Arhiva tag-ul pentru: Secolul al III-lea

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Talaleu

Sfântul Talaleu din Fenicia (†284) a fost un doctor fără de arginți și mucenic creștin din timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din secolul al III-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 mai.

Sfântul Mucenic Talaleu a trăit în secolul al III-lea și era originar din localitatea Libanon Dasos (Fenicia – Libanul de astăzi), părinții săi Varuhie și Romilia fiind creștini, tatăl său a fost chiar episcopul acelei localități.

Învățase medicina și ajunsese un doctor priceput, încât era căutat de mulți oameni pentru vindecare, mai ales că Dumnezeu îl învrednicise cu darul facerii de minuni.

Vindeca bolile prin rugăciune fără să aștepte răsplată în schimb, cerând un singur lucru în schimb, și anume să creadă în Mântuitorul Iisus Hristos cu toată tăria inimii lor.

După ceva timp, Talaleu a ajuns în orașul Edesa din Siria la începutul domniei împăratului Numerian (283-284), când acest oraș era condus de dregătorul Tiberian, un păgân aspru care dorea să înlăture numele Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele credincioșilor.

Sfântul Talaleu a fost prins și bătut. Dobândind libertatea, s-a dus în Cilicia. Aici a fost prins din nou și supus chinurilor din porunca conducătorului Teodor, însă Sfântul Talaleu nu a renunțat la credința creștină, răbdând chinurile cu mult curaj.

Fiind întrebat cu puterea cui săvârșește acele vindecări, Talaleu a răspuns că numai cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos și a semnului sfintei cruci a vindecat pe cei bolnavi și acest lucru îl pot dovedi chiar cei vindecați.

În urma acestei mărturisiri, sfântul a fost supus mai multor suplicii și urcat într-o barcă fără vâsle și lăsat în largul Mării Egee, în voia valurilor.

Întorcându-se sănătos la țărm, îmbrăcat în haină albă, Teodor a poruncit soldaților să îl prindă din nou și să-l arunce la lei.

Însă nici de data aceasta masurile de pedeapsă ale lui Teodor nu au avut succes deoarece Dumnezeu nu l-a părăsit pe Sfântul Talaleu, care a îmblânzit leii.

Simțindu-se rușinat în fața mulțimii de faptul că pedepsele sale nu reușeau să îl schimbe pe Sfântul Talaleu, conducătorul Teodor a poruncit în cele din urmă ca sfântul mucenic să fie trecut prin sabie, primind în felul acesta moarte mucenicească.

Moaștele sfântului mucenic Talaleu se găsesc în Biserica Sfântului Agatonic din Constantinopol și prin ele se săvârșesc multe minuni, care de-a lungul veacurilor au întărit aura de doctor fără de arginți a sfântului Talaleu, care este pomenit la rugăciunile pentru cei bolnavi, la Sfântul Maslu și la binecuvântarea apei sau sfeștania.

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Talaleu,

Glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Talaleu, întru nevoinţa sa, cununa nesctricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Talaleu

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Împreună cu mucenicii arătându-te pătimitor te-ai făcut ostaş întrarmat ales împăratului slavei, prin osteneli şi prin chinuri, călcând trufia închinătorilor la idoli. Pentru aceea lăudăm cinstită pomenirea ta, înţelepte Talaleu.

cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Talaleu si pe doxologia.ro

Viața Sfântului Mucenic Talaleu

Sf. Mc. Talaleu din Fenicia (†284) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Talaleu s-a învrednicit de apostoleștile daruri și propovăduia cu îndrăzneală numele lui Hristos, și doar cu el, fără de doctori și fără de plasturi, tămăduia toate bolile, sârguindu-se cu toată silința să aducă la buna credință pe toți slujitorii de idoli și să-i facă creștini.

Talaleu, acest mare mucenic al lui Hristos, era din părțile Feniciei, dintr-un sat ce se numește Libanon Dasos. El era de neam strălucit, fiind fiul lui Veruchi, arhiereul creștinilor. Deci, crescând în învățătura și sfătuirea Domnului, a învățat sfintele și dumnezeieștile Scripturi; iar după ce a ajuns în vârstă, a dorit să învețe meșteșugul doctoricesc – ca fiind mai de nevoie și mai de folos oamenilor, decât toate celelalte meșteșuguri și aflând un doctor iscusit și cinstitor de Dumnezeu, în scurt timp l-a învățat desăvârșit, fiindcă era isteț din fire. Și era tânărul acesta foarte cucernic și cinstitor de Dumnezeu. El își împodobea sufletul său cu toate faptele bune și cu tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. De aceea, primea și odihnea în casa sa cu toată dragostea pe orice om străin sau de-al locului care venea la dânsul. Și casa lui era loc de printre al tuturor, și al săracilor și al bogaților, fiindcă iubea foarte mult primirea de străini și se bucura să vadă pe mulți care erau tămăduiți de el.

Dar avea mai multă milă și milostivire către săraci; pentru dânșii avea mai mare grijă și neputințele și durerile lor le socotea că sunt și ale sale. De multe ori, ca să-i ușureze de osteneală, îi ridica pe umerii săi și îi ducea în casa lui, stând înaintea lor ca un rob, alegând mai degrabă să slujească lor, decât să facă alt bine, și se nevoia în tot felul să-i caute și să-i vindece de bolile lor.

Și atâta milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau trebuință de ajutorul lui, încât nu aștepta să vină la dânsul; ci se ducea el la ei și le ajuta la orice trebuință aveau, dându-le sănătate în dar, fără de argint și fără de daruri. Pentru că pe lângă iubire de oameni și milostivire, avea și neagoniseală, și nu voia să câștige argint sau orice alt lucru al lumii acesteia. Încă avea și atâta smerenie, încât el singur spăla rănile bolnavilor și le tămăduia.

Viețuind astfel, s-a învrednicit și de apostoleștile daruri și propovăduia cu îndrăzneală numele lui Hristos, și doar cu el, fără de doctori și fără de plasturi, tămăduia toate bolile, sârguindu-se cu toată silința să aducă la buna credință pe toți slujitorii de idoli și să-i facă creștini. De aceea, nu făcea nici o deosebire între credincioși și ne­credincioși, ci pe toți îi vindeca și câți alergau la dânsul luau îndoită tămăduire – a sufletului și a trupului -, căci era de obște milostiv și îndurător și nu numai îi vindeca, dar se și ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toți. Pentru creștini se ruga să se pocăiască și să-și îndrepteze greșelile lor; iar pentru slujitorii de idoli, să-și lase rătăcirea și să creadă în Hristos. Afară de acestea, el certa pe cei care nu se milostiveau de cei necredincioși în primejdiile și neputințele lor.

Odată, când a văzut pe un creștin că era mânios asupra unui slujitor de idoli și se bucura de reaua lui norocire, s-a mâhnit foarte și mustrându-l pentru asprimea lui, a zis către dânsul: „Frate, nu se cade să te bucuri de răul vrăjmașului tău, că este primejdie, și patimile sunt de obște la toți, și nu știe nimeni ce o să se pătimească până la sfârșit”. Și deoarece creștinul i-a spus că mai bine este să moară păgânii, decât să trăiască, că ce folos este dacă trăiesc, de vreme ce au îmbătrânit în păgânătate și în toate răutățile, fericitul Talaleu i-a răspuns: „Frate, noi avem poruncă de la Domnul nostru, să ne rugăm pentru binele vrăjmașilor noștri, iar nu să ne bucurăm de răul lor, ci să ne fie milă de dânșii, pentru că în acest fel slăbim necredința lor și cu milostivirea îi aducem la buna credință”. Cu aceste cuvinte și multe altele de acest fel, a scos din învârtoșare pe acel creștin și l-a adus spre milostivire.

Și având sfântul multă râvnă spre buna credință, se nevoia în diferite chipuri să șteargă rătăcirea idolilor. De aceea, de multe ori se ducea noaptea și tăia copacii cei înalți ai Libanului, în care se adunau elinii de făceau jertfe zeilor lor, întinându-și sufletele cu desfrânatele; pentru că acolo se făceau multe răsfățări și multe hore de femei, cu tot felul de organe muzicești. Deci, prin tăierea copacilor, el tăia și din jertfele idolilor și-i abătea de la faptele lor cele înverșunate; apoi prin mijlocirea doctoriei atrăgea pe mulți la dânsul și-i tămăduia îndată de neputința trupului și a sufletului, aducându-i pe ei la credința în Hristos.

Odată, un șarpe veninos a mușcat pe un om de piept și, din pricina veninului fiarei, i-au putrezit pieptul și coastele, astfel că era în primejdie de moarte. Din această pricină a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce avea, n-a aflat nici o tămăduire; deci, deznădăjduindu -se desăvârșit, își aștepta moartea. S-a aflat însă sfântul doctor osârdnic să-l tămăduiască, cerând de la dânsul numai să creadă în Hristos. Și cum bolnavul a mărturisit că va crede fără de îndoire în Hristos, de se va tămădui, sfântul îndată și-a pus mâna dreaptă pe pieptul lui și, pecetluindu-l cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, l-a tămăduit, nerămânând nici un semn pe dânsul din patima lui. Deci, acel om, mulțumind foarte mult sfântului, slăvea pe Dum­nezeu pentru îndoita tămăduire care a luat-o, și la trup și la suflet.

Altădată, un doctor s-a îmbolnăvit de o boală grea și din această pricină și-a pierdut glasul, neputând deloc să mai vorbească. Deci, rudele lui, deznădăjduindu-se de toți doctorii și de toate doctoriile, au alergat la sfântul și, luând pe bolnav, l-au adus înaintea lui, rugându-l să-l tămăduiască. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dânsul și i-a zis: „De voiești tămăduirea ta, este de trebuință să crezi în Hristos și îndată Hristos te va tămădui”. Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a căzut la picioarele lui și, udându-le cu lacrimi, făcea semn că va crede în Hristos din tot sufletul său, numai de își va dobândi tămăduirea. Și iată, o, minune! îndată a venit dumnezeiescul dar la dânsul și s-a dezlegat limba lui, vorbind ca și mai înainte.

De atunci mai mult umbla sfântul prin toată cetatea, căutând să găsească vreun bolnav sau vreun sărac flămând sau vreun rătăcit în păgânătate, ca să-i tămăduiască și sufletește și trupește. Deci, aflând un slăbănog gol, zăcând pe pământ, i s-a făcut milă și, apropiindu-se de dânsul, l-a întrebat de boala lui. Acela i-a răspuns astfel: „într-una din zile umblam pe un drum prăpăstios și, deodată, împiedicându-mă, am căzut și mi-am zdrobit piciorul. Deci, întrebuințând mult timp fel de fel de doctorii, n-am putut să aflu vindecare de la nici una; și astfel sunt rănit și zac la pat deznădăjduit, ca cel mai ticălos dintre toți oamenii; iar tu, care ești mai milostiv decât tatăl cel trupesc, fie-ți milă de mine, nenorocitul, și mă tămăduiește”.

Atunci sfântul i-a zis: „Eu voi pune peste tine plasturele credinței lui Hristos și te vei tămădui. Numai să crezi în Hristos și îndată ți se va da darul tămăduirii tale”. Deci, după ce a spus bolnavul, că el crede din tot sufletul în Hristos, sfântul i-a apucat piciorul lui și i l-a pus la loc, și îndată ce s-a apropiat de el, s-au amestecat vinele și s-au tămăduit rănile, iar cel neputincios și șchiop s-a tămăduit și alerga mulțumind sfântului. Iar acesta i-a poruncit, că dacă voiește să-i mulțumească, să nu arate nimănui această minune, fiindcă nu voia să fie slăvit și lăudat de oameni. Dar, slăbănogul făcea dimpotrivă, alergând la drumuri și spunând tuturor tămăduirea, care o luase de la dânsul.

A auzit de minunea aceasta și o femeie ce avea în ea diavol care o supăra, și îndată a alergat la casa sfântului și i-a povestit primejdia sa, rugându-l să o scape de duhul cel rău și necurat. Și îndată a apucat-o diavolul și a trântit-o la pământ, muncind-o. Iar sfântul, văzând că era așa de rău chinuită de diavol, i s-a făcut milă de dânsa și, însemnând-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, a chemat numele lui Iisus Hristos și îndată a lăsat-o diavolul și a fugit.

Iar după ce femeia a scăpat de diavolul cel necurat, a alergat cu mare bucurie la casa sa, propovăduind cu mare glas măririle lui Dumnezeu. Și trecând printr-un loc, a văzut pe un om orb, cunoscut ei, și i-a zis: „Omule, ce stai aici fără de nici un folos? N-ai auzit că aici se află un doctor minunat, care tămăduiește pe toți bolnavii cu preaslăvire, gonește diavolii, scapă trupurile oamenilor de vătămare și de orice altă rană și tuturor le dă mântuire? Acela nici un dar nu voiește să ia, ci învață și sfătuiește pe oameni la lucrurile cele bune și pe toți bolnavii care aleargă la dânsul îi primește și îi odihnește pe paturi și casa lui este mângâiere fiecăruia, fiindcă milostivul purtător de grijă le dă tuturor bolnavilor doctorie. Deci, vino să te duc și pe tine la dânsul, ca să-ți dea vindecare”. Aceste cuvinte zicând femeia aceea, l-a dus și pe el la sfânt.

Dar acela, după cum era orb cu ochii trupului, tot așa era de orb și cu ochii sufletului, pentru că se închina la idoli. Cu toate acestea, nădăjduind vindecare de la sfântul, a căzut la picioarele lui, zicându-i: „Până acum am fost vrednic de milă și ticălos, iar de acum înainte voi fi fericit și bine norocit; pentru că de la tine voi lua lumina ochilor mei”. Dar ce i-a răspuns sfântul? „Omule, ochiul cel neador­mit al lui Dumnezeu privește inimile tuturor, socotelile și faptele; deci, crede în Hristos, Ziditorul firii, și vei lua tămăduire ochilor tăi, căci de îl vei cunoaște pe Dânsul că este doctor al trupurilor și al sufletelor, te va tămădui pe tine”. Auzind orbul acestea, i-a zis: „Cred din tot sufletul meu în Hristos, numai să câștig lumina ochilor mei”. Și, apucând mâinile sfântului cele de trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui și îndată și-a câștigat vederea; și, slăvind pe Dumnezeu, era împreună cu sfântul.

Și fiindcă sfântul tămăduia cu preaslăvire pe toți bolnavii, a străbătut vestea lui în toată Jumea. Iar bolnavii alergau de pretutindeni la sfântul și se vindecau trupește și sufletește. Deci fericitul Talaleu, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, umbla din loc în loc, poate ca să tămăduiască pe cei bolnavi; dar mai mult ca să propovăduiască numele lui Hristos și să aducă pe mulți la buna credință. Pentru aceasta s-a dus în Edesa și a făcut și acolo cele ale sale, adică, prin puterea doctoriei, a făcut pe mulți de au crezut în Hristos. Iar diavolul, urâtorul de bine, nesuferind să vadă lățindu-se credința lui Hristos, a trimis pe oarecare oameni răi la stăpânitorul acelui loc, care se numea Tiberian, și l-au vândut.

Și fiindcă în vremea aceea împărățea Numerian și era cu totul dat la rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creștinilor și a trimis în toată stăpânirea sa stăpânitori cu porunci înfricoșătoare, ca să omoare pe creștini și să se stingă cu totiii numele lui Hristos. Pentru aceea, fiecare stăpânitor se silea să arate baai multă supunere poruncilor împărătești. Deci, auzind Tiberian despre sfântul Talaleu că propovăduia numele lui Hristos, a trimis îndată ostași și l-au adus înaintea lui, și a poruncit să-l bată cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i să nu mai umble în locul care este sub stăpânirea lui.

Atunci sfântul s-a dus de acolo și a mers în părțile Ciliciei și cu pricina doctoriei propovăduia și acolo numele lui Hristos. De aceea, oarecare slujitori de idoli l-au pârât la Teodor, stăpânitorul laturei de lângă Marea Eghenilor, zicând: „A venit în latura aceasta un gali- leean creștin și, cu meșteșug doctoricesc mincinos, amăgește poporul cel de obște și se laudă că tămăduiește bolnavii cu numele lui Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii, propovăduindu-L pe El, că este Mântuitorul și Izbăvitorul lumii. Pe lângă acestea, el necinstește și pe zeii noștri și chiar acum nu încetează a tăia sfințitele saduri ale Libanului”.

Acestea auzindu-le stăpânitorul, a trimis îndată ostași să-l aducă înaintea lui. Iar ostașii > legând pe sfânt, l-au adus bătându-l. Și în următoarea zi, stăpânitorul a stat în capiștea lui Adrian; iar ostașii, dezbrăcând pe sfânt, l-au adus înaintea lui ca pe un osândit. Atunci l-a întrebat stăpânitorul să-i spună locul, numele și meșteșugul lui. Sfântul i-a răspuns: „Locul meu este Fenicia, sunt fiu de părinți liberi, mă numesc Talaleu, cu meșteșugul meu sunt doctor, iar cu credința sunt creștin și rob al lui Iisus Hristos”. Iarăși l-a întrebat stăpânitorul: „Cum ai venit în latura aceasta?”. Sfântul a zis: „Umblu din loc în loc, ca să propovăduiesc credința în Iisus Hristos și să șterg de tot rătăcirea idolilor, deoarece nimic nu este mai bine plăcut lui Dumnezeu ca aceasta”.

Auzind stăpânitorul acestea, s-a mâniat și a poruncit să-i găurească gleznele și să-l spânzure cu capul în jos’. Atunci ostașii, schimbându-se la minte din puterea dumnezeiască, au găurit un lemn și l-au spânzurat, socotind că este Sfântul Talaleu. Iar stăpânitorul văzând lemnul spânzurat și socotind că ostașii l-au batjocorit, i-a pedepsit cumplit și a poruncit altor ostași să-l bată pe mucenic cu vine de bou, crezând că îl va surpa cu această pedeapsă, dar viteazul ostaș al lui Hristos a rămas nebiruit. Și deși acei ostași aspri i-au rănit tot trupul cu bătăile cele cumplite, însă n-au putut nicidecum să clintească credința lui către Hristos, căci era tare și neschimbat, și, ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, suferea cu bărbăție rănile și pedepsele, pentru dragostea cea mare ce avea către Hristos.

Deci, văzând tiranul că ostașii au obosit fără de folos de muncile ce le făceau mucenicului, și minunându-se de răbdarea lui, a început să-i zică aceste cuvinte fără de lege: „Talaleu, în ce chip tămăduiești bolnavii? Spune-mi adevărul, de voiești dragostea mea! Spune-mi dac ă îi tămăduiești cu vrăji; iar dacă îi tămăduiești cu pute­rea zeilor, voi crede și eu că aceia pot să tămăduiască toată boala, iar nu Hristos, care a fost răstignit de evrei, și care nu pricinuia oamenilor nici un lucru bun sau aducător de bucurie al acestei lumi, ci mâhnire, primejdii și moarte. La zeii noștri sunt desfătări, petreceri, dănțuiri, cântări jalnice, râsuri și tot lucrul aducător de bucurie. Aceia sunt care gonesc și de la oameni toate bolile, iar nu Hristos și Crucea, care este cea mai mare osândă a lumii”.

Aceste hule și altele de acest fel a zis păgânul împotriva lui Hristos. Iar mucenicul auzind aceste hule împotriva lui Hristos, s-a rănit mai mult decât de pedepsele pe care le-a primit și a zis: „Eu nu sunt nici vrăjitor și nici nu tămăduiesc cu vrăji pe bolnavi, nici cu zeii tăi, care sunt surzi și neînsuflețiți, idoli nesimțitori, care nu pot să-și ajute nici lor, nici altora, ci cu numele lui Iisus Hristos cad jos și se zdrobesc. De aceea, de voiești să te încredințezi cu ce tămăduiesc pe cei bolnavi, întreabă pe aceia care s-au tămăduit, și îți vor spune, că nu s-au tămăduit cu altceva, decât cu numele lui Iisus Hristos și cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Pe aceasta tu o defaimi, deoarece nu știi că ea gonește dracii, îndreptează slăbănogii, dă lumină orbilor, înviază morții și tămăduiește orice boală; după cum propovăduiesc aceia, care au încercat cu lucrul aceasta.

Fiindcă și Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, văzând chipul Său pe om – zidirea mâinilor Sale, care pentru neascultare a fost izgonit din rai și a căzut din toate bunătățile acelea care i le-a dăruit, și a fost robit de diavol și a căzut în slujirea idolilor și în toate răutățile diavo­lului -, I s-a făcut milă de zidirea Sa și S-a pogorât în lume, și S-a făcut om, ca să mântuiască pe om, și cu dumnezeiasca Sa învățătură și cu pilda Sa cea bună ne-a povățuit pe noi la calea raiului. În scurt, zic, S-a răstignit pentru dragostea noastră și ne-a răscumpărat pe noi cu preacuratul Său sânge, slobozindu-ne din robia diavolului.

Și ce bine n-a făcut El în lume? A vindecat slăbănogi, surzi, idropicoși, îndrăciți și tot felul de bolnavi a tămăduit și a înviat morți, dăruind tot felul de bunătăți oamenilor. Iar când a voit să se înalțe la cer, a dat darul Său Apostolilor Săi și tuturor care vor crede în El și vor păzi poruncile Lui, ca să facă facerile Sale de bine oamenilor.

Tot așa mi-a dăruit și mie, smeritul Său rob, puterea Sa, și se tămăduiește orice boală prin numele Său cel preasfânt și cu semnul cinstitei Lui Cruci. Deci pentru ce hulești împotriva lui Iisus Hristos, Izbăvitorul și Mântuitorul lumii? Se cădea mai ales să crezi în El și să-ți lași zeii tăi cei deșerți ca să câștigi viața cea veșnică. Ascultă-mă pe mine, o, stăpânitorule, de-ți voiești binele, și crede în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și atunci vei cunoaște milostivirea Lui, iubirea Lui de oameni și puterea Lui care tămăduiește nu numai de bolile trupești, ci și cele sufletești ale păcătoșilor, pentru că voiește și dorește să se mântuiască toți oamenii”.

În vremea când zicea mucenicul acestea și poporul asculta cuvintele lui cele mântuitoare cu multă dorire, tiranul s-a aprins de mânie și a zis: „O, ce bun izbânditor al lui Hristos te-ai făcut tu, osânditule; să-ți arăt eu ție acum, că în deșert nădăjduiești în Hristosul tău”. Și s-a pornit asupra lui ca să-l lovească cu mâinile sale și, o, minunile Tale, Hristoase împărate! Deodată s-au uscat amândouă mâinile stăpânitorului aceluia și au rămas nelucrătoare. Cu toate acestea, nu s-a înțelepțit de trei ori blestematul, ci a poruncit ostașilor să muncească pe mucenic cu tot felul de munci. Deci acei slujitori sălbatici îl munceau fără de milă cu unghii de fier, cu foc, cu cuțite și cu alte feluri de pedepse. Iar Sfântul Talaleu le primea pe toate cu mare bărbăție și bucurie, pentru că avea pe Hristos cu dânsul și îi ușura toate muncile. Și deși era rănit cu nenumărate răni pe tot trupul și a fost strujit cu unghii de fier și ars cu foc, cu toate acestea, a stat viteaz și tare în gând.

Apoi, defăimând tot felul de pedepse și de munci, a zis tiranului: „Să nu socotești în mintea ta că o să mă tem de muncfile tale și de moartea cu care mă înfricoșezi pe mine, pentru că mă voi lupta cu mare îndrăzneală și mă voi bate în război cu ea, că mai bine îmi este mie să mor în buna credință, decât să trăiesc în păgânătate. Iar dacă tu vei strica pântecele acesta de tină al trupului meu, însă comoara sufletului meu nu vei putea s-o iei. Și, dacă mă vei scoate afară din acest cort sfințit al trupului meu, nu mă vei lipsi însă de locașul cel gândit al împărăției cerești. Eu lăudam mai înainte biruințele celorlalți viteji, și acum, când sunt în război, cum este cu putință să lepăd armele Hristosului meu și să nu biruiesc? Hristos nu dă darurile Sale celor fricoși și leneși, nici nu încununează pe cei caredorm; de aceea, arderea focului tău mi se pare jucărie, pentru că mă rourează pe mine roua Mântuitorului meu. Toate pedepsele tale le iau ca pe o frunză de copac, deoarece gândul meu s-a făcut întocmai ca o piatră și sunt gata să jertfesc trupul meu lui Hristos ca pe o oaie fiindcă sunt dator să-l jertfesc pentru Dânsul, după cum și El s-a jertfit pentru mine”.

Iar judecătorul socotea în gândul său: „Eu l-am dat prilej, cu bunătatea mea, să zică niște cuvinte ca acestea; încă nu a ajuns la vârsta de optsprezece ani și ne vorbește nouă mai bine decât ntorn.

Eu socoteam că, muncindu-l, am să-l aduc la scopul meu, dar el nu se teme nicidecum de ele, nici nu se schimbă din gândul său. Poate să-l aduc la scopul meu prin bogăție? Dar el nici nu se uită la ea. Am căutat să-l înduplec cu cuvinte dulci, dar nici de ele nu se biruiește.

Deci altfel voi face. Am să-l pun într-o barcă și o să-l las singur în mijlocul mării; și, de va fi om dreptcredincios și bun, îl va păzi dumnezeiasca pronie; iar de va fi rău, îl va îneca dumnezeiasca osândă și nu va fi ucis de mâinile mele”. Acestea socotindu-le judecătorul în cugetul’său, îndată s-a apucat de lucru.

Deci Sfântul Talaleu a fost pus într-o barcă și era purtat de mare de colo până colo, însă nu avea nici o frică, ca și cum ar umbla pe pământ uscat. Și ridicându-și mâinile la cer, a zis: „Către Tine, Doamne, Cel ce locuiești în Cer, am ridicat ochii mei; de multe ori Te-am rugat pe Tine și Te-ai milostivit spre mine. Deci, milostivește-Te spre mine și acum și povățuiește-mă la limanul mântuirii, ca să nu mă înghită adâncul mării și astfel să mă păgubesc de mărturisirea Ta. Deci săvârșește dorința care o am, ca să-mi jertfesc trupul meu Ție, Hristoase, și prin răbdarea mea să mă învrednicesc a sta cu îndrăzneală înaintea înfricoșatului Tău divan, că ochii sufletului meu spre Tine nădăjduiesc, Doamne”. Și, o, minune, marea s-a domolit îndată ca și cum i-ar fi fost milă de sfânt, și cu liniște îl ducea pe el la mal, scoțându-l lângă aceeași latură a eghenilor, îmbrăcat într-o haina albă.

Iar judecătorul auzind de o minune ca aceasta, a rămas uimit și a poruncit să-l aducă înaintea lui. Și îndată au alergat ostasii si ca niște lupi cumpliți și sălbatici, au răpit pe oaia lui Hristos cea fără de răutate și l-au dus la judecător. Atunci au mers în divan mulți slujitori de idoli și mai ales doctorii care pizmuiau pe sfânt, pentru tămăduirile care le făcea.

Aceia strigau împotriva mucenicului și îndemnau pe judecător să hotărască moartea lui. Iar judecătorul i-a zis lui: „Ce zici, Talaleu de toate acestea care se zic împotriva ta?”. Iar mucenicul a răspuns: „Dumnezeu, Căruia mă închin eu și îi slujesc, îmi va ajuta, deși toată lumea îmi va da război; pentru că știu că Dumnezeul meu face vii pe oameni și după moarte. De aceea se cade să rabd ticăloșia aceasta, nepunând în mintea mea vreo muncă trupească, ca astfel să iau moarte pentru dragostea Hristosului meu”.

Atunci stăpânitorul, ca să înceteze glasul poporului și ca să înfricoșeze pe mucenic, a zis către el cu vicleșug: „Fiindcă nici un diavol rău nu te-a înecat în mare, eu am să-ți dau acum sfârșit vieții tale. Deci poruncesc ca trupul tău să fie țintuit pe o scândură cu patru piroane, și să se toarne smoală fiartă peste dânsul, de la cap până la picioare; și astfel să se îngroape în pietre și să se ardă în foc până ce vei muri”. Iar fericitul Talaleu, auzind aceste cuvinte, a asudat la față ca un luptător ostenit și a început a lăcrima. Iar tiranul cel fără de rușine, socotind că s-a înfricoșat, a zis: „Diavolii au fugit de la dânsul și de aceea se teme de munci; mie însă mi se cade să-mi fie milă de el”.

Și îndată întorcându-se către sfânt, i-a zis: „Talalee, de te vei închina zeilor, îți voi da ție bogăție și slavă multă și pe lângă toate acestea vei dobândi milostivirea și blândețea zeilor; iar de nu vei voi să mă asculți pe mine, vei pierde și acelea și viața ta”. Iar viteazul pătimitor al lui Hristos a răspuns: „Eu râd de numele milostivirii tale și de darurile tale, pentru că tu cauți să mă amăgești cu dânsele, ca să mă fac păgân din binecredincios; bogăția eu o socotesc ca pe niște gunoaie și nimic nu-mi dă câștig mai mult ca jertfa cea curată a trupului meu. Nelegiuitule, când eram la începutul muncilor, gândul meu era tare și nemișcat; iar acum, când sunt la sfârșit și aștept să biruiesc, mă îndemni să mă plec socotelii tale? Eu muncile le-am primit spre bucuria mea; rănile, spre slava mea; primejdiile, spre cununi, iar dezbrăcarea de trupul meu o socotesc ca și cum m-aș dezbrăca de o haină, și cu nădejdile Hristosului meu mă întăresc”.

Și văzând tiranul că în nici un fel nu a putut să înduplece pe Sfântul Talaleu, s-a pornit spre mânie și și-a zis în sine: „Multe cuvinte i-am zis și mare milostivire i-am arătat, și cu munci cumplite l-am pedepsit, dar cu toate acestea n-am putut să-l înduplec; în zadar i s-a făcut lui atâta mulțime de răni, fără de nici un folos s-au ostenit cu dânsul atâția ostași, care îl munceau; el voiește să se jertfească, el voiește să moară; deci, ce voi mai vorbi la urechile aceluia care nu mă aude? Să hotărăsc de acum moartea lui”.

Și îndată a poruncit să-l arunce la patru lei înfricoșați, ca să-l sfâșie. Dar Dumnezeul puterilor nu l-a lăsat nici atunci fără de ajutor, ci a îmblânzit acele fiare ca pe niște miei și, astfel, au stat lângă mucenic, gudurându-se cu cozile și jucându-se. Iar tiranul, rușinân- du-se, nu se dumirea și nu știa ce să facă. în scurt, a apucat condeiul și a scris hotărârea morții lui, adică să i se taie capul. Apoi l-a aruncat jos de mânie și, sculându-se din divan, a fugit. Astfel s-a săvârșit Talaleu, mult pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lunii mai, și a luat cununa muceniciei.

Atunci și mulți alții, văzând bărbăția, răbdarea și minunile sfântului mucenic, au crezut și ei în Domnul nostru Iisus Hristos și, mărturisind, au murit cu moarte mucenicească pentru Hristos. Între aceștia era și fericitul dascăl la meșteșugul doctoricesc al Sfântului Talaleu și un ducător de lemne cu numele Asteri, ostașul Alexandru, și Sterona, Filerghie, Timotei, Teodula, Macaria și mulți alții, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerurilor. Amin.

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Mucenic Hristofor

Sfântul, slăvitul, biruitorul Mare Mucenic Hristofor din Lichia (în grecește ο Άγιος Χριστόφορος ο Κυνοκέφαλος, „purtătorul lui Hristos”, cunoscut în Occident și drept Chinocefalul sau „cel cu cap de câine”, m. 249) este un sfânt mucenic din secolul al III-lea.

Este considerat ocrotitorul călătorilor.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 9 mai.

Sf. Mc. Hristofor (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Hristofor a trăit în Lichia (Lykia, în sudul Asiei Mici) în secolul al III-lea, în vremea împăratului roman Decius (împărat între anii 249-251), iar înainte de a fi botezat purta numele de Reprobus (sau Reprov). Nu se știu multe despre el, însă există multe legende în legătură cu viața lui.

Potrivit tradiției ortodoxe, Sf. Hristofor era un bărbat foarte înalt, de o forță neobișnuită, care își câștiga pâinea ajutând oamenii să treacă un râu învolburat purtându-i în spinare. Într-o bună zi, a întâlnit un copil care i-a cerut să îl treacă râul.

Pe măsură ce înainta în râu, copilul devenea tot mai greu, astfel încât Hristofor, uluit de faptul că un copil putea să doboare un bărbat atât de puternic cum era el, a început să se teamă că aveau să se înece amândoi.

Copilul i-a descoperit atunci că era Hristos însuși, iar greutatea lui era dată de povara lumii pe care o luase asupra Sa. Deși se cunosc atât de puține lucruri despre viața Sfântului Hristofor, sunt multe lucruri de învățat din această întâlnire a lui cu Hristos pe Care L-a purtat în spate.

Povestea lui ne amintește că toți creștinii sunt chemați să se „îmbrace” în Hristos, purtându-și fiecare crucea dată lui. Hristofor și-a purtat “crucea” (pe Hristos însuși) și în cele din urmă a suferit martiriul pentru credință, împlinind astfel porunca lui Hristos: „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38).

Sfântul Hristofor a primit mucenicia în vremea unui împărat care a vrut să-l ucidă pentru credința lui. Mai întâi i s-a cerut lui Hristofor să se lepede de Hristos. Când acesta a refuzat, a fost legat de un scaun de fier care a fost apoi așezat deasupra focului.

Scaunul s-a topit, însă Hristofor a rămas nevătămat. Atunci împăratul a poruncit arcașilor să îl ucidă trăgând în el cu săgețile, însă toate săgețile au ratat ținta, iar o săgeată l-a rănit pe împărat la un ochi. Cuprins de furie, împăratul a poruncit atunci ca sfântului să i se taie capul.

Capul tăiat al lui Hristofor i-a spus împăratului să ia puțin din sângele lui și să-l pună pe ochiul rănit, iar când acesta a făcut așa, rana i s-a vindecat și el s-a convertit la creștinism.

Cuvântul grecesc Christophoros se traduce ca „purtător de/al lui Hristos” și de aceea Hristofor este zugrăvit în iconografie purtând pe umeri un copil care, la rândul său, poartă în mână un glob ce simbolizează lumea. O superstiție răspândită în popor este că cel ce vede o icoană a Sf. Hristofor nu va muri în acea zi, însă această superstiție nu este încuviințată de Biserica Ortodoxă.

Chinocefal în limba greacă înseamnă „cu cap de câine”. Există câteva icoane în care mucenicul este zugrăvit cu cap de câine, imagine care amintește de zeul egiptean Anubis, însă Biserica Ortodoxă nu aprobă această reprezentare. Această imagine l-a făcut însă deosebit de cunoscut în lumea romano-catolică, în Occident existând multe legende care încearcă să explice această reprezentare.

Moaștele sfântului, inclusiv capul acestuia se găsesc în insula Rab din Croația.

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Hristofor

Glasul al 4-lea:

Cu haine din sângiuiri împodobindu-te, stai înaintea Domnului, Împăratul puterilor, Hristofore pururea mărite, unde cu cetele celor fără de trupuri și ale mucenicilor cânți dulce cântare întreit-sfântă și înfricoșătoare. Pentru aceasta prin rugăciunile tale mântuiește turma ta!

Condacul Sfântului Mucenic Hristofor

Glasul al 4-lea:

Săvârșind nevoința muceniciei, ai primit de la Dumnezeu cununa biruinței, fericite Hristofor, pe care roagă-L din nevoi să ne mântuim noi.

Sfântul Hristofor, între haghiografie și legendă

foto preluat de pe doxologia.ro

Protos. Ioan Dumitru Popoiu, articol preluat de pe doxologia.ro

Mucenicul Hristofor este un sfânt important în tradiția creștină atât în Răsărit cât și în Apus, numele său fiind în același timp definiția frumoasei sale vieți creștine. Hristo-phoros înseamnă în greacă „purtător de Hristos” și, nu întâmplător, sfântul este adesea reprezentat ca purtând pe umeri pe Pruncul Iisus. De multe ori, credincioșii creștini pot vedea însă o altă icoană a lui, cu totul neobișnuită, în care sfântul este reprezentat cu cap de câine.

Sfântul Hristofor în iconografie

Sfântul Hristofor apare în iconografie încă din secolul al VI-lea, înfățișarea lui urmând două tipologii: prima este cea a unui bărbat voinic, cărându-L în spate pe Hristos reprezentat ca prunc și trecându-L pe Acesta peste un râu. Poartă în mâna dreaptă un toiag care, în mod minunat, are frunze. A doua icoană este cea în care sfântul este reprezentat cu cap de câine sau, mai rar, de miel. Tendențial, prima reprezentare este specifică Occidentului, în timp ce a doua, Răsăritului, dar această regulă nu e exclusivă. Pe lângă acestea, mai există și o a treia reprezentare, întâlnită de exemplu în mănăstirile din nordul României, unde Sfântul Hristofor apare ca un om obișnuit, purtând pe o tipsie un cap de câine (într-o formă similară celei în care Sfântul Ioan Botezătorul, sau alteori martirii care a murit prin decapitare, sunt reprezentați purtându-și propriul cap).

Kinokephaloi – oamenii cu capete de câine

Până la viața Sfântului Hristofor, existența fantomatică a unui trib de oameni cu capete de câine este menționată în diverse istorisiri antice și medievale. După ce Hesiod (sec. VII î.Hr.) amintește în Theogonia, printre monștri, de creaturile jumătate om – jumătate câine („hemikynes”), istoricul Ktesias din Knidos (secolul al V-lea î.Hr.) amintește în Indika (XXXVII, 40-43) despre tribul indian al celor cu cap de câine, în grecește kinokephaloi. Afirmația sa este preluată mai târziu de către unii Părinți ai Bisericii, precum Patriarhul Fotie, sau Augustin (De civitate Dei XVI, 8). Și Herodot în Istoriile sale (IV, 191) pomenește de oameni cu cap de câine sau cu alte diformități trăind prin părțile de la răsărit de Libia. Pe lângă aceste mențiuni, în istorisirile despre călătoriile lui Alexandru cel Mare în India se amintește de bărbații cu capete de câine din deșertul Gedrosia (azi în Pakistan). Pliniu cel Tânăr (sec. I d.Hr.) nota la rândul său în Istoria Naturală (VII, 2, 14-22) că oamenii cu cap de câine trăiesc în Etiopia, termn generic al regiunii situate la sud de Egipt. Peste milenii, istoricul bizantin Tzetzes (secolul al XII-lea) vorbea despre un întreg popor de kinokephaloi, care trăiește undeva în cele mai îndepărtate regiuni ale Indiei. Până și Marco Polo (Călătorii, III, 13) îi amintește, localizându-i undeva în insulele indice, mai precis în arhipelagul Andaman. Exploratorul venețian menționează însă că oamenii cu cap de câine și-ar fi modelat astfel fețele încă de la vârste foarte fragede, prin urmare s-ar putea înțelege că fizionomia canină nu este una reală, ci e de fapt impusă de anumite obiceiuri barbare, probabil ritualice, de automutilare.

Într-una din versiunile grecești ale vieții Sfântului Hristofor se atestă că acesta a venit în Imperiul Roman de prin ținuturile perșilor, o regiune ambiguă în care se putea include și India, patria legendarului trib. Însă, deși biografia vorbește despre chipul înfricoșător al sfântului (urât la vedere), abia un codice irlandez din secolul al IX-lea, conținând viața și patimile lui, pomenește că Hristofor s-ar fi născut în poporul celor cu cap de câine, în țara mâncătorilor de oameni. Înfățișarea neobișnuită a sfântului, mixtă zoo-antropomorfă, este o imagine destul de rar întâlnită în creștinism și poate fi asociată cu vechea iconografie egipteană a zeului Anubis, acesta fiind reprezentat cu cap de șacal și corp omenesc. Acest zeu străvechi era considerat de oamenii din valea Nilului drept protectorul sufletelor care trec din această viață către cea veșnică, prin urmare este interesant de constatat și că Sfântul Hristofor este cinstit până azi ca protectorul călătorilor.

cititi mai mult pe doxologia.ro

cititi mai mult despre Sf. Mc. Hristofor si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro; sf-hristofor.ro

Viața Sfântului Mucenic Hristofor

Sf. Mc. Hristofor (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârși pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. Încă și aceasta îți zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare și Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândești bunătățile și bucuria pe care ți-am gătit-o ție!”.

Apucând prearăul Dechie cu nedreptate împărăția Romei, la anul de la Hristos 250, și luând ajutător la ocârmuirea împărăției pe Valerian, îndată a ridicat o prigoană mare împotriva creștinilor, pe care istoricii o numără a opta, pornit fiind la această prigoană, după cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care iubea pe creștini și îi cinstea, încât zic unii că Filip s-ar fi făcut chiar creștin. Iar Dechie atât s-a îndrăcit cu luptarea împotriva lui Dumnezeu și atât de aspru și cumplit s-a ridicat asupra creștinilor, încât a scris cărți și porunci nelegiuite și nedrepte către toți ighemonii și stăpânitorii cei de sub stăpânirea luif care erau păgâni ca și dânsul, poruncindu-le cu mare groază ca să silească pe cei drepți și binecredincioși robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor și să mănânce bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite; iar câți nu vor să se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească și să-i bată cu felurite răni și să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci toți stăpânitorii și ighemonii țărilor și cetăților se sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecați și supuși către împăratul; și păgânii aveau multă îndrăzneală, iar cei credincioși erau prigoniți și munciți păgânește.

Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu alte neamuri și biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de câine, care mănâncă oameni și cărora noi le zicem căpcâini; pe acela voievodul l-a luat rob. Și era înțelept la minte din fire și cu cunoștință bună, cugetând dumnezeieștile cuvinte întru inima sa; și văzând pe păgâni pedepsind totdeauna pe creștini cu multe feluri de munci, se mâhnea și împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar fiindcă nu putea să vorbească și să mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânșii la un loc deosebit, afară din cetate, și, căzând la pământ, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne, Atotțiitorule, auzi smerenia mea și arată milostivirea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele și dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul”.

Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe și a zis către dânsul: „Reprovos – că astfel se numea el mai înainte s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei dar de la Domnul”. Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui omul acela purtător de haine albe și, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; și mergând îndată în cetate și văzând pe creștini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca și cum însuși ar fi pătimit munci, și a zis către păgâni aceasta: „O, povățuitori ai întunericului și plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că ați vândut sufletele voastre satanei, ci ne siliți și pe noi, care ne temem de Dumnezeul Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creștin și nu sufăr să mă închin zeilor celor deșerți și urâciunilor celor netrebnice”.

Acestea zicându-le sfântul, un slujitor cu numele Vachios, care se întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blândețe: „Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos șipentru aceasta nu-ți fac ție răsplătirea cea cuviincioasă; iar dacă m-aș mânia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăția voastră cea stricată și răzvrătită”.

Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit Iui acestea, zicând: „Sunt puține zile de când, muncind voievodul pe creștini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaș înfricoșat, tânăr cu vârsta, iar cu chipul și căutătura sălbatică, dinții lui ies afară din gură ca și ai porcului, capul lui este ca de câine și, în scurt să zic, atât este de grozav, încât nu pot nicidecum să-i povestesc chipul lui. El hulește pe zei și împărăția ta și pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăția ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăției tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creștinilor rugăciunile lor și l-a trimis pe dânsul spre ajutorul lor?”

Iar împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: „Oare ai diavol și pentru aceasta ți s-a arătat ție într-acest chip?” Așa a zis și îndată a trimis două sute de ostași, zicând: „Legați-l pe el și astfel să mi-l aduceți; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiați-l în mii de bucăți și numai capul lui să mi-l aduceți să-l văd, de este atât de înfricoșător precum spune ticălosul acesta”. Iar Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creștinilor și, șezând dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pământ și, plecându-și capul, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumne­zeule, Atotțiitorule și Atotputernice, Cela ce Te porți pe Heruvimi și ești slăvit de Serafimi și lăudat de toți sfinții Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine, nevrednicul, și poruncește ca să înfrunzească toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate și spre mine bunătatea Ta cea multă și să mă fac întru mărturisirea Ta mai sârguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tatăl, și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.”

Astfel rugându-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine și iarăși s-a rugat, mulțumind Domnului. Iar ostașii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din biserică; și, văzându-l de departe, s-au înfricoșat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalți, zicând: „Ce ne înfricoșăm de un om gol, fără de arme?” Și ducându-se aproape de el, l-a întrebat, zicând: „De unde ești și pentru ce plângi fără de mângâiere?” Iar el a răspuns cu smerită grăire: „Plâng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu și se închină idolilor celor neînsuflețiți”. Deci după ce au auzit ostașii că vorbește cu blândețe, au luat îndrăzneală și au zis către dânsul: „împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou”.

Reprovos a zis către dânșii: „Dacă mă veți lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteți, că stăpânul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele și m-a eliberat de tatăl vostru, satana”. Ei au zis către dânsul: „Dacă nu voiești să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat”. Sfântul a zis către dânșii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiți câtva timp, până voi lua Sfântul Botez și atunci vom merge împreună”. Iar ei au răspuns: „Cheltuiala noastră s-a sfârșit, și nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile”.

Iar sfântul le-a zis: „Aduceți acea puțină hrană ce aveți, ca să vedeți puterea Dumnezeului meu”. Deci punând ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfântul a îngenuncheat și s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, care ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, și înmulțește pâinile acestea, ca să vadă și aceștia minunile Tale și să creadă că Tu singur ești Dumnezeu adevărat, Care poți toate!”

Așa jugându-se el, a venit îngerul Domnului și a zis către dânsul: „Îndrăznește, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ți îndeplinesc toate cererile tale”. Și binecuvântând îngerul pâinile, le-a înmulțit. Atunci sfântul a zis către ostași: „Mâncați acum, fraților, cât voiți, și să cunoașteți din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătățile cele pământești le dăruiește celor ce cred în Dânsul, ci și pe cele cerești, fiindcă este puternic și preabun”.

Deci ostașii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat și au strigat cu toții: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Care mântuiește pe robii Săi!” Apoi, închinându-se sfântului, au zis: „Credem și noi într-Unui adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic și mulțumim ție că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecați, și ne-ai scos pe noi din întunericul înșe­lăciunii, povățuindu-ne către lumina adevărului. Deci noi de acum suntem cu tine și poruncește-ne nouă, ca să facem orice voiești”.

Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învățat din destul mântuitoarea propovăduire a lui Dumnezeu, câte cuprinde Sfânta Evanghelie. După aceea a plecat cu dânșii în Antiohia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, și i-a povestit toată pricina. Iar arhiepiscopul, mulțumind lui Dumnezeu, i-a învățat și i-a botezat pe toți, numind pe Reprovos, Hristofor, care după aceea a sfătuit pe ostași să meargă la împărat. Și mergând ei pe cale, sfântul îi întărea, zicând: „Fiilor și frații mei iubiți, acum cunoașteți pe Dumnezeu, în care am crezut. Deci să răbdăm pentru dânsul aici, puțină vreme, răni și bătăi și să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi însă să stăm bărbătește, netemându-ne nicidecum de înfricoșările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoșătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul nostru Hristos, în Care am crezut. Deci legați-mă pe mine și mă duceți la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeți de munci, duceți-vă unde vreți, îngrijindu-vă de mântuirea voastră”. Auzind ei acestea, au lăcrimat și n-au voit să lege pe dascălul și pe povățuitorul lor către adevărata credință. Dar de vreme ce el a voit și a primit, ei l-au legat.

Și ajungând la palatul împărătesc și văzând Dechie pe sfântul, s-a înfricoșat atât de mult, încât puțin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfântul către el: „O, preanenorocită și stricată împărăție! Dacă de mine, robul lui Dumnezeu, te-ai temut, slabule și fricosule, apoi cum vei răbda mânia Lui în ceasul judecății, când te vor trage diavolii la divanul cel înfricoșat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?”

Iar tiranul, după ce cu anevoie și-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credința, neamul și numele. Iar el a răspuns: „Sunt creștin și mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfântul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din fața mea și mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; și nu mă plec poruncilor tale celor păgânești”. Dechie a zis către dânsul: „Rece și rău nume ți-a dat, care nu te folosește pe tine, ticălosule”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Rece este numirea voastră, nebunilor, că ați lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat și vă închinați pietrelor”. Dechie iarăși i-a zis: „Fie-ți milă de trupul tău și jertfește zeilor, ca să te învrednicesc de multă cinste și să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate”. La acestea sfântul a răspuns: „Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fără de lege tiran și să mă închin idolilor celor deșerți! Bunătățile tale să le ai tu și cei deșerți de minte și cei de o minte cu tine și nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înțelept. Deci pentru dânsul slujesc și mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sunt diavoli și vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre și să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinței tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voiești”.

Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe el de părul capului, legându-i o piatră de picioare, și să-l împungă cu sulițele peste tot trupul. Iar sfântul, pătimind acestea, răbda vitejește și zicea către tiran: „Nu mă plec ție, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile și rănile tale trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătățile cele veșnice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te așteaptă focul cel veșnic, pe care îl vei moșteni împreună cu diavolii, cărora le slujești”. Atunci împăratul, mâniin- du-se și mai mult, a poruncit să-i ardă subțioarele cu făclii aprinse. Și făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta și-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat, zicându-i: „Mărtu­risește pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeț la carul meu”. Zis-a sfântul către dânsul: „Fă-te creștin și mă vei avea drumeț la carul tău și vei împărăți cu Hristos în veci”.

Deci văzând împăratul că se ostenește în deșert, a poruncit să aducă două femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preț lucrate cu aur și cu mărgăritare și stropite cu miruri și cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul într-o cameră împărătească și vicleanul Dechie le-a făgăduit mulți bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.

Deci îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat și s-a rugat, zicând: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă și sminteli picioarelor mele; izbăvește-mă de cei nedrepți și păzește-mă de aceste ispite. Așa, Doamne, să nu mă părăsești pe mine, robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin”.

Și, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzându-l, s-au înfricoșat și și-au întors fața lor la perete. Iar el iarăși le-a întrebat cu blândețe același lucru. Ele i-au răspuns: „împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculți și să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită”. Sfântul le-a zis: „Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărățesc cu Hristosul meu în veci, în Care și voi, dacă veți crede, va fi ferice de voi, că veți moșteni toată desfătarea bunătăților celor veșnice și vă veți bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinții”.

Iar femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoșat și s-au sfătuit între ele, zicând: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecât. Deci mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da nouă – dacă vom muri acum pentru El, vremelnic – viață veșnică și nemuritoare”. Deci au zis către el: „Credem în Hristos și roagă-te Lui, ca să ne ierte păcatele noastre cele multe”.

Deci sfântul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau dacă au făcut farmece sau au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulți osândiți la moarte și pe mulți robi i-am răscumpărat cu plata desfrânării, iar alt rău n-am făcut”. Deci sfântul punându-și mâinile cruciș pe capetele lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina și Calinica, și fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinții Tăi; iertându-le lor câte au păcătuit în neștiință, căci a Ta este slava în veci. Amin”.

După rugăciune, sfântul le-a învățat articolele credinței; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut și pe Care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie și le-a întrebat de au înduplecat pe sfântul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al lumii”. Iar Dechie a zis: „Precum văd și voi v-ați fermecat”. Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și mântuiește pe toți câți cred în El; iar zeii tăi sunt niște pietre nesimțitoare și nu pot să vă ajute vouă, decât numai vă povățuiesc la pierzare”.

Atunci Dechie, mâniindu-se, a poruncit s-o spânzure de părul capului și să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcându-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor și pielea capului s-a dezlipit și simțea o durere foarte mare și cumplită, pentru care s-a întors către sfântul și i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri”. Sfântul a înălțat mâinile la cer, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe roaba Ta, să nu o lași a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei”. Acestea zicând mucenița, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua întâi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă și potrivnică? Deci, măcar tu, înțelepțește-te și jertfește zeilor, ca să nu pătimești mai mult unele ca acestea”. Deci, înțeleapta și buna Calinica, voind să batjocorească și să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi poruncești să mă închin zeilor, sunt nevoită să mă supun împărăției tale; deci, duceți-mă la capiște, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvântul tău împărătesc”.

Iar împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat deșertul la minte și necunoscătorul și a poruncit să întindă haine albe de la palat până la capiștea idolilor și, luând purtătorii de sulițe pe sfânta, au dus-o, bucurându-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare și de mare preț. Iar când a ajuns sfânta la capiște, a întrebat pe nelegiuiții popi: „Care zeu este mai mare?” Și i-au arătat ei pe idolul Dia, pe care, apucându-l de mână, a zis: „Dacă ești zeu, grăiește și spune-mi ce voiești să-ți fac, căci eu am venit ca să-ți slujesc”. Văzând că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: „Zeu al păgânilor, vorbește cu mine!” însă el nu avea nici glas, nici auz.

Atunci ea a râs și a zis: „Vai mie, păcătoasa, zeii s-au mâniat asupra mea, căci i-am defăimat și nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm și nu aud”. Iar popii au zis: „Pocăiește-te din tot sufletul și te vor ierta”. Deci, mărturisitoarea și-a scos brâul și năframa sa și cu acelea a legat pe idol; apoi, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul sufletelor noastre, ajută-mi mie în ceasul acesta”. Și a tras brâul cât a putut, surpând pe idol; asemenea a tras și pe idolul Ieracliei și pe al lui Apolon și au pierit acești trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat și din ceilalți, câți a putut, zicând: „Fugiți, zeii păgânilor, și vă prăpădiți”. Iar popii, văzând acestea, au prins-o ca să nu zdrobească și pe ceilalți. Iar ea îi batjocorea, zicând: „Adunați oasele zeilor voștri și puneți sare și untdelemn, ca să-i vindecați”. Deci ducându-se la Dechie toți popii împreună cu poporul, au pârât pe mărturisitoarea credinței creștine, zicând: „Această îndrăcită a surpat zeii noștri și a zdrobit pe cei mari și mai trebuincioși zei și, de n-am fi apucat să o legăm, ca o nerușinată, i-ar fi surpat pe toți”.

Iar împăratul a zis către ea cu mânie: „O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfești idolilor și cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstito?” Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărâmat numai niște pietre, ca să zidiți case, dacă aveți trebuință; dar de vreme ce îi numiți zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voștri au fost biruiți de o femeie și n-au putut să se păzească. Deci cum nădăjduiți să luați vreun ajutor de la unii ca aceștia?”

Atunci tiranul, mâniindu-se foarte, a poruncit unui meșter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spânzurat-o pe sfânta și, înfigându-i țepi lungi de la călcâie până la umeri, au legat de picioarele și de mâinile ei două pietre grele. Și făcându-i-se toate acestea, simțea dureri foarte tari și cumplite și suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutând către sfânt, a zis: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că foarte m-am îngre­uiat”. Iar el, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul sfinților Tăi, primește și pe roaba Ta aceasta, că Tu singur ești milostiv și iubitor de oameni în veci. Amin”.

Atunci roaba lui Dumnezeu și cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Zicând acestea, și-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.

Iar Dechie mâniindu-se, a ocărât pe sfântul, zicând: „Tu, mai ales, se cădea să pieri, rău-numitule, față de câine, chip străin și ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăția ta de mai înainte?” Iar mărturisitorul lui Hristos a râs, zicând: „După cuviință și cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce ești primitor și legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas și unealtă la toate voile lui. Ce voiești? Și ce mă mai ispitești în zadar, de-ți pierzi vremea degeaba? Eu ți-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiți. Și aș fi vrut, de aș fi putut, să te aduc pe tine la cunoștința adevărului, dar nu ești vrednic, ca un orb ce ești, să vezi soarele dreptății cel strălucit. Deci îmbărbătează-te, slujitorule al diavolului, și muncește cu nedreptate pe cei drepți!”

Zicând acestea, a văzut că cei două sute de ostași care crezuseră erau adunați la un loc, luând aminte la cele ce se făceau, și a zis către ei:Veniți, fiilor, ascultați-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăța pe voi. Deci ostașii au lepădat armele și hainele înaintea împăratului și, căzând, au sărutat pe sfânt, zicându-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat și ne-ai povățuit pe noi la lumina cunoștinței lui Hristos, adevăratul Dumnezeu”.

Văzând împăratul că toți s-au închinat sfântului, s-a înfricoșat, ca nu cumva să fi cugetat sfântul să-i ia împărăția și a zis către dânsul: „Tiran și potrivnic te-ai făcut mie”. Iar sfântul a zis către el: „Nu te teme, că tu singur vei moșteni focul cel veșnic și cei rătăciți împreună cu tine”. Atunci ostașii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut în Hristos și am mâncat pâine cerească, când ne-ai trimis să-ți aducem pe robul Lui; deci nu ne vom lepăda de credința aceasta, de am pătimi de la tine oricât de multe munci”. Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greșit vouă, fiilor, de m-ați lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniți, vă rog, luați îndoit cele ce aveți de trebuință și nu mă lăsați pe mine”.

Iar ei au răspuns: „Țineți ție bogățiile tale, ca să te bucuri de ele, când diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nici nu avem nevoie de bunătățile tale, nici nu ne temem de muncile tale”. Apoi mâniindu-se Dechie și temându-se mai mult, ca să nu urmeze și alții acelora și să creadă în Hristos, i-a hotărât la moarte. Și după ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-a aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a apropiat nicidecum de ele. Iar cei binecredincioși au luat noaptea sfintele moaște și le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.

După aceasta, păgânul Dechie a închis iarăși în temniță pe mucenic și după câteva zile l-a adus la divan și i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci”. Iar sfântul i-a zis: „Nu mă înfricoșează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului și moștenitor al muncii celei veșnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu și nu mă tem de muncile tale”.

Atunci a poruncit tiranul să facă o cămașă de fier, s-o găurească în patru părți și, băgând pe mucenic în ea, să-l țintuiască. Și aducând lemne multe, le-a grămădit, și, turnând peste ele douăzeci de vedre de untdelemn și dându-le foc, a aruncat pe sfântul deasupra lor. Iar văpaia s-a înălțat atât de sus, încât s-au cutremurat toți cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugându-se cu cucernicie către Dumnezeu, și, ca și cum ar fi fost într-un loc răcoros, așa se afla în văpaia focului. Deci trecând mult timp și stingându-se focul, a ieșit sfântul cu totul sănătos și nevătămat, încât nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Și văzând cei ce stăteau împrejur o minune înfricoșată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Ajută-ne nouă, împărate ceresc, că și noi credem în Tine!” Și căzând la picioarele mucenicului, ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos îl porți în inima ta, și nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului”. Apoi strigau către împărat, zicând: „O, Dechie, rușinează-te și înfruntează-te, că a biruit Hristos!”

Iar tiranul, auzind glasurile lor, s-a înfricoșat și, fugind, s-a dus la palat. Și rămânând sfântul în târg fără de frică, învăța pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credință. Iar păgânii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfânt, ca să nu-și piardă împărăția sa. Deci a doua zi, când elinii aveau praznic mare, șezând tiranul la judecată, a trimis o mulțime numeroasă de ostași ca să lege pe toți câți au crezut, prin sfânt, în Hristos, și să le taie capetele. Iar Sfântul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credințe și îi învăța să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să viețuiască veșnic în Rai. Și ascultând ei cuvintele lui, au stat cu bărbăție și s-au săvârșit ca niște miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul și păgânul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci a poruncit să aducă o piatră mare, pe care o ridicau treizeci de bărbați și a găurit-o printr-o parte și a legat un capăt de lanț, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfântului și, legându-i mâinile și picioarele, l-a aruncat într-un puț adânc, socotind că este cu neputință să mai iasă din acel loc prea întunecat. Dar în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorât și l-a scos viu și nevătămat din acel puț.

Deci văzând Dechie această minune, s-a îndrăcit de mânie, că n-a putut să omoare pe un om gol și fără arme. Deci l-a întrebat: „Până când vrăjile tale te păzesc neprins și nevătămat de munci și nu pot să te piardă atâtea chinuri câte ți-am dat până acum?” Iar sfântul a răspuns: „Până la sfârșitul vieții vremelnice defaim scornirile tale, având pe Hristos al meu ajutător”. Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier și, arzând-o în foc, să îmbrace pe sfântul cu ea. Dar nici cât de puțin nu s-a apropiat de dânsul arderea îmbrăcămintei celei din fier, ci a rămas nevătămat. Iar tiranul cel vătămat la minte și preanelegiuit zicea către sfânt cuvinte vătămătoare de suflet și deșarte, îndemnându-l pe el să se închine necuraților idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere și a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muți, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci de ce te ostenești, te muncești și te păgubești în zadar de atât timp? Eu mă închin lui Hristos și îi slujesc Lui de-a pururea și totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic și preabun; iată, fă-mi mie câte voiești”.

Deci cunoscând Dechie socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărâre cea mai de pe urmă, zicând astfel: „De vreme ce neînduplecatul cu muncile și netrebnicul Hristofor a defăimat nebunește poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urâcios și grozav”. Deci luându-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare și îi urma lui mulțime nenumărată de popor păgânesc și creștinesc.

Și ajungând acolo, a cerut de la muncitori puțină vreme; și, stând, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicând astfel: „Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, mulțumesc Ție, că întru toate mi-ai ajutat și ai rușinat pe vrăjmașul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog și acum să stai lângă mine, preabunule Doamne, și primește în pace sufletul meu, numărându-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă robi ai Tăi și dă și prearăului Dechie vrednică plată a păgânătății lui, ca să se muncească, după dreptate, de diavoli, cărora le slujește. încă mă rog bunătății Tale, împărate Atotputernice, ajută creștinilor acestora și tuturor celorlalți, care se află în tot locul stăpânirii Tale și îi izbăvește pe dânșii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli și unde s-ar afla vreo părticică din moaștele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea și nici vreo grindină sau vreun lucru de scârbă să nu se întâmple acelui ce va avea la sine vreo parte cât de mică din moaștele mele. Iar pe câți săvârșesc praznicul pătimirii mele și citesc viața mea, păzește-i întregi și nevătămați, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine ești cuvântat în veci. Amin”.

Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârși pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. încă și aceasta îți zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare și Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândești bunătățile și bucuria, care ți-am gătit ție!”

Acestea auzindu-le sfântul, s-a bucurat și a zis gealatului: „împlinește-ți porunca”. Iar el, cu multă frică și evlavie apropiin- du-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuși gealatul s-a înjunghiat singur pe sine și a murit, căzând peste trupul mucenicului; și s-a întâmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.

Și venind episcopul Ataliei, cu numele Petru, și dând ostașilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, și l-a înfășurat cu giulgiuri curate și cu arome și, luându-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un râu care o îneca de multe ori când erau multe ploi, făcând multă pagubă. Deci episcopul a pus moaștele Sfântului Hristofor în țărmurile râului și din ceasul acela râul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, până în ziua de astăzi. Astfel preamărește Domnul, pe cei ce îl preamăresc pe El.

Iar după săvârșirea sfântului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfântului, și l-a lovit o boală cumplită. Și văzând ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicând: „Vai, mie ticălosul, pentru că am omorât fără dreptate pe robul lui Hristos, Hristofor, iar acum iau cumplită răsplătire”. Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ți-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos și nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac? Iată, rămân văduvă, ticăloasa de mine!” Atunci Dechie a trimis pe niște ostași, zicându-le: „Rogu-vă pe voi, alergați unde am omorât pe Hristofor, robul lui Hristos, și căutați poate veți afla vreo părticică din moaștele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceți; că doar atunci voi muri, dacă se va atinge de mine”. Iar ei mergând, au căutat cu de-a- mănuntul și, neaflând altceva nimic, au luat din țărâna locului unde s-a vărsat sângele lui și, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel și-a dat la judecată pângăritul și preanecuratul său suflet, care pedeapsă i-a dat-o Dumnezeu ca arvună a muncii celei fără de sfârșit Astfel povestește sfârșitul lui Dechie unul din scriitorii vieții sfântului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericești, Ioan Zonara și alții, zic astfel despre moartea lui Dechie: „Iar Dechie, fiind pornit asupra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăția romanilor, a pierit cu rușine. Căci, prădând Bosforul barbarii, adică sciții, Dechie s-a luptat cu dânșii și pe mulți i-a ucis. Și fiind ei strâmtorați și făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, împotriva barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Iar Gal, fiind vrăjmașul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război acolo unde este o baltă adâncă. Și astfel, barbarii, stând la război și spatele întorcându-și apucându-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuși împreună cu fiul său și cu mulțime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă și acolo toți au pierit, încât nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălții; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară și pentru mânia și urâciunea ce avea asupra creștinilor”.

Deci s-au pus amândouă istoriile pentru sfârșitul lui Dechie, ca să poată înțelege oricine, care este cea mai adevărată; și, deși se deosebesc povestirile, amândouă adeveresc cum că tot pentru prigoana și uciderea creștinilor i s-a întâmplat un astfel de sfârșit. De care, cu rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Hristofor și cu darul și milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună și Celui fără de început al Său Părinte și Preasfântului și de viață făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.