-Te și-mi ajută. Pentru că acum nici vreme de rugăciune nu este – ca să nu se risipească așezământul fecioriei celei logodite Ție. Nu da fiarelor sufletul ce ți se mărturisește Ție, să nu răpească lupii pe oaia Ta. Păzește, Mire, pe mireasă Ta, păzește fecioria mea, izvorule al curăției, ca să se slăvească numele Tău cel mărit de îngeri”.

Astfel rugându-se ea, Dumnezeu pregătea împlinirea cererii ei, căci ea fiind dusă în locașurile necurate ale celor ce păcătuiesc la arătare, a intrat unul din ostași plin de pofta necurăției, ca să întineze pe mireasă lui Hristos cea fără de prihană. Dar, când s-a apropiat de dânsa, îndată l-a lovit cutremur înfricoșat, încât a căzut la pământ mort și zăcea la picioarele ei fără suflet. Ceilalți, stând afară și așteptând ieșirea lui, se supărară că nu iese mai degrabă, vrând ca să intre și ei acolo. Atunci altul, nerăbdînd, fiind aprins cu pofta, a intrat și îndată a căzut peste dânsul spaimă, căci a văzut pe tovarășul său mort zăcând la pământ și o lumină neapropiată a văzut strălucind lângă fecioară. Apoi, îndată și-a pierdut vederea sa și, rămânând orb, pipăia cu mâinile peretele ca să iasă afară și nu putea. Asemenea au pătimit și mulți alții, care intrau fără de rușine cu poftă necurată. Apoi s-au înștiințat despre aceea toți câți erau acolo și au intrat să vadă ceea ce se petrecea. Și au văzut pe fecioară șezând și citind pe o cărticică mică, care era Sfânta Evanghelie, – că pe aceea o avea în sânul său – și un tânăr preafrumos stătea lângă dânsa, strălucind cu lumină negrăită și căutând cu ochii ca de fulger. Pe acela văzându-l paginii, îndată cu mare frică au fugit înapoi. Alții strigau: Mare este Dumnezeul creștinilor!, și toți au crezut. Făcându-se noapte a scos-o pe ea de acolo tânărul cel purtător de lumină și ducând-o la biserica cea mare, au așezat-o în pridvor, zicând: „Pace ție!”. Apoi s-a dus.

Sfânta fecioară Teofilia s-a cuprins de frică și bucurie. De frică pentru că a lăsat-o apărătorul ei; iar de bucurie pentru că a scăpat întreagă de mâinile celor fărădelege. Apropiindu-se de ușă, a început a bate ca să-i deschidă, pentru că era poporul creștinesc înăuntru, aducând lui Dumnezeu rugăciuni de toată noaptea și încuiaseră ușile de frica păgânilor. Diaconii dinăuntru întrebând cine este și auzind glasul Teofilei și cunoscând-o, au spus poporului care stătea în biserică. Deci, deschizând ușile, toți s-au strâns pe lângă dânsa, căci tuturor era cunoscută, ca aceea ce era mai însemnată cu neamul bun și cu viața cea sfântă. Înștiințându-se de toate cele despre dânsa, cum s-a izbăvit de păgâni și cită milă a făcut Domnul cu dânsa, cu mână tare păzind nevătămată fecioria ei; pentru că nu tăinuia minunile lui Dumnezeu cele preaslăvite, pe care nu se cuvine a le tăinui, ci a le propovădui, înălțând cu lacrimi laudă lui Dumnezeu, cu glasuri de bucurie. Iar această sfântă fecioară, căzând cu fața la pământ, îl uda cu lacrimi de bucurie și s-a făcut de către toți mulțumire de obște Stăpânului Hristos.

În acea vreme, prearăul Maximian nu a încetat a munci pe mucenici și a trimis slujitorii săi să caute ca la o vânătoare de iepuri, pe creștini și să-i aducă la dânsul. Și era unul din boierii lui cu dregătoria prepozit al Italiei, cu numele Dorotei, de neam strălucit cu credința preaarătat și alți doi, care se numeau Mardonie și Migdonie. Pe aceștia i-a pârât la împărat un oarecare că sunt creștini; zicând: „Dacă pe aceia care locuiesc în palatele împărătești și se cinstesc și se hrănesc de tine, o! împărate, nu poți să-i duci la voia ta, apoi cum vei putea să-i biruiești pe vrăjmașii tăi? Înșiși prietenii tăi îndeamnă pe cei străini prin scrisori și cuvânt a se împotrivi ție și apoi cum se vor înfricoșa ceilalți potrivnici?”.

Auzind aceasta, s-a mâniat împăratul și întrebând pe pârâtori cine sunt aceștia, apoi, aflându-i, a poruncit să-i aducă pe dânșii în divan, către care a zis: „O, nemulțumitorilor, cita dragoste și iubire de oameni am arătat eu vouă și voi v-ați făcut către mine nerecunoscători! Nu vă aduceți aminte de facerile de bine cele multe, pe care le-am făcut vouă, ci v-ați lepădat de mântuitorii zei, nerușinaților”. Dar sfinții tăceau, lăsându-l să latre ca un câine fără de rânduiala, iar el mai mult se mânia, zicând: „Pe nemuritorii zei, nu vă voi ierta pe voi, nici nu-mi va fi milă de voi nicidecum, ci vă voi chinui cu multe feluri de munci, voi zdrobi oasele voastre. Fiarelor și păsărilor le voi da să le mănânce ca și alții să se înfricoșeze”. Dar sfinții nicidecum nu s-au temut, ci, dezlegându-și brâiele și dezbrăcându-se de hainele lor, într-un gând cu toții au mărturisit că sunt creștini și pe idoli fără de nici o frică i-au batjocorit.

Atunci tiranul a poruncit să le întindă mâinile și picioarele și să-i bată fără de milă cu vine crude, până va apune soarele. Făcându-se aceasta, pământul s-a înroșit de sângele lor, dar sfinții răbdau fără cârteala cu vitejie, fără grai, numai cu gândul îl slăveau pe Dumnezeu în taină. Apoi, legându-i, i-a aruncat în temniță. Tiranul cu cât află alți credincioși, cu atât se tulbura asupra lui Hristos și se îndrăcea, poruncind ighemonilor săi să facă și ei asemenea. Pentru aceea în toate zilele trimitea la Hristos vase de bună treabă și jertfe cuvântătoare, omorând pe creștini.

Sosind praznicul Nașterii lui Hristos, se cuvenea să se aducă Celui de curînd născut jertfă îndestulată. Deci s-au adunat toți credincioșii în biserică, iar necuratele slugi ale paginilor au zis împăratului: „De vreme ce o! împărate, acum creștinii au praznic mare, căci zic că este nașterea Mântuitorului lor și toți s-au adunat în biserica lor pentru rugăciune, fă ca să nu scape vinatul din mijlocul năvodului, ci poruncește ostașilor să deschidă ușile bisericilor și să se ducă jertfelnicul zeilor noștri înaintea ușii bisericii lor, ca îndată, ieșind de acolo, să aducă negreșit jertfă zeilor. Dacă nu vor asculta, apoi vei face după judecata ta cea împărătească, iar și de vei voi a asculta sfatul nostru, vei porunci ostașilor să înconjoare biserica, să-i dea foc și se vor pierde până la unul toți cei ce nu se pleacă ție. Asfel poporul cel pierzător și vătămător împărăției tale, într-un ceas prăpădindu-se, cealaltă vreme fără de mâhnire va fi”.

Acestea grăindu-se, Maximian, luând cuvântul, a zis: „Mă jur pe marii idoli, că eu de mult m-am gândit la aceasta, dar nu știu ce mi s-a întâmplat de n-am săvârșit până acum ceea ce am gândit. Însă vouă, o! zeilor, mare mulțumire se cuvine, că ați rânduit să vie și acestora în minte ceea ce este de folos împărăției noastre”. Și îndată a poruncit să meargă cel mai mare dintre boieri cu mulțime de ostași, cu lemne, câlți și cu alte materii care sunt lesnicioase de ars, să le așeze împrejurul bisericii creștine, iar ușile să le păzească bine cu săbiile, ca să nu scape nici unul afară. Aceasta făcându-se, a intrat în biserică unul din trimișii împăratului și, stând în mijloc, a strigat: „O! oameni, Maximian, stăpânul a toată lumea, trimițându-mă către voi, două lucruri vă pune înainte, ca din două să alegeți una: sau să ieșiți și îndată să jertfiți zeilor, pentru că și jertfelnicul este gata înaintea ușilor și astfel să fiți vii, sau, neascultînd, toți veți pieri cumplit că și focul acum este gata și lemnele stau împrejur; deci, alegeți mai degrabă ceea ce voiți”. Aceasta zicând, a tăcut.

Arhidiaconul, a cărui inimă era aprinsă cu focul lui Dumnezeu, stând lângă altar, a zis către popor: „O, iubiții mei frați de un gând, nu știți ce au făcut cei trei tineri în Babilon, de a căror bărbăție și tărie neclintită întru buna-credință, cu puțin mai înainte de aceste zile săvârșind pomenirea lor, ne-a minunat cum au stat, nu ca în mijlocul focului, ci că în mijlocul unui câmp de rouă, alcătuind dans și cântau singuri și toată firea o chemau spre lauda lui Dumnezeu. Pe aceștia noi, nu numai îi fericeam, dar și doream a fi părtași ai cununilor lor. Deci, de vreme ce și pe noi către aceeași soartă ne cheamă această vreme de acum – pentru că și împăratul acesta este asemenea lui Nabucodonosor; măcar că se deosebesc cu numele, dar cu tirania și cu nedumnezeirea sunt asemenea și uniți.

Deci, să ne facem și noi asemenea celor trei tineri din Babilon. Căci cum nu ne va fi nouă rușine, când aceștia, fiind tineri și numai trei și neavând încă nici o pildă spre a se nevoi cu mărime de suflet pentru buna-credință, așa de slăvit s-au nevoit, iar noi și cu numărul suntem mai mulți, ca și cum am fi fără de număr, între care mulți sunt acum bătrâni și având înaintea noastră atât de multe pilde, adică ale celor ce au pătimit cu bărbăție pentru Hristos. De aceea noi, fiind atâția și într-acest chip, nu ne va fi oare rușine a fi iubitori de viața această scurtă și vremelnică, fricoși și cu împuținare de suflet? Vremea aceasta de acum, care ne cheamă către nevoință, să o socotim ca pe un câștig mare și să trecem cu vederea viața cea vremelnică, pentru Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit și sufletul Său l-a dat la moarte pentru noi. Apoi a nu da mărturie credinței noastre celei tari și neclintite prin moartea noastră, cu adevărat ar fi o rușine fără de măsură.

Acestea le zic, măcar că nu urmează nici o răsplătire pătimirilor noastre. Dar când sunt foarte mici pătimirile veacului acestuia, în fața răsplătirilor găsite acolo, unde viața este fără de durere și veșnică, pentru această viață scurtă și cu multe nevoi cum și pentru trecerea cu vederea a slavei care degrabă piere, pe când bogățiile nejefuite, ca și veselia, niciodată nu se schimbă în mâhnire. Oare mai voim a viețui aici încă? Sau ne vom sârgui a trece mai degrabă către slava aceea, murind pentru Hristos, pentru Care avem acum vreme cu bun prilej? Căutați, fraților, la altarul Domnului și înțelegeți că Domnul nostru, adevăratul Dumnezeu este jertfit acum pentru noi. Oare nu ne vom pune și noi sufletele noastre pentru El în acest loc sfânt și pe acestea nu le vom aduce Lui prin foc, ca o jertfă întru ardere de tot?”.

Zicând acestea sfântul arhidiacon, toți s-au hotărât a muri pentru Hristos și cu toții au răspuns: „Suntem creștini și pe zeii tăi cei mincinoși, o! împărate, nu-i cinstim”. Vestindu-se aceasta lui Maximian, a poruncit ca îndată să aprindă focul în jurul bisericii. În acea vreme credincioșii au adunat în biserică pe toți cei ce erau între dânșii chemați și i-au împărțit în patru părți, ca să se poată boteza mai degrabă. După botez și după ungerea cu Sfântul Mir s-au împărtășit cu toții cu Sfintele Taine.

Astfel, sfârșindu-se aceasta, ostașii, după porunca împăratului, au aprins vreascurile din jurul bisericii, câlții și pereții ei și, ajungând flacăra cea mare până la vârf și intrând înăuntru, a mistuit toate degrabă. Iar poporul creștin arzând de viu, cu mare bucurie striga către Dumnezeu, glăsuind cântarea celor trei tineri și chemând toată făptura lui Dumnezeu spre laudă. Mai înainte de a sfârși cântărea, și-au dat sfintele lor suflete în mâinile Domnului și au făcut jertfă bine-primită Mielului Celui fără de prihană, Cel înjunghiat pentru lume; iar numărul celor arși a fost cam la douăzeci de mii.

Astfel, ceata cea minunată a sfinților mucenici a trecut de la Biserica ce se luptă, la Biserica ce prăznuiește, ca să facă praznicul nesfârșitei bucurii. Trecând cinci zile, iar focul încă arzând și fumul ieșind, nu era nici un fel de miros rău din trupurile cele arse, ci și fumul era neobișnuit, căci era cu bun miros și risipea prin văzduh o bună mireasmă, care ieșea de la locul cel ars și se arăta o rază în chipul aurului, ca și cum se arăta soarele la răsărit. Maximian, socotind că acum a pierdut pe toți creștinii citi erau în cetate, se îndeletnicea cu jocuri și cu alergarea cailor, cum și cu diferite feluri de priveliști.

În Nicomidia, aproape de locul de priveliște, era o capiște mare a zeiței pagine care se numea Ceres. Venind odată împăratul Maximian la acea capiște, cu toată oastea și cu tot poporul, aducea jertfă. Iar unul din rânduiala ostășească, cu numele Zinon, având dregătoria de voievod, pornindu-se cu râvna spre buna-credință și nerăbdînd să vadă o păgânătate ca aceea, stând la un loc înalt a strigat: „Rătăcești, o, împărate, jertfind pietrelor celor nesimțitoare și lemnelor celor mute, pentru că această jertfă este adevărată înșelăciune diavolească, care duce la pierzare pe închinătorii ei! Înțelege, o, Maximiane, și întoarce ochii tăi trupești, cum și pe cei dinăuntru către cer și din cele văzute cunoaște pe Ziditorul. Din făpturi cunoaște în ce chip este Făcătorul și te învață cu dreaptă credință a cinsti pe Dumnezeu, Care nu se împacă cu sângele dobitoacelor necuvântătoare, ci cu sufletele cele fără prihană ale oamenilor și cu inimile cele curate”.

Auzind acestea, Maximian a poruncit să-i sfarme gura și fața cu pietre, să-i zdrobească dinții, apoi, fiind încă viu, a poruncit să-l taie cu sabia și să-l scoată afară din cetate. Așa s-a încununat Sfântul Mucenic Zinon, iar Sfântul Dorotei cu Indis și cu ceilalți tovarăși ședeau la închisoare. Fericitul episcop Antim, din locul unde se ascunsese, îi cercetă cu dese scrisori, îi întărea în credință și-i deștepta către nevoința cea cu bărbăție. Odată paginii au prins pe diaconul Sfântului Antim, cu numele de Teofil, care mergea cu scrisori de la episcop către sfinții mucenici și l-au adus la împăratul.

Citind împăratul scrisoarea episcopului s-a umplut de mânie, pentru că erau scrise nu cele ce-i plăceau lui, ci cele ce erau de folos sfinților. Deci, a poruncit să aducă înaintea sa îndată pe Dorotei, cu soții săi și cu mânie căutând la dânșii i-a batjocorit și le-a dat să citească scrisoarea episcopului Antim. Văzându-l pe diacon, s-au bucurat cu sufletul și stând de departe i se închinau lui cu privire luminoasă și cu fețe pline de bucurie; iar cuvintele arhiereului, cele ce se citeau, le puneau în inimile lor.

Împăratul, căutând cu mânie asupra diaconului, i-a zis cu groază: „Spune-mi, ticălosule, cine este cel ce ți-a dat această scrisoare și în ce loc este ascuns?”. Diaconul, mai întâi rugându-se în inima sa lui Dumnezeu, și-a deschis gura cu îndrăzneală și a zis: „Cel ce mi-a dat această scrisoare este păstor și acum, stând departe de turma să, o sfătuiește și o deșteaptă către bună credință. Iar când simte năvălirea lupilor și a fiarelor, atunci cu glas mare grăiește turmei sale și o sfătuiește a face cele ce se cuvin. Cuvintele care le grăiește nu sunt ale lui, ci sunt luate de la Păstorul cel Mare, Care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide. Iată acum ți-am spus cine mi-a dat scrisoarea, însă unde este el nu-ți voi spune, pentru că ar fi o adevărată nebunie dacă aș fi eu vânzătorul păstorului nostru, care m-a folosit mult și care și fără spunerea noastră se va arăta. Pentru că nu poate cetatea să se ascundă stând în vârful muntelui, cum a zis dumnezeiescul glas”.

Împăratul, nerăbdînd mai mult cuvintele cele pline de curaj ale diaconului, a poruncit să i se taie acea sfântă limbă, apoi să-l omoare afară din cetate, cu săgeți și cu pietre. După aceasta și pe ceilalți sfinți mucenici i-a pierdut cu diferite munci: Sfântului Dorotei i-a tăiat capul, pe Mardonie l-a ars în foc, pe Migdonie l-a astupat cu țărâna de viu într-o groapă, lui Gorgonie, lui Indis și lui Petru, legându-le câte o piatră mare de grumaz, i-a aruncat în mare. Astfel, minunații mucenici ai lui Hristos, săvârșindu-și nevoința prin felurite chinuri, pe aceeași cale s-au suit către Dumnezeul lor.

Sfânta Doamnă era ascunsă într-o peșteră dintr-un munte, având ca hrană buruienile pustiei ce creșteau împrejurul peșterii și auzind de moartea sfinților mucenici s-a bucurat cu duhul, că au trecut din valea aceasta a plângerii, către marginea cea dorită a veseliei celei veșnice. Dar mai vârtos se bucura de Indis, fratele ei cel duhovnicesc, care era un suflet cu dânsa și părtaș al nașterii celei duhovnicești prin Botez. Însă, plângea pentru sine că a rămas dintre toți necălătorind împreună cu dânșii pe acea cale și se pregătea către nevoință, cerând ajutor de sus. Apoi, pogorându-se din munte a intrat în cetate, cu acele haine bărbătești cu care o îmbrăcase maica ei cea duhovnicească Agatia și o căuta pe aceasta. Dar neaflând-o, a priceput că a ars în biserică împreună cu celelalte fecioare și a plâns foarte mult, nu fiindu-i jale de moartea ei, ci pentru că nu s-a învrednicit și ea să moară împreună cu dânsa pentru Hristos. Stând în locul bisericii celei arse amesteca cenușa cu lacrimi, plângând și tânguindu-se.

Făcându-se noapte, s-a dus la malul mării, unde Indis împreună cu ceilalți au fost înecați și iată niște pescari stând, își găteau mrejele pentru vânat; dar văzând pe sfânta fecioară și din haine socotind-o că este bărbat, au zis: „Vino de ne ajută, tânărule, și de vom prinde ceva apoi și ție îți vom face parte”. Ea cu sârguință a mers să le ajute, și după ce au aruncat mrejele și le trăgeau la mal se simțea greutate mare în mreje, încât abia au putut să le tragă la mal; și fiind lună în acea noapte, au putut vedea mulțime de pește, iar în mijlocul vinatului stăteau cele trei trupuri ale sfinților mucenici: Gorgonie, Indis și Petru și s-au înspăimântat foarte tare. Adunând degrabă mrejele și peștele, iar trupurile punându-le pe pământ, se grăbeau către caiac, vrând să înoate la alt mal și-l chemau și pe tânăr, dar ea n-a voit. Dându-i pentru osteneală o parte din pește și puțină pâine, au plecat de acolo.

Sfânta fecioară Doamnă, apropiindu-se de trupurile sfinților mucenici, cunoscând pe fiecare și mai vârtos cunoscând pe iubitul Indis, cu nespusă bucurie îl cuprindea, îl săruta și vărsa lacrimi fierbinți deasupra lui. Apoi, privind pe mare a văzut o corabie sosind cu pânzele lăsate și vâslind încetișor, iar Doamna, depărtându-se de trupurile mucenicilor, s-a dus către corabia aceea și strigând către corăbieri le-a arătat peștele ce-l avea. Îndată cârmaciul, socotind că este de vânzare, a întrebat de preț ca să-l cumpere. Iar ea îi zicea să-l ia fără preț. Dar acela, nepricepând, a zis: „Te jur pe Hristos, spune adevărul, cu cât îl vinzi?”. Sfânta, auzind numele lui Hristos, a cunoscut că aceia sunt creștini, deci le-a spus și despre tinerii mucenici, despre trupurile lor și numele lor. Iar cârmaciul, cu soții îndată sosind, au scos pânze subțiri cu aromate i-au înfășurat și ducându-i la zidurile cetății, care era aproape de pârâu și unde murise și Sfântul Dorotei, au îngropat cu cinste trupurile acestora.

Mai marele corabiei cunoscând pe Doamnă, că este de o credință cu dânsul și socotind-o că este tânăr, a rugat-o să meargă cu el în corabie, zicând: „Să petrecem împreună nedespărțiți, în toată viața noastră”. Dar ea n-a vrut, ci a zis să meargă în calea sa. „Iar eu, zise ea, voi petrece aici de vreme ce și sfârșitul vieții mele este aproape și nu voiesc ca să se despartă trupul meu de trupurile sfinților, cu care în viața aceasta, cu credința și cu duhul am fost însoțită”.

Mai marele corabiei i-a dat aur îndestul nu pentru vreo trebuință trupească, căci nu-i trebuia, ci ca să cumpere aromate și tămâie, cu care să cinstească mormintele sfinților; apoi s-au dus în calea lor. Iar Sfânta Doamnă, ziua și noaptea stătea lângă mormintele lor, tămâindu-le, miresmîndu-le și cu lacrimi rugându-se. Și n-a putut ca lucrul luminii să fie tăinuit înaintea celor ce erau în întuneric, nici să se săvârșească dorința de mucenicie a Sfintei Doamnă, pentru că pe față făcea cele ce se cuveneau dreptei-credințe și cinstei sfinților.

Împăratului i s-a vestit că un tânăr tămâiază mormintele creștinilor, iar el a râs, zicând: „Se cuvine dar ca și el să piară cu asemenea moarte ca aceia, ca astfel cu singur lucru să se învețe, că oamenilor celor ce nu știu nimic despre moarte, în deșert li se face o cinste ca aceea”. Acestea zicând îndată a trimis ca să-i taie capul. Deci a fost ucisă cu sabia și Sfânta Doamnă, rugându-se lângă mormintele sfinților mucenici, iar cinstitul ei trup l-au ars păgânii cu foc.

În acea vreme și Sfințitul episcop Antim, îndemnând pe mulți către cunoștința lui Dumnezeu cu preaînțeleptele sale învățături și scrisori și pe mulți îndemnând către pătimire, s-a sfârșit și el cu sfârșit mucenicesc. Căci tiranul a cercetat cu dinadinsul până l-a aflat, dar, muncindu-l mai întâi cu amar și cu multe feluri de munci, n-a putut să-l biruiască, ci mai ales el a obosit mai mult, muncindu-l cu multe măiestrii, decât Sfântul Antim, care răbda chinurile și bătăile. Pentru aceea a dat hotărârea ca să-i taie capul. Și așa s-a dus și el către Domnul, împodobit cu îndoită cunună, a arhieriei și a pătimirii.

Astfel Nicomidia s-a împodobit cu stelele sfinților mucenici, în număr de două zeci de mii, mai adăugându-se minunatul Glicherie și preafericitul Zinon și cu Teofil, Dorotei, Mardonie, Migdonie, Indis, Gorgonie, Petru și cele trei sfinte fecioare: Agapia, Teofila și preafrumoasa Doamnă. Iar sfârșitul a toată ceata este Sfântul Antim, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine cinste și slavă în vecii vecilor. Amin.

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

Sfinţii 10 Mucenici din Creta

Aceşti 10 sfinţi au pătimit pentru credinţa în Hristos-Domnul în insula Creta, în vremea împărăţiei lui Deciu (251-253).

Nu erau toţi din acelaşi loc, ci din mai multe părţi ale ţării.

Din cetatea Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie şi Evnichian; Zotic era din Cnossos; Agatopod din Epinia Panormului; Vasilide din Hania, iar Evarest şi Pompie din Iraclion.

Ei au fost daţi de necredincioşi dregătorului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să le aducă jertfe.

Pentru că nu au vrut să facă acest lucru au fost chinuiţi, batjocoriţi, loviţi cu pietre şi pălmuiţi vreme de 30 de zile.

În ziua a 23-a a lunii decembrie au fost duşi la judecată şi stând ei tari şi neclintiţi în credinţa creştină, dregătorul i-a osândit la moarte prin sabie.

Venind ei la locul de osândă, au făcut rugăciuni pentru cei care îi chinuiau şi, astfel rugându-se, li s-au tăiat capetele.

Imnografie

Troparul Sfinţilor 10 Mucenici din Creta

Glasul al 3-lea:

Creta cea mult minunată să o cinstim, că a înflorit flori cin­stite, pe mărgăritarele lui Hristos, stâlpările mucenicilor. Că zece sunt la număr, ferici­ţii şi toată mulţimea demonilor au ruşinat. Pentru aceasta şi cununi au luat mucenicii lui Hristos, cei cu sufletul răbdător.

(Audio) Troparul Sfinților 10 Mucenici din Creta (în limba greacă)

Condacul Sfinţilor 10 Mucenici din Creta

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca un Luceafăr a strălucit cinstita pătimire a mucenicilor, care mai înainte ne-a arătat, în chip luminat, pe Cel Născut în peşteră; pe Care Fecioara L-a născut fără de sămânţă.

preluat de pe doxologia.ro

Viața Sfinților 10 Mucenici din Creta

Sfinţii 10 Mucenici din Creta (†250) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Ținând Decie sceptrul împărăției Romei, a pus în insula Creta pe un ighemon, asemenea cu dânsul la nume și la obicei, căci se asemăna împăratului său cu asprimea, cu tirania și cu prigoana creștinilor. Acesta, sosind în insula Creta, a poruncit să caute spre a munci pe toți cei ce cred în Hristos. Deci, se aduceau la dânsul cei tari în credință, pe care, după multe ispitiri și munci, cu felurite morți îi pierdea. În acea vreme o ceată, în număr de zece bărbați aleși, a fost prinsă și adusă la cel ce-i căznea. Aceștia erau cu neamul din diferite cetăți: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie și Evnichian erau din cetatea Gortiniei; Zotic din Hios, Pompie și Agatopul din Epinia, Vasilid din Chidonia și Evarest din Iracleea. Toți se sârguiau a merge către cetatea din cer.

Aceștia, stând înaintea muncitorului, au răspuns cu mult curaj și au arătat multă bărbăție. Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit? Ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Bătuți fiind, munciți, târâți pe pământ, cu pietre uciși, batjocoriți, scuipați și tot felul de batjocuri răbdând treizeci de zile. Iar în douăzeci și trei ale lunii decembrie, pregătindu-se zi de judecată și șezând ighemonul în divan, s-au adus răbdătorii de chinuri la întrebarea cea mai de pe urmă, fiind plini de îndrăzneală și de suflet. Ighemonul se îndrăcea cu iuțimea și cu nebunia, sârguitor fiind spre a-i tortura, ca să-i omoare cumplit, însă aceștia erau gata a răbda până la suflarea din urmă.

Căutând ighemonul asupra lor cu fața mânioasă, a zis: „Care este nebunia voastră că nici nevoia, nici vremea nu v-au putut învăța pe voi a cunoaște ce este de folos?”. Apoi, ca și cum i-ar fi înfricoșat cu mânia, a zis: „Jertfiți zeilor iar de nu, eu mai mult nu voi zice vouă nimic, ci voi veți cunoaște cine este Decie, căruia nu voiți a vă supune”. La acestea au răspuns mucenicii: „Noi, o, ighemoane, și cu cuvântul și cu lucrul în vremea cea îndelungată bine v-am adeverit, că nici zeilor nu vom jertfi, nici poruncii voastre nu ne vom supune”. Iar ighemonul, tăind cuvântul lor a zis: „Dar nu țineți seamă nici de munci o, răilor?”.

Sfinții au răspuns: „Nicidecum nu ne temem de munci, ci încă îți mulțumim prea mult că ne-ai pregătit acest fel de ospăț duhovnicesc (muncile cele pentru Hristos) și l-ai pus înaintea noastră”. Ighemonul a zis: „Dar nu va fi așa, căci veți cunoaște cât este de mare puterea zeilor, pe care voi îi huliți fără rușine și nici nu vă rușinați de atâția bărbați preaînțelepți ce stau înainte, care cinstesc pe Die, cel mai întâi dintre zei, apoi pe Ira și pe Rea, cum și pe ceilalți. Căci acum atât de mult veți fi chinuiți cu munci, încât nu numai îndrăzneala voastră se va pierde, ci și alții se vor înfricoșa, care vor fi asemenea ca voi, neascultători, numai de se vor afla unii ca aceia”.

La aceasta iarăși au răspuns bărbații cei curajoși: „Pentru Die și pentru maica lui Rea, nimic să nu grăiești, ighemoane, căci nu vorbești către cei ce nu știu. Noi am auzit de la părinții noștri despre neamul lui, despre viața și năravurile lui și chiar de mormântul lui; de voiești, acum îl vom arăta ție. El s-a născut în Creta și era un desfrânat și necurat, încât este rușine a vorbi despre viața lui, iar, prin meșteșugul vrăjilor și al farmecelor, își schimba chipul cel adevărat într-altul pentru prea mare neînfrânare. Iar unii, de aceeași patimă fiind stăpâniți, au urmat vieții lui, pentru că ce este mai lesne decât aceasta, adică a urma răului, apoi au scornit că este zeu și, zidindu-i capiște, i-au adus jertfă și ceea ce le plăcea lor, aceea și zeului lor se socotea, că este bine primită. Și nu numai așa cugetau, ci astfel despre acel zeu, dar, vai, încă și cuviincios lucru socoteau a viețui cu neînfrânarea”.

Acestea grăind dumnezeiasca ceată, ighemonul se întărâtă, apoi se mânia și poporul, repezindu-se ca să apuce pe mucenici, pe care i-ar fi rupt cu mâinile de nu i-ar fi oprit Decie. Poruncind să fie tăcere, gândea ce fel de moarte mai cumplită să le dea. Apoi îndată, după porunca ighemonului, mâinile muncitorilor au răpit pe sfinți, spre a le da diferite chinuri, unora unele, iar altora altele. Însă cruzimea și mărimea durerilor erau pentru toți asemenea. Pentru că unii dintr-înșii erau spânzurați și cu unghii de fier strujiți, vinele li se rupeau și carnea le cădea la pământ, iar alții cu pietre și cu pari ascuțiți erau răniți pe coaste până la oase. Alții cu plumb fiind bătuți, li se dezlegau încheieturile, li se sfărâmau și se rupeau oasele, iar alții într-alt chip erau schingiuiți, încât nu poate urechea să audă de acele munci cumplite. Căci, precum celor ce sunt miloși le este nesuferit a privi la acelea, dar auzindu-le, numărându-le este și mai greu. Însă mucenicii, unele ca acestea primindu-le cu mare înlesnire, cu mulțumire, le răbdau cu bărbăție, încât păreau că se mâhnesc pentru lipsa unor munci mai mari.

Deci toți alergau la dânșii, ca spre un lucru nou și de mirare, adică și necredincioșii și credincioșii. Însă cei care păzeau credința în taină, alergau să se minuneze de bărbăția pătimitorilor și singuri să se întărească în credință, iar necredincioșii ca să-și bată joc de răbdarea sfinților și să se bucure de rănile lor, uitându-se la muncile cele cumplite. Drept aceea, nu numai că nici unul nu era mișcat spre milostivire, ci mai vârtos spre cruzime îndemnându-l și pe ighemon și pe muncitori. Astfel invitau aceștia pe ighemon, iar el poruncea și muncitorii săvârșeau ceea ce li se poruncea.

Apoi crainicul striga: „Cruțați-vă, supuneți-vă domnilor, jertfiți zeilor”. Iar mucenicii, în mijlocul atâtor dureri și munci, erau mai presus de toate, cu bărbăția și cu răbdarea, mai presus de popor și de crainic, de muncitori și de însuși ighemon. Și, mai înainte de toate, erau mai presus decât domnul lor, satana și decât toate puterile lui, pentru că toți într-o unire și într-un glas, strigau: „Creștini suntem, a lui Hristos jertfă, a lui Hristos junghiere și de-ar fi trebuință și de mii de ori să murim, vom muri cu osârdie”.

Dacă a văzut că toate muncile nu se bagă în seamă de sfinții mucenici, Decie, deznădăjduind, i-a condamnat la moarte. Deci sfinții erau duși spre ucidere de sabie, la un loc puțin mai departe de cetatea Alonium. Către acest loc grăbindu-se răbdătorii de chinuri au arătat un lucru nou; căci în toată alergarea muceniciei, fiind cu un suflet și cu un cuget, se grăbeau care dintr-înșii să ia primul cununa muceniciei. Dar această ceartă a potolit-o, Teodul, fiind unul din acea dumnezeiască ceată, zicând că acela va fi mai întâi dintre dânșii, care își va da capul sub sabie mai pe urmă decât toți, pentru că văzând tăierea celorlalți și moartea, nu se va înfricoșa și nici nu va arăta vreo mâhnire sau schimbare a feții. Atunci cu adevărat mai ales se va arăta minunat nevoitor și biruitor.

Plăcând tuturor acest cuvânt al lui Teodul, au adus mai întâi cântare lui Dumnezeu: Bine este cuvântat Domnul, Care nu ne-a dat spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vânătorilor, și celelalte ale acestui psalm. Apoi venind la locul cel numit, a făcut fiecare din ei rugăciune, zicând: „Iartă, Doamne, pe robii Tăi și primește vărsarea sângelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre și prieteni și pentru toată patria, ca să scape din întunericul necunoștinței și cu ochi curați să vadă bună credință, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o! Împărate veșnic”. Astfel, rugându-se fiecare dintr-înșii, li se tăia sfântul și purtătorul de biruință cap, iar sufletele lor se înălțau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.

După tăierea sfinților, ducându-se gealații, unii cunoscuți au rămas să adune trupurile lor și le-au îngropat cu cinste. Apoi, încetând goana și strălucind sfânta credință, fericitul Pavel, episcopul Romei celei noi, adică al cetății marelui Constantin, mergând în insula Creta, a aflat nestricate moaștele acelor sfinți, zece la număr și le-a adus cu mare cinste în împărăteasca cetate, spre apărarea ei și spre ajutorul tuturor celor ce le trebuiau ajutor. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi a fi părtași bunătăților cerești, pregătite lor cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia cu Părintele și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea și slava în veci. Amin!

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Tirs şi Calinic

Aceşti sfinţi mucenici au pătimit pentru Mântuitorul Iisus Hristos în timp persecuţiei împăratului Deciu (249-251) din porunca guvernatorului Cumbriciu.

Mucenicul Tirs a mărturisit cu mult curaj înaintea judecătorului faptul că a ales credinţa creştină deoarece: ea este curată şi adevărată.

În urma acestei mărturisiri, el a fost supus supliciilor.

Spre fericirea creştinilor şi spre mirarea păgânilor Mucenicul Tirs s-a vindecat de rănile sale astfel încât Cumbriciu, ca să scape din încurcătură, a amânat judecata pentru a doua zi.

Noaptea, Episcopul Cezareei a venit în temniţa Mucenicului Tirs şi l-a botezat, acesta fiind numai catehumen.

A doua zi, la judecată, alături de Cumbriciu a venit şi Silvan, un căpitan trimis de împărat să urmărească pe creştini.

Din porunca lui Silvan, Tirs a fost supus la chinuri mai grele, însă cu ajutorul lui Dumnezeu s-a vindecat.

Fiind nevoiţi să plece în Apamia, Cumbriciu şi Silvan l-au luat cu ei pe Tirs.

Însă în câteva zile cei doi judecători au murit.

Mucenicul Tirs a mai stat 23 de zile în temniţă până la venirea noului judecător, Vavd.

A fost legat în sac şi aruncat în mare, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu el scapă şi îndemnat fiind să jertfească zeilor, nu face acest lucru şi în chip minunat statuile se prăbuşesc.

Păgânii din Cezareea au fost tulburaţi mai ales de creştinarea lui Calinic, preotul păgân din oraş.

Calinic căzuse la picioarele Sfântului Mucenic Tirs şi striga-se:

Dumnezeul cel mărturisit de Tirs care face minuni prea slăvite, primeşte-mă şi pe mine ca un ostaş de curând ales şi mă întăreşte împotriva celor ce vrăjmăşesc numele Tău.

Calinic a fost ucis cu sabia, iar Tirs a îngenuncheat, s-a rugat lui Dumnezeu şi făcându-şi semnul crucii şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu după atâtea minuni săvârşite.

Imnografie

Troparul Sfinţilor Mucenici Tirs, Levchie, Calinic, Filimon, Apolonie şi Arian

Glasulul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

(Audio) Troparul Sfinților Mucenici Levchie, Arian, Tirs și Calinic (în limba greacă)

preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfinţilor Mucenici Tirs, Levchie, Calinic, Filimon, Apolonie şi Arian

Glasul 4

Pe Cuvântul Cel împreună…

Prieten al lui Hristos ajun­gând, Mărite Mucenice Filimon, sângele ţi l-ai vărsat pentru El; toată nebunia păgânătăţii ai nimicit-o şi înşelăciunea elinilor ai stins-o. Pentru aceasta roagă-te să se mântuiască cei ce săvârşesc sfântă po­menirea ta.

Viaţa Sfinților Mucenici Tirs şi Calinic

Sfinţii Mucenici Tirs, Apolonie și Arian – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Ţara Bitiniei a odrăslit pe sfinţii mucenici: Tirs, Levchie şi pe Calinic; iar cetatea Cezareei i-a crescut şi au pătimit pentru Hristos, în vremea împărăţiei lui Decie, într-acest chip: un ighemon, cu numele Cumvrichie, a venit din Nicomidia, prin Niceea, în cetatea Cezareei şi era mare osârduitor spre închinarea idolilor, îngrijindu-se pentru capiştile şi jertfele cele necurate şi pentru toate cele ce erau plăcute idolilor. Acela silea pe toţi la unirea sa cea fără de Dumnezeu, pe unii înşelându-i cu îmbunări, iar pe alţii înfricoşându-i cu îngroziri, ca să fie părtaşi ai închinării lui păgâneşti la idoli. Iar Levchie care era între cei dintâi ai cetăţii, bărbat cinstit şi vestit cu învăţătura, cu înţelegerea şi cu neamul bun, văzând fărădelegile ce se făceau, foarte mult îl durea inima şi se aprindea cu râvnă către Dumnezeu.

Neputând mai mult a tăinui văpaia râvnei ce-i ardea înăuntru şi nevrând mai mult a-şi ascunde sfânta credinţă, ce era în sine, a stat înaintea ighemonului zicând: “Pentru ce, o! Cumvrichie, te înarmezi cu ticăloşie asupra sufletului meu, cinstind pe idolii cei păgâni, nesimţitori şi surzi? Căci pe mulţi îi atragi în acea rătăcire, încât se fac oamenii mai nesimţitori decât pietrele; fiindcă nu voiesc a vedea pe Dumnezeul cel adevărat şi Mântuitorul şi a umbla în lumină, lăsând întunericul rătăcirii”. Iar nebunul ighemon, auzind acestea, s-a umplut de mânie, urând pe cel ce grăia adevărul şi fără întrebare a poruncit să-l bată pe Levchie. Iar acesta primind rănile de bună voie, mulţumea lui Dumnezeu şi prin aceasta întărită şi mai mult pe cel ce-l chinuia. Şi până într-atâta a fost bătut, încât au ostenit cei ce-l băteau şi a slăbit trupul lui de răni; iar el se rugă ca să se dezlege de trup, dorind să se ducă la Domnul.

Deci, a avut ajutător dorinţei sale pe tiran, care a poruncit să fie scos în afara cetăţii şi să i se taie capul. Şi mergea sfântul dus de gealaţi (muncitori), însă fără temere şi fără tulburare nearătând pe faţă nici o durere, ci numai o bucurie şi a veselie ca şi cum nu s-ar fi dus la tăiere, ci la încununare. Deci, fiind dus departe de cetate, s-a săvârşit cu dreaptă credinţă prin tăiere, apoi sufletul i s-a suit la cer, ca să primească cununa cea mucenicească pentru pătimirea sa.

După aceea s-a dus vestea pentru tirania lui Cumvrichie în toate părţile acelea, încât se ascundeau creştinii, temându-se de pedepsirea lui cumplită. Iar fericitul Tirs, care, deşi nu era încă botezat, ci numai chemat în rânduiala aceea creştinească, înarmându-se cu râvnă dumnezeiască, a venit înaintea tiranului şi a zis: “Bucură-te, prealuminate ighemoane”. Ighemonul i-a răspuns la fel. Apoi a zis Tirs: “Oare liber este înaintea voastră, a celor ce faceţi judecată, a grăi fiecare ce voieşte? Sau numai a supune poruncilor voastre, fără a scoate vreo vorbă”?

Iar ighemonul, care parcă ar fi uitat ce a făcut lui Levchie, a zis; “Este liber şi de la nici unul nu este luat acest drept, cu atât mai mult când voieşte să vorbească spre folosul obştii”. Tirs a zis: “Şi ce poate să vorbească cineva mai de folos decât ceea ce foloseşte sufletului? Eu te-am văzut aducând multora nevoie şi pagubă de mântuire şi de la mărturisirea cea adevărată scoţându-i, apoi atrăgându-i ticăloşeşte spre rătăcirea cea idolească şi, bine ştiind că tu aprinzi focul gheenii asupra capului tău, iar mai vârtos asupra sufletului tău, am cugetat să vorbesc cu tine, cu îndrăzneala ce se cuvine şi să ştiu de la tine pentru ce pricină, lăsând pe Ziditorul cerului şi al pământului şi a tot neamul omenesc, ai legiuit a te închina mai bine lucrurilor mâinilor omeneşti, zicând lemnului: “Tatăl meu eşti tu”, precum mustra dumnezeiescul Ieremia şi pietrei: “Tu m-ai născut pe mine”. Apoi toată purtarea ta de grijă este aceasta, ca să-i pleci pe oameni să se închine idolilor”.

Ighemonul a zis: “Aceste vorbe ale tale fără vreme şi de prisos te arată că eşti bolnav de creştinătate; însă întrebările tale cele deşarte şi dezlegările cele mincinoase lasă-le celor de prin şcoli şi celor ce nu se îngrijesc de treburile poporului, iar acum supune-te poruncii împărăteşti şi, apropiindu-te, jertfeşte-te zeilor, iar de nu, la cuvintele tale cele fără de vreme, vei afla de la noi răsplătire cu bună vreme prin muncile cele gătite ţie”. Iar el a zis: “De vreme ce sunteţi zidire înţelegătoare a lui Dumnezeu, nu se cuvine, dar, vouă a face ceva fără minte şi fără socoteală, ci cu judecată şi cu întrebare; iar de urmezi poruncii celei nebune a împăratului tău, fă cele poruncite ţie”. Cumvrichie a zis: “Mi se pare că blândeţea noastră te face prea mândru, dar văzându-te om înţelept şi ager la minte, te sfătuiesc să te supui, mai înainte până nu vei fi muncit. Deci, vino în capişte şi dă cele ce se cuvin zeilor, căci aşa vei dobândi iertare de greşelile tale cele trecute, iar marelui împărat te vei face prieten şi în toată vremea vieţii tale întru mare cinste vei vieţui împreună cu noi”.

Zis-a sfântul: “Mult am cugetat eu despre lucrurile acestea ce stau de faţă şi să nu ţi se pară că m-ai aflat nepregătit şi neînvăţat; pentru că mult am învăţat singur şi, cu multă socoteală cercetând, am cunoscut că zeii voştri idoli sunt fără de suflet, şi jertfirile lor sunt necurate şi am râs de dânşii. Apoi am ales credinţa creştinească care este curată şi adevărată; deci, de-ţi este ceva poruncit pentru noi de la împărat, nu fi cu nebăgare de seamă a face”.

Acestea zicându-le fericitul, l-a mâniat pe tiran, care a poruncit îndată unor tineri puternici la mâini să-l pălmuiască, să-l bată tare şi, legându-l cu curele de mâini şi de picioare, de amândouă părţile să tragă tare şi să-l târască cu sila. Făcându-se aceasta se rupeau mădularele fericitului de la încheiturile lor; iar mucenicul, răbdând acestea, se arăta cu faţa luminoasă. Apoi a poruncit muncitorul să-i împungă cu fiare ascuţite sprâncenele şi ochii, iar cu unelte de aramă să-i sfarme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Iar sfântul, în acele munci, îşi bătea joc de tiran, întărâtându-l şi mai mult.

Atunci ighemonul, topind plumb şi gătind un pat de fier şi punând pe mucenic cu faţa în jos pe acel pat, a chemat vrăjitorii şi momitorii ca să-l înşele cu cuvinte. Aceia sfătuiau cu cuvinte dulci pe fericitul măcar câtăva vreme şi cu făţărnicie să se supună ighemonului şi-i ziceau: “Şi de cumplitele munci te va slobozi şi de multe bunătăţi vei fi părtaş, şi-ţi va ierta aceasta Dumnezeul tău, ştiind neputinţa firii, şi nu se va mânia, fiind foarte bun şi milostiv, precum auzim”. Iar mucenicul a zis: “De aceea rabd munci pentru Dumnezeul meu, că este bun şi foarte milostiv, pentru că, dacă voi, auzind de muncile cele fără de sfârşit care vă aşteaptă, nu vă întoarceţi din calea rătăcirii voastre, nici vă abateţi de la pierzarea voastră, apoi eu pentru ce să nu rabd cu bărbăţie muncile cele vremelnice, care au răsplătire în împărăţia cerurilor şi să primesc bunătăţile cele nesfârşite şi de-a pururea viitoare?”

Acestea zicând sfântul, au turnat plumb topit pe spatele lui gol şi îndată plumbul, ca un râu vărsându-se, pe mulţi necredincioşi care stăteau împrejur, i-a vătămat şi i-a pierdut; iar sfântul s-a sculat de pe pat nevătămat şi cu tot trupul sănătos. Acestea văzându-le cu ochii, s-au spăimântat de acea minune şi chiar muncitorul se mira foarte mult. Apoi când se cădea a şti cine este cel care face acestea, el însuşi de voia sa petrecea orb, încât s-a împlinit scriptura: “Aţi văzut de multe ori şi n-aţi păzit; şi având urechi deschise, n-aţi auzit”. Deci, iuţindu-se mai mult asupra mucenicului, numindu-l fermecător şi vrăjitor, a început să-l muncească cu şi mai multe chinuri, pe care sfântul le răbda cu bărbăţie. Apoi s-a auzit un glas de sus, întărind pe nevoitorul, de care paginii s-au înfricoşat foarte, iar credincioşii s-au întărit în credinţă. Atunci ighemonul, nerăbdînd mai mult ocara, a poruncit să arunce pe sfânt în temniţă legat, iar el s-a dus la casa sa, cugetând ce să scornească ca să-l muncească şi să-l piardă.

Fericitul Tirs, în temniţă, cu sârguinţă se ruga la Dumnezeu ca să-l învrednicească Sfântului Botez şi, îndată cercetându-l acolo noaptea darul Domnului, s-au dezlegat legăturile cu care era legat şi uşile temniţei s-au deschis singure. Iar el ieşind a mers la episcopul Cezareei, care se ascundea în aceea vreme de frica păgânilor.

Episcopul, văzând pe mucenic venind la el, a căzut la picioarele lui, pentru că auzise de răbdarea şi bărbăţia lui, cinstindu-l foarte mult. Iar mucenicul, asemenea căzând la picioarele episcopului, a zis, ridicându-l: “Nu face aceasta, o, preacinstite părinte, nici răpi închinăciunea care se cuvine ţie de la noi, pentru că n-am venit a binecuvânta, ci a primi binecuvântare”. Iar episcopul a zis: “Se cuvine ţie a ne binecuvânta pe noi, ca cel ce cu adevărat ai arătat puterea lui Dumnezeu, a faptei celei bune şi te-ai îmbrăcat cu haina cea prea strălucită a Duhului, prin răbdarea muncilor cumplite”. Iar mucenicul a răspuns: “Pentru aceasta am şi venit aici, ca să mă îmbrac în haina nestricăciunii, născându-mă prin apă şi prin Duh, pentru că încă nu sunt învrednicit cu Sfântul Botez. Deci, nezăbovind, împlineşte-mi dorinţa mea şi fă ceea ce se cuvine dreptei credinţe”.

Episcopul îndată a botezat pe Sfântul Tirs; iar el, ieşind din baia Sfântului Botez, a zis: “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, cel ce m-ai învrednicit a mă curăţi prin apă şi prin Duh, ajută-mi să mă botez şi eu cu botezul cu care te-ai botezat prin pătimire şi, bând paharul Tău, să mă fac închipuire morţii Tale”. Apoi vorbind puţin cu episcopul şi binecuvântându-se unul pe altul, s-a întors pătimitorul lui Hristos în temniţă, mergând înaintea lui o lumină dumnezeiască şi urmându-i îngerii, precum au văzut cu dinadinsul unii din cei vrednici şi, intrând acolo, s-a îndeletnicit cu obişnuitele rugăciuni.

În acea vreme un comite cu numele Silvan, de neam pers, cu năravul cumplit şi tiran nemilostiv, arătându-se cu bunăvoinţă către împărat, a cerut de la dânsul stăpânire şi să meargă să încerce pe chinuitorii cei rânduiţi spre pierderea creştinilor, dacă împlinesc porunca împăratului. Primind stăpânirea pe care o ceruse, a venit în Niceea şi în Cezareea, aducând jertfe diavolilor şi zeilor şi praznicele lor cele necurate săvârşindu-le cu sânge creştinesc. Atunci i s-a spus despre Tirs că nu poate fi biruit cu nici un fel de munci, ci înspăimânta pe oameni cu semne şi minuni. Deci, îndată a trimis ca să-l aducă la sine, iar el însuşi săvârşea jertfe marelui zeu Die.

În ziua următoare, împreună cu Cumvrichie, a judecat pe Tirs şi a poruncit să se citească înaintea tuturor întrebările cele dintâi. Apoi a zis: “Să nu socoteşti o, Tirse, că vei pătimi munci ca cele dintâi, ci mai cumplite vei primi, de vei petrece în nesupunerea ta”. Mucenicul a răspuns: “Cel ce m-a făcut mai tare decât toate muncile, acelaşi, adică Domnul nostru Iisus Hristos şi acum îmi stă în faţă, scoţându-mă din mâinile voastre; pentru că Lui unuia îi slujesc şi pe El singur îl ştiu că este Dumnezeu, iar pe idolii voştri şi pe zeii muritori îi socotesc înşelători. Însă de voieşti a mă sfătui, nu cu sila, ci de voie şi cu sfat bun, apoi spune-mi acum cui şi cum să jertfesc? Şi eu văzând lucrul cu totul adevărat, mă voi supune şi nu mă voi împotrivi adevărului”.

Silvan, îndată luând pe sfânt, a zis: “Să mergem în templu şi acolo îţi voi arăta cui să jertfeşti”. Şi după ce au intrat într-o capişte a lui Apolon, ce era acolo aproape, arătând cu mâna comitele spre idol, a zis: “Iată acesta este zeul pe care îl cinstim noi. Pe acesta de-l vei ruga, o, Tirse, aducându-i jertfă, vei avea un mare ocrotitor şi de la ceilalţi zei vei afla dar!” Iar mucenicul a zis: “Ia seama ce fel de jertfă îi voi aduce lui şi cum mă voi ruga”. După ce toţi şi-au întors ochii cu luare-aminte, mucenicul, ridicându-şi mâinile şi ochii înălţându-i-se la cer, a chemat puterea lui Dumnezeu cea nespusă şi îndată s-a făcut tunet şi a căzut idolul lui, Apolon la pământ şi s-a risipit ca praful.

Mucenicul întorcându-se către cei ce stau împrejur, a zis: “Luaţi seama că idolii voştri sunt nişte făpturi şi nici numele adevăratului Dumnezeu nu pot să-l rabde”. Silvan, umplându-se de mânie, a zis: “Eu voi pierde cu totul vrăjitoria ta şi o voi sfărâma”. Şi îndată a poruncit să zdrobească trupul mucenicului până la oase, cu pinteni de fier ascuţiţi, încât carnea lui cădea la pământ. Iar muncitorii ziceau: “Unde este Dumnezeu, ajutătorul tău, pe care Îl cinsteşti şi pe care ÎL nădăjduieşti?” Iar mucenicul lui Hristos a zis: “Au nu vezi în mine puterea lui Hristos, Care mă întăreşte împotriva acestor năvăliri? Căci cum ar fi putut răbda trupul cel pământesc şi neputincios nişte munci ca acestea, de nu i s-ar fi dat lui din înălţime ajutor dumnezeiesc?”

Atunci Silvan a poruncit să aducă o căldare mare şi umplând-o cu apă, să-i dea foc dedesupt. Şi începând a fierbe apa, a legat pe mucenic de picioare şi i-a dat drumul cu capul în jos în aceea căldare ce fierbea. Apoi sfântul, chemând numele lui Hristos, îndată a crăpat căldarea şi s-a vărsat apa, iar el a rămas nevătămat. Tiranul s-a ruşinat şi s-a mâniat, apoi, având altă îndeletnicire cu poporul, a poruncit să ducă pe sfânt în temniţă. După aceasta Silvan şi cu Cumvrichie au plecat în cetatea Apamiei, cea de lângă mare, poruncind să aducă şi pe sfânt legat după dânşii. Apropiindu-se de cetate, a stat şi, aducând pe mucenic înaintea sa, i-a zis: “Aici, Tirse, sau făgăduieşti a aduce jertfă zeilor, ca să fii viu, său cumplit vei fi lipsit de viaţa aceasta”.

Sfântul, ca şi întâia dată răspunzând, a adăugat şi acestea: “Mai lesne sufletele voastre se vor lua de la voi îndată”. Dar ei, spre mai mare mânie pornindu-se, au poruncit să-l ducă în cetate, bătându-l, ca acolo să fie aruncat în mare împreună cu vrăjile sale, ca astfel cel rău, rău să piară, iar după moarte nici obişnuitei îngropări să nu se învrednicească. Neintrînd el încă în cetate, a început să se împlinească proorocia mucenicului, pentru că Silvan deodată a slăbănogit, iar Cumvrichie a fost cuprins de fierbinţeală şi în a patra zi amândoi rău şi-au săvârşit viaţa.

Se povesteşte că, îngropându-i, nici pământul nu primea trupurile lor, ci le scotea afară, până ce s-a rugat sfântul mucenic pentru ei. Atunci a petrecut sfântul în acea cetate douăzeci şi trei de zile, ţinut în legături până la venirea altui ighemon.

Acest ighemon avea năravul şi răutatea celor dintâi şi-l chemă Vavd. Acela, luându-se după faptele ighemonilor de mai înainte şi auzind despre mucenicul Tirs, l-a chemat la întrebare şi aflându-l neclintit în credinţa creştinească, nesupus poruncilor păgâneşti, l-a băgat într-un sac legat şi l-a aruncat în mare, la treizeci de stadii de ţărm; dar îndată s-a rupt sacul şi s-au dezlegat legăturile, apoi s-a arătat o ceată de bărbaţi purtători de lumină, umblând pe mare, care, luând pe mucenic, l-au scos la uscat. Slugile, văzând aceasta, au alergat cu frică la ighemon şi i-au spus lui cele ce au văzut. Iar el, venind la ţărm şi văzând pe sfântul mucenic stând singur, a zis: “Cu adevărat minunate sunt vrăjitoriile şi farmecele creştineşti, că şi marea se supune vouă, precum văd; şi puterea cea firească a stihiilor o aveţi; însă aceste vrăjitorii nimic nu vă vor ajuta, ci vor fi pricină de mai cumplite munci şi de mai amară moarte”.

Mucenicul a răspuns: “Până când vei fi orb asemenea zeilor tăi şi având ochi, nu vezi? Căci cum poate cineva cu vrăjile să supună stihiile? Cine din vrăjitorii care sunt la voi sau din zeii pe care voi îi cinstiţi, ale căror meşteşuguri sunt vrăjitorii şi înşelăciuni, au făcut ceva în acest chip, ca omul cel aruncat în mare să fie ridicat de îngeri şi apoi, întreg şi sănătos, să umble pe mare ca pe uscat, să iasă la pământ?”

Ighemonul, luând pe mucenic, a poruncit să-l ducă după dânsul legat şi să-l bată cu toiege, căci el mergea în Cezareea. Înştiinţându-se cetăţenii cezareeni de venirea ighemonului celui nou şi că aduce cu el pe sfântul mucenic Tirs, au ieşit cu toţi întru întâmpinare, de formă adică să întâmpine pe ighemon, iar de fapt ca să vadă pe pătimitorul lui Hristos, pe care îl doreau. Intrând în cetate, a aruncat pe mucenic în temniţă şi, cugetând ighemonul cu ce fel de munci să-l piardă, a gândit că să-l dea spre mâncarea fiarelor, părându-i-se acea moarte că este mai cumplită. Deci a poruncit să adune fiare din cele mai cumplite, de tot soiul şi să le lase să flămânzească, ca să se repeadă la cel osândit să-l mănânce.

Fiind pregătite fiarele în treizeci de zile, a adunat tiranul tot poporul la capiştea lui Die şi a adus jertfe cu mare cuviinţă; iar după aceea a scos din temniţă pe Tirs cel osândit spre mâncarea fiarelor. Atunci au înconjurat pe sfânt o mulţime de prieteni şi cunoscuţi, îndemnaţi fiind în taină de ighemon, care-l rugau să se miluiască însuşi pe sine şi să scape de acea moarte cumplită, făcând ceea ce i se poruncise; căci nu numai că va scăpa de răni, dar şi prieten al împăratului va deveni. Iar sfântul, după cuvântul lui David, s-a făcut că nu aude şi că nu şi-a deschis gura sa.

Adus fiind înaintea ighemonului care aducea jertfe, i-a zis lui: “Iată cât de milostiv am fost, ca să te las atâta timp pentru a-ţi da seama să alegi cele ce-ţi sunt de folos şi, apropiindu-te, să aduci şi tu jertfe marelui Die, pentru ca să te izbăveşti de toată urgia, îngrozirea şi pierderea; iar de nu, apoi unghiile şi dinţii de fier ai fiarelor te vor sfâşia pe tine şi nimeni nu va fi ca să-ţi ajute ţie şi să te izbăvească de răutăţi”. Iar mucenicul, prefăcându-se că s-ar învoi la păgânătatea lor, a zis: “Eu de mult m-am gândit că împreună cu cetăţenii mei să jertfesc, numai să nu se mânie Apolon că, trecându-l cu vederea, numai pe Die voi cinsti”.

Acestea, auzindu-le, ighemonul s-a bucurat şi a zis: “Numai aceluia jertfeşte-i şi eu sunt ţie martor că nici unul din ceilalţi zei nu se vor mânia pe tine”. Atunci mucenicul s-a apropiat de Die şi, făcând oarecare rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, s-a făcut cutremur înfricoşat; necredincioşii au fugit, Die a căzut la pământ, iar în capişte a rămas numai mucenicul.

Tiranul, umplându-se de cumplită mânie, a poruncit să-l arunce îndată la fiare. Adunându-se poporul şi privind, a dat drumul fiarelor înfometate asupra sfântului; el se vedea în mijlocul fiarelor cu alte trei persoane şi fiarele umblau pe lângă ei fără să-i atingă şi se gudurau, ca şi cum l-ar fi cunoscut mai dinainte. Atunci sfântul, ridicându-şi mâinile în sus, a zis: “Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ai preamărit întru mine numele Tău cel sfânt şi ai arătat spre mine, astupând gura fiarelor, precum odinioară înaintea robului tău Daniil. Deci Tu, precum atunci, aşa şi acum făcând cele minunate, fă, o, Împărate, cu voia Ta cea nevăzută, ca aceste fiare sălbatice să se ducă la locaşul lor, nevătămînd pe nimeni din cei ce sunt aici”.

Astfel, rugându-se mucenicul, a zis către fiare: “În numele adevăratului Dumnezeu, întoarceţi-vă în pustie, fiecare la culcuşul său, de unde aţi ieşit şi să nu vă atingeţi de nimeni”. Şi îndată au fugit fiarele, deschizându-se uşile singure; atunci i-a cuprins frică pe toţi cei ce stau acolo şi au fugit care încotro putea, temându-se de fiarele ce fugeau în pustie. Deci şi prin această minune mulţi din necredincioşi s-au întors la credinţa în Hristos.

Tiranul, făcându-se că nu pricepe, a poruncit să lege pe sfânt peste tot trupul şi să-l arunce în temniţă; iar după câteva zile, vrând să meargă în Anatolia, care este aproape de Cezareea, a poruncit să aducă după sine şi pe Tirs. Acolo ajungând a făcut prăznuire mare cu tot poporul, în capiştea lui Apolon, ce era plină de idoli. Apoi, aducând şi pe Tirs, a poruncit să-l bată cu toiege înaintea idolilor; iar el, ca într-un vis, cu răbdare primind rănile ce i se dădeau, se ruga către Dumnezeu, care usucă adâncurile şi topeşte munţii cu privirea sa, zicând: “Să fie peste mine mâna Ta, Doamne, şi nu depărta ajutorul Tău de la mine, ci mă sprijineşte ca să nu mă ruşinez că Te-am chemat pe Tine”.

Astfel rugându-se el, deodată s-a auzit cutremur în cetate, iar pe ighemon l-au cuprins dureri şi au slăbit mâinile celor ce-l băteau pe el, cazând mulţime de idoli la pământ şi sfărâmându-se. Iar Tirs, umplându-se de dumnezeiască bucurie, îşi bătea joc de diavoli şi de tiran, zicând: “Pentru ce nu ajuţi zeilor tăi care fără de cinste se tăvălesc la pământ şi cer ajutor de la tine, ci îi treci cu vederea, fiind aruncaţi în mijlocul priveliştii, spre batjocura acelor care nu sunt orbiţi?” Ighemonul, deşi era cuprins de o grea durere, dar nevindecat de răutate, a zis: “Necuratul Tirs cu vrăjile mi-a făcut viaţa mai grea decât moartea”.

În acea vreme era acolo şi Calinic, care era slujitor idolesc, om înţelept şi de bun neam pe care îl cinsteau elinii ca pe un zeu. Acela, de la început văzând minunile făcute prin Sfântul mucenic Tirs, a început câte puţin a cunoaşte neputinţa zeilor săi şi primind întru inima sa sămânţa dreptei credinţe, zicea în sine: “Dumnezeule cel mărturisit de Tirs, care faci minuni preaslăvite şi minunate, Tu şi pe mine mă primeşte ca pe un ostaş de curînd ales şi mă întăreşte şi pe mine împotriva celor ce vrăjmăşesc adevărul Tău”.

Astfel, vorbind el în sine cu Dumnezeul tuturor, s-a apropiat de ighemon şi, cu meşteşug batjocorindu-l, a zis: “Prea luminate ighemoane, acest om care este cumplit rănit cu bătăile, pe marele Die l-a trântit la pământ şi l-a zdrobit iar pe purtătorul de soare, Apolon, acum de trei ori l-a sfărâmat; pe Iraclie cel nebiruit în războaie l-a trântit, nu cu mâinile nici cu armele, nici sabie n-a uneltit împotriva lui, ci numai cu cuvântul şi cu chemarea lui Hristos, Cel ce a pătimit pe cruce moartea; deci de este cu plăcere stăpânirii tale, să ne apropiem şi să ridicăm pe zeul Iraclie, pe cel ce ajută altora întru răutăţi şi să-l rugăm pe dânsul, ca aducându-şi aminte de bărbăţia sa cea de demult, să vină că să ajute celor foarte necăjiţi, adică lui Die, tatălui său, cum şi zeului Apolon pentru că aceia, precum mi se pare, dorm, fiind cuprinşi de somn greu”.

Ighemonul, nepricepând batjocora, a zis: “De vreme ce eu sunt bolnav, mergi tu singur şi roagă pe zei pentru noi şi ridică mai degrabă împotriva vrăjitorului Tirs”. Iar Calinic a zis: “Dar mi se pare că este mare puterea Dumnezeului celui ce i-a trântit pe dânşii şi mă tem că nu cumva să nu-şi poată ajuta loru-şi”. Atunci ighemonul, cunoscându-i vicleşugul, a zis: “Vai mie, ticălosul, şi tu Calinic te-ai amăgit cu vrăjitoriile fermecătorului acestuia?” Iar Calinic nemaizicînd nimic, nevrând mai mult a ţine într-ascuns dreapta credinţă, îndată a alergat la casa sa şi răzându-şi perii capului şi ai bărbii, apoi dezbrăcându-se de haine, le-a dus la ighemon şi aruncându-le la picioarele lui, i-a zis: “Primeşte părul şi hainele mele, ighemoane, pe care le-au întinat jertfele, fumul, sângele cel curs şi tainele cele diavoleşti, iar împreună cu acestea mă lepăd de rătăcirea cea dintâi şi primesc chipul vieţii celei noi şi de acum să ştii că sunt creştin”.

Ighemonul văzând acea schimbare a lui neaşteptată, spăimântându-se, a zis: “Dar ce este aceasta o! Calinic? Atât de mult au putut semnele acelea ale vrăjitorului de Tirs, încât şi sufletul tău, de bun neam, ce era slujitorul zeilor şi care s-a învrednicit de la dânşii de multe daruri, întorcându-l de la părinteasca credinţă l-a atras la pierderea cea desăvârşită?” Iar Calinic a zis: “Pricinuitor al schimbării mele este singur Iraclie, care atâtea biruinţe săvârşind, precum se povesteşte de dânsul, acum nu a putut sta înaintea cuvântului unui bărbat, ci a căzut ticălosul şi a dovedit că sunt de râs basmele spuse despre dânsul şi despre ceilalţi zei, care în zadar se cinstesc de elini”. Ighemonul iarăşi a zis: “Nicidecum, ci cu vrăjile lui Tirs te-ai înşelat, nădăjduind că şi tu vei face cu vrăjile lui nişte minuni ca acelea, dar nici pe vrăjitorul acela, nici pe tine nu te vor folosi vrăjile creştineşti, de nu te vei pocăi şi de nu vei da zeilor iarăşi cinstea dintii”.

Calinic, vrând pe faţă să ruşineze nebunia ighemonului, căci nădăjduia fără îndoială că Dumnezeu, Care este cu Tirs, va fi şi cu dânsul, a zis: “De vreme ce tu, ighemoane, acum boleşti cu trupul şi pe mine mă socoteşti că sunt înşelat cu vrăjitoriile, să ne apropiem dar de marele Asclipie dacă voieşti şi să ne rugăm de obşte, ca să-ţi aline durerile şi să te facă pe tine sănătos. Atunci vei cunoaşte că nu sunt înşelat de nici un fel de vrăjitorii”. Ighemonul, nepricepând întru totul cele spuse şi părându-i-se că slujitorul s-a întors iarăşi la idoli, s-a dus îndată cu dânsul în capişte. Intrând ei acolo, Calinic se ruga în sine: “Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin robul Tău Tirs, Te-ai făcut cunoscut mie că eşti Dumnezeu adevărat şi deşi erai supărat pe mine, nu m-ai lepădat, vino acum în ajutorul meu şi arată în mine puterea Ta”.

Acestea zicându-le, s-a auzit de sus un glas, întărindu-l şi chemându-l către nevoinţă. Iar el, căpătând îndrăzneală şi mărturisind numele lui Hristos a început a ocărî idolul lui Asclipie. Atunci idolul, ca şi cum ar fi fost aruncat de o mână puternică, a căzut îndată înaintea picioarelor lui Calinic. Acesta uitându-se spre ighemon a zis cu batjocură: “Iată dumnezeul tău nu poate să se scoale, dacă nu-i vei da tu singur mâna să-l ridici; deci vezi şi cunoaşte că nu este în mine vrăjitorie, ci lucrare dumnezeiască”.

Ighemonul, întristându-se cu duhul şi supărându-se pe Calinic, a poruncit să-l închidă în temniţă, iar a doua zi a dat asupra amîndorura hotărâre de moarte, zicând: “Pe Calinic, care a căzut din slujba idolilor şi din prietenia lor şi s-a alăturat de înşelăciunea creştinească, poruncesc să se piardă cu sabia; iar pe Tirs, care se mândreşte cu multe semne, care şi pe Calinic l-a înşelat, poruncesc să-l pună în sicriu de lemn şi să-l taie cu fierăstrăul”.

Calinic a fost scos îndată de ostaşi afară din târg spre tăiere; iar el cerându-şi vreme de rugăciune şi rugându-se mult s-a săvârşit prin sabie. Pe Sfântul Tirs, punându-l slugile, Savin şi Vitalie, într-un sicriu oarecare, au luat fierăstrăul să-l taie, dar unealta s-a făcut foarte grea în mâinile lor, încât nu o puteau ridica şi purta; iar lemnul s-a făcut foarte uşor încât nu se arăta nici urmă tăieturii, fiindcă fierăstrăul îşi pierduse puterea sa de tăiere. Deci s-au ostenit mult, asudând, dar nimic n-au sporit.

Chinuindu-se mult timp, deodată s-a deschis sicriul şi a ieşit sfântul întreg şi cu faţa luminată, fiindcă veselie dumnezeiască umpluse inima lui. Iar cei dimprejur s-au spăimântat şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de dânsul, pentru minunea ce se făcuse. Apoi s-a auzit glas de sus, chemându-l, iar el, înţelegând că s-a sfârşit nevoinţa sa, înălţându-şi mâinile şi sufletul la cer, a zis: “Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul mă primeşti în moştenirea Ta şi mă aşezi în ceata celor ce bine Ţi-au plăcut. Deci primeşte acum în pace sufletul meu şi-l du întru sfinţenia Ta, la bucuria cea negrăită, care este la Tine”.

Zicând acestea şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar trupul pe care n-au putut să-l omoare muncile cele cumplite şi amare – ce s-au adus asupra lui de către vrăjmaşi – prin moartea cea firescă şi-a primit sfârşitul său. Căci aşa a iconomisit înţelepciunea cea negrăită a lui Dumnezeu, ca să nu se pară tiranului că el l-a biruit şi l-a omorât, ci că acestea s-au întâmplat, când Domnul a voit.

Trecând multă vreme după aceasta şi împărăţind tiranul Diocleţian, a ieşit iarăşi poruncă prin toate laturile ca să fie toţi părtaşi necurăţiei păgînilor, iar cei ce nu vor voi, să se piardă cu moartea. În acea vreme era în părţile Tebaidei un ighemon cu numele Arian. Acesta se sârguia a împlini porunca împărătească şi, fiind în cetatea antinoitenilor, a prins pe doi creştini din cei mai de frunte, cu numele Asclan şi Leonid, pe care, muncindu-i în multe feluri, i-a pierdut. Iar după sfârşitul acestora, a poruncit să prindă pe toţi creştinii care se aflau acolo şi punând înaintea lor uneltele de muncă a zis: “Iată două căi vă stau înainte: sau aduceţi jertfă idolilor şi sunteţi liberi şi întregi sau de nu vă plecaţi poruncii împărăteşti, veţi fi pedepsiţi cu munci şi cu moartea”.

Zicând acestea ighemonul, au ieşit îndată în mijlocul adunării treizeci şi şapte de bărbaţi cu vitejie şi cu suflet, care au voit mai bine a muri decât să se supună poruncii împărăteşti. Făcându-se multă întrebare, unul dintr-înşii, cu numele Apolonie, fiind citeţ al Bisericii, văzând muncile cele multe şi felurite, s-a îndoit şi a căzut frică asupra lui; pe de o parte tremura pentru muncile ce aveau să vie, iar pe de alta se temea să nu cadă din credinţa în Hristos şi să-şi piardă sufletul. Deci, se gândea cum ar putea scăpa de muncile şi jertfele diavoleşti, ca şi sufletul să-şi mântuiască din mâinile diavolului şi trupul să-l izbăvească din mâinile chinuitorilor.

Astfel, tulburându-se el cu gândul, stătea lângă un bărbat oarecare de credinţă elin, cu numele Filimon şi cu meşteşugul comedian, care în vremea petrecerilor veselea pe ighemon. Pe acesta văzându-l, Apolonie l-a chemat la sine şi i-a făgăduit patru galbeni, de va aduce jertfă idolilor în locul lui, acoperindu-se cu haina lui ca să nu fie cunoscut. Filimon învoindu-se îndată, s-a îmbrăcat cu haina lui Apolonie şi, acoperindu-şi faţa ca să nu fie cunoscut, a mers către jertfelnic. Iar Dumnezeu, Care cu minune rânduieşte mântuire tuturor, a voit a atrage către sine prin Apolonie pe Filimon şi prin Filimon pe Apolonie.

Deci, când se apropia Filimon de jertfelnic, îmbrăcat cu haina lui Apolonie, a strălucit în inima sa lumina dumnezeiască, care i-a deschis ochii cei înţelegători ca să cunoască adevărul şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, ca un creştin a stat înaintea ighemonului care l-a întrebat cine este. Ceilalţi au răspuns: “Unul din creştini este”. Ighemonul i-a poruncit ca să-i jertfească zeului, iar el strigă cu glas mare: “Nu voi jertfi, căci sunt creştin şi rob al lui Hristos, Dumnezeul cel viu”. Iar ighemonul a zis: “Au doară n-ai văzut cu puţin mai înainte cu câte munci a fost pedepsit Asclan şi Leonid şi apoi cu ce cumplită moarte au pierit?” Filimon, care era în chipul lui Apolonie, a răspuns: “Aceasta chiar mi-a fost pricina spre a îndrăzni spre munci, căci Asclan şi Leonid nu de mult pătimind pentru Hristos, ne-au lăsat chipul răbdării cu bărbăţie. Încă şi minunea aceea s-a făcut mie pricinuitoare, care s-a văzut în caiacul tău, când ai vrut să treci râul şi acesta s-a oprit în mijlocul râului la adâncul apei, neputând a trece de partea cealaltă – pentru că n-ai vrut să numeşti pre Hristos Dumnezeu”.

Ighemonul a poruncit să cheme pe Filimon comedianul, pentru ca să fluiere şi, astfel, cu glasul fluierului grăind împotrivă să vâneze şi să înduplece cugetul acelui creştin că mai cu înlesnire să se schimbe şi să se atragă către închinarea la idoli. Dar nu ştia nebunul că acela este însuşi Filimon care grăieşte cu limba sa – decât numai cu aceasta se deosebea, căci mai înainte glăsuia cu trâmbiţe, iar acum grăia cu duhul cel dumnezeiesc. Filimon a fost căutat pretutindeni şi negăsindu-se, a chemat pe fratele său Teon şi l-a întrebat despre acesta. Iar acesta ştiind pe fratele său îmbrăcat în haina lui Apolonie, dar neştiind scopul cel bun, a zis: “Iată Filimon stă înaintea voastră”.

Deci, îndată poruncind ighemonul să se descopere faţa lui şi văzând pe Filimon, a început a râde socotind că Filimon a făcut aceasta spre batjocura creştinilor, ca să se veselească cei ce stau împrejur; apoi îi porunci să lepede acea haină şi să meargă cu el la jertfă, dar Filimon mărturisi că este cu adevărat creştin şi îşi bătea joc de zeii păgânilor. Atunci judecătorul, mirându-se foarte mult, a zis: “Spre lauda împăraţilor sunt cele făcute şi grăite acum de tine o, Filimon, sau sunt scornite spre batjocura creştinilor?” Dar el a răspuns: “Eu nu mă rog pentru sănătatea împăraţilor, ci mă rog pentru mântuirea mea la Stăpânul meu, Împăratul Hristos, căci nu batjocoresc pe creştini, ci arăt adevărata schimbare a inimii mele. Mărturisesc credinţa mea întru Hristos şi pentru această mărturisire, nu numai cu o moarte, ci cu mii de morţi, adeveresc că sunt gata a muri”.

Acestea auzindu-le, ighemonul s-a umplut de mânie şi întorcându-se către cei ce stau împrejur, se sfătui cu dânşii: să-l omoare pe Filimon mai repede, căci pe faţă a ocărât pe zei, sau să-i dea vreme a se gândi şi a se pocăi? Iar poporul, iubind pe Filimon pentru meşteşugul fluierării lui, a rugat pe ighemon ca să nu piardă mângâierea cetăţii cea de obşte. Deci a zis ighemonul către Filimon: “Vezi cât te iubeşte poporul şi cât te numeşte mângâierea de obşte? Măcar, socotind lauda acestora, fă cele obişnuite, adică jertfeşte zeilor; iată că începe a se săvîrşi îndată praznicul cel mare, la care se cade ţie a cânta laude zeilor, cu trâmbiţe şi cu fluiere; de aceea şi tu însuţi să te veseleşti şi să îndulceşti cu cântece auzurile noastre”.

La acestea a răspuns Filimon: “Acest praznic al vostru îmi aduce aminte de praznicul care se săvârşeşte sus şi cântarea trâmbitelor mă deşteaptă către dorinţa ca să aud cântările cele îngereşti. Deci cunoaşte că în deşert te osteneşti sîrguindu-te a mă întoarce de la mărturisirea mea şi nu numai că nimic nu vei spori, ci şi mai multă dorinţă de Hristos se va deştepta în mine”. Zis-a ighemonul: “Dar de vei răbda toate pentru Hristos precum făgăduieşti, ce vei dobândi, când încă nici nu eşti creştin desăvârşit, de vreme ce n-ai luat botezul, care se cuvine acestei legi?” Acestea auzind, Filimon, a strigat: “O, ighemoane, cu câte mulţumiri sunt ţie dator, căci chiar nevrând, mi-ai făcut mie bine, aducându-mi aminte de Sfântul Botez!”

Acestea zicând ighemonului, a ieşit în mijlocul adunării şi a strigat: “Rogu-vă, de este cineva dintre voi preot creştinesc şi nu bagă în seamă muncile pentru bună credinţă, să vină aici şi să-mi dăruiască sfântul botez”. Dar, văzând pe toţi stăpâniţi de frică şi nici unul îndrăznind a veni la dânsul să se arate preot creştinesc, s-a întristat şi a strigat către Dumnezeu cu lacrimi fierbinţi: “Dumnezeul meu Hristos, Cel ce ai căutat asupra mea cu bună îndurare şi m-ai scos din adâncul rătăcirii, nu mă lăsa să fiu fără sfântul botez, ci în chipul în care ştii, arată-mi un preot şi apă, de la care să mă botez, ca şi ceilalţi creştini”. Astfel rugându-se, s-a pogorât de sus un nor de apă şi înconjurându-l l-a botezat – aceasta văzând toţi şi minunându-se – iar norul s-a dus iarăşi sus.

Ighemonul, fiind orb de răutate, a zis că este vrăjitorie şi întunecare de ochi. După aceea sfântul s-a rugat pentru fluierele sale, pentru trâmbite şi pentru surle – care erau ale lui Apolonie, atunci când şi-a schimbat haina sa – ca să se ardă şi să se prefacă în cenuşă, încât să nu rămână pomenirea meşteşugurilor celor deşarte, a uneltelor lui de cântări, ca să nu poată cineva dintre necredincioşi să zică: “Acestea sunt trâmbitele lui Filimon”. Deci coborându-se foc din cer le-a ars pe toate şi le-a pierdut în faţa lui Apolonie. Acum s-a deshis şi uşa lui Apolonie către pătimire; căci Teon, fratele lui Filimon, apropiindu-se de ighemon, i-a vestit cu de-amănuntul tot ceea ce făcuse; cum Apolonie a îmbrăcat pe Filimon cu haina sa, apoi l-a făcut ca să intre întru nevoinţă pentru dânsul şi s-a făcut pricinuitor pierderii lui.

Deci îndată l-au adus şi pe Apolonie, spre care căutând Arian ighemonul cu ochi mânioşi şi cu faţa groaznică a zis: “Ce este aceasta, mai înrăutăţitule decât toţi oamenii? Ce ai făcut nouă cetăţii şi acestui ticălos? Pentru mândria ta trecând cu vederea legile şi pe zei, iar de frica muncilor abătându-te, ai schimbat cu dânsul hainele şi cu nişte vrăjitorii ai răzvrătit inima lui, lipsind toată cetatea de o mare mângâiere. Se cuvenea ţie, dacă te temeai de munci, să vii la mine şi să-mi descoperi sufletul tău; iar eu prin legile iubirii de oameni, cu totul te-aş fi slobozit şi te-aş fi lăsat să vieţuieşti fără întristare”.

Zicând acestea ighemonul, Apolonie a răspuns: “Bine şi cu drept faci de mă defăimezi şi la aceasta nu stau împotrivă, pentru că şi eu însumi mă învinovăţesc; însă nu de aceea că m-am făcut lui Filimon pricinuitor de atâtea bunătăţi şi nu fiindcă el s-a îmbrăcat în haina mea, ci fiindcă m-am îmbrăcat eu într-ale lui. Dar de vreme ce amândoi, prin judecăţile lui Dumnezeu, ne-am îmbrăcat în haina mântuirii, să ştii că după acestea nici Filimon, nici Apolonie nu vor jertfi vreodată zeilor voştri; iar de vreme ce mai înainte m-am temut de munci, acum cu ajutorul lui Dumnezeu, voi arăta mare bărbăţie”.

Pentru aceea tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe Apolonie să-l păzească în legături spre mai cumplite munci, iar pe Filimon să-l bată trei ostaşi cu palme peste faţă şi peste ochi. Atunci oamenii, văzând că bat pe Filimon, nu le-a plăcut şi au strigat să înceteze. Ighemonul a zis către mucenic: “Miluieşte-te acum Filimoane; iar de nu, măcar pe popor să-l miluieşti, căruia i se rupe inima pentru tine; fiindcă se cuvine ţie să judeci că, dacă această puţină muncă a ta văzând-o poporul s-a tulburat cu sufletul, atunci ce va fi când vei fi cuprins de munci mari? Jertfeşte, Filimoane, şi această durere a ta schimb-o în veselie, căci ne vom ospăta în capiştea lui Serapid şi cu multă bucurie ne vom desfăta”.

Filimon a răspuns: “Mie îmi este gătit ospăţ în cer”. Iar către popor, întorcându-se, a zis: “Pentru ce vă mâhniţi văzând că sunt bătut? Eu nu eram bătut când eram la voi comedian? Ba, uneori şi mai rău ne făcea, iar voi cu plăcere râdeaţi. Deci, pentru ce nu vă veseliţi şi acum? Acum când voi vă mâhniţi, îngerii se bucură de mine, văzându-mă că sunt creştin şi cinstesc buna-credinţă”.

Atunci tiranul, văzând pe Filimon şi pe Apolonie neschimbaţi, a poruncit să le sfredelească gleznele şi, legându-i cu frânghii, să-i poarte prin toată cetatea. Apoi pe Filimon l-a spânzurat de un copac de măslin şi, aruncând toţi săgeţile asupra lui, el se ruga lui Dumnezeu, încât nu se apropiau săgeţile de dânsul; căci o parte dintr-însele loveau în copac, iar o parte cădeau pe pământ şi altele rămâneau în văzduh, prin minune. Iar ighemonul s-a apropiat să vadă minunea şi, căutând la Filimon, altă minune a urmat aceleia; o săgeată s-a pogorât din văzduh cu atâta putere, încât a lovit pe ighemon în ochiul cel drept şi l-a orbit îndată. Prin orbirea aceasta i s-a făcut luminare sufletului, căci aşa a vrut Dumnezeu. Mai înainte când avea ochii sănătoşi, era orb cu sufletul şi neînţelegător, încât cel neputincios se lupta cu cel Atotputernic. Iar acum, fiind orb, a cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat, căci, dezlegând pe mucenic fiind silit de durere, l-a rugat ca să-i tămăduiască ochiul.

Sfântul a răspuns: “Nu voiesc acum să te vindec, că nu cumva facerea de bine pe care o vei primi, să o socoteşti vrăjitorie, ci când voi ieşi din trup, pentru că acum mi s-a apropiat sfârşitul meu. Pe urmă vei veni la mormântul meu şi luând ţărâna de acolo şi punând-o pe ochiul tău, vei chema numele lui Hristos şi îndată te vei tămădui”.

După aceasta, prin porunca ighemonului, la amândoi mucenicii li s-au tăiat capetele; iar cinstitele lor trupuri s-au aşezat lângă sfinţii mucenici Asclan şi Leonid. Iar ighemonul, de vreme ce-l supăra ochiul cu o durere cumplită, a venit la mormântul lui Filimon şi, după cum îi zisese, luă ţarină şi punând-o pe ochiul bolnav, a zis: “În numele tău, Iisuse Hristoase, pentru care aceştia şi-au ales moarte de bunăvoie, pun ţarina aceasta pe ochiul meu şi, dacă voi vedea, apoi şi eu voi mărturisi că nu este alt Dumnezeu afară de Tine”. Acestea zicându-le, îndată a aflat îndoită tămăduire: a ochiului şi a sufletului său. Pentru că cu ochiul a văzut soarele şi cu sufletul a cunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi cu bucurie a strigat: “Sunt creştin”. Apoi a mărturisit înaintea tuturor că este creştin. Ducându-se de acolo, a primit Sfântul Botez cu toată casa sa şi pe creştinii care erau ţinuţi în închisori pentru Hristos, în număr de treizeci şi şase, i-a liberat cu pace.

Apoi, luând pânza curată şi aromate cu mult preţ, cu mulţime de popor şi cu doi episcopi, au venit la mormântul mucenicilor şi au făcut cinstită îngropare trupurilor lor. După aceea a făcut multe milostenii la săraci şi multe alte bunătăţi a săvârşit. Vestea aceasta a ajuns la urechile lui Diocleţian, păgânul împărat, cum că Arian din elin s-a făcut creştin şi că nu voieşte să aducă jertfă zeilor.

Deci, îndată a trimis împăratul patru slujitori, poruncindu-le să-l aducă la sine, vrând singur să vadă cele ce s-au întâmplat. Aceia luând pe Arian, îl sileau să meargă degrabă la drum, dar el i-a rugat să-l mai lase puţin să meargă la mormântul sfinţilor mucenici. Iar aceia nevrând le-a dat optzeci de galbeni şi aşa i-au dat voie să meargă la mormântul sfinţilor mucenici, unde au venit cu toţii, iar el a căzut cu faţa la pământ, rugind pe sfinţii mucenici ca să-i ajute întru nevoinţă. Apoi s-a auzit glasul lui Filimon din groapă: “Îmbărbătează-te, Ariene şi nu te teme, căci iată te cheamă Domnul care te aduce spre nevoinţă şi îţi împleteşte cununa muceniciei. Ba încă împreună cu tine vor mărturisi aceşti slujitori şi vor lua de la Hristos mare răsplătire”.

Auzind acestea, s-a minunat şi s-a întors la casa sa, precum el a cerut şi, umplându-se de darul lui Dumnezeu, a cunoscut chipul şi vremea sfârşitului său şi chemând pe slugile sale le-a proorocit cele ce aveau să fie, zicând lor: “Acum mergeţi împreună cu noi la Alexandria, unde eu voi fi dus la împărat şi cu ajutorul lui Dumnezeu voi săvîrşi nevoinţa mărturisirii în a opta zi a acestei luni şi voi fi băgat în sac şi aruncat în mare. Iar voi ţineţi minte cuvântul meu, ca în a unsprezecea zi a aceleiaşi luni, la al şaselea ceas să ieşiţi la mal şi, aflând trupul meu scos la uscat de delfini, să-l luaţi şi să-l puneţi la un loc cu ceilalţi mucenici”.

Acestea zicând, a pornit la drum şi ajungând la împăratul Diocleţian, l-a primit cu blândeţe. Apoi s-a pregătit împăratului o baie înaintea capiştei lui Apolon şi mergând la baie împăratul s-a spălat împreună cu Arian şi apoi, apropiindu-se de capişte, a zis lui Arian: “Jertfeşte marelui zeu Apolon, ca apoi cu veselie să mergem la cină”. Iar fericitul Arian a zis: “Cum voi putea eu să fac aceasta o! împărate, să las pe adevăratul Dumnezeu, după atât de multe minuni care s-au făcut numai cu chemarea numelui lui Hristos şi care nu-s basme deşarte, ci curatul adevăr şi ai căror martori sunt ochi mei? Deci cum voi jertfi idolului celui fără de suflet şi nesimţitor?” Iar împăratul, mâniindu-se, şi-a lepădat îndată blândeţea cea făţarnică şi a poruncit să fie legat cu lanţuri de fier, iar de picioare să-i lege o piatră mare şi să-l arunce într-o prăpastie foarte adâncă, apoi să-l astupe cu ţarină şi cu pietre. Apoi, deasupra gropii celei astupate, şi-a aşezat scaunul său împărătesc şi, aşezându-se a poruncit ostaşilor să joace împrejur, zicând: “Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta”.

După aceasta, intrând el în palatul împărătesc, în camera sa a văzut lanţul şi piatra cu care era legat Arian, spânzurând deasupra patului său, iar pe Arian culcat în patul său. Văzând aceasta, împăratul s-a spăimântat, s-a minunat, s-a tulburat, socotind că este un vicleşug la mijloc, făcut de oarecare din vrăjmaşii casei lui. Dar sfântul Arian a zis către dânsul: ” Nu te tulbura, căci nimeni n-a viclenit împotriva ta, ci eu sunt Arian, ighemonul Tebaidei, către care tu, aruncându-mă în groapă, grăiai: “Să vedem de va veni Hristosul lui să-l scoată din groapa aceasta! Deci iată că Hristos m-a scos din groapă şi mi-a poruncit să mă odihnesc pe patul tău”.

Diocleţian, abia venindu-şi în fire de frică, a strigat foarte tare, umplând palatul cu zgomotul pe care-l făcea: “O! meşteşug al vrăjitorului! Fermecătoria vicleanului! Nimeni n-a văzut ceva într-acest fel”. Şi grăind multe, a poruncit să-l bage pe sfânt într-un sac cu nisip şi, legându-l, să-l arunce în fundul mării. Atunci au îndrăznit şi cei patru slujitori care au văzut această minune ce s-a făcut cu Arian şi, aducându-şi aminte şi de cele spuse de Sfântul Filimon mai înainte, s-au apropiat de tiran şi, ocărându-l, au zis: “Pentru ce osândeşti pe dreptul, tu, nedreptule, căci nu ţi-a greşit nimic? Hristos este Dumnezeul adevărat, care face aceste minuni şi nu te mai osteni fără folos, căci chiar dedesubtul munţilor şi dealurilor celor înalte de-l vei îngropa, chiar în adâncul mării de-l vei arunca şi orice lucru rău şi greu vei face robului tău, Hristos, Dumnezeu cel adevărat este puternic şi-l va scoate, precum ai văzut astăzi cu acest sfânt, cu care suntem şi noi gata a muri cu el, pentru Hristos! Deci credem că, precum l-a scos pe dânsul din adâncul pământului, fiind împresurat de atâtea pietre şi legături, aşa poate să ne scoată şi pe noi şi să ne dea viaţa cea mai bună şi veşnică”.

Tiranul, luându-i în râs şi batjocorindu-i, a zis: ” Eu şi mai înainte, când îmi făceaţi slujbele mele, vă împlineam cererile voastre, ca să nu vă mâhnesc, ca un părinte al vostru. Şi acum, iarăşi, ca să nu vă mâhnesc, voiesc cu osârdie să vă dau moarte grabnică, împreună cu Arian”.

Primul dintre dânşii, cu numele Teotih, a răspuns: “Dumnezeul cel adevărat Căruia ne închinăm şi pentru el moarte vrem să luăm, să-ţi dea ţie răsplătire cuviincioasă pentru dragostea ce ai arătat pentru noi. Însă acest dar rog să mi-l dăruiască împărăţia ta; averile mele toate să le laşi să le împartă în două părţi: o parte să se dea la împărăţie, iar altă să se împartă la văduve şi la sărmani”. Acestea zicându-le Teotih, i-au zis lui ceilalţi: “Să lăsăm, frate, toate la înalta purtare de grijă, că Dumnezeu va iconomisi precum va voi, iar noi să ne îngrijim pentru sfârşitul nostru”. Atunci împăratul judecind multă vreme, se minună de sârguinţa lor către moarte. Iar Arian, văzând pe împărat gândindu-se, s-a temut că nu cumva să se căiască şi să nu-i omoare, apoi a zis către dânsul: “Să nu te amăgească diavolul ca să mai ai nădejde că ne vom schimba părerea, chiar de ne-ai omorî de mii de ori”. De aceea, văzând credinţa lor cea tare, s-a mâniat şi a dat hotărârea de moarte, ca să-i bage pe fiecare în câte un sac cu nisip şi să-i arunce în mare. Şi aşa s-a împlinit proorocirea lui Filimon.

Dar îndată altă facere de minuni s-a făcut. Căci cum i-au aruncat ostaşii în marea Vizantie, s-a arătat un delfin foarte mare, care a ridicat cei cinci saci cu spatele său, în chip minunat şi, alergând ca o corabie ce merge iute, i-a dus în Alexandria; iar acolo la mal îi aşteptau slugile lui Arian, precum acesta le proorocise. Slugile, văzând delfinul, s-au spăimântat de mărimea lui şi cât de bine stăteau sacii pe spinarea-i fără să se răstoarne.

Aducându-şi aminte că Arian le proorocise şi le spusese despre moaştele sale, iar acum erau cinci, nu se dumireau. Şi s-a auzit glas de la Dumnezeu: “Luaţi moaştele domnului vostru şi pe celelalte patru şi puneţi-le împreună cu moaştele sfinţilor Asclan şi Leonid”. Delfinul, punând sacii pe mal, s-a întors în mare înotând, iar slugile au pus moaştele într-un caiac şi, înotând pe râu trei zile şi trei nopţi, când erau în dreptul mitropoliei Anticoitenilor, unde era voia bunului Dumnezeu să rămână moaştele – caiacul n-a mai putut înainta defel, iar corăbierii toţi dormeau. Atunci un glas s-a auzit de două ori: “Teodotie, Teodotie! – căci aşa se numea cârmaciul corabiei – aici este voia lui Dumnezeu să rămână moaştele!”

Deşteptându-se Teodotie şi văzând caiacul plutind ca şi cum ar fi fost legat, a ieşit, a mers în cetate şi a spus toată pricina. Iar lucrătorii de acolo, au alergat cu făclii şi cu tămâie; cântând şi lăudând pe Domnul, i-au îngropat cu evlavie şi strălucire în locul unde a rânduit Dumnezeu, făcându-se minuni deosebite prin aceasta şi tămăduiri de bolnavi, precum şi altele, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci. Amin.