Sfânta Muceniță Hristina (sau Cristina) a pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul, după chinuri îndelungate, prin împungerea cu sulițe.
Biserica Ortodoxă o prăznuiește la data de 24 iulie.
Sfânta Muceniță Hristina era originară din Tir (Fenicia, în Libanul de astăzi) și a trăit în timpul împăratului roman Septimiu Sever (193-211).[1]
Era fiica marelui dregător Urban care, dorind să își protejeze fiica de ispitele din lume și să slujească tot timpul în templul zeilor păgâni, i-a dăruit ca locuință cel mai înalt turn al palatului său, unde erau așezate statuile din aur și argint ale zeilor romani.
Hristina, care credea în Dumnezeul cel adevărat al creștinilor, a dărâmat idolii din aur și argint ai tatălui său și i-a împărțit la săraci.
Pentru această faptă, din porunca tatălui său, Hristina a fost supusă la multe chinuri și lăsată în acel turn alți câțiva ani.
Când a scos-o de acolo, Hristina nu renunțase însă la credința creștină și de aceea Urban a aruncat-o în mare, însă ea a revenit la mal nevătămată.
Închizând-o iar în temniță, tatăl ei se gândea la ce fel de chinuri să o supună ca să o facă să renunțe la credința ei. Însă, peste noapte el a murit, iar urmașul său,
Dion, a continuat șirul supliciilor la care a fost supusă creștina Hristina.
În cele din urmă, ea a primit cununa muceniciei pentru curajul cu care și-a păstrat credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Din sinaxar
Sinaxar, 24 iulie.
În această lună, în ziua a douăzeci și patra, pomenirea Sfintei Mucenițe Hristina (Cristina).
Aceasta muceniță era din cetatea Tirului, fiică a unui oarecare Urban Stratilat. Acesta, suind-o într-un turn înalt și așezând acolo zeii săi făcuți din aur și din argint și cu podoabe împodobiți, i-a poruncit să petreacă acolo și să aducă jertfe la idoli. Dar sfânta, socotind cu cuget drept căci cu adevărat nu sunt dumnezei idolii cei neînsuflețiți și făcuți de oameni, se ruga lui Dumnezeu. Și privind pe o fereastră a văzut cerul, și din făpturi înțelegând pe Făcătorul, a sfărâmat idolii tatălui său și i-a împărțit săracilor. Pentru aceasta a fost supusă la tot felul de chinuri de tatăl său; a fost băgată în temniță, unde rămânând multă vreme fără mâncare, primea hrana îngerească și s-a tămăduit de durerile rănilor. După aceea a fost aruncată în mare, și de la Domnul a primit dumnezeiescul Botez, fiind scoasă la uscat de un înger. Aflând că este vie, a fost închisa în temniță din porunca tatălui său, care în acea noapte a murit. Luând în locul lui domnia un oarecare Dion, a adus pe muceniță la întrebare, și ea, mărturisind pe Hristos, a fost chinuită cumplit. Iar după Dion a luat domnia un oarecare Iulian, care de asemenea a chinuit-o îndelung. Și apoi fiind lovită de slujitori cu sulițe, și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Imnografie
Troparul Sfintei Mari Muceniţe Hristina
Glasul al 4-lea:
Mielușeaua Ta, Iisuse, Hristina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuește sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfintei Mare Mucenițe Hristina (în limba greacă)
Porumbiţă cu chip de lumină te-ai cunoscut, având aripi de aur şi către înălţimea cerurilor ai sosit, Cinstită Muceniţă Hristina. Pentru aceea, săvârşim, mărită, prăznuirea ta, închinându-ne cu credinţă raclei moaştelor tale, din care izvorăşte tuturor cu adevărat dumnezeiască tămăduire sufletelor şi trupurilor.
Viața Sfintei Mucenițe Hristina
Sf. Mare Mc. Hristina (sec. II – III) – foto preluat de pe doxologia.ro
Umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă.
În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpânirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tânără, care din anii tinereții sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, și și-a pus sufletul său pentru El, răbdând cu bărbăție multe munci cumplite. Când s-a născut aceasta, părinții i-au pus numele Hristina și aceasta nu după înțelegerea păgânească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela mai înainte arăta oarecare proorocie – că această fecioară, venind în vârstă, avea să fie creștină, roabă, mireasă și muceniță a lui Hristos. Și venind ea la vârsta de unsprezece ani, și-a arătat frumusețea feței ei foarte minunată, căci nu era între fecioare vreuna, care să fie asemenea ei la frumusețe. Deci, vrând tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rânduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt; apoi dându-i slujnice bune și ducându-i zeii săi cei de aur și de argint, i-a poruncit să se închine lor și în toate zilele să le aducă tămâie.
Iar mulți din cei de bun neam și bogați, auzind de frumusețea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoțire fiilor lor și rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: „Nu o voi da nimănui spre nuntă pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o pe ea zeii cei milostivi și fecioara va petrece pentru dânșii, slujindu-le totdeauna”.
Iar fecioara Hristina, crescând cu anii și înțelegerea, a început a veni la cunoștința adevărului, Dumnezeu luminându-i și înțelepțindu-i mintea cu darul Său; pentru că, privind prin fereastră la cer și la luminătorii cei cerești, cunoștea pe Ziditorul, și cugetând la nesimțirea și deșertăciunea idolilor celor fără de suflet, nu voia să le aducă tămâie și nici să li se închine; ci, privind în sus spre răsărit, suspina și plângea, grăind în sine: „Până când inimile omenești vor petrece prea întunecate și până când cugetul lor cel neînțelegător va fi înnegurat și nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și l-a împodobit cu o podoabă nevăzută ca aceasta?”.
Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer și se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut, pentru a-L cunoaște desăvârșit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Și petrecând multe zile în rugăciuni și în postire, s-a învrednicit cercetării celei din mila lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului și a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, numind-o mireasă a lui Hristos; apoi a înțelepțit-o pe ea desăvârșit în cunoștința lui Dumnezeu și i-a spus despre nevoința ei cea pătimitoare, că va fi muncită de trei chinuitori, pentru Unul Dumnezeu în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoință, dându-i pâine curată să mănânce, căci era flămândă de postire.
Iar după acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul și se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul său, mulțumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfântului înger. De atunci a început mai cu căldură a-și întinde către Domnul rugăciunile sale și a se îndulci de dragostea Lui. Și umplându-se de râvnă, a început a sfărâma idolii cei de aur și de argint, zdrobindu-i în bucăți câte unul și aruncându-i jos de pe fereastră în ulița poporului. Deci a doua zi, cei ce treceau și-au adunat lor aurul și argintul cel sfărâmat.
Iar într-una din zile, ighemonul Urban, vrând să cerceteze pe fiica sa și să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzându-și idolii, a întrebat pe Hristina: „Unde sunt zeii?”. Iar ea tăcea. Deci chemând slujnicele, le-a întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Și umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfânta deschizându-și gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuți din aur și argint, i-a numit diavoli și idoli fără simțire, spunându-i cum i-a sfărâmat cu mâinile sale.
Atunci Urban, umplându-se de mai multă mânie, a tăiat cu sabia pe toate slugile, iar pe fiică a început s-o muncească cu felurite munci. Mai întâi a bătut-o fără cruțare cu vergi și bice, apoi a legat-o și a aruncat-o în temniță. Iar maica ei înștiințându-se de acest lucru, a alergat la dânsa, plângând și tânguindu-se, și o îndemna să se lepede de Hristos și să se întoarcă la zeii părintești. Dar mucenița lui Hristos nu numai nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci și de dânsa se lepăda, zicând: „Să nu mă numești pe mine fiica ta. Nu știi oare că am numele lui Hristos, de Care nume nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit? Eu acum nu sunt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele și cu lucrul; pentru că m-am lipit de Hristos, împăratul cel ceresc și Aceluia îi sunt roabă și fiică; și El îmi este tată și maică și stăpân”. Deci maică-sa plângând mult și nesporind nimic, s-a dus mâhnită.
Apoi, trecând noaptea și sosind ziua, Urban fiind pornit de diavol spre cruzime și uitând dragostea cea firească către fiica sa, a șezut la judecată, vrând să muncească pe Sfânta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină și făcătoare de mare răutate. Și fiind scoasă sfânta din temniță la judecată, multe femei văzând-o pe ea, ziceau: „Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i ei, căci la Tine a scăpat!”. Deci Hristina, mielușeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor și a unei fiare mâncătoare de trupuri.
Iar vicleanul tată a început a o momi pe dânsa, zicându-i: „Mi-e milă de tine, fiica mea, și mă rog ție, apropie-te de zeii noștri cei mari și să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască și să-ți ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. Iar de nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui și nu te vei mai numi fiica mea”. Sfânta a răspuns: „Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că tu ești slugă a satanei, iar eu sunt roabă a lui Hristos și acum nu sunt fiică a ta, pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Iar Urban, aprinzându-se de mare mânie, a poruncit să o spânzure pe fecioară goală la muncire și cu fiare ascuțite să-i strujească și să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Deci atât i-au strujit trupul ei, încât i se vedeau oasele goale.
Și după ce au dezlegat-o de la muncire, a văzut zăcând pe pământ carnea sa, care zdrobindu-se, căzuse de la dânsa; și, adunând-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicându-i: „Mănâncă carnea fiicei tale!”. Iar el, mâniindu-se mai mult, a întins pe sfânta pe o roată de fier și, aprinzând foc sub dânsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, întorcând-o pe foc cu roata, fecioara se frigea ca un pește sau ca niște carne de mâncare și nu era cu putință firii omenești și mai ales celei femeiești, să fie vie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ținea viața roabei Sale și o întărea pe dânsa, spre mărirea numelui Său cel Sfânt și spre rușinarea păgânilor.
Iar Sfânta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu și se ruga către El; iar sfinții îngeri stăteau nevăzuți înaintea ei, ușurându-i durerile. Apoi, fără de veste, ieșind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgâni, care stăteau împrejur, și a ars ca la o mie din ei. Iar Urban, ne știind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniță, unde sfânta rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului și a tămăduit-o de răni, făcând-o sănătoasă peste tot trupul. Apoi i-a dat ei și hrana pe care i-o adusese și astfel s-a întărit mucenița și lăuda pe Dumnezeu.
După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luând pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie și au dus-o departe de mal, unde, legându-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în adânc. Iar îngerul Domnului luând-o pe ea, i-a dezlegat piatra de la grumaz, și sfânta, sprijinindu-se de mâinile celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Și i-a fost ei marea aceea scăldătoare a Sfântului Botez, pe care o dorea, și un nor luminos a umbrit-o pe ea și s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după rânduiala Sfântului Botez.
Apoi a văzut pe Domnul arătându-i-se și zicându-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieșind la uscat, s-a arătat înaintea feței tatălui său și l-a înspăimântat, pentru că păgânul se mira și se înspăimânta, văzând pe sfânta fecioară ieșind vie din mare. Și văzând el atâtea minuni, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Deci a poruncit s-o arunce iarăși în temniță, vrând ca a doua zi s-o taie pe dânsa. Dar în acea noapte, el însuși fiind tăiat de coasa morții, a murit în veci. Iar sfânta a rămas vie în temniță, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu.
După pieirea neașteptată a lui Urban, a venit în locul lui un alt ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care ședea în temniță. Iar el scoțând-o pe dânsa și punând-o înaintea judecății sale, mai întâi se ispitea să înșele pe muceniță cu îmbunări și s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzând-o nestrămutată în sfânta credință, a muncit-o mult, bătând-o, strujind-o cu unghii de fier și arzând-o cu foc; căci încingând foarte o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfânta goală și să o întoarcă, turnând peste ea untdelemn și smoală fiartă, și silind-o să se închine idolului Apolon. Dar mucenița petrecea statornică ca un diamant tare în mărturisirea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărâmat cu rugăciunea. Și când idolul a căzut și s-a prefăcut în bucăți, atunci a căzut la pământ și ighemonul Dion și a rămas mort, căci diavolul care locuia în idol, sfărâmându-i-se capiștea, a răpit sufletul slujitorului său celui osârdnic și l-a făcut să viețuiască în iad împreună cu el. Iar pe sfânta muceniță iarăși a primit-o temnița și legăturile.
Iar pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzând niște minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, și au crezut în El ca la trei mii de suflete. Și mulți veneau la sfânta, care a fost ținută în temniță multă vreme, și se învățau de la dânsa, până ce a venit în cetatea Tirului alt ighemon, cu numele Iulian. Acela, scoțând asemenea pe sfânta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întâi a aprins un cuptor mare, în care, arzând trei zile focul, a aruncat pe muceniță și apoi l-a închis. Și a petrecut Sfânta fecioară Hristina în cuptorul acela cinci zile, nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon și, șezând ca într-o cămară, cânta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dânsa, înrourând și răcorind cuptorul.
Iar după acele cinci zile, deschizându-se cuptorul, s-a aflat sfânta vie și întreagă, neatinsă de foc câtuși de puțin și se proslăvea Dumnezeul creștinilor, iar păgânătatea se rușina, căci ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci numea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii și fermecătorii, care știau să farmece toate jivinele și le-a poruncit să adune cu farmecele lor mulțime de șerpi, vipere și scorpii și să le dea drumul împotriva muceniței, ca s-o omoare cu mușcăturile lor otrăvitoare. Și slobozite fiind acelea asupra sfintei, nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deși se târau și se încolăceau pe lângă trupul ei. Iar fermecătorul cel mare stătea aproape și întărâta cu șoptirile și meșteșugirile sale pe acele târâtoare, ca să muște pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors, repezindu-se spre acel vrăjitor și îndată l-au omorât cu mușcăturile lor. Iar sfânta a zis către jivinele târâtoare: „Vouă, șerpilor, viperelor și scorpiilor, vă poruncesc cu numele lui Iisus Hristos, să vă duceți fiecare la locul vostru, nevătămând pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducându-se fiecare la locul său.
Iar după un ceas, Sfânta Hristina s-a milostivit spre cel omorât și, rugându-se Domnului, l-a înviat și l-a făcut creștin. Și nu numai acela, ci și mulți, văzând niște minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Iar ighemonul mâniindu-se, a poruncit să taie fecioreștii sâni ai sfintei. Deci, tăiați fiind, curgea din rănile ei lapte în loc de sânge. După aceea, i-a tăiat și limba care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Iar mucenița, chiar și după tăierea limbii, vorbea limpede. Deci, apucând limba cea tăiată, a aruncat-o în fața ighemonului și, lovindu-l în ochi, i-a zis: „Păgâne, mănâncă mădularele mele!”. Și a orbit ighemonul din lovitura aceea, iar sfânta binecuvânta pe Dumnezeu foarte, iar pe idoli și slujitorii lor îi ocăra. Deci ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări și mâniindu-se și pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Și fiind împunsă de ostași cu fiare ascuțite, fecioara cea fără de prihană și Marea Muceniță a lui Hristos Hristina și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile Domnului său.
Întru ea a arătat cu minuni puterea Sa cea mare, încât trei cumpliți muncitori n-au putut să biruiască pe această fecioară singură. Iar un oarecare om din neamul ei, crezând în Hristos, a luat pătimitorul ei trup și l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărățind atunci peste romani și peste elini păgânul Sevir, iar întru noi stăpânind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Mare Muceniță Marina, cunoscută și ca Marina din Antiohia Pisidiei, o fecioară martiră creștină originară din Antiohia Pisidiei (1), a primit cununa muceniciei pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată de împăratul Diocleţian.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 17 iulie (2).
Marina se născuse în Antiohia Pisidiei, fiind singura fiică a preotului păgân Edesie. La scurt timp după moartea timpurie a mamei sale, Marina a fost încredințată de tatăl său unei femei din apropierea acelui oraș, pentru a fi crescută.
De la o vârstă fragedă, având doar 12 ani, Marina a învățat dreapta credință și iubirea pentru Dumnezeu de la creștinii care se ascundeau prinn pustietăți dar și în satele din preajma Antiohiei.
Inima sa se umplu cu dragoste pentru Mântuitorul, fapt care o determină să ia hotărârea de a rămâne fecioară pentru restul vieții și de a-și închina toată viața Domnului nostru Iisus Hristos. [3]
Astfel, Marina își petrecu timpul în rugăciune până când împlini vârsta de cincisprezece ani, când a fost pârâtă mai marelui cetății, pe nume Olimvirie, pentru faptul de a fi creștină.
Acesta o arestă, însă când văzu cât este de frumoasă o ceru de soție.
Marina l-a refuzat, iar pentru acest refuz și, mai ales, pentru statornicia sa în credință și pentru faptul că nu a vrut să aducă jertfă zeilor păgâni, ea a fost supusă la foarte multe chinuri.
Însă datorită credinței sale de neclintit, trupul său a rămas nevătămat prin harul lui Dumnezeu.
Sfânta se rugă lui Iisus Hristos să primească coroana muceniciei, la fel cum au primiserî toți mucenicii din acea perioadă. Atunci dregătorul cetății le ordonă gărzilor să îi taie capul sfintei. [3]
Astfel Sfânta Mare Mucenița Marina primi cununa muceniciei în acele vremuri tulburi ale persecuțiilor creștine inițiate de împăratul Dioclețian.
Sfânta Marina este invocată în rugăciunile Bisericii ca izbăvitoare de duhuri necurate și tămăduitoare de boli, atât sufletești, cât și trupești.
Din sinaxar
În sinaxarul lunii iulie se precizează [4]:
„În această lună, în ziua a șaptesprezecea, pomenirea Sfintei Marei Mucenițe Marina.
Această sfântă era din Antiohia Pisidiei, fiind fiica una născută a unui Edisie, popă idolesc. Și după ce a murit mama ei, a dat-o tatăl sau pe seama unei femei; făcându-se ea de 12 ani, se ruga să învețe credința creștinilor, și a învățat-o de la creștinii ce erau din acel sat. Iar când a fost ca de 15 ani, a poftit să săvârșească lupta muceniciei. Dacă a aflat de aceasta, ighemonul Olimvirie a trimis de a prins-o și a băgat-o în temniță. Peste puține zile, scoțând-o, a adus-o la judecata sa și, văzând-o, s-a spăimântat cu totul de frumusețile ei. Și, întrebând-o de unde este și cum îi este numele, ea zise: «Marina mă cheamă, născută și crescută în Pisidia; și cred în numele Domnului meu». De aceea, nevrând ea a se lepăda de Hristos, a poruncit și a fost bătută cu toiege fără milă, până s-a roșit pământul de sângele ei; apoi au băgat-o în temniță. Și s-a făcut cutremur mare, încât se cutremura temnița, și iată a ieșit dintr-o parte a temniței un balaur șuierând tare, și târându-se, părea că vărsa foc împrejurul sfintei. De aceea, speriindu-se ea foarte și îngrozindu-se, ruga pe Dumnezeu. Atunci acel groaznic balaur s-a prefăcut arătându-se în chip de câine negru; iar sfânta, luându-l de păr și găsind un ciocan, l-a bătut pe cap și peste spinare până l-a slăbit. După aceasta, fiind adusă sfânta la a doua cercetare și rămânând tare în credința lui Hristos, a fost supusă la multe chinuri pe care răbdându-le, ighemonul cu mânie i-a tăiat capul.”
Moaștele
Părticele din moaștele Sfintei Marina se află în prezent la următoarele mănăstiri și biserici [5]:
- Mănăstirea Vatopedi (Muntele Athos) – părticele din mâna dreaptă a sfintei
- Mănăstirea Xenofont (Muntele Athos) – părticele din mâna dreaptă
- Mănăstirea Dochiaru din Sfântul Munte – părticele din mâna dreaptă
- Biserica Sfintei Marina din Tesalonic – părticele din mâna dreaptă
- Biserica Sfintei Marina din Maistro, Alexandroúpoli – părticele din mâna dreaptă (moaște donate de Arhiepiscopia Râmnicului din România)
- Biserica Sfintei Marina din Filipopoli, Bulgaria – părticele din mâna dreaptă
- Mănăstirea Sf. Gheorghe, Ilion, Evia – părticică din capul Sfintei Marina
- Biserica Sf. Sava din Iași – părticele din moaștele Sfintei Marina
Imnografie
Din Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Marina [6]:
Troparul Sfintei Mare Mucenițe Marina
Glas al 4-lea
Mielușeaua Ta, Iisuse, Marina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărătesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuește sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfintei Mare Mucenițe Marina (în limba greacă)
Frumoasă floare crescută între spinii idolești și împodobită cu frumuseți sufletești, având minte cu bună înțelegere și inimă aprinsă de văpaia dragostei dumnezeiești, Sfântă Mare Muceniță Marina, vorbeai mereu de Mirele tău Hristos și de veșnica împărăție, așteptând cu dorire să-ți jertfești viața și să te unești cu El, pentru care îți cântăm: Bucură-te, Sfântă Marina, Mare Muceniță a lui Hristos!
Glasulul al 3-lea
Fecioara astăzi…
Cu frumuseţile fecioriei fiind împodobită, fecioară, cu cununi nestricăcioase te-ai încununat, Sfântă Muceniţă Marina; şi cu sângiuirile muceniciei vopsindu-te şi cu minunile tămăduirilor luminându-te, muceniţă, ai luat cu bună credinţă plată de biruinţă pentru pătimirea ta.
Icosul 1:
Născută fiind din părinți de bun neam, dar necredincioși, de copilă ai rămas orfană de mamă, iar tatăl tău, Edesie, slujitor idolesc, te-a dat spre îngrijire la o femeie în afara cetății, de la care ai învățat și te-ai întărit în credința în Dumnezeu. Pentru aceasta îți zicem așa:
Bucură-te, floare aleasă dintre spinii idolești; Bucură-te, că ai dorit Domnului să-I slujești; Bucură-te, că la doisprezece ani în Hristos ai crezut; Bucură-te, că dulceața învățăturii creștine bine ai cunoscut; Bucură-te, că pe Mirele Hristos L-ai dorit fierbinte; Bucură-te, că ai început să urmezi ale Lui cuvinte; Bucură-te, că nimic dintre cele pământești nu mai cugetai; Bucură-te, că numai de numele lui Hristos grăiai; Bucură-te, că ai dorit viața și veșnica fericire; Bucură-te, că ai urât deșertăciunea lumii și a ei rătăcire; Bucură-te, că ai crezut în Cel ce a făcut cerul și pământul; Bucură-te, că aceasta ai mărturisit cu cuvântul; Bucură-te, Sfântă Marina, Mare Muceniță a lui Hristos!
Iconografie
Dionisie din Furna arată că „Sfânta mare muceniță Marina din Pisidia a fost de 15 ani când a răbdat muncile, când, băgată în temniță, i s-a arătat diavolul în chip de câine, iar sfânta, apucându-l, l-a bătut cu un ciocan, apoi prin sabie își primește sfârșitul”.[7]
În unele icoane, Sf. Marina este reprezentată ținându-l pe diavol de coarne, batjocorindu-l și rușinându-l. Aceasta arată că diavolul este neputincios și că oamenii, aparent fără putere, ca niște copii mici, pot să-l învingă și să-l umilească prin puterea lui Hristos. [8]
Sf. Mare Mc. Marina din Antiohia Pisidiei (289 – 304 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Note
1 - Antiohia Pisidiei (în greacă: Ἀντιόχεια τῆς Πισιδίας) era un oraș antic situat la limita dintre provinciile Pisidia și Frigia din Asia Mică. Ruinele sale se află la aproximativ 1 km distanță de actualul oraș Yalvaç din Turcia. A nu se confunda cu Cezareea Capadociei sau cu Cezareea Palestinei.
2 – Bisericile Catolică, Evanghelică și Anglicană o comemorează pe 20 iulie, sub numele Margareta
3 – Sfânta Mare Muceniță Marina, 17 iulie 2014, Calendarul Ortodox, accesat la 30 iulie 2021
4 – Sinaxar 17 Iulie – Sfinții zilei, Calendar-ortodox.ro
5 – Moaștele Sfintei Mari Mucenițe Marina, 17 iulie 2014, Pemptousia.ro, accesat la 31 iulie 2021
6 – Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Marina (17 iulie), 17 iulie 2020, Ziarul Lumina, accesat la 18 iulie 2021
7 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 209. ISBN 973-99692-0-8
„Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine.”
Sfânta Mare Muceniță Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu binecredincioși, fiind întunecați cu păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, Marina rămânând orfană încă din scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Și venind copilița în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere și cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creștinilor, preoții și clericii, învățătorii cuvântului lui Dumnezeu se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăți, alții prin munți și peșteri, iar alții prin sate, printre oamenii cei simpli, se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învățau sfânta credință în taină și pe mulți întorceau de la înșelăciunea idolească la creștinătate.
Deci s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Fecioare și cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni și a pătimit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălțat la cer și a pregătit celor ce cred în El și-L iubesc, viață fără de sfârșit, slavă și împărăția veșnică. Auzind acestea Sfânta Mare Muceniță Marina cea cu bună înțelegere, a crezut în Hristos, inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea și nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Și precum credea într-Însul cu inima, tot așa nu se rușina a-L mărturisi pe El cu gura, deși era încă nebotezată, căci nu aflase preot creștin, care să o boteze pe ea. Și dorea Sfânta Marina să-și verse sângele său pentru Hristos și cu acela să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulți din sfinții mucenici – bărbați și femei – s-au botezat în sângele lor, punându-și sufletele lor pentru Domnul, și voia și ea să se facă următoarea acelora.
Iar Edesie, tatăl ei, aflând că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urât-o și o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar fecioara Marina își punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Și venind în vârsta cea desăvârșită, ca la 15 ani, a ieșit odată la oile tatălui său, care pășteau pe câmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întâmplat că eparhul părților Răsăritului, Olimvrie, un muncitor cumplit al creștinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum și, văzând-o că este frumoasă, s-a mirat de neobișnuita ei frumusețe și îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gândit să o ia de soție. Deci a stat în loc și, privind-o, a început a o întreba: „De ce neam ești, fecioară? A cui fiică ești și cum te numești? Să-mi spui mie despre tine tot adevărul, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere și de ești din părinți liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de ești roaba cuiva, te voi răscumpăra și te voi face femeia mea”. Iar fecioara, înfrumusețându-se mai mult cu întreaga înțelepciune decât cu podoaba feții, i-a răspuns cu blândețe și i-a spus a cui fiică este și cum se numește. Dar n-a tăinuit nici aceea că este roaba lui Hristos, crezând întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul, și că însoțindu-se cu Acela prin dragostea inimii, nu are trebuință de alt mire.
Iar eparhul, auzind că fecioara este creștină, îndată, ca unul ce avea stăpânire de la împărați asupra creștinilor ca să-i muncească, a poruncit ostașilor să o ia pe dânsa și să o ducă în cetate după dânsul, însă cu cinste, pentru că auzind cuvintele ei cele feciorești cu bună înțelegere, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă degrab de la Hristos și să o aducă spre a sa voie.
Iar fecioara, fiind dusă de către ostași, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine și nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmașii mei; auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene; înțelegerea mea să nu se schimbe din înșelăciunile lor cele spurcate; inima mea să nu se înfricoșeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credință să fie aruncată în tina noroiului și să nu se bucure de mine diavolul cel urâtor de bine, ci trimite-mi ajutor din înălțimea sfântului Tău scaun și-mi dă înțelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmându-mă cu puterea Ta și cu darul Tău înțelepțindu-mă, să stau fără de frică și să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Așa, Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vânează și ca peștele în mreajă. Deci vino și mă izbăvește de toate meșteșugirile vrăjmașului”. Astfel rugându-se sfânta pe cale, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Și intrând eparhul în cetate, a adus jertfă necuraților săi zei, după obiceiul său păgânesc, și a făcut praznic în numele împăraților săi, iar pe câți creștini a prins, pe toți i-a aruncat în temniță, ca să fie păziți pentru munci. Iar pe fecioara Marina a încredințat-o la niște femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, șezând la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întâi să aducă pe Sfânta Marina la întrebare, pentru că gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusă în față, el privea cu dulceață la negrăita ei frumusețe și se rănea cu dragoste trupească fără de măsură pentru ea. Apoi a început a vorbi cu îmbunări către dânsa, zicând: „Preafrumoasă fecioară, toți zeii știu că-mi este milă de tinerețile tale și-ți cruț trupul tău cel tânăr care cu podoabă înflorește. Te rog, ascultă-mă pe mine și adu jertfa zeilor, ca să-ți fie bine, pentru că multe averi și bogății vei lua îndată și vei fi mai fericită decât cele de o vârstă cu tine și mai cinstită decât toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfânta Marina i-a răspuns: „Eu, învățându-mă a cunoaște pe Tatăl cel ceresc și pe Unul născut Fiul Lui și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeul cel adevărat și viu; și deprinzându-mă a mă închina Lui și a-I aduce jertfa de laudă totdeauna, nu mă voi închina zeilor voștri, pe care nu i-am cunoscut, nici nu le voi aduce jertfa, ca unii ce sunt fară de suflet și nesimțitori, nesimțindu-se singuri pe ei și neștiind dacă li se aduce cinste sau nu. Deci unora ca acelora nu le voi da cinstea aceea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăși mă rog ție, ascultă-mă și cinstește pe zeii cei nebiruiți, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetățenilor te vei învrednici de mare cinste, căci te voi lua de soție și toți vor începe a te cinsti, ca pe soția mea cea iubită. Eu îți voi fi spre slavă și cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia și îndulcirea vieții mele. Iar de nu mă vei asculta și vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să știi că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrând, și vei pierde în zadar așa o frumusețe ca a ta, sănătatea și viața cea dulce.
Căci vei lua multe, amare și nesuferite munci, și de foc și fiare vei pieri”.
Sfânta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă El a răbdat cruce și moarte pentru mine, necruțându-Și sfântul Său trup cel luat din Preasfânta Fecioară Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare să mor și să pătimesc pentru Dânsul, necruțându-mi cu nimic sănătatea și păcătosul meu trup. Deci să nu socotești că mă vei înfricoșa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre toate muncile și morțile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Iar cele ce-mi zici pentru însoțire, despre cinste, despre slavă și despre bogății, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Oare mă voi lepăda de Mirele meu Hristos, împăratul Cel fără de moarte, și să mă însoțesc cu un câine puturos, mort cu sufletul? Nicidecum”.
Auzind eparhul niște cuvinte îndrăznețe ca acestea ale Sfintei Marina și socotindu-le drept ocară mare și spre necinstea lui, s-a umplut de mânie și îndată, schimbând dragostea spre vrajbă și spre urâciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pământ și s-o bată fără cruțare cu vergi. Și sfânta fiind bătută mult fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sângele curgea din răni ca pâraiele, încât înroșea pământul. Iar poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, căci vedea pe fecioara atât de frumoasă muncită cumplit. Deci mulți dintre ei plângeau. Iar propovăduitorul striga: „Marino, jertfește zeilor, ca să nu-ți pierzi în deșert frumusețea și să te lipsești mai înainte de vreme de această viață dulce”.
Iar mucenița, ridicându-și ochii minții către Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor și întărire în nevoința sa cea pătimitoare. Și nu simțea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos și răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. încă și unii din popor ziceau către dânsa: „Fecioară, pentru ce îți pierzi frumusețea ta de bună voie, petrecând în nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecătorul. El te va pierde și se va șterge de pe pământ pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!”. Iar sfânta a răspuns către dânșii cu glas mare, ocărându-i: „O, viclenilor sfetnici și ajutători ai răutății! Voi sunteți plini de duhul înșelăciunii. Precum de demult șarpele a sfătuit cu vicleșug pe Eva în Rai; tot așa și voi acum mă sfătuiți să mă depărtez de Dumnezeul meu. Ci depărtați-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veți înșela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Apoi încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniță: „Marino, iată începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci și mai mari”. Sfânta a răspuns: „Fă toate cele ce-ți plac, atât ție, cât și tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută și El va rușina toate meșteșugirile voastre degrab!”. Deci eparhul, mâniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane și să-i sțrujească trupul cu ostii de fier. Iar ea, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Vrăjmașii care îmi gândesc rele m-au înconjurat; dar Tu, Doamne al meu, caută spre mine și mă miluiește. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viață, ca să mă înțelepțească a mărturisi numele Tău cel Preasfânt și să mă întărească, ca să stau cu vitejie împotriva diavolului și a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de rușine și de necinste, și să fiu spre pildă celor ce Te iubesc și își păzesc cinstea pentru Tine, ca să câștig cu dânșii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecății Tale celei drepte”.
Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai neomenosului chinuitor, ca niște mâncători de trupuri, îi strujeau trupul cu ostiile și o chinuiau mai cumplit. Și carnea îi cădea, iar sângele îi curgea pe pământ, încât i se vedeau oasele goale. Deci eparhul, neputând să se uite la o muncire cumplită ca aceea, își acoperise fața. Și toți care erau de față se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Iar tiranul grăia către dânsa: „Marino, până când nu-ți va fi milă de tine? Iată că ți s-a zdrobit trupul; deci măcar acum hotărăște-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvârșit”. Mucenița a răspuns: „O, urâtule câine și porcule, care mănânci trupuri omenești! Tu te prefaci că te milostivești și ți-e jale de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece însuși Hristos, Cel ce nu S-a cruțat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci și mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun și de-mi voi cruța trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăția cerească?”. După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe mucenița de la muncire și s-o arunce într-o temniță osebită, adâncă și întunecoasă, unde se aruncau cei osândiți la moarte.
Deci Sfânta Muceniță Marina, stând singură în temnița aceea, nefiind atunci acolo alți osândiți, se ruga lui Dumnezeu întru căldura duhului său, strigând din adâncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia îți stau înainte cu frică toate puterile cerești și toate începătoriile și stăpâniile se cutremură înaintea feței Tale, și toată zidirea se ține, se schimbă și se înnoiește cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpâne, caută din înălțimea cerului, de pe scaunul slavei Tale, spre mine, smerita, netrebnica și nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit și pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută și vindecă acest trup rănit de bătăi și rupt ca un sac! Înnoiește sufletul meu și-l păzește în împărăția Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc și să calc pe vrăjmașul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele, ca să-i sfărâm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca și în mine să se preamărească Preasfânt numele Tău, în veci!”.
Sosind noaptea și sfânta rugându-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoșa pe mucenița prin niște înfiorări de năluciri, Dumnezeu îngăduind aceasta, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci temnița s-a cutremurat fără de veste și s-a văzut o oarecare strălucire ca un fum dintr-un foc, și s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriț, mare și înfricoșat, care era înconjurat și încins împrejurul trupului său celui văzut cu mulți șerpi mici și cu vipere. Acela a șuierat înfricoșat și, căscând gura mare și spurcată, slobozea o putoare nesuferită. Și înconjurând împrejur pe muceniță, îi făcea frică mare și spaimă; apoi, deschizându-și foarte gura cea prea spurcată, a năvălit și a apucat capul sfintei înghițindu-l, încât mucenița se părea că este înghițită de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit. Însă ea nu s-a deznădăjduit, nici nu s-a îndoit în credință; ci, îndreptându-și toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, și îndată a văzut crăpându-se pântecele balaurului, iar ea a ieșit întreagă și nevătămată din înghițirea lui.
Din acel ceas a pierit toată înfricoșarea, nălucirea și vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghițit pe balaur și pe toți șerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad, iar pe sfânta muceniță a strălucit-o o lumină cerească și, uitându-se în sus, a văzut acoperământul temniței ridicat și raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul soarelui. Și a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiță albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înțeleaptă porumbiță a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmașul cel rău. Bucură-te și te veselește, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înțelepte în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc!”.
Porumbița grăind acestea către dânsa, Sfânta Marina s-a umplut de negrăită bucurie și dulceață, iar trupul ei cel rupt se vindeca și simțea singură în sine cum creștea carne în rănile ei și le umplea, și pielea cea rănită o acoperea. Deci i s-a ridicat toată durerea și neputința și s-a făcut cu tot trupul sănătoasă și frumoasă, ca și mai înainte. Și a început a mulțumi lui Dumnezeu, strigând și zicând: „Te binecuvântez pe Tine, Stăpâne; Te proslăvesc Doamne, Dumnezeul meu, și laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat și ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit și nu m-ai dat în mâinile vrăjmașilor mei; ci, arătându-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt și înfricoșările lor le-ai gonit din mine. Iar acum, bucurându-mă și veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, mă rog bunătății Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învrednicești pe mine băii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, așa și cu apa spălându-mă, să mă aflu vrednică a intra cu sfintele fecioare care s-au făcut Ție mirese, în cămara Ta cea cerească, că ești binecuvântat în veci!”. În niște vedenii și descoperiri ca acestea, și într-o bucurie ca aceasta prăznuitoare a petrecut Sfânta Marina toată noaptea aceea, până ce s-a luminat de ziuă și a sosit vremea sfârșitului nevoinței sale.
Iar a doua zi, eparhul Olimvrie iarăși a șezut la judecata sa cea necurată și nedreaptă, adunându-se la priveliște tot poporul. Deci poruncind el ca să scoată pe muceniță din temniță, a pus-o înaintea sa la întrebare. Și văzând-o pe ea cu fața luminoasă și cu tot trupul întreg și sănătos, neavând nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte tare și tăcea uimit, nepricepând cum mucenița, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit atât de desăvârșit. încă se mira și poporul de acea minunată tămăduire. Deci unii ziceau că mare este puterea lui Hristos, iar alții o numeau pe aceea vrajă.
Apoi eparhul, abia deschizându-și gura, a început a zice către sfântă: „O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii noștri, căci, milostivindu-se spre tinerețea și frumusețea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade și ție ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplătești cu jertfe mulțumitoare. Iar mai vârtos se cade ție ca să fii următoare și moștenitoare tatălui tău, ca precum el slujește zeilor în rânduiala jertfirii, tot așa și tu te vei face jertfitoare și le vei sluji lor în toate zilele vieții tale”. Sfânta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat și viu și să slujesc zeilor voștri celor mincinoși și morți. Și mai ales se cade ție să cunoști pe Unul Dumnezeul cerului și să crezi în El, văzând puterea Lui în mine, căci pe mine, pe care tu m-ai rupt ieri în bucăți, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă și sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor și al trupurilor omenești”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăși s-o chinuiască pe sfânta.
Deci au spânzurat-o din nou la muncire și, aducând lumânări aprinse, îi ardeau spatele și coastele ei, iar ea, afundându-și mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Și a fost arsă ca un cărbune și friptă ca niște carne de mâncare. Iar după ce au luat-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învrednicește-mă a trece și prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să mă duci întru împărăția Ta!”. Iar muncitorul, auzind că mucenița a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dânsa”.
Deci a poruncit să tragă un poloboc foarte mare și să-l umple cu apă și să arunce într-însul pe muceniță legată, ca, afundându-se în apă, să se înece. Și când au luat-o slujitorii ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care întru bărbăție scoți pe cei ferecați, Care dezlegi legăturile morții și ale iadului și ridici din morminte cu voia dumnezeieștii Tale puteri, caută spre roaba Ta și rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfântul Botez cel dorit de mine și spre a doua naștere, cea spre viața veșnică; astfel ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou și să mă arăt Ție în cămara Ta în haina cea de nuntă!”.
Așa rugându-se mucenița, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă și, afundându-o, voiau să o înece. Dar îndată s-a cutremurat pământul și legăturile muceniței s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinși de mare frică, au fugit de lângă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei și i s-a arătat iarăși acea porumbiță albă pe care o văzuse mai înainte pogorându-se din înălțime în chipul soarelui. Aceea, purtând în gură o cunună de aur și zburând pe deasupra capului muceniței, se atingea cu picioarele de creștetul capului ei și iarăși zbura în înălțime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfântă, ci și de unii din cei ce stăteau de față, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulți creștini tăinuiți, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Iar sfânta, stând în apă, fără a se scufunda, cânta slăvind și binecuvântând numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra sfintei, ajungând până la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, slobozind raze prea luminoase; și porumbița aceea, zburând, a șezut pe vârful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: „Pace ție, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseții cea neveștejită și te vei odihni cu sfinții în împărăția cerurilor!”. Poporul auzind acel glas, încă și pe muceniță văzând-o ieșind din apă cu trupul sănătos, neavând pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul și frumoasă, îndată o mulțime mare de bărbați și de femei au crezut în Hristos și au mărturisit că sunt creștini, arătându-se gata de moarte pentru Hristos.
Iar ighemonul s-a înspăimântat, văzând întoarcerea către Hristos a poporului celui atât de numeros, și nu știa ce să facă. Apoi, umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului și a poruncit ca pe toți cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, câți erau în popor necredincioși sau fricoși, aceia au fugit. Iar câți au crezut cu adevărat, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut uciși bărbați și femei ca la cincisprezece mii, care, botezându-se în sângele lor și curățindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununați cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a osândit-o și pe muceniță a fi tăiată cu sabia. Și fiind scoasă Sfânta Marina la locul cel de tăiere, a cerut puțină vreme la cei ce o duceau pe ea și, întorcându-se spre poporul cel ce venea după dânsa, îi sfătuia pe toți să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, și să fugă de înșelăciunea diavolească și de pierzarea închinării de idoli. Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toți și deodată s-a cutremurat pământul și a venit frica peste toți. Și mulți au căzut la pământ de frică, chiar și călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinții Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemând-o pe dânsa întru odihna Sa și întinzându-Și mâinile ca să-i primească sufletul ei. Iar ea, umplându-se de negrăită bucurie, a ridicat pe călău ca degrabă să-și săvârșească porunca lui. Deci și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și astfel a fost tăiată, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului și a fost dus în locașurile cerești.
Așa și-a sfârșit nevoința muceniciei sale Sfânta Mare Muceniță Marina, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea ei a scris-o cel ce a văzut-o cu ochii, robul lui Dumnezeu Teotim, care a privit la toate muncile ei și s-a învrednicit a fi văzător al acelor vedenii, care i s-au descoperit sfintei. El a dat acestea credincioșilor spre folos și spre cinstea și pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, și spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).
***
Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305 d.Hr.) S-a născut în orașul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinți creștini, Filofron (Philophronos) și Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinerețe și-a închinat viața lui Hristos, stăruind în rugăciune, post și curăție.
Proconsulul provinciei Asia, care era și guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toți locuitorii să se adune și să aducă ofrande și jertfe zeului.
Creștinii însă se fereau însă să ia parte la festivitățile păgâne și, ascunzându-se în casele unora dintre ei, își petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toți creștinii din oraș să fie găsiți și aduși înaintea lui ca să jertfească și ei lui Marte.
Într-o casă au fost găsiți mai mulți creștini laolaltă, între care și tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri și în cele din urmă cu amenințări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credința lor. Au fost bătuți cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.
Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creștinilor, văzând frumusețea și tinerețea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creștinilor, crezând că, lipsită de susținerea lor, fecioara avea să cedeze și să se lepede de credința ei. Însă ademenirile și amenințările lor nu au dat rezultat.
Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată. Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci și, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.
Atunci aceștia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldații însărcinați să ducă la îndeplinire sentința, pe nume Victor și Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile amenințătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat și, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut și ei în Dumnezeul Eufimiei și L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecați ceva mai târziu și condamnați la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.
Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alți soldați, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu țepușe și cuțite ascuțite, Sfânta a scăpat și de această dată nevătămată.
În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruință să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea.
În cele din urmă, o ursoaică a mușcat-o o dată de picior, și, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniță Eufimia și-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori și pe soldații care păzeau arena să fugă, iar părinții sfintei, strecurându-se prin mulțime, au reușit să îi ia trupul și să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.
După ce au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălțat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu și lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.
Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon
Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în orașul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegați s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaștele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie și a adoptat Mărturisirea de credință de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost “Om adevărat și Dumnezeu adevărat“, a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască și omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”.
Raportul între monofiziți și ortodocși era destul de echilibrat în timpul Sinodului, așa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredințeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei mucenițe Eufimia.
Ierarhii ortdocși și cei monofiziți și-au scris atunci Mărturisirile de credință pe două suluri de pergament și le-au pecetluit cu pecețile lor. Deschizând mormântul sfintei, au așezat amândouă Mărturisirile de credință, în prezența împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, și au așezat pază imperială la mormântul sfintei.
Au petrecut cu toții, vreme de trei zile, în post și rugăciune, iar la sfârșitul celor trei zile, patriarhul și împăratul au deschis mormântul, fiind de față toți participanții la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziților îndepărtat și aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei.
În Sinaxar se arată că sfânta însăși și-a întins mâna, ca și cum ar fi fost vie, și a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulți dintre participanții la Sinod s-au încredințat de adevărul credinței ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnați și excomunicați de Sinod.
Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:
“Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, și biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credință, a primit-o ca pe a sa și a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat și de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor și primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, și cu mâna și gura ei așezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o.” Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.
Moaștele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaștele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic și evlavios, din moaștele sfintei curgea și mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor.
Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, și mulți pelerini și bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, și tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunați la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vrednică să arate credința cea adevărată.
În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârșea cu moaștele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt și s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredințat, s-a pocăit.
În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perși, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă și distrusă. Moaștele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perșilor, în jurul anului 620, moaștele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul orașului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat și acolo.
În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaștele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie așezate niște oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaștele sfinților. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară față de sfântă și vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinților.
O vreme, a ținut moaștele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le țineau în mare cinste și se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaștele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaștele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de țărmurile Constantinopolului.
Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră așezate oasele cele putrezite, și pentru o vreme a reușit să înșele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită și profanată, rămânând în ruină până la sfârșitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înșelăciunea împăratului Leon și despre faptul că moaștele sfintei fuseseră aruncate în mare.
Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi frați, Sergiu (Serghie) și Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi frați nu știau ale cui moaște erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis niște îngeri ca niște bărbați luminoși strânși în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând și slăvind pe Dumnezeu.
Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi frați s-au rugat cu stăruință să li se descopere ale cui erau moaștele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniță Glicheria, ale cărei moaște se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte mucenițe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume.
Astfel au aflat cei doi frați cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroși, au vrut să plece mai departe, spre orașul lor de origine, și, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reușit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos.
Cei doi frați s-au dus atunci la episcopul locului și, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalțe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaștele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite și profanate din nou de iconoclaști, așezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaștele și cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi frați nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunțând la negustorie, și-au petrecut tot restul vieții în posturi și rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.
La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălțată de el moaștele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuța ei de la malul mării.
Câțiva ani mai târziu, tot în vremea prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susținător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creștinii adunați la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, și a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaștele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, și nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.
Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 și împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia și, cunoscând povestea aruncării moaștelor ei în mare, se străduise în fel și chip să le găsească, însă nu reușise.
În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moștenire un teren din insula Lemnos pe care se afla și mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii și, în timpul lucrărilor, a aflat și moaștele sfintei. Fiind depuse împotriva lui niște denunțuri mincinoase, comitele a fost scos din funcție și, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială.
Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să își redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reședința mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia.
Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaștele Sfintei Eufimia se aflau pe o moșie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaștele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi frați. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie și, aducându-l înaintea împăratului și a împărătesei, le-a vestit aflarea moaștelor sfintei.
Bucuroși, împăratul și împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reașezându-l în rangul sau și făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoți și arhierei, însoțit de mulți nobili și de o gardă de onoare, ca să afle moaștele Sfintei și să le aducă, cu cinste, la Constantinopol.
Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiți de binecuvântările ce izvorau din moaștele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia au fost luate cu cinste și duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reașezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.
Racla cu moaștele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciați la Nicosia, în Cipru, însă moaștele Sfintei s-au întors iarăși la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăși moaștele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reședinței patriarhale.
În prezent, cea mai mare parte a moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind așezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaștele Sfintelor Solomoni și Teofano.
Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Imnografie
Pentru prăznuirea din 16 septembrie:
Tropar, glasul al 4-lea:
Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, și ai rușinat pe cei rău credincioși, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinții bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniță preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Condac, glasul al 2-lea:
Nevoințe în chinuri, nevoințe pentru credință cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia și acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmașilor sub picioarele dreptcredincioșilor, ca și atunci eresurile, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinței de la cei șase sute treizeci de Dumnezeu purtători părinți și o păstrezi, prealăudată.
În Ceaslovul cel Mare (ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003), troparul și condacul care se cântă la praznicul din 11 iulie apar ca o variație (de traducere, probabil) a celor din 16 septembrie, care se cântă pe glasuri diferite, după cum urmează:
Tropar, glasul al 3-lea:
Ai veselit pe cei dreptcredincioși și ai rușinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinții bine l-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
Condac, glasul al 4-lea:
Lupte în chinuri, lupte în credință ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi așa precum ai zdrobit eresurile, așa și acum întărâtările vrăjmașilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumneze. Căci tu ai luat de la cei șase sute treizeci purtători de Dumnezeu părinți hotarul credinței și l-ai păzit pe el, prealăudată.
Iconografie
Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, București, 2000, pp. 185, 209 mucenicia Sfintei Eufimia se zugrăvește astfel: Fecioara, tânără, este reprezentată înconjurată de lei și urși, îngenuncheată, cu ochii și mâinile înălțați spre Dumnezeu.
Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Există și o indicație iconografică specifică menită să amintească minunea sfintei Eufimia de la Sinodul IV de la Calcedon din 451, pe care Dionise nu o menționează, însă care este evocată în Viețile Sfinților.
În relatarea minunii Sfintei Eufimia se povestește că începând de atunci, sfânta muceniță Eufimia se zugrăvește purtând în mână un sul de pergament cu mărturisirea de credință ortodoxă a Părinților de la Sinodul de la Calcedon.
Sfinta Muceniță Eufimia în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană.
Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Iar acum se pomenește acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre împărtășirea celor rău credincioși.
Și s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, într-una singură. Și pe mulți din rânduiala duhovnicească și mirenească i-au amăgit cu această rea credință a lor; iar pe bărbații și boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres și aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ținut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muți ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfințitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului și mărturisitorul dreptei credințe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor și cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres și era primit ca o credință dreaptă, iar credința ortodoxă era lepădată ca o rea credință oarecare. Deci era de trebuință să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, pentru lepădarea acelui eres și spre întărirea dreptei credințe.
În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viață către Domnul. Iar după el a luat împărăția îmbunătățitul și plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acești râvnitori ai dreptei credințe, văzând Biserica tulburată de eresuri și feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinții părinți din toată lumea creștină, ca să cerceteze și să hotărască toate cele pentru dreapta credință. Deci s-au adunat Sfinții Părinți în număr de 630, cu preasfințitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului și cu preasfințitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului și cu trimișii preasfințitului Leon, Papa Romei. Și au fost de față și răi credincioșii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, și ceilalți arhierei de un gând cu ei, și Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulțimea ereticilor era fără de număr. Și toți împreună cu Sfinții Părinți făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, care este în cetățuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ținea de scaunul mitropoliei Calcedonului și era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau și moaștele acestei mari mucenițe, de la care se făceau minunate și preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.
În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană, și se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură și acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaștele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie și se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea și înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguță lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge și îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălța slavă atât lui Dumnezeu, cât și Sfintei Mucenițe Eufimia și se ungea cu el spre binecuvântare și tămăduirea neputințelor lor.
Acel sânge era foarte bine mirositor, ca și cum era amestecat cu un mir de mult preț, însă nici un fel de mir din cele pământești nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniță izvora din cinstitele ei moaște un sânge mirositor și tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori și în alte vremi, și mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viață îmbunătățită. Se făceau încă și arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credință: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică și la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii și o chemau în ajutor. Și alergau spre închinare cu credință la dânsa în Calcedon popoare din toate țările și cetățile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinților Părinți celor din toată lumea, împărații au poruncit ca acolo să se săvârșească.
La acel sinod, făcându-se multă neînțelegere și ceartă a dreptcredincioșilor creștini cu ereticii, pentru că rău credincioșii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfințitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalți sfinți părinți, a zis către eretici: „Să scrieți voi într-o carte mărturisirea credinței voastre și vom scrie și noi mărturisirea noastră și amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaște ale Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, apoi să ne rugăm sobornicește lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credința cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toți au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărți: dreptcredincioșii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecețile lor și descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Și iarăși acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească și cu strajă și s-au rugat trei zile cu postire.
Și sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia și, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioși șezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioși zăcând la picioarele ei. Și de mirare era și aceasta, că ea și-a întins mâna sa spre împărat și spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toți s-au umplut de bucurie negrăită și au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă și de mulțumire sfintei mucenițe și închinându-se cu fierbinte dragoste moaștelor ei făcătoare de minuni.
Și îndată toți au propovăduit credința cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu și adeverită prin sfânta și marea muceniță, iar credința ereticilor au dat-o anatemei. Și mulți dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioși, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor și i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Și precum atunci, așa și după aceea, sfânta muceniță n-a încetat a face minuni și a izvorî din cinstitele ei moaște sânge mirositor ca mirul.
Iar după ce au trecut mulți ani, împărăția a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credință, îndoindu-se de minunile sfintei și de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredințeze și să afle adevărul, a făcut astfel:
Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei și marii mucenițe, a întărit atât mormântul, cât și fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon și, desfăcându-și pecetea sa, a deschis ferestruia. Și îndată a ieșit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaște ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puținei credințe a împăratului și spre întărirea credinței fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaștele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge și mir? Deci împăratul, cunoscând greșeala sa, s-a căit și a câștigat mare credință și evlavie către Sfânta Eufimia.
După aceasta, în timpul împărăției lui Eraclie, a fost, cu îngăduința lui Dumnezeu, mare năvălire a perșilor asupra țării Bitiniei și asupra hotarelor Calcedonului. Și cuprinzând ei toată cetățuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii mucenițe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemișcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perșii, adunând mulțime de lemne și de vreascuri, au împresurat mormântul și, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare și le-au dat foc, așteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.
Dar nici așa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenușă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perșilor, împăratul cu patriarhul au ținut sfat pentru moaștele Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia și au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.
Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare și frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaște, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaște. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieștii mese, și pe el se săvârșea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaște ale Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de la care se săvârșeau minuni, precum în Calcedon, și sângele cel mirositor și dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obișnuit.
Deci, trecând mulți ani și schimbându-se mulți împărați, și Sinoadele Sfinților Părinți a toată lumea, al cincilea și al șaselea săvârșindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume și obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, gură au și nu vorbesc…”. Și i se împotrivea lui Preasfințitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun și în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci și împotriva moaștelor sfinților lătra fără de rușine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.
Deci, văzând și auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaște ale Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaștelor, temându-se de ridicarea și de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meșteșug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia și a descoperit mormântul ei, pe care perșii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioși de cinstitele moaște ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioșilor păgâni. Căci perșii greșeau în neștiința lor, iar creștinii cei răucredincioși, știind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.
Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaștele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră niște oase putrede și puturoase, pe care le pregătise înadins și, acoperindu-le iarăși cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhărește acele sfinte moaște, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului și cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaște și le cădeau cu miruri și le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie și închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înștiințându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaște și a aruncat-o noaptea în mare.
Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioși, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind și defăimând moaștele sfintei marii mucenițe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeți și vedeți înșelăciunea cu care vă înșelați, spunând că sunt nestricăcioase și făcătoare de minuni moaștele prealăudatei Eufimia; descoperiți mormântul și vedeți care este adevărul!”. Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul și tot poporul a văzut oasele cele putrede și puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde și a batjocori pe cei dreptcredincioși, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioșii, minunându-se de un lucru neașteptat ca acela, nu știau ce se întâmplase și s-au umplut de rușine și de jale.
Atunci mulți au socotit că toate minunile sfintei sunt înșelăciuni, și scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea și mormântul acela de marmură l-au scos afară și biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Și era biserica aceea ca o peșteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă și mai rea, pentru că toate spurcăciunile și necurățiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii își făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie și lucrau într-însa meșteșugurile lor. Și, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeiești, acum ieșea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală și se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate și ceartă între oameni fără de rânduială.
Și petreceau acei meșteri în acea biserică pustiită, cu femeile și cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, își aveau locul unde își făceau nevoile trupești. Și a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omenești, care spurcau până într-atât sfințenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău și iarăși a ridicat dreapta credință, curățind și sfințind locul Său, pe care l-a făcut iarăși sălășluire a slavei Sale.
Iar cinstitele moaște ale întru tot lăudatei mucenițe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi frați, Serghie și Sergon. Și văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Și sosind la portul care se numește „al lui Avid”, au deschis sicriul și văzând moaștele nestricate și cu bună mirosire ale sfintei mucenițe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfințenia acelor moaște. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaștelor și un sfeșnic în care ardeau lumânări și niște bărbați prea luminoși cântând și lăudând pe Dumnezeu.
După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaște. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaștele făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenițe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Și rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniță Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieșind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, și amândouă s-au îmbrățișat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieșise din corabie: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Eufimia!”. Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniță a lui Hristos, fericită Glicheria!”. Și sărutându-se una cu alta, s-au despărțit – Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.
Această vedenie s-a făcut la amândoi frații și s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înștiințat ale cui sunt moaștele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniță Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaște și le sărutau, plângând de bucurie. Și voiau să ducă acea vistierie fără de preț în patria lor, dar Dumnezeu și sfânta cea plăcută Lui n-au voit așa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei și au pornit spre țara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună și o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăși a venit la aceeași insulă. Și liniștindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.
Dar iarăși, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Și aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat mucenița lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliți să mă duceți pe mine încoace și încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiți să mă duceți voi!”. Apoi iarăși a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol și aducerea mea aici? Pentru ce mai voiți să mă duceți în părțile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putință. Deci să nu vă mai osteniți cu aceasta, ci să-mi faceți în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.
Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei frați cinstiți, Serghie și Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei și, fiind în port, au ieșit din corabie la uscat. Și ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaștele Sfintei Eufimia, de arătarea și de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta și le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaște, căci și în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede și să se dea focului sfintele icoane și cinstitele moaște ale sfinților. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc și moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie și pe Sergon să zidească o biserică mică pentru mucenița lui Hristos, nu departe de malul mării. Și săvârșindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfințit biserica, iar cinstitele moaște le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.
Apoi, săvârșindu-se aceasta, acei doi frați s-au sfătuit și s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare și prealăudată Mucenița Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată și nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaște, ci aici îți vom sluji ție până la sfârșitul vieții noastre!”. Făcând ei o făgăduință ca aceasta, și-au vândut toate negu-țătoriile lor ce le aveau în corabie și, lepădându-se de lume, viețuiau în postiri și rugăciuni lângă acea biserică. Și nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viața cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenițe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.
Iar mai înainte de sfârșitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenițe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preț, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie și Sergon, frați de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaște ale Sfintei și prealăudatei Mucenițe Eufimia, care erau purtate de valuri, și le-am pus aici, după porunca ei”.
După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă și voia să mute într-însa moaștele Sfintei Eufimia. Și venind el în acea mică biserică zidită de acei doi frați, a săvârșit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândești, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniță Glicheria, și s-o rogi pe ea, căci o voi ruga și eu, și ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă lași ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăși la locul meu”. Iar episcopul, deșteptându-se din somn, s-a înspăimântat și nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniță Glicheria, care se păzea în alt loc, și făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa și a pus-o sub țărână. Pentru că așa erau tăinuite moaștele sfinților înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmășuiau împotriva lor. Și deși erau sub țărână, însă cei dreptcredincioși se adunau la ele și săvârșeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile și neputințele.
Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, săvârșindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor și râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea și, ieșind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Și întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârșește praznic pentru moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie și pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând și zicând: „Oare așa vă poruncesc vouă împărații, o, închinătorilor de idoli și slujitorilor de oase moarte?”. Astfel a batjocorit ticălosul pe creștinii cei dreptcredincioși și a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaștele sfintei s-au păzit întregi sub țărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.
După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăție fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină și de Insuși Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă și batjocorea pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerețe la toată răutatea și la viața cea spurcată, căci a învățat vrăji și farmece, și sângele omenesc îl vărsa fără cruțare.
Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său și a ucis mulți bărbați nevinovați și drepți, și a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărățit mult, prin îngăduința dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, și făcând răutăți fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăția fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl și bunicul lui. Apoi luându-și Leon sfârșitul vieții, a împărățit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.
Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine și cu plăcere dumnezeiască împărăția grecească, îndreptând toate cele răsturnate și risipite de împărații cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă și iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinții Părinți care fuseseră izgoniți pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al șaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinții Părinți.
Atunci și biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăși de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curețe de spurcăciuni și să-i înnoiască toată risipirea, înfrumusețând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviințate, cu veșminte sfințite și cu vase de mult preț. Deci după ce biserica a fost sfințită, iarăși se săvârșeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeiești și mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.
Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sârguință pentru căutarea moaștelor prealăudatei Mucenițe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhărește moaștele sfintei și le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioși de fapta cea rea și tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaște s-au aflat într-un loc și se păzesc de credincioși și se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de știre împărătesei, despre moaștele sfintei mucenițe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:
În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaștele sub țărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit și cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moștenire acel loc, pe care cei doi frați pomeniți mai înainte, Serghie și Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, și în care au ascuns cinstitele ei moaște, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.
Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei mucenițe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi și a înfrumusețat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru niște clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, și a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte și să-și câștige iarăși dregătoria sa.
Și căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alții, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărătești și, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor și ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă și a intrat într-însa să se roage.
Și rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a șezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul și l-a întrebat cine și de unde este. Și i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine și mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?”. Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, cea prealăudată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată și-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept și a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!”. Clericul a zis: „Pentru ce o numești a ta?”. Anastasie i-a răspuns: „Am pe moșia mea în biserică cinstitele ei moaște; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăiești? Omule, păzește-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ți vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaștele Sfintei Eufimia, și a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înștiințare despre cinstitele moaște ale muceniței Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaștele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”.
Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aștepte puțin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie și chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaștele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaște ale Sfintei Eufimia. A spus, așijderea, și ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi frați, care au scos moaștele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfințitul patriarh Tarasie și i-a spus acestea.
Atunci Preasfințitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat și la maica lui, ducând cu dânșii și pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului și maicii sale toate cele ce le știa despre cinstitele moaște ale muceniței lui Hristos și toți s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri și l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.
Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească și din palatele împărătești, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaștele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimișilor împărătești și să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească neprețuită. Și se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, și se făcea ceartă în popor.
Și abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O, oamenilor, nu vă împotriviți la o voință ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniți pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Și liniștindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei și au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaște ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, și s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări și cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipsește de o bogăție așa de scumpă ca aceea; și a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.
Și ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul și maica împăratului și cu preasfințitul patriarh au ieșit întru întâmpinarea cinstitelor moaște ale muceniței lui Hristos și le-au primit cu bucurie, veselindu-se și prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, și le-au pus în același mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta și Marea Muceniță Eufimia cea prealăudată și-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinții Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și de-a pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfinții Mucenici doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Roma
Sfinții mucenici doctori fără de arginți și făcători de minuni Cosma și Damian au trăit la Roma, în secolul al III-lea și au mucenicit în timpul împăratului roman Carinus (283-284).
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe data de 1 iulie.
Crescuți de părinții lor în credința creștină, Cosma și Damian au dus vieți curate și virtuoase, și așa s-au învrednicit a primi de la Dumnezeu darul vindecărilor.
Cunoscând cei doi frați de unde vine darul, nu luau nicio plată pentru vindecările pe care le făceau; și având multă bunătate și iubire de oameni, au adus pe mulți la credința în Hristos.
Adeseori spuneau celui bolnav: „Nu cu puterea noastră te vindecăm, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Crezi deci în Dânsul și vei fi vindecat”.
Pentru că nu acceptau niciun fel de plată pentru vindecările pe care le făceau, cei doi frați au fost numiți „doctori fără de arginți”.
Viața lor de slujire a celor din jur și marea lor influență spirituală asupra poporului au adus pe mulți în Biserică, atrăgând însă și atenția autorităților romane, care au trimis soldați care să-i aresteze pe cei doi frați.
Auzindu-se aceasta, creștinii locali i-au convins pe sfinții Cosma și Damian să se ascundă pentru o vreme, ajutând-i astfel să scape pentru o perioadă.
Însă, neputând găsi frații, soldații au arestat în locul altor creștini din zona în care trăiau sfinții.
Atunci sfinții Cosma și Damian au ieșit din ascunzătoare și s-au predat soldaților, cerându-i să elibereze pe cei care au fost arestați din cauza lor.
Cei doi frați, Cosma și Damian, sfinții au fost închiși la Roma și judecați.
Înaintea împăratului roman (Marcus Aurelius Carinus, 282-284) și a judecătorului, ei au mărturisit deschis credința în Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume pentru a salva omenirea și pentru a răscumpăra lumea de păcat și au refuzat cu hotărâre să ofere jertfe zeilor păgâni.
Ei au spus: „Noi nu am făcut rău nimănui, nu suntem implicați în magia sau vrăjitoria de care ne acuzați. Noi îi tratăm pe cei infirmi prin puterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și nu primim nicio plată pentru a acorda ajutor bolnavilor, pentru că Domnul nostru le-a poruncit ucenicilor săi: «în dar ați luat, în dar să dați» (Matei 10:8)”.
Totuși, împăratul Carinus a continuat cu pretențiile sale de a se aduce jertfe zeilor păgâni.
După rugăciunea fraților sfinți, întărită de puterea harului, Dumnezeu l-a lovit brusc pe Carinus, orbindu-l, pentru ca și el să simtă puterea atotputernică a Domnului, care nu iartă blasfemia împotriva Duhului Sfânt (Matei 12:31). Poporul, văzând această minune, a strigat:
„Mare este Dumnezeul creștin! Nu există alt Dumnezeu decât El!” Mulți dintre cei care credeau i-au că au rugat pe cei doi frați să-l vindece pe împărat și chiar acesta le-a cerut sfinților frați să continue convertirea la adevăratul Dumnezeu, Hristos Mântuitorul, astfel încât sfinții l-au vindecat.
După aceasta, sfinții Cosma și Damian au fost eliberați în mod onorabil și, încă o dată, s-au dedicat tratării bolnavilor.
Dar, ceea ce nu a putut face ura păgânilor și asprimea autorităților romane, s-a realizat datorită invidiei, una dintre cele mai puternice pasiuni ale naturii umane păcătoase.
Un medic mai vechi, cu care frații sfinți studiaseră arta medicinei, a devenit invidios pe faima acestora.
Condus de nebunia invidiei și a răutății, el i-a chemat pe cei doi frați, care fuseseră cei mai buni studenți ai săi, propunându-le să meargă împreună pentru a strânge diverse plante medicinale.
Mergând departe, în munți, el i-a ucis și le-a aruncat trupurile într-un râu. Astfel, acești frați sfinți, doctorii fără de arginți Cosma și Damian, și-au încheiat călătoria pământească ca martiri.
Deși și-au dedicat viața servirii creștinești a semenilor lor și au scăpat de închisoarea și sabia romană, ei au fost uciși mișelește chiar de către profesorul lor.
Domnul îi glorifică pe cei care și-au dat viața pentru credința creștină.
Acum, prin rugăciunile sfinților martiri Cosma și Damian, Dumnezeu aduce vindecare tuturor celor care prin credință și rugăciune recurg la mijlocirea lor cerească.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, din Roma
(Glas 8)
Sfinților cei fără de arginți și de minuni făcătorilor, cercetați neputințele noastre. Și ca unii care în dar ați luat, în dar dați-ne nouă.
Condacul Sfinţilor Mucenici doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, din Roma
(Glas 2)
Cele de sus căutând…
Cei ce ați primit harul tămăduirilor, dați sănătate celor ce sunt întru nevoi, măriților, doctori care sunteți făcători de minuni și cu cercetarea voastră, surpați semețiile vrăjmașilor, tămăduind lumea cu minunile.
Sfinți ocrotitori
În România, Sfinții Cosma și Damian sunt considerați ocrotitori a unor lăcașuri de cult, instituții medicale și sociale, iar fragmente din cinstitele lor moaște se găsesc la mai multe biserici din România. Astfel, capela Institutului Clinic Fundeni are două fragmente din moaștele Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, ocrotitorii acestui lăcaș de cult.
Sfinții Mucenici Cosma și Damian de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri, de aceea au fost numiți și doctori fără de plată, căci numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau trebuință de la cei ce se tămăduiau, ca să creadă întru Hristos.
După trupeasca răsărire pe pământ a Stăpânului nostru, Hristos Dumnezeu, se poate auzi pretutindeni, ca un lucru oarecare de mirare, viața tuturor Sfinților Mucenici ai lui Hristos. Pentru că minunată s-a făcut întru dânșii puterea Mântuitorului, și de mirare este tuturor starea lor cea cu mărime de suflet împotriva muncitorilor și nebiruita lor răbdare. Dintre unii ca aceia au fost aceștia, de care ne stă nouă înainte cuvântul, Sfinții răbdători de chinuri Cosma și Damian, frați după trup, care dintr-un tată și dintr-o maică s-au născut în Roma cea veche și au fost crescuți în buna credință creștinească.
Aceștia deprinzându-se la meșteșugul doctoriei, toate bolile le tămăduiau cu lucrarea. Căci aveau împreună ajutător lor întru toate pe darul Unuia Dumnezeu, și peste câți din oamenii cei ce pătimeau și din dobitoace își puneau mâinile lor, îndată aceia se făceau sănătoși desăvârșit. Iar bunii tămăduitori de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri, de aceea au fost numiți și doctori fără de plată, căci numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau trebuință de la cei ce se tămăduiau, ca să creadă întru Hristos. Și nu numai în singură Roma, ci și prin cetățile dimprejur și prin sate mergând, și pe cei bolnavi tămăduindu-i, pe mulți îi întorceau la Hristos.
Și încă pe lângă darul cel tămăduitor, făceau bine noroadelor și prin îndurata dăruire, căci având de la strămoși multe averi adunate, și după părinți rămase lor, le vindeau pe acelea și le împărțeau la săraci și la cei ce aveau trebuință, și hrăneau pe cei flămânzi, și îmbrăcau pe cei goi, și tot felul de milă și de îndurare arătau spre cei săraci și lipsiți. Iar când tămăduiau pe cei bolnavi, grăiau către dânșii așa: „Noi numai mâinile le punem pe voi, iar cu puterea noastră nimic nu putem să facem, ci pe toate le lucrează tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unuia adevăratului Dumnezeu, întru Care de veți crede cu neîndoire, îndată sănătoși veți fi”. Și aceia crezând, câștigau sănătate. Și așa în toate zilele întorcându-se mulți de la păgânătatea închinării de idoli, se apropiau de Hristos.
Și aveau sfinții aceștia doctori petrecere osebită într-un sat oarecare din hotarele Romei, unde erau averile părinților lor; acolo avându-și adăpostirea lor, i-au luminat pe toți cei dimprejur cu sfânta credință. Deci diavolul neputând răbda ca să vadă o viață ca aceasta a lor, care strălucea cu faptele bune, a îndemnat pe oarecare slujitori ai lor ca să meargă la împăratul și să clevetească pe acești nevinovați. Și împărățea atunci în Roma Carin; acesta ascultând pe clevetitori, îndată a trimis ostași la satul acela, ca să prindă pe doctorii cei fără de plată Cosma și Damian, și să-i aducă înaintea lui la judecată. Și mergând ostașii la satul acela și întrebând pentru Cosma și Damian, s-au adunat credincioșii la sfinți și-i rugau pe dânșii ca să se ascundă puțin, până ce va trece mânia cea împărătească. Iar sfinții n-au voit să-i asculte pe ei, ci se sârguiau ca singuri de voie să iasă la ostașii cei ce-i căutau pe dânșii, dorind ca să pătimească pentru Hristos cu bucurie.
Însă după ce mai mulți credincioși s-au adunat la ei, și cu rugăminte cu lacrimi îi îndemnau pe dânșii, ca să-și ferească viața lor, nu pentru sine, ci pentru mântuirea multora, s-au supus și nevrând. Iar credincioșii luându-i pe ei, i-au ascuns într-o peșteră. Deci ostașii căutându-i pretutindeni cu dinadinsul și neaflându-i, s-au umplut de iuțime și de mânie, și prinzând pe unii bărbați cinstiți din satul acela, i-au legat pe dânșii cu lanțuri, și-i duceau la Roma. De care lucru înștiințându-se Sfinții Cosma și Damian, îndată au ieșit din peșteră și au alergat degrab în urma ostașilor, și ajungându-i pe cale, au zis către dânșii: „Sloboziți pe acești nevinovați și luați-ne pe noi. Pentru că noi suntem cei pe care aveți voi poruncă să-i prindeți”. Deci ostașii slobozind pe acei bărbați, au pus lanțurile pe Sfinții Cosma și Damian, și i-au dus la Roma, unde sfinții au fost păziți în legături până a doua zi.
Iar a doua zi a șezut împăratul la obișnuita judecată înaintea norodului, care era la loc de priveliște, și punând înainte pe Sfinții legați Cosma și Damian, cu mare glas a început a vorbi către dânșii, zicându-le: „Voi sunteți cei ce vă împotriviți zeilor părinților noștri și cu oarecare meșteșug de vrajă tămăduiți fără de plată bolile între oameni și între dobitoace, amăgind pe norodul cel prost ca să se depărteze de la zei și de la legile părintești? Ci măcar acum întoarceți-vă de la a voastră rătăcire, ascultați sfatul meu cel bun, și apropiindu-vă, aduceți jertfă zeilor, care îndelung v-au răbdat pe voi până acum. Căci făcându-li-se strâmbătate de la voi, nu v-au răsplătit vouă rău pentru rău, deși puteau să vă răsplătească, ci au răbdat așteptând întoarcerea voastră cea către dânșii”. Iar sfinții plăcuți lui Hristos, într-un glas răspunzând către împăratul, au grăit: „Noi n-am înșelat pe nici un om, nici nu știm meșteșug de vrajă, nici n-am făcut vreun rău cuiva, ci tămăduim bolile cu puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum Acela ne-a poruncit, zicând: Pe cei bolnavi tămăduiți, pe cei stricați curățiți. Și o facem aceasta fără de plată, de vreme ce Mântuitorul a poruncit-o, zicând: In dar ați luat, în dar dați. Pentru că nu avem trebuință de averi, ci mântuirea sufletelor omenești o căutăm, și slujim neputincioșilor și săracilor ca Insuși lui Hristos. Căci Acela socotește ca și pentru Sine îngrijirile cele făcute pentru dânșii, zicând către bunii dătători: Flămând am fost și Mi-ați dat de am mâncat; am însetat și M-ați adăpat pe Mine. Gol am fost și M-ați îmbrăcat. Pe aceste porunci ale Lui noi ne sârguim a le împlini, așteptând ca să luăm de la Dânsul plată în viața cea fără de sfârșit a Impărăției cerului. Iar celor păruți de tine zei nicidecum nu voim să le slujim. Tu și cei cu tine slujiți-le lor! Iar noi știm cu adevărat, că aceia nu sunt dumnezei. Iar de voiești, o, împărate, noi îți punem ție înainte sfatul cel bun, ca să cunoști pe unul Adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care răsare soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți spre trebuința noastră, și spre slava numelui Său celui preamare. Aceluia Să-i slujești, depărtându-te de la idolii cei fără de suflet și nesimțitori”.
Iar Carin împăratul a zis către dânșii: „Nu v-am chemat pe voi ca să grăiți filosofii, ci să aduceți jertfă zeilor”. Răspuns-au sfinții: „Noi unuia Dumnezeului nostru îi aducem sufletele noastre jertfă fără de sânge, Celui ce ne-a izbăvit pe noi din cursele diavolului și a dat pe Unul născut Fiul Său pentru mântuirea a toată lumea. Acela -Dumnezeul nostru – nu este zidit, ci este Ziditor al tuturor. Iar ai tăi zei sunt niște scorniri omenești și lucru al mâinilor meșterilor. Și de n-ar fi fost între oameni meșteșugul cel ce face pe zeii voștri, voi n-ați fi avut la cine să vă închinați”. Carin a zis: „Nu ocărâți pe zeii cei veșnici, ci apropiindu-vă, închinați-vă lor cu jertfe, mai înainte de a primi muncile cele ce vă așteaptă pe voi”.
Iar robii lui Hristos umplându-se de Duhul Sfânt, au zis: „Fii rușinat împreună cu zeii tăi, o, Carine, și de vreme ce se întoarce mintea ta de la Dumnezeul cel ce de-a pururea este și viețuiește în veci, și se lipește spre idolii cei nesimțitori și niciodată vii, deci și fața trupului tău să se întoarcă de la locul său spre a ta înfruntare, ca să te deprinzi prin singură cercarea, ce poate Dumnezeul nostru”. Aceasta zicând-o sfinții, îndată s-a schimbat fața lui Carin și grumajii i s-au sucit, și s-a întors fața lui la spatele lui. Și nu putea să-și întoarcă grumajii săi, nici nu putea cineva să-i ajute lui, ci ședea pe scaun, avându-și grumajii și fața strâmbă. Iar norodul ce privea spre aceea, striga cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creștinilor, și nu este alt Dumnezeu afară de dânsul”.
Intru acea vreme mulți au crezut întru Hristos și au rugat pe Sfinții Doctori ca să tămăduiască pe împăratul. Incă și singur împăratul se ruga, zicând către dânșii: „Acum știu cu adevărat că sunteți robi ai Adevăratului Dumnezeu. Deci mă rog vouă, precum ați vindecat pe cei mulți, tămăduiți-mă și pe mine, ca și eu să cred că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul cel propovăduit de voi, care a făcut cerul și pământul”.
Iar sfinții au zis către dânsul: „De vei cunoaște pe Dumnezeul cel ce ți-a dat ție viața și împărăția, și de vei crede întru Dânsul cu toată inima ta, Acela poate să te tămăduiască pe tine”. Iar împăratul cu mare glas a zis: „Cred întru tine, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, miluiește-mă pe mine și nu pomeni neștiința mea dintâi”. Aceasta zicând-o împăratul, i s-au îndreptat grumajii lui și fața lui a stat la locul său, precum era mai întâi. Și sculându-se împăratul de la locul său, și-a ridicat ochii săi spre cer și înălțându-și mâinile, a dat mulțumită lui Dumnezeu împreună cu tot norodul, zicând: „Bine ești cuvântat, Hristoase, Dumnezeule cel Adevărat, Care m-ai adus pe mine dintru întuneric la lumină, prin acești sfinți robi ai Tăi”.
Și așa tămăduindu-se împăratul, a cinstit pe Sfinții Doctori Cosma și Damian, și i-a slobozit pe ei cu pace. Iar ei ieșind din Roma, s-au dus la satul lor. Și auzind locuitorii satului aceluia, și cei dimprejur, toate cele ce se făcuseră de sfinți în Roma, au ieșit întru întâmpinarea plăcuților lui Dumnezeu și i-au primit pe dânșii cu bucurie, veselindu-se și slăvind pe Stăpânul Hristos. Iar sfinții umblau iarăși împrejur prin cetăți și prin sate după obiceiul lor, tămăduind neputințele și luminând norodul cu sfânta credință, apoi se întorceau la satul lor. Iar zavistuitorul diavol neputând prin meșteșu-girea sa cea dintâi să-i piardă pe sfinți de pe pământul celor vii, a scornit alta.
Era în părțile acelea oarecare doctor slăvit, de la care și acești sfinți învățaseră la început meșteșugul doctoricesc; pe acela l-a îndemnat vrăjmașul ca să urască pe sfinți, nesuferind slava lor cea bună. Deci, chemând acela la sine pe sfinți cu înșelăciune, i-a luat pe dânșii la un munte, ca și cum ar fi voit să adune buruieni de doctorii, iar în inimă având gândul lui Cain. Și ducându-i pe ei departe, a rânduit ca fiecare deosebi să adune buruieni. Deci mai întâi năvălind asupra unuia, l-a ucis pe el cu pietre, apoi și pe celălalt l-a ucis așijderea. Și luând trupurile lor, le-a ascuns lângă o scursură de apă ce era acolo.
Așa sfinții răbdători de chinuri ai lui Hristos, doctorii cei fără de plată, Cosma și Damian, și-au luat sfârșitul vieții și s-au învrednicit de cununile mucenicești de la Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și de-a pururea, și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta cuvioasă Fevronia din Nisibe este o fecioară muceniță din Nisibe care a mucenicit la în timpul uneia din persecuțiile împotriva creștinilor din timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305).
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 25 iunie.
***
Această fericită și preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, și cu cuviință petrecându-și viața sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perșilor și ale romanilor, în cetatea numită Nisibe, care se mai numește și Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie.
Și a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoința sihăstriei și la înțelepciune cât și la citirea dumnezeieștilor Scripturi. Și egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.
Iar în zilele lui Dioclețian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creștinii; pentru aceasta celelalte călugărițe au ieșit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă și neputând să fugă, zăcea în pat, și ședea lângă dânsa Vriena și alta ce se chema Ieria Singlitica.
Deci venind ostașii lui Selin, au spart porțile cu topoarele, și intrând înăuntru, îndată scoțând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândețe spre crestini, n-a lăsat să o taie.
După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena și Ieria și Tomaida, întărind-o în credință și învățând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credința lui Hristos, îndemnând-o ca să-și aducă aminte de surorile Livia și Leonida și de Evtropia.
Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: “Nu fugi, fiică”, ea și-a pus mâinile înapoi, și și-a plecat grumazul la chinuitori, și a murit cu osârdie.
Deci, Vriena după ce a învățat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând și tânguindu-se și temându-se pentru necunoașterea sfârșitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa.
Iar Tomaida și Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Și dacă au dus-o, întâi a stat de față înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul și credința ei; deci mucenița în loc de toate a zis cum că este creștină.
Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri și cu momeli ca să o întoarcă din credința ce avea către Hristos, și neputând, a poruncit să o întindă de patru părți, și o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii.
Deci de răni și de focul ce o ardea, și a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia și curgeau pe pământ.
După aceea a poruncit de au spânzurat-o și au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, și i-au dezrădăcinat dinții; apoi i-au tăiat sânii amândoi, și i-au pus foc peste tăieturi.
Pe urma i-au tăiat mâinile și picioarele, și în sfârșit i-au tăiat capul.
La porunca lui Lisimah, au luat credincioșii moaștele sfintei, și le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ținându-le slujitorii împreună cu dânsul; și le-au pus la loc toate mădularele punându-i și dinții pe pieptul ei; și așa adunându-se episcopii și clericii, împreună cu monahii și mulțime de creștini, cu cântări și cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o.
Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creștină, și al doilea că s-a arătat crud și sălbatic Selin, moșul lui, către muceniță, pierzând frumusețea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat și s-a mâhnit foarte de moartea muceniței, și a plâns cu amar.
Și peste puțin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, și a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieșindu-și din minte, se uita la cer și, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; și așa cel rău, rău și-a lepădat sufletul.
Posteritatea
Se zice că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toți anii, se arăta sfânta muceniță, stând de față și cântând împreună cu celelalte fecioare, și stă la locul ei până la a treia rugăciune.
Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.
Când episcopul cetății Nisibe a zidit o nouă biserică în cinstea sfintei mucenițe Fevronia, a dorit să mute în această biserică moaștele sfintei. Dar ori de câte ori slujitorii se apropiau de raclă ca, un cutremur însoțit de tunete puternice îi impiedica să să ia moaștele.
Înțelegând deci că dorința sfintei era ca să rămână moaștele ei în mănăstirea ei, episcopul le-a lăsat acolo și a luat doar un dinte al sfintei, pe care l-a pus în noua biserică și prin care s-au făcut multe minuni acolo de-a lungul timpului.
Imnografie
Troparul Sfintei Mari Mucenițe Fevronia
Glasul 4
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Fevronia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condacul Sfintei Mari Mucenițe Fevronia
Glasul 6
Ceea ce eşti folositoare…
Mirele meu Cel Preadulce, Hristoase, a strigat Muceniţa Fevronia, nu-mi este mie cu anevoie a merge pe urma Ta; căci dulceaţa dragostei Tale a întraripat sufletul meu cu nădejdea şi frumuseţea milostivirii Tale, a îndulcit inima mea, ca să beau paharul pătimirii după Tine; ca să mă numesc şi vrednică a dănţui în cămară împreună cu fecioarele cele înţelepte. Pentru aceasta, preacuvioasă răbdătoare de chinuri, cinstind nevoinţele ostenelilor tale, te rugăm pe tine, roagă-te să nu ni se închidă şi nouă uşile cămării.
Sfânta Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn.
Pe vremea păgânului împărat Dioclețian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, și i-a zis: „Domnul meu frate, eu o să mă duc din viața omenească și îți încredințez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ți fie fiu; deci să grăbești după sfârșitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”. Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfârșit, iar împăratul Dioclețian a chemat la el pe Lisimah, fiul lui Antim, și pe Selin, unchiul lui, și luându-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducându-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul Iui; dar de vreme ce am auzit că iubești credința creștinească, am lăsat acest gând, așteptând până ce mă voi încredința dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbește despre tine. Deci acum voiesc să te trimit în părțile Răsăritului, ca acolo să pierzi credința creștinească; iar când te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”.
Auzind aceasta Lisimah, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tânăr, având numai 20 de ani, dar Selin, unchiul lui, căzând la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale celei fără de moarte să-i dai voie lui Lisimah să mai stea câteva zile aici ca să-și săvârșească nunta, iar după nuntă mă voi duce și eu cu dânsul și vom face tot ceea ce poruncește stăpânirea ta”. Iar împăratul a zis către ei: „Duceți-vă mai întâi în calea în care v-am poruncit și pierdeți pe creștini, iar după ce veți rândui bine acolo toate, vă veți întoarce aici și atunci vă voi ajuta și eu să dănțuiți la nuntă”.
Auzind ei aceasta, n-au mai îndrăznit să vorbească a doua oară, ci s-au supus voinței lui. Deci luând poruncile lui și mulțime de ostași, s-au dus spre răsărit. Și Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care era din rânduiala comiților și îi era și rudenie, fiind fiul surorii maicii sale. Și a voit Lisimah să-i încredințeze acelui Prim purtarea de grijă peste oaste.
Deci mergând spre Răsărit și ajungând în părțile Mesopotamiei, în orașul ce se numea Palmira, au pierdut cu felurite pedepse pe creștinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alții i-au dat la fiare, iar pe alții i-au tăiat cu sabia și trupurile cele mucenicești le-au aruncat câinilor spre mâncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic și fără de omenie. Deci multă frică cuprinsese toate părțile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; iar lui Lisimah îi era foarte milă de creștini, deoarece maica lui fusese creștină și el învățase de la dânsa cunoștința lui Hristos. Deci a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, și a zis către dânsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu știi că tatăl meu era elin cu credința și în acea credință s-a sfârșit, însă maica mea a adormit în creștinătate. Ea, în viața ei, s-a sârguit foarte mult să fiu și eu creștin, dar eu, de frica împăratului și de teama tatălui meu, n-am putut face aceasta; însă am poruncă de la dânsa să nu ucid nici un creștin, ci să mă sârguiesc să fiu prieten lui Hristos. Iar acum văd pe creștini foarte munciți și uciși de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimește foarte mult. Deci voiesc să-i miluiesc în taină și pe cei ținuți în legături să-i eliberez să fugă și să se ascundă unde vor putea”.
Iar comitul s-a învoit cu dânsul și au întărit între dânșii sfatul acesta, ca să cruțe pe creștini. Astfel, unde auzeau de biserici și de mănăstiri creștinești, trimiteau în taină și îi înștiințau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Încă și unor ostași care erau de un gând cu ei comitul le-a poruncit să nu prindă pe creștini ca să-i aducă la muncire, ci și celor deja prinși să le dea drumul să fugă.
Și petrecând ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creștini, au voit să se ducă în cetatea Sivapol, care se afla în hotarele asirienilor și care era rânduită sub stăpânirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea 50 de pustnice. Între ele era o egumenă cu numele Vriena, uceniță a fericitei Platonida diaconița și egumena, a cărei rânduială și canon l-a păzit bine până la sfârșitul vieții sale. Iar rânduiala Platonidei era astfel: în ziua de vineri, nici una dintre surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mână, ci toate se adunau în biserică și de dimineața până seara o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăța din citirea cărților sfinte. Deci mai întâi diaconița Platonida singură ținea o carte în mâini și citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, până la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mâinile Vrienei să o citească până seara. După aceea și Vriena, luând egumenia, după sfârșitul povățuitoarei sale, urma întru toate virtuților ei.
La acea egumenă erau două fecioare crescute de dânsa și povățuite la viața monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte, Fevronia. Procla avea 25 de ani de la nașterea sa, iar Fevronia avea 20 de ani și era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atât de frumoasă, încât nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumusețea feței ei celei înflorite. Deci Vriena, văzând o frumusețe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dânsa cum s-o păzească pe ea întru întreaga înțelepciune și nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Și fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai o dată puțină hrană, și aceea spre seară, ea poruncea Fevroniei să postească până în ziua cealaltă, adică să țină o zi întreagă fără să mănânce, iar în ziua cealaltă spre seară să guste puțin, voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereții. Dar și Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn. Patul ei era o scândură goală, fără așternut, în lungime de trei coți, iar în lățime de o palmă și jumătate.
Deci pe acea scândură și uneori și pe pământul gol își pleca mult ostenitul său trup pentru puțină odihnă. Și de câte ori voia diavolul să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pământ în chipul Crucii și cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu să gonească de la dânsa pe ispititor; apoi lua o carte și citea cu dinadinsul dumnezeieștile Scripturi și se îndulcea duhovnicește dintr-însele, căci era foarte iubitoare de învățătură și isteață la minte, și Vriena se mira foarte mult de înțelegerea ei.
Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunau în biserică, egumena Vriena poruncea Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Iar de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică și femei de neam bun, ca să se îndulcească de învățăturile cele duhovnicești, Vriena poruncea Fevroniei să citească de după o perdea, ca să nu vadă chipul și podoabele femeilor mirenești, pe care nu le văzuse niciodată. Și se răspândea vestea despre fericita Fevronia în toată cetatea și era lăudată învățătura ei cea folositoare și podoaba feții ei. Asemenea era lăudat și obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, înțeleaptă și împodobită cu toate faptele bune, având smerita cugetare.
Și auzind de dânsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorință să vadă pe Fevronia și să vorbească cu dânsa. Acea femeie, Ieria, era cu credința elină, tânără de ani, văduvă, care numai șapte luni trăise cu bărbatul ei și, rămânând văduvă, petrecea în casa părinților săi care și ei se țineau de păgânătatea cea elinească. Deci a venit Ieria la mănăstire și a spus prin portăriță dorința sa egumenei Vriena și, când aceasta a ieșit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei și, apucând-o, o ruga zicând: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, să nu te scârbești de mine, păgâna, care până acum am fost batjocura idolilor, iar mai ales a diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învățătura și de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povățuiesc pe calea mântuirii și să aflu de la Hristos, Adevăratul Dumnezeu, cele ce s-au pregătit creștinilor. Izbăvește-mă de deșertăciunea veacului acestuia și de necurata slujire de idoli. Părinții mei voiesc să mă împărtășesc de a doua nuntă, iar eu doresc să-mi petrec viața după învățătura Fevroniei și după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că destulă îmi este vremea pe care am petrecut-o în neștiință și în necurăție”.
Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu știe că de la doi ani am luat în mâinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara și iată acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire fără să fi ieșit și fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici fețe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă și să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc. Însă văzând osârdia și dragostea ta către Dumnezeu și nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mirenești să le schimbi și să te îmbraci în cele călugărești”. Și îndată Ieria făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o și a dus-o la Fevronia. Iar Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele vreo călugăriță străină și i s-a închinat până la pământ și, cuprinzând-o cu brațele, a sărutat-o în Hristos.
După aceea Vriena le-a poruncit să stea amândouă și să se îndeletnicească în învățătura sfintelor cărți. Deci Fevronia, luând cărțile, citea surorii celei noi; și atât de mult s-a umilit Ieria de învățătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Și atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât și pământul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Și când s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinții săi; deci sărutând cu lacrimi pe Fevronia și pe egumenă, s-a dus la casa sa. Iar Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă ție, doamna și maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca și cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieștile Scripturi?”. Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu știi cu cine ai grăit?”. Fevronia a răspuns: „Cum aș fi putut cunoaște pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?”. Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieria”. Fevronia a zis: „Pentru ce nu mi-ați spus și mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca și cu o soră”. Ea a răspuns: „Așa a poruncit egumena, doamna noastră”.
Atunci Fevronia a tăcut și în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoțească pe dânsa la calea cea adevărată și să o numere în turma cea aleasă. Iar Ieria, mergând la casa sa, a spus părinților ei toate câte auzise și învățase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i să lase rătăcirea elinească și să cunoască și ei pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Iar ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înțelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit și Sfântul Botez cu toți ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor învățătura Fevroniei și rugăciunile ei cele sfinte.
Iar după câtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, ședea lângă dânsa și-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înștiințare în cetate, cum că Selin și Lisimah se apropie de cetate ca să muncească (să-i tortureze și să-i ucidă) pe cei care cred în Hristos. Atunci mulți dintre cei care erau în cetate, și preoți și clerici, lăsând toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau. Până și episcopul acelei cetăți, plecând din cetate de frica muncitorului (prigonitorului), s-a ascuns. Deci aflând despre aceasta, călugărițele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor și i-au zis: „Doamnă și maică, ce vom face? Iată, fiarele acelea, păgânii muncitori, se apropie de cetate și toți credincioșii creștini au fugit, temându-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiți și ce voiți să facem?”. Iar ele au răspuns: „Să ne poruncești, o, maică, ca și noi să ne ascundem puțin, ca să ne mântuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-ați văzut războiul și acum vă gândiți la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoințelor și iată, vă arătați biruite! Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceți aceasta; ci să stăm să ne nevoim și să murim pentru Hristos, Cel Care a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dânsul în veci”.
Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una dintre surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Știu eu că pentru Fevronia nu ne lasă pe noi stăpâna noastră să ieșim de aici și să ne ascundem; și voiește, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dânsa și eu singură îi voi spune pentru voi toate, cele ce se cuvin”.
Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscând sfatul Eteriei, a zis către dânsa: „Ce voiești, soro?”. Dânsa a răspuns: „Ne rugăm să ne poruncești să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu suntem mai bune decât episcopul, decât preoții și decât tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ție, o, maică, să-ți aduci aminte că între noi sunt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostașii păgâni, să-și piardă fecioria lor și astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă și de aceasta ne temem, ca nu cumva și noi, neputând suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor și să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voiești, poruncește-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este și, ieșind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă și spre Care mi-am aruncat sufletul meu. Deci nu voi ieși din locul acesta, ci aici voiesc să mor și să fiu îngropată!”.
Atunci Vriena, întorcându-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci și cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sunt nevinovată”. Apoi și către celelalte surori a zis: „Fiecare dintre voi să-și aleagă ceea ce voiește și ceea ce crede că-i este de folos!”. Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena și pe Fevronia și, bătându-și piepturile cu multă plângere și tânguire, au ieșit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vârstă și împreună uceniță cu Fevronia, cuprinzându-i grumajii ei, o săruta plângând și zicând: „Roagă-te pentru mine, sora și doamna mea!”. Dar Fevronia, ținând-o de mână, n-o lăsa să se ducă din mănăstire și-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla, și măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sunt bolnavă și că-mi aștept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci rămâi aici ca să slujești la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămâne aici precum poruncești”. Iar după ce s-a înserat, Procla și-a schimbat cuvântul și în taină a ieșit din mănăstire. Iar Tomaida, cea mai sus pomenită, care era a doua după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.
Iar egumena Vriena, văzând golirea și pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică și s-a aruncat la pământ, strigând și tânguindu-se cu amar. Iar Tomaida îi potolea tânguirea ei, zicându-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare și întristare să facă și izbândire, ca noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului și s-a rușinat? Sau cine a petrecut în frica Lui și a fost defăimat de El?”. Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, așa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde și o voi păzi? Și cu ce ochi voi putea să privesc, când o voi vedea răpită de barbari ca o robită?”. Tomaida a zis: „Cel Care a putut să ridice pe cei morți, Acela este puternic ca și pe Fevronia să o întărească, să o păzească și să o țină nevătămată de barbari. Deci mă rog ție, doamna și maica mea, încetează cu plângerea și cu tânguirea și să mergem la Fevronia, care zace de boală, să o întărim și să o mângâiem!”.
Și mergând ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tânguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce se tânguiește așa doamna mea Vriena?”. Tomaida i-a răspuns, zicând: „Pentru tine este această tânguire de maică, căci ești tânără și frumoasă și vor veni muncitorii și ne vor aduce necaz. Deci pe noi îndată ne vor ucide, ca pe niște bătrâne, iar pe tine, cea tânără și frumoasă la față, te vor ține spre înșelarea cea spurcată și ne este teamă ca nu cumva, ori prin înșelare ori prin silire, să-ți pierzi fecioria ta și astfel te vor lipsi de cămara Mirelui Ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugați-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputința și să-mi dea răbdare, ca și tuturor robilor Săi care L-au iubit cu adevărat!”.
Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinței. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înșelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preț și cu orice fel de înșelăciuni ale acestei lumi deșarte, vezi să nu te supui lor; căci îți vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de râs diavolului și să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decât fecioria și mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte și dăruiește nemurire celor care-L iubesc. Sârguiește-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ți-ai pus sufletul tău. Păzește-te, fiica mea, să nu te lepezi de zălogul Lui – de Sfântul Botez și de făgăduința călugărească –, pentru că Hristos Se va arăta înfricoșat în ziua aceea când va ședea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.
Acestea auzind Fevronia, se întărea cu duhul și se pregătea cu vitejie împotriva diavolului. Deci a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, întărind astfel pe roaba ta, că ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să știi cu adevărat, că de n-aș fi vrut dinainte să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aș fi fugit și eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoința cea mucenicească. Dar de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul și trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, dacă mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc și să mor pentru numele Lui”.
Iar Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija pe care am avut-o pentru tine. Adu-ți aminte că de la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele și până astăzi nimeni dintre mireni n-a văzut fața ta. Te-am păzit până acum ca pe lumina ochilor; iar acum, fiica mea, nu știu ce să fac și cum să te păzesc. Caută să nu-mi necăjești bătrânețile mele și să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ți aminte de purtătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie și cu slavă și au luat de la El cununa biruinței, nu numai bărbați, ci și femei și copii. Adu-ți aminte de Livia și de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăție și-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida fiind aruncată în foc, amândouă au intrat în cămara Mirelui Celui Ceresc. Adu-ți aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunai tu de ascultarea și de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături și voia s-o îngrozească cu săgețile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând pe maica sa care zicea către dânsa: «Fiica mea, Eutropia, nu fugi!», a stat cu bărbăție ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgețile până la moarte și, dându-și sufletul în mâinile Domnului său, a căzut cu trupul la pământ. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale până la sfârșitul ei. Iar acea fecioară era simplă și neînvățată, însă tu ai învățat dumnezeieștile Scripturi și ai fost și altora învățătoare. Deci socotește cu câtă bărbăție se cade ție să stai pentru Domnul tău”.
Vorbind ele acestea și altele multe ca acestea, a trecut noaptea. Iar când răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare și de gâlceavă; pentru că Selin și Lisimah intraseră cu ostașii în oraș și mulți creștini au fost prinși de ostași și au fost aruncați în temniță. Iar unul dintre elini i-a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare și el îndată a trimis ostași ca să prindă pe toate monahiile. Și ducându-se ostașii, au înconjurat mănăstirea și, spărgând ușile cu securile, au intrat înăuntru ca niște fiare sălbatice și, prinzând pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Iar Fevronia, văzând primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaților, strigând către dânșii: „Vă jur pe Dumnezeul Care este la ceruri, să mă ucideți pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea doamnei mele”.
Pe când Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim și, mâniindu-se pe ostași, i-a gonit din mănăstire și a zis către Vriena: „Unde sunt celelalte călugărițe care au fost în această mănăstire?”. Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Ați fi făcut bine dacă fugeați și voi, însă și acum sunteți libere să fugiți oriunde voiți, că mi-e milă de voi”. Zicând aceasta, a ieșit din mănăstire, luând și pe ostași cu el și s-a dus în divan la Lisimah, care, văzându-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?”. Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luând pe Lisimah de-o parte, i-a spus: „Toate călugărițele care au fost în mănăstire au fugit și n-am găsit decât două bătrâne și una tânără; însă am să-ți spun un lucru străin și minunat, pe care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriță tânără că avea atâta frumusețe a feței, cât niciunde n-am mai văzut între femei până într-atât! Dumnezeu știe că este adevărat ceea ce-ți spun. Am văzut-o pe aceea și m-am mirat de cuviința ei; și de n-ar fi fost săracă și scăpătată, cu adevărat aș fi zis că este vrednică să-ți fie ție femeie, stăpânul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sângele cel creștinesc, ci mai ales să-l cruț; apoi cum aș putea să fiu vrăjmaș mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum, ci te rog pe tine, domnul meu, să le scoți din mănăstire și să le păzești undeva, ca să nu cadă în mâinile cele muncitoare ale lui Selin, unchiul meu”.
Vorbind acestea între ei, unul dintre cei mai răi ostași care fuseseră în mănăstire auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul și i-a spus că în mănăstirea de călugărițe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuiește pe Lisimah s-o ia de soție. Iar Selin, umplându-se de mânie, a trimis îndată ostași să străjuiască pe căjugărițele care se aflau acolo, ca nu cumva să scape și să se ascundă. Încă a trimis și pe unele dintre cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tânără fecioară și să-i afle numele. Iar aceia, ducându-se și văzând-o, s-au întors la dânsul și i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie care să fie asemenea ei la frumusețea feței.
Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la priveliște toți, fie bărbați, fie femei, și de toate vârstele, că o fecioară tânără, anume Fevronia, are să iasă la nevoință. Și auzind cei care petreceau în cetate și poporul din satele dimprejur, bărbații și femeile, multă mulțime s-au adunat la priveliște, voind să vadă nevoința Fevroniei. Iar a doua zi, unii dintre ostașii cei mai cumpliți au fost trimiși la mănăstire din porunca muncitorului, ca să aducă pe Fevronia la judecată. Și ostașii, ducându-se, au prins-o cu mânie și, legând-o cu lanțuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Iar Vriena și Tomaida, cuprinzând pe Fevronia cu tânguire de lacrimi, strigau cu amar și rugau pe ostași să le dea voie să vorbească puțin cu ea. Iar ostașii le-au lăsat. Apoi, Vriena și Tomaida i-au rugat pe ostași să le ia și pe ele la aceeași nevoință, pentru că se temeau bătrânele acelea ca nu cumva Fevronia, fiind singură, să se teamă de munci. Iar ostașii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca și pe voi să vă ducem înaintea judecății, ci numai pe Fevronia singură!”.
Atunci Vriena și Tomaida au început a întări pe Fevronia și grăia Vriena către dânsa unele ca acestea: „Iată, fiica mea Fevronia, acum ieși la nevoința mucenicească; să știi că Mirele Ceresc va privi spre pătimirile tale și puterile îngerești țin acum cununa biruinței ce ți s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăție până la sfârșit. Deci caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ți cruța trupul când îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrând noi, după o vreme se va sălășlui în groapă și se va întoarce în țărână. Iată eu, tânguindu-mă în mănăstire, voi aștepta înștiințare despre tine, ori bună, ori rea. Deci mă rog ție, sârguiește-te, ca să aud bună înștiințare despre tine. O, cine îmi va aduce acea bună înștiințare că Fevronia s-a sfârșit mucenicește pentru Hristos și s-a socotit între mucenici?”.
Iar fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Așa și acum voi păzi necălcate poruncile și învățăturile tale; și vor vedea popoarele și se vor minuna și vor ferici bătrânețile Vrienei, zicând: «Aceasta este cu adevărat sădirea și creșterea Vrienei, egumena cea mare!». Pentru că eu voi arăta, cu ajutorul Stăpânului meu, în trupul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugați-vă pentru mine și lăsați-mă să mă duc la nevoința mea care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dânsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că și eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mirenești și, stând la priveliște în popor, voi privi la nevoința ta!”. Și silind ostașii pe Fevronia să meargă și voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte starețe: „Maicile mele, mă rog vouă, dați-mi binecuvântare de cale și rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine!”.
Atunci Vriena, ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel Care Te-ai arătat în chipul lui Pavel roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, arată-Te și acum smeritei Tale roabe Fevronia în ceasul nevoinței ei și întărește-o de sus în chip nevăzut, ca și într-însa să se preamărească numele Tău cel sfânt!”. Astfel rugându-se Vriena și cuprinzând pe Fevronia și sărutând-o, a slobozit-o cu multe lacrimi. Iar ostașii luând-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin. Deci Vriena, petrecând puțin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plângând și tânguindu-se și, aruncându-se la pământ în biserică, striga și se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.
Iar Tomaida, lăsând pe Vriena plângând în biserică, s-a îmbrăcat în haine mirenești de femeie și a alergat la priveliște în urma Fevroniei. Încă și femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire și ascultau învățăturile Fevroniei cele din cărți alergau la priveliște, bătându-și piepturile, vărsând lacrimi și suferind cu inimile lor, pentru că se lipseau de o învățătoare ca aceea. Auzind aceasta și jupâneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în priveliște, sculându-se, a strigat cu glas mare de tânguire, încât s-au înspăimântat părinții ei și toți care erau în casă; și au întrebat-o care este pricina acelei tânguiri, iar ea le-a răspuns, zicând: „Sora mea, Fevronia, este dusă la priveliște! Învățătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!”. Iar părinții ei căutau s-o potolească din plâns, însă ea și mai mult striga către ei, zicând: „Lăsați-mă să plâng cu amar pe Fevronia, sora și învățătoarea mea!”.
Acestea zicându-le ea, s-au pornit și părinții ei spre tânguire, plângând toți pentru Fevronia. Iar Ieria i-a rugat pe părinții ei s-o lase să se ducă la priveliște; iar ei n-au oprit-o să se ducă. Deci luându-și multe slugi și slujnice, a alergat plângând la locul de priveliște unde erau o mulțime de femei care plângeau. Pe drum a ajuns și pe călugărița Tomaida îmbrăcată mirenește și, cunoscând-o, a mers plângând împreună cu ea la locul de priveliște, unde se adunase mulțime de popor. Apoi, venind și judecătorul, a stat la locul său.
Astfel toată priveliștea rânduindu-se, muncitorul Selin cu Lisimah au poruncit să aducă pe Sfânta Fevronia. Deci mireasa lui Hristos a stat înaintea lor, având mâinile legate la spate și atârnându-i lanțuri grele de grumaji; și văzând-o poporul, a plâns și a lăcrimat. Iar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere și a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie și ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicându-i: „Spune-ne de ce rânduială ești, roabă sau liberă?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă ești?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?”. Fevronia a răspuns: „Mă numesc creștină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voim ca să-l știm”. Răspuns-a Fevronia: „Ți-am spus că sunt creștină, iar de voiești să-ți zic numele cel din naștere, maica mea m-a numit Fevronia”.
Atunci muncitorul Selim a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Și a început singur a grăi către dânsa: „Știu zeii, o, Fevronia, că nu aș fi voit să te învrednicesc pe tine vorbei mele, dar deoarece blândețea ta și frumusețea cea aleasă a feței tale mi-au biruit mânia și iuțimea pe care o aveam asupra ta, te întreb nu ca pe o osândită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă, fiică, martori îmi sunt zeii că îți spun adevărul: acesta pe care îl vezi că șade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu și Antim, tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogății și fiică a lui Prosfor senatorul, însă de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica și cu tine vom întări cuvântul pentru însoțire; și vei fi soția lui Lisimah, șezând de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el și vezi că este frumos ca și tine. Deci ascultă sfatul meu ca al unui tată al tău și te voi face slăvită și bogată pe pământ, încât nu vei mai cunoaște sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii, și toate ale mele ți le voi da ție. Te voi face stăpână peste toate averile mele, pentru că toate le voi da zestre stăpânului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată și toate femeile, văzându-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări și ferici; apoi se va bucura și biruitorul nostru împărat și multe vă va dărui vouă, că a și făgăduit că are să pună pe Lisimah eparh al Romei. Iată, ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, tatălui tău, cele ce sunt plăcute zeilor noștri, ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii știu că în mâinile mele nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege și ne spune ceea ce voiești”.
La acestea, Sfânta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la Ceruri cămară nefăcută de mână, în care se săvârșește nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată Împărăția Cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci nu voiesc să mă însoțesc cu un om muritor și stricăcios și nici nu voiesc să aud cele ce îmi făgăduiești. Deci nu te osteni, judecătorule, pentru că nici momindu-mă nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoșa!”.
Acestea auzindu-le judecătorul, s-a supărat foarte tare și a poruncit ostașilor ca să rupă hainele de pe dânsa și, încingând-o cu o ruptură mică și proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzându-se într-o rușine ca aceea, să se rușineze și să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei și ce fel de necinste i-a venit acum. Iar ostașii făcând îndată după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea ochilor tuturor. Atunci Selin a zis către dânsa: „Ce zici acum, Fevronia? Oare vezi din câte bunătăți în câte răutăți ai căzut?”. Sfânta a răspuns: „Ascultă, judecătorule, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar și legătura asta, și în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc rușinea asta; pentru că Unul este Ziditorul bărbatului și al femeii – Dumnezeu, pentru Care nu numai că sufăr cu bucurie această goliciune, ci și cu sabia doresc să fiu tăiată și să fiu arsă în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Dânsul, Care pentru mine a pătimit de voie chinuri fără de număr!”.
Atunci Selin a zis către dânsa: „O, nerușinato și vrednică de toată necinstea, știu că te mândrești întru frumusețile tale și de aceea nu-ți socotești ție spre rușine necinstea, ci o socotești ca laudă, ca să stai astfel goală în priveliște”. Răspuns-a Sfânta Fevronia: „Știe Hristosul meu că până în ziua de azi n-am văzut față de bărbat și nici fața mea nu a văzut-o cineva dintre mireni; iar acum, căzând în mâinile tale, să fiu oare fără de rușine? Tu singur ești fără de rușine, că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecătorule, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, iese la luptă îmbrăcat cu haine? Oare nu se luptă gol, până ce biruiește pe cel împotrivă luptător? Așa și eu, ieșind la luptă cu potrivnicul, și bătăi și foc așteptând trupul meu, cum voi putea să sufăr unele ca acestea îmbrăcată cu haine? Oare nu trupul cel gol primește rănile? Deci goală vin spre nevoință, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgând în seamă muncile!”.
Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură dorește munci de foc și răni, și spune că nu se teme, să o întindeți pe dânsa în patru părți și, aprinzând foc dedesubt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătând-o cumplit; iar sângele curgea din trupul ei. Și ca să nu se stingă focul de sub dânsa, muncitorii turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie și să o ardă mai cumplit. Deci mucenița fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluiește, îndurate judecător, miluiește pe acea tânără fecioară!”. Dar el, neascultând rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Și abia îmblânzindu-se din mânie, a poruncit să înceteze a o mai munci și, crezând că este moartă, a aruncat-o afară din foc.
Iar Tomaida, văzând-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfânta Fevronia, a slăbit cu duhul și cu trupul și a căzut la pământ lângă picioarele Ieriei. Și ridicându-și Ieria glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie, învățătoarea mea, că de acum nu voi mai auzi învățătura ta! Nu numai de tine m-am lipsit, dar și de Tomaida, că iată și aceasta moare pentru tine!”. Astfel strigând Ieria, Fevronia, care zăcea la pământ, a auzit glasul ei și a rugat pe cei care stăteau aproape să toarne apă pe fața Tomaidei. Deci, făcându-se așa, Tomaida și-a venit în fire și, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Iar judecătorul, văzând pe Fevronia vie, a zis către dânsa: „Ce zici, Fevronia? Cum ți s-a părut că este cea dintâi nevoință a pătimirii tale?”. Sfânta Muceniță a răspuns: „La cea dintâi nevoință m-ai văzut că sunt nebiruită; deci nu mă îngrijesc de muncile cele rânduite de tine!”. Atunci Seim a zis către slujitori: „Spânzurați-o pe lemnul cel de muncă și strujiți-i coastele ei cu piepteni de fier și cu foc să-i ardeți rănile ei până ce oasele ei vor arde!”. Deci muncitorii îndeplinind îndată porunca, Sfânta Muceniță Fevronia și-a ridicat ochii la ceruri și a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu și nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”.
Acestea zicându-le, a tăcut. Apoi, fiind foarte strujită și arsă în foc, mulți dintre cei care se adunaseră la priveliște, neputând să privească o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alții strigau către judecător să cruțe pe acea tânără fecioară, care cu nimic nu era vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfânta încă fiind spânzurată la muncire, ighemonul a început iarăși s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă și s-o lege de-o roată ce era întărită în pământ. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voiește să-mi răspundă, să i se taie limba și să se arunce în foc”. Iar mucenița, auzind aceasta, îndată și-a întins limba din gură și a făcut semn muncitorului să i-o taie. Iar când muncitorul slujitor a întins mâna să-i taie limba, poporul a strigat, jurând cu zeii pe judecător și rugându-l să nu facă aceasta. Și muncitorul s-a înduplecat și n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei a hotărât să-i scoată dinții. Atunci îndată unul dintre muncitorii slujitori, luând un fier, a început să-i scoată dinții unul câte unul și să-i arunce la pământ; iar după ce i-a scos 17 dinți, judecătorul a poruncit să înceteze.
Și curgea mult sânge din gura ei și de durere cumplită ce avea, sfânta slăbise cu trupul. Și au chemat un doctor, care a adus puțină doctorie și i-a potolit curgerea sângelui. După aceea, Selin a început iarăși a o întreba, zicând: „Fevronia, măcar acum supune-te judecății și mărturisește pe zei”. Sfânta a răspuns: „Anatema ție, blestematule, tu cel care ai îmbătrânit întru fărădelegi, slujind diavolului! Oare voiești să-mi împiedici calea mea și nu mă lași să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Sârguiește-te mai degrabă să mă scoți din trupul acesta de pământ, deoarece iubitul meu Hristos mă așteaptă!”. Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie și cu foc, pentru că te văd pe tine că încă fără de rușine te mândrești întru tinerețile tale, dar nici un folos nu-ți va fi ție din aceasta; pentru că mândria ta îți va aduce mai multe răutăți și mai rele munci”. Iar Sfânta Muceniță, de durerea cea mare, nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea și mai mult spre mânie pe muncitor.
Atunci Selin a poruncit să-i taie sânii ei cei feciorești. Iar poporul, auzind aceasta, striga rugând pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mâniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăbovești, spurcatule și vrăjmaș al zeilor noștri? Pentru ce nu faci degrab ceea ce ți se poruncește?”. Atunci acela, luând un brici, a început a tăia sânul cel drept al muceniței; iar ea, ridicându-și ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie și primește în mâinile Tale sufletul meu!”. Aceasta spunând, a tăcut și nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amândoi sânii și aruncați fiind pe pământ, judecătorul a poruncit să aducă foc și să ardă rănile acelea din care se tăiaseră sânii. El a mai poruncit să-i ardă și pântecele mult timp; și i s-au ars cele dinăuntru ale ei. Și mulți din popor numaisuferind să caute spre o muncire ca aceea, au plecat de la priveliște și cu glas mare blestemau pe Dioclețian și pe zeii lui.
Atunci Tomaida și Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Iar Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie și cu lacrimi a strigat către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fevronia!”. Apoi s-a aruncat la pământ, plângând și strigând: „Unde ești acum, Fevronia? Unde ești, fiica mea cea dulce? Unde ești, roaba lui Hristos? Unde ești, frumusețea rânduielii călugărești?”. Apoi, sculându-se și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta Fevronia și grăbește a-i ajuta ei! Fă așa ca să o vadă ochii mei sfârșită prin mucenicie și rânduită în ceata sfinților mucenici!”.
Iar la priveliște, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniță de la roata la care era legată; și îndată sfânta a căzut la pământ, nemaiputând să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce această tânără fecioară pătimește munci atât de cumplite? Pentru ce nu încetează a o munci pe ea?”. Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora dintre cei care privesc la dânsa. Încă socotesc că și mie îmi va fi spre mântuire. Eu am auzit de la maica mea multe ca acestea, cum cu pilda mucenicilor s-au mântuit ceilalți. Deci să-și săvârșească și aceasta pătimirea sa spre mântuirea multora”.
Iar Ieria, văzând pe muceniță căzută la pământ, a strigat cu glas mare către judecător, zicând: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintâi care s-au făcut de tine acestei fecioare nevinovate? Au nu-ți aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt din sâni asemenea cu aceștia pe care i-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sâni femeiești, ca atâta cumplire și muncire să săvârșești asupra părții femeiești? Mă minunez cu adevărat cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv și fără de omenie! Dar să știi cu adevărat că în ce chip n-ai cruțat pe această fecioară, așa nu te va cruța nici pe tine Împăratul Ceresc!”.
Aceste cuvinte zicând Ieria, Selin s-a umplut de mânie și a poruncit ostașilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrând s-o muncească îndată înaintea tuturor. Iar Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte și mergea singură cu bucurie la el și striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primește-mă cu dânsa și pe mine, smerita roaba ta!”. Dar mai înainte până a nu ajunge ea și până a nu sta înaintea ighemonului, l-au sfătuit judecătorii, prietenii lui, să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun și mare, ca nu cumva văzând-o toată mulțimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dânsa și să piară toată cetatea. Iar Selin, ascultând sfatul prietenilor săi, n-a mai poruncit să aducă pe Ieria la întrebare; ci mâniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicând: „Ascultă, Ierie, vii sunt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăți, cu cuvintele tale îndrăznețe și fără de rușine”.
Aceasta zicând-o, a poruncit să se taie amândouă mâinile Sfintei Fevronia. Și îndată punând purtătorul de arme un lemn sub mâna ei dreaptă, a lovit cu securea și a tăiat-o; asemenea a tăiat-o și pe cea stângă. Și a poruncit muncitorul să-i taie și piciorul cel drept, și fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea și a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie picioarele. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit. Și era în popor strigare mare, căci toți se scârbeau pentru o muncire ca aceea. Iar purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Și se cutremura Fevronia din tot trupul de cumplita durere, însă deși acum era aproape de sfârșit, întindea și piciorul celălalt, pe cât putea, punându-l pe lemn ca să fie tăiat. Aceasta văzând-o judecătorul, a zis: „Oare vedeți puterea acestei femei fără de rușine?”. Și a zis către purtătorul de arme, cu multă mânie, să-i taie și piciorul celălalt; și i l-a tăiat.
Și sculându-se Lisimah de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prânzului”. Iar necuratul Selin a răspuns: „Vii sunt zeii că nu o voi lăsa pe dânsa suflând, ci voi sta aici până ce va muri!”. Și petrecând multe ceasuri sufletul în trupul sfintei mucenițe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea spurcată femeie?”. Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”. Atunci Selin a poruncit să-i taie sfântul ei cap. Deci un ostaș, luând sabia în mână, cu cealaltă mână a apucat perii capului și astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat și sfântul ei cap. Și îndată sculându-se judecătorii, s-au dus să prânzească; iar Lisimah s-a întors de la priveliște plângând.
După uciderea Sfintei Mucenițe Fevronia, credincioșii care erau printre popor au vrut să ia sfintele ei moaște; dar Lisimah a pus ostași să păzească trupul ei, ca nici unul dintre mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. Și el însuși, fiind în multă supărare și mâhnire, nu a gustat mâncare sau băutură, ci închizându-se în odaie, se tânguia pentru uciderea Fevroniei. Iar Selin, unchiul lui Lisimah, înștiințându-se de tânguirea lui Lisimah, s-a mâhnit și n-a gustat bucate; ci sculându-se, umbla tulburat prin palat încoace și încolo. Și privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică și spaimă și a rămas mut. Deci răcnind foarte tare și mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de marmură ce era acolo și, sfărâmându-și capul, a căzut la pământ mort. Din aceasta s-a făcut gâlceavă și strigare între slugi și ostași. Și auzind de aceasta Lisimah, a ieșit degrabă din cămara sa și, alergând la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare și de spaimă. Și poruncind să înceteze strigarea și gâlceava aceea, a întrebat: „Cum s-a întâmplat aceasta?”. Iar cei care stăteau de față i-au spus ceea ce se întâmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Bine este cuvântat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răzbunat sângele cel nevinovat!”.
Aceasta zicând, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate și să-l îngroape după obiceiul păgânesc. Și chemându-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Te jur pe tine cu Dumnezeul creștinesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ți-o voi da! Sârguiește-te îndată și pregătește o raclă de lemne neputrezitoare pentru trupul Fevroniei și trimite propovăduitori pretutindeni, ca toți creștinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniței Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu știi, iubite Prim, dorința inimii mele. Deci ia ostași și, adunând trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă păzește să nu ia cineva ceva din mădularele cele tăiate ale ei. Încă și pământul acela pe care s-a vărsat sângele ei să-l sapi și să-l aduni, ca să nu-l lingă câinii, și să-l duci la mănăstire”. Și îndată comitul, după porunca lui Lisimah, chemând o ceată de ostași, a dat în mâinile lor să ducă sfântul ei trup, iar el singur, adunând mădularele cele tăiate, capul, mâinile, picioarele, sânii și dinții și învelindu-le în mantia sa, le-a dus la mănăstire, urmându-i o mulțime de popor.
Și mergând Ia mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decât numai pe Tomaida și pe Ieria. Atunci cinstita stareță, egumena Vriena, văzând trupul Fevroniei și mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale și a căzut la pământ ca moartă. Iar comitul, punând străji de ostași lângă mănăstire, s-a întors la Lisimah. Apoi Vriena abia și-a venit în fire după multe ceasuri și, sculându-se, cuprindea trupul muceniței sfinte, strigând: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum ai fost luată de la ochii maicii tale Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieștile Scripturi? Ce mâini vor deschide cărțile tale?”. Astfel plângând Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire și, căzând, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea și Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare care au călcat capul șarpelui! Voi săruta rănile trupului celui sfânt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela care, prin frumusețea nevoinței sale, a încununat neamul nostru femeiesc!”. Și toate surorile plângeau cu tânguire mare deasupra sfintelor moaște.
Și spălându-le pe ele, le-au pus pe scândura pe care sfânta avea obiceiul a se odihni și au lipit toate mădularele tăiate la locul lor; și au dus-o în biserică cu cântare de psalmi. Iar când ziua se pleca spre seară, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toți care vor voi să vadă pe Sfânta Muceniță să intre și să preamărească pe Dumnezeu, Cel Care i-a dat atâta răbdare bărbătească în pătimiri.
Și intrând înăuntru o mulțime de popor, a venit și Lisimah împreună cu comitul, pentru că Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate obiceiurile părintești și de slujirea de idoli, și las toate bogățiile mele și voi merge să mă unesc cu Hristos!”. Comitul a răspuns: „Și eu voi face ca și tine! Să piară Dioclețian și toată împărăția lui! De acum nu-i voi mai sluji lui, ci toate lăsându-le, voi sluji lui Hristos!”. Astfel învoindu-se amândoi, au lăsat divanul și au venit în mănăstire la moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia. Acolo a venit și episcopul acelei cetăți, cu preoți, cu clerici și cu mulțime de călugări, săvârșind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu bucurie duhovnicească.
Și făcându-se ziuă, a fost adus un sicriu ales, făcut înadins pentru moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia, și le-au pus pe acelea într-însul cu bună rânduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinții i-au pus pe piept. Apoi, ungând moaștele cu miruri și aromate, le-au îngropat în biserică, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. Și la mormântul ei se dădeau tămăduiri bolnavilor; astfel că mulți dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru și s-au botezat. Asemenea și Lisimah și comitul Prim au primit Sfântul Botez și, lăsându-și dregătoriile lor, nu s-au mai întors la împăratul cel păgân, ci lepădându-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel și au luat viața călugărească. Și petrecând cu dumnezeiască plăcere în nevoințe pustnicești, prin sfârșit cinstit au trecut la Hristos. Asemenea și fericita Ieria, dând toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ție, maica mea, primește-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, și-ți voi sluji ție cu toată supunerea, precum îți slujise ea!”. Aceasta zicând, a luat de pe dânsa toate podoabele femeiești de mult preț și le-a dat spre înfrumusețarea bisericii, iar ea, lepădându-se de lume, s-a făcut călugăriță.
Și se prăznuia pomenirea Sfintei Mucenițe Fevronia în acea mănăstire în toți anii în ziua de 25 a lunii iunie, zi în care sfânta a pătimit pentru Hristos. Și se făcea minune în ziua praznicului ei, căci la cântarea cea de toată noaptea se arăta sfânta muceniță stând în mijlocul surorilor care cântau, împlinindu-și locul său cel de mai înainte. Și când au văzut-o pe dânsa la arătarea cea dintâi, toate surorile s-au înfricoșat, iar Vriena a strigat cu glas mare, zicând: „Iată, fiica mea Fevronia a venit la noi!” și s-a pornit spre dânsa, vrând cu dragoste să o cuprindă cu mâinile sale ca o maică, dar îndată Sfânta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de cea care se arăta sau să-i zică vreun cuvânt, decât numai priveau la dânsa cu spaimă și cu mirare, și din arătarea ei simțeau bucurie și veselie întru sine, și umilindu-se în inimile lor, lăcrimau. Și astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăși se făcea nevăzută.
Iar episcopul, având evlavie spre Sfânta Muceniță, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care zidind-o vreme de șase ani, a sfârșit-o și, aducând episcopii de primprejur la sfințirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaște. Deci, după cântarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde rugându-se au descoperit mormântul sfintei și, deschizând racla, au văzut cinstitele ei moaște strălucind ca o rază de soare. Și toate călugărițele plângeau și se tânguiau că se lua de la dânsele o vistierie de mare preț ca aceea. Iar când mâinile celor sfințiți s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut un tunet în văzduh atât de înfricoșat, încât tot poporul a căzut de frică cu fețele la pământ. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăși a se atinge de raclă, pământul s-a cutremurat foarte tare, încât s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toți că sfânta muceniță nu voiește să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mâhnit foarte mult și nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.
Și a grăit episcopul către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu știi câtă sârguință am pus ca întru slava și cinstea Cuvioasei Mucenițe Fevronia să ridic această biserică, la a cărei zidire se împlinesc acum șase ani; însă de vreme ce Sfânta Muceniță nu voiește să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ție să iei măcar unul dintre mădularele ei cele tăiate și cu mâinile tale să ni-l dai nouă, ca să nu fie osteneala mea fără de rod și fără sporire”. Atunci Vriena, întinzându-și mâna, s-a atins de o mână a sfintei, vrând s-o ia și s-o dea episcopului pe aceea, dar mâna Vrienei s-a oprit și a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plângând, a început a grăi către sfânta: „Mă rog ție, fiica mea, Sfântă Muceniță Fevronia, nu te mânia asupra mea, maica ta, ci adu-ți aminte de ostenelile mele cele pentru tine și nu-mi defăima bătrânețile mele”. Acestea zicându-le, s-a slăbit mâna ei. După aceasta Vriena, iarăși plângând, a grăit către sfânta: „Stăpâna noastră, dă-ne nouă binecuvântare și nu ne mâhni!”.
Aceasta zicând-o, iarăși și-a întins mâna ei și a luat unul dintre dinții ei, care se aflau pe piept, și l-a dat episcopului; și îndată a închis racla. Iar episcopul, luând cu bucurie dintele acela de la moaștele sfintei, l-a pus într-un vas mic de aur și s-a întors cu episcopii și cu tot poporul, ducând acel dar cu cântări de psalmi, cu lumânări, cu veselie și cu prăznuire a tot poporul. Și ducându-l în biserică, a sfințit-o pe ea, și s-au făcut acolo într-acea zi multe tămăduiri cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Fevronia. Căci câți au fost orbi au văzut, câți erau șchiopi s-au îndreptat și câți erau îndrăciți au scăpat de îndrăcire. Și de orice neputință era cuprins cineva, numai cât se atingea cu gura și săruta acea mică parte luată din moaștele sfintei, îndată câștiga tămăduire și se ducea sănătos la casa sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.
Iar după sfințirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani și s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci, punând egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul.
Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieți –, după mutarea maicii Vriena am scris viața și pătimirea Sfintei Mucenițe Fevronia, pe care am văzut-o cu ochii mei. Iar pe cele despre Lisimah, pe acelea le-am auzit din însăși gura lui. Și pe acestea le-am scris spre folosul celor care vor citi și vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian de la Durostorum
Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian au trăit în secolele III – IV.
Erau ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum, în provincia romană Moesia Inferior.
Mărturisindu-L pe Hristos în vremea persecuției din timpul împăratului Maximian Galeriu, au luat cununa muceniciei.
Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 8 iunie.
Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăratul Maximian decide eliminarea din armată a ostașilor creștini, considerând răspândirea creștinismului drept vinovată de decăderea Imperiului Roman și că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului.
Sfinții Nicandru și Marcian s-au declarat creștini, alături de cu alți patru sfinți ostași, anume Pasicrat, Valentin, Isihie și Iuliu, cel din urmă fiind veteran al armatei romane.
Ca urmare, au fost aruncați în închisoare.
Au fost nou îndemnați și apoi amenințați cu chinurile, ca să se lepede de Hristos, dar ei au refuzat.
Au fost apoi supuși la chinuri, ca să se lepede de credința lor: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele; apoi li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele.
Dar ei au rămas statornici în credința în Domnul Iisus Hristos.
Atunci împăratul, în ziua de 8 iunie 298, a poruncit să li se taie capetele, cei doi primind astfel cununa muceniciei.
Troparul – Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru si Marcian, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)
Sfântul Dorotei (cca. 255 – 362) a fost episcop al Tirului, în Fenicia (azi în Liban), în secolul al IV-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 5 iunie.
Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului – miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Dorotei este menționat de Eusebiu de Cezareea ca fiind un preot învățat din Antiohia, și eunuc din naștere.
În timpul persecuției lui Dioclețian (în jurul anului 304) este constrâns să plece în exil la Odyssopolis (azi Varna, în Bulgaria) pe malurile Mării Negre, de unde se poate întoarce abia la sfârșitul persecuției lui Licinius, în anul 320.
Apoi păstorește în pace Biserica din Tir mulți ani, și participă și la Sinodul I Ecumenic din anul 325.
Când împăratul Iulian Apostatul începe a-i persecuta pe creștini (361), bătrânul episcop este constrâns din nou să plece în exil la Odyssopolis, unde este totuși arestat de trimișii împăratului și torturat fără să se țină cont de vârsta lui înaintată (avea peste 100 de ani).
Moare mucenicește în urma acestor chinuri în 362 și este socotit în ceata mucenicilor.
Lui Dorotei îi este atribuită scrierea Viețile proorocilor și ale apostolilor (uneori numite Actele celor 70 de Apostoli).
Aceste vieți au fost în timp integrate în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol.
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Dorotei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Cu învăţături ortodoxe, sfinţite mucenice, propovăduind, dar dumnezeiesc sfânt pe tine însuţi te-ai adus Făcătorului, întâi în pustnicie cu cuviinţă vieţuind, a doua cu mucenicia tare pătimind; şi după lege ai luat răsplătirea biruinţei de la Hristos Dumnezeu.
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului
Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară.
Sfântul Dorotei a fost episcop al cetății Tirului, pe vremea împărăției lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, iar pentru prigoana cea cumplită care era atunci împotriva creștinilor, el și-a lăsat scaunul și s-a ascuns prin locuri neștiute. După aceea, împărățind marele Constantin și Biserica lui Hristos luând alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăși în Tir la scaunul său și păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulți de la rătăcirea închinării de idoli la Dumnezeu. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăția, la început nu dușmănea pe față Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau țările, să muncească și să ucidă pe creștini.
Iar Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare care se făcea credincioșilor, și-a lăsat iarăși scaunul Bisericii Tirului, fugind de mâinile muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii ce vin la arătare de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă… Deci, ieșind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l Dumnezeu la cununa mucenicească. Și a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi și răbdând felurite pătimiri, și-a dat în munci fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la nașterea sa o sută și șapte ani. Și a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară. El a scris viețile prorocești și apostolești și alte cuvinte folositoare și tâlcuiri, iar acum, fiind el însuși scris în cartea vieții, se sălășluiește cu acei sfinți, ale căror vieți le-a scris.
Sfântul Talaleu din Fenicia (†284) a fost un doctor fără de arginți și mucenic creștin din timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din secolul al III-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 mai.
Sfântul Mucenic Talaleu a trăit în secolul al III-lea și era originar din localitatea Libanon Dasos (Fenicia – Libanul de astăzi), părinții săi Varuhie și Romilia fiind creștini, tatăl său a fost chiar episcopul acelei localități.
Învățase medicina și ajunsese un doctor priceput, încât era căutat de mulți oameni pentru vindecare, mai ales că Dumnezeu îl învrednicise cu darul facerii de minuni.
Vindeca bolile prin rugăciune fără să aștepte răsplată în schimb, cerând un singur lucru în schimb, și anume să creadă în Mântuitorul Iisus Hristos cu toată tăria inimii lor.
După ceva timp, Talaleu a ajuns în orașul Edesa din Siria la începutul domniei împăratului Numerian (283-284), când acest oraș era condus de dregătorul Tiberian, un păgân aspru care dorea să înlăture numele Mântuitorului Iisus Hristos din sufletele credincioșilor.
Sfântul Talaleu a fost prins și bătut. Dobândind libertatea, s-a dus în Cilicia. Aici a fost prins din nou și supus chinurilor din porunca conducătorului Teodor, însă Sfântul Talaleu nu a renunțat la credința creștină, răbdând chinurile cu mult curaj.
Fiind întrebat cu puterea cui săvârșește acele vindecări, Talaleu a răspuns că numai cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos și a semnului sfintei cruci a vindecat pe cei bolnavi și acest lucru îl pot dovedi chiar cei vindecați.
În urma acestei mărturisiri, sfântul a fost supus mai multor suplicii și urcat într-o barcă fără vâsle și lăsat în largul Mării Egee, în voia valurilor.
Întorcându-se sănătos la țărm, îmbrăcat în haină albă, Teodor a poruncit soldaților să îl prindă din nou și să-l arunce la lei.
Însă nici de data aceasta masurile de pedeapsă ale lui Teodor nu au avut succes deoarece Dumnezeu nu l-a părăsit pe Sfântul Talaleu, care a îmblânzit leii.
Simțindu-se rușinat în fața mulțimii de faptul că pedepsele sale nu reușeau să îl schimbe pe Sfântul Talaleu, conducătorul Teodor a poruncit în cele din urmă ca sfântul mucenic să fie trecut prin sabie, primind în felul acesta moarte mucenicească.
Moaștele sfântului mucenic Talaleu se găsesc în Biserica Sfântului Agatonic din Constantinopol și prin ele se săvârșesc multe minuni, care de-a lungul veacurilor au întărit aura de doctor fără de arginți a sfântului Talaleu, care este pomenit la rugăciunile pentru cei bolnavi, la Sfântul Maslu și la binecuvântarea apei sau sfeștania.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Talaleu,
Glas 4:
Mucenicul Tău, Doamne, Talaleu, întru nevoinţa sa, cununa nesctricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Mucenic Talaleu
Glasul 3
Fecioara astăzi…
Împreună cu mucenicii arătându-te pătimitor te-ai făcut ostaş întrarmat ales împăratului slavei, prin osteneli şi prin chinuri, călcând trufia închinătorilor la idoli. Pentru aceea lăudăm cinstită pomenirea ta, înţelepte Talaleu.
cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Talaleu si pe doxologia.ro
Viața Sfântului Mucenic Talaleu
Sf. Mc. Talaleu din Fenicia (†284) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mucenic Talaleu s-a învrednicit de apostoleștile daruri și propovăduia cu îndrăzneală numele lui Hristos, și doar cu el, fără de doctori și fără de plasturi, tămăduia toate bolile, sârguindu-se cu toată silința să aducă la buna credință pe toți slujitorii de idoli și să-i facă creștini.
Talaleu, acest mare mucenic al lui Hristos, era din părțile Feniciei, dintr-un sat ce se numește Libanon Dasos. El era de neam strălucit, fiind fiul lui Veruchi, arhiereul creștinilor. Deci, crescând în învățătura și sfătuirea Domnului, a învățat sfintele și dumnezeieștile Scripturi; iar după ce a ajuns în vârstă, a dorit să învețe meșteșugul doctoricesc – ca fiind mai de nevoie și mai de folos oamenilor, decât toate celelalte meșteșuguri și aflând un doctor iscusit și cinstitor de Dumnezeu, în scurt timp l-a învățat desăvârșit, fiindcă era isteț din fire. Și era tânărul acesta foarte cucernic și cinstitor de Dumnezeu. El își împodobea sufletul său cu toate faptele bune și cu tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. De aceea, primea și odihnea în casa sa cu toată dragostea pe orice om străin sau de-al locului care venea la dânsul. Și casa lui era loc de printre al tuturor, și al săracilor și al bogaților, fiindcă iubea foarte mult primirea de străini și se bucura să vadă pe mulți care erau tămăduiți de el.
Dar avea mai multă milă și milostivire către săraci; pentru dânșii avea mai mare grijă și neputințele și durerile lor le socotea că sunt și ale sale. De multe ori, ca să-i ușureze de osteneală, îi ridica pe umerii săi și îi ducea în casa lui, stând înaintea lor ca un rob, alegând mai degrabă să slujească lor, decât să facă alt bine, și se nevoia în tot felul să-i caute și să-i vindece de bolile lor.
Și atâta milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau trebuință de ajutorul lui, încât nu aștepta să vină la dânsul; ci se ducea el la ei și le ajuta la orice trebuință aveau, dându-le sănătate în dar, fără de argint și fără de daruri. Pentru că pe lângă iubire de oameni și milostivire, avea și neagoniseală, și nu voia să câștige argint sau orice alt lucru al lumii acesteia. Încă avea și atâta smerenie, încât el singur spăla rănile bolnavilor și le tămăduia.
Viețuind astfel, s-a învrednicit și de apostoleștile daruri și propovăduia cu îndrăzneală numele lui Hristos, și doar cu el, fără de doctori și fără de plasturi, tămăduia toate bolile, sârguindu-se cu toată silința să aducă la buna credință pe toți slujitorii de idoli și să-i facă creștini. De aceea, nu făcea nici o deosebire între credincioși și necredincioși, ci pe toți îi vindeca și câți alergau la dânsul luau îndoită tămăduire – a sufletului și a trupului -, căci era de obște milostiv și îndurător și nu numai îi vindeca, dar se și ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toți. Pentru creștini se ruga să se pocăiască și să-și îndrepteze greșelile lor; iar pentru slujitorii de idoli, să-și lase rătăcirea și să creadă în Hristos. Afară de acestea, el certa pe cei care nu se milostiveau de cei necredincioși în primejdiile și neputințele lor.
Odată, când a văzut pe un creștin că era mânios asupra unui slujitor de idoli și se bucura de reaua lui norocire, s-a mâhnit foarte și mustrându-l pentru asprimea lui, a zis către dânsul: „Frate, nu se cade să te bucuri de răul vrăjmașului tău, că este primejdie, și patimile sunt de obște la toți, și nu știe nimeni ce o să se pătimească până la sfârșit”. Și deoarece creștinul i-a spus că mai bine este să moară păgânii, decât să trăiască, că ce folos este dacă trăiesc, de vreme ce au îmbătrânit în păgânătate și în toate răutățile, fericitul Talaleu i-a răspuns: „Frate, noi avem poruncă de la Domnul nostru, să ne rugăm pentru binele vrăjmașilor noștri, iar nu să ne bucurăm de răul lor, ci să ne fie milă de dânșii, pentru că în acest fel slăbim necredința lor și cu milostivirea îi aducem la buna credință”. Cu aceste cuvinte și multe altele de acest fel, a scos din învârtoșare pe acel creștin și l-a adus spre milostivire.
Și având sfântul multă râvnă spre buna credință, se nevoia în diferite chipuri să șteargă rătăcirea idolilor. De aceea, de multe ori se ducea noaptea și tăia copacii cei înalți ai Libanului, în care se adunau elinii de făceau jertfe zeilor lor, întinându-și sufletele cu desfrânatele; pentru că acolo se făceau multe răsfățări și multe hore de femei, cu tot felul de organe muzicești. Deci, prin tăierea copacilor, el tăia și din jertfele idolilor și-i abătea de la faptele lor cele înverșunate; apoi prin mijlocirea doctoriei atrăgea pe mulți la dânsul și-i tămăduia îndată de neputința trupului și a sufletului, aducându-i pe ei la credința în Hristos.
Odată, un șarpe veninos a mușcat pe un om de piept și, din pricina veninului fiarei, i-au putrezit pieptul și coastele, astfel că era în primejdie de moarte. Din această pricină a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce avea, n-a aflat nici o tămăduire; deci, deznădăjduindu -se desăvârșit, își aștepta moartea. S-a aflat însă sfântul doctor osârdnic să-l tămăduiască, cerând de la dânsul numai să creadă în Hristos. Și cum bolnavul a mărturisit că va crede fără de îndoire în Hristos, de se va tămădui, sfântul îndată și-a pus mâna dreaptă pe pieptul lui și, pecetluindu-l cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, l-a tămăduit, nerămânând nici un semn pe dânsul din patima lui. Deci, acel om, mulțumind foarte mult sfântului, slăvea pe Dumnezeu pentru îndoita tămăduire care a luat-o, și la trup și la suflet.
Altădată, un doctor s-a îmbolnăvit de o boală grea și din această pricină și-a pierdut glasul, neputând deloc să mai vorbească. Deci, rudele lui, deznădăjduindu-se de toți doctorii și de toate doctoriile, au alergat la sfântul și, luând pe bolnav, l-au adus înaintea lui, rugându-l să-l tămăduiască. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dânsul și i-a zis: „De voiești tămăduirea ta, este de trebuință să crezi în Hristos și îndată Hristos te va tămădui”. Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a căzut la picioarele lui și, udându-le cu lacrimi, făcea semn că va crede în Hristos din tot sufletul său, numai de își va dobândi tămăduirea. Și iată, o, minune! îndată a venit dumnezeiescul dar la dânsul și s-a dezlegat limba lui, vorbind ca și mai înainte.
De atunci mai mult umbla sfântul prin toată cetatea, căutând să găsească vreun bolnav sau vreun sărac flămând sau vreun rătăcit în păgânătate, ca să-i tămăduiască și sufletește și trupește. Deci, aflând un slăbănog gol, zăcând pe pământ, i s-a făcut milă și, apropiindu-se de dânsul, l-a întrebat de boala lui. Acela i-a răspuns astfel: „într-una din zile umblam pe un drum prăpăstios și, deodată, împiedicându-mă, am căzut și mi-am zdrobit piciorul. Deci, întrebuințând mult timp fel de fel de doctorii, n-am putut să aflu vindecare de la nici una; și astfel sunt rănit și zac la pat deznădăjduit, ca cel mai ticălos dintre toți oamenii; iar tu, care ești mai milostiv decât tatăl cel trupesc, fie-ți milă de mine, nenorocitul, și mă tămăduiește”.
Atunci sfântul i-a zis: „Eu voi pune peste tine plasturele credinței lui Hristos și te vei tămădui. Numai să crezi în Hristos și îndată ți se va da darul tămăduirii tale”. Deci, după ce a spus bolnavul, că el crede din tot sufletul în Hristos, sfântul i-a apucat piciorul lui și i l-a pus la loc, și îndată ce s-a apropiat de el, s-au amestecat vinele și s-au tămăduit rănile, iar cel neputincios și șchiop s-a tămăduit și alerga mulțumind sfântului. Iar acesta i-a poruncit, că dacă voiește să-i mulțumească, să nu arate nimănui această minune, fiindcă nu voia să fie slăvit și lăudat de oameni. Dar, slăbănogul făcea dimpotrivă, alergând la drumuri și spunând tuturor tămăduirea, care o luase de la dânsul.
A auzit de minunea aceasta și o femeie ce avea în ea diavol care o supăra, și îndată a alergat la casa sfântului și i-a povestit primejdia sa, rugându-l să o scape de duhul cel rău și necurat. Și îndată a apucat-o diavolul și a trântit-o la pământ, muncind-o. Iar sfântul, văzând că era așa de rău chinuită de diavol, i s-a făcut milă de dânsa și, însemnând-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci, a chemat numele lui Iisus Hristos și îndată a lăsat-o diavolul și a fugit.
Iar după ce femeia a scăpat de diavolul cel necurat, a alergat cu mare bucurie la casa sa, propovăduind cu mare glas măririle lui Dumnezeu. Și trecând printr-un loc, a văzut pe un om orb, cunoscut ei, și i-a zis: „Omule, ce stai aici fără de nici un folos? N-ai auzit că aici se află un doctor minunat, care tămăduiește pe toți bolnavii cu preaslăvire, gonește diavolii, scapă trupurile oamenilor de vătămare și de orice altă rană și tuturor le dă mântuire? Acela nici un dar nu voiește să ia, ci învață și sfătuiește pe oameni la lucrurile cele bune și pe toți bolnavii care aleargă la dânsul îi primește și îi odihnește pe paturi și casa lui este mângâiere fiecăruia, fiindcă milostivul purtător de grijă le dă tuturor bolnavilor doctorie. Deci, vino să te duc și pe tine la dânsul, ca să-ți dea vindecare”. Aceste cuvinte zicând femeia aceea, l-a dus și pe el la sfânt.
Dar acela, după cum era orb cu ochii trupului, tot așa era de orb și cu ochii sufletului, pentru că se închina la idoli. Cu toate acestea, nădăjduind vindecare de la sfântul, a căzut la picioarele lui, zicându-i: „Până acum am fost vrednic de milă și ticălos, iar de acum înainte voi fi fericit și bine norocit; pentru că de la tine voi lua lumina ochilor mei”. Dar ce i-a răspuns sfântul? „Omule, ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu privește inimile tuturor, socotelile și faptele; deci, crede în Hristos, Ziditorul firii, și vei lua tămăduire ochilor tăi, căci de îl vei cunoaște pe Dânsul că este doctor al trupurilor și al sufletelor, te va tămădui pe tine”. Auzind orbul acestea, i-a zis: „Cred din tot sufletul meu în Hristos, numai să câștig lumina ochilor mei”. Și, apucând mâinile sfântului cele de trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui și îndată și-a câștigat vederea; și, slăvind pe Dumnezeu, era împreună cu sfântul.
Și fiindcă sfântul tămăduia cu preaslăvire pe toți bolnavii, a străbătut vestea lui în toată Jumea. Iar bolnavii alergau de pretutindeni la sfântul și se vindecau trupește și sufletește. Deci fericitul Talaleu, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, umbla din loc în loc, poate ca să tămăduiască pe cei bolnavi; dar mai mult ca să propovăduiască numele lui Hristos și să aducă pe mulți la buna credință. Pentru aceasta s-a dus în Edesa și a făcut și acolo cele ale sale, adică, prin puterea doctoriei, a făcut pe mulți de au crezut în Hristos. Iar diavolul, urâtorul de bine, nesuferind să vadă lățindu-se credința lui Hristos, a trimis pe oarecare oameni răi la stăpânitorul acelui loc, care se numea Tiberian, și l-au vândut.
Și fiindcă în vremea aceea împărățea Numerian și era cu totul dat la rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creștinilor și a trimis în toată stăpânirea sa stăpânitori cu porunci înfricoșătoare, ca să omoare pe creștini și să se stingă cu totiii numele lui Hristos. Pentru aceea, fiecare stăpânitor se silea să arate baai multă supunere poruncilor împărătești. Deci, auzind Tiberian despre sfântul Talaleu că propovăduia numele lui Hristos, a trimis îndată ostași și l-au adus înaintea lui, și a poruncit să-l bată cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i să nu mai umble în locul care este sub stăpânirea lui.
Atunci sfântul s-a dus de acolo și a mers în părțile Ciliciei și cu pricina doctoriei propovăduia și acolo numele lui Hristos. De aceea, oarecare slujitori de idoli l-au pârât la Teodor, stăpânitorul laturei de lângă Marea Eghenilor, zicând: „A venit în latura aceasta un gali- leean creștin și, cu meșteșug doctoricesc mincinos, amăgește poporul cel de obște și se laudă că tămăduiește bolnavii cu numele lui Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii, propovăduindu-L pe El, că este Mântuitorul și Izbăvitorul lumii. Pe lângă acestea, el necinstește și pe zeii noștri și chiar acum nu încetează a tăia sfințitele saduri ale Libanului”.
Acestea auzindu-le stăpânitorul, a trimis îndată ostași să-l aducă înaintea lui. Iar ostașii > legând pe sfânt, l-au adus bătându-l. Și în următoarea zi, stăpânitorul a stat în capiștea lui Adrian; iar ostașii, dezbrăcând pe sfânt, l-au adus înaintea lui ca pe un osândit. Atunci l-a întrebat stăpânitorul să-i spună locul, numele și meșteșugul lui. Sfântul i-a răspuns: „Locul meu este Fenicia, sunt fiu de părinți liberi, mă numesc Talaleu, cu meșteșugul meu sunt doctor, iar cu credința sunt creștin și rob al lui Iisus Hristos”. Iarăși l-a întrebat stăpânitorul: „Cum ai venit în latura aceasta?”. Sfântul a zis: „Umblu din loc în loc, ca să propovăduiesc credința în Iisus Hristos și să șterg de tot rătăcirea idolilor, deoarece nimic nu este mai bine plăcut lui Dumnezeu ca aceasta”.
Auzind stăpânitorul acestea, s-a mâniat și a poruncit să-i găurească gleznele și să-l spânzure cu capul în jos’. Atunci ostașii, schimbându-se la minte din puterea dumnezeiască, au găurit un lemn și l-au spânzurat, socotind că este Sfântul Talaleu. Iar stăpânitorul văzând lemnul spânzurat și socotind că ostașii l-au batjocorit, i-a pedepsit cumplit și a poruncit altor ostași să-l bată pe mucenic cu vine de bou, crezând că îl va surpa cu această pedeapsă, dar viteazul ostaș al lui Hristos a rămas nebiruit. Și deși acei ostași aspri i-au rănit tot trupul cu bătăile cele cumplite, însă n-au putut nicidecum să clintească credința lui către Hristos, căci era tare și neschimbat, și, ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, suferea cu bărbăție rănile și pedepsele, pentru dragostea cea mare ce avea către Hristos.
Deci, văzând tiranul că ostașii au obosit fără de folos de muncile ce le făceau mucenicului, și minunându-se de răbdarea lui, a început să-i zică aceste cuvinte fără de lege: „Talaleu, în ce chip tămăduiești bolnavii? Spune-mi adevărul, de voiești dragostea mea! Spune-mi dac ă îi tămăduiești cu vrăji; iar dacă îi tămăduiești cu puterea zeilor, voi crede și eu că aceia pot să tămăduiască toată boala, iar nu Hristos, care a fost răstignit de evrei, și care nu pricinuia oamenilor nici un lucru bun sau aducător de bucurie al acestei lumi, ci mâhnire, primejdii și moarte. La zeii noștri sunt desfătări, petreceri, dănțuiri, cântări jalnice, râsuri și tot lucrul aducător de bucurie. Aceia sunt care gonesc și de la oameni toate bolile, iar nu Hristos și Crucea, care este cea mai mare osândă a lumii”.
Aceste hule și altele de acest fel a zis păgânul împotriva lui Hristos. Iar mucenicul auzind aceste hule împotriva lui Hristos, s-a rănit mai mult decât de pedepsele pe care le-a primit și a zis: „Eu nu sunt nici vrăjitor și nici nu tămăduiesc cu vrăji pe bolnavi, nici cu zeii tăi, care sunt surzi și neînsuflețiți, idoli nesimțitori, care nu pot să-și ajute nici lor, nici altora, ci cu numele lui Iisus Hristos cad jos și se zdrobesc. De aceea, de voiești să te încredințezi cu ce tămăduiesc pe cei bolnavi, întreabă pe aceia care s-au tămăduit, și îți vor spune, că nu s-au tămăduit cu altceva, decât cu numele lui Iisus Hristos și cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Pe aceasta tu o defaimi, deoarece nu știi că ea gonește dracii, îndreptează slăbănogii, dă lumină orbilor, înviază morții și tămăduiește orice boală; după cum propovăduiesc aceia, care au încercat cu lucrul aceasta.
Fiindcă și Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, văzând chipul Său pe om – zidirea mâinilor Sale, care pentru neascultare a fost izgonit din rai și a căzut din toate bunătățile acelea care i le-a dăruit, și a fost robit de diavol și a căzut în slujirea idolilor și în toate răutățile diavolului -, I s-a făcut milă de zidirea Sa și S-a pogorât în lume, și S-a făcut om, ca să mântuiască pe om, și cu dumnezeiasca Sa învățătură și cu pilda Sa cea bună ne-a povățuit pe noi la calea raiului. În scurt, zic, S-a răstignit pentru dragostea noastră și ne-a răscumpărat pe noi cu preacuratul Său sânge, slobozindu-ne din robia diavolului.
Și ce bine n-a făcut El în lume? A vindecat slăbănogi, surzi, idropicoși, îndrăciți și tot felul de bolnavi a tămăduit și a înviat morți, dăruind tot felul de bunătăți oamenilor. Iar când a voit să se înalțe la cer, a dat darul Său Apostolilor Săi și tuturor care vor crede în El și vor păzi poruncile Lui, ca să facă facerile Sale de bine oamenilor.
Tot așa mi-a dăruit și mie, smeritul Său rob, puterea Sa, și se tămăduiește orice boală prin numele Său cel preasfânt și cu semnul cinstitei Lui Cruci. Deci pentru ce hulești împotriva lui Iisus Hristos, Izbăvitorul și Mântuitorul lumii? Se cădea mai ales să crezi în El și să-ți lași zeii tăi cei deșerți ca să câștigi viața cea veșnică. Ascultă-mă pe mine, o, stăpânitorule, de-ți voiești binele, și crede în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și atunci vei cunoaște milostivirea Lui, iubirea Lui de oameni și puterea Lui care tămăduiește nu numai de bolile trupești, ci și cele sufletești ale păcătoșilor, pentru că voiește și dorește să se mântuiască toți oamenii”.
În vremea când zicea mucenicul acestea și poporul asculta cuvintele lui cele mântuitoare cu multă dorire, tiranul s-a aprins de mânie și a zis: „O, ce bun izbânditor al lui Hristos te-ai făcut tu, osânditule; să-ți arăt eu ție acum, că în deșert nădăjduiești în Hristosul tău”. Și s-a pornit asupra lui ca să-l lovească cu mâinile sale și, o, minunile Tale, Hristoase împărate! Deodată s-au uscat amândouă mâinile stăpânitorului aceluia și au rămas nelucrătoare. Cu toate acestea, nu s-a înțelepțit de trei ori blestematul, ci a poruncit ostașilor să muncească pe mucenic cu tot felul de munci. Deci acei slujitori sălbatici îl munceau fără de milă cu unghii de fier, cu foc, cu cuțite și cu alte feluri de pedepse. Iar Sfântul Talaleu le primea pe toate cu mare bărbăție și bucurie, pentru că avea pe Hristos cu dânsul și îi ușura toate muncile. Și deși era rănit cu nenumărate răni pe tot trupul și a fost strujit cu unghii de fier și ars cu foc, cu toate acestea, a stat viteaz și tare în gând.
Apoi, defăimând tot felul de pedepse și de munci, a zis tiranului: „Să nu socotești în mintea ta că o să mă tem de muncfile tale și de moartea cu care mă înfricoșezi pe mine, pentru că mă voi lupta cu mare îndrăzneală și mă voi bate în război cu ea, că mai bine îmi este mie să mor în buna credință, decât să trăiesc în păgânătate. Iar dacă tu vei strica pântecele acesta de tină al trupului meu, însă comoara sufletului meu nu vei putea s-o iei. Și, dacă mă vei scoate afară din acest cort sfințit al trupului meu, nu mă vei lipsi însă de locașul cel gândit al împărăției cerești. Eu lăudam mai înainte biruințele celorlalți viteji, și acum, când sunt în război, cum este cu putință să lepăd armele Hristosului meu și să nu biruiesc? Hristos nu dă darurile Sale celor fricoși și leneși, nici nu încununează pe cei caredorm; de aceea, arderea focului tău mi se pare jucărie, pentru că mă rourează pe mine roua Mântuitorului meu. Toate pedepsele tale le iau ca pe o frunză de copac, deoarece gândul meu s-a făcut întocmai ca o piatră și sunt gata să jertfesc trupul meu lui Hristos ca pe o oaie fiindcă sunt dator să-l jertfesc pentru Dânsul, după cum și El s-a jertfit pentru mine”.
Iar judecătorul socotea în gândul său: „Eu l-am dat prilej, cu bunătatea mea, să zică niște cuvinte ca acestea; încă nu a ajuns la vârsta de optsprezece ani și ne vorbește nouă mai bine decât ntorn.
Eu socoteam că, muncindu-l, am să-l aduc la scopul meu, dar el nu se teme nicidecum de ele, nici nu se schimbă din gândul său. Poate să-l aduc la scopul meu prin bogăție? Dar el nici nu se uită la ea. Am căutat să-l înduplec cu cuvinte dulci, dar nici de ele nu se biruiește.
Deci altfel voi face. Am să-l pun într-o barcă și o să-l las singur în mijlocul mării; și, de va fi om dreptcredincios și bun, îl va păzi dumnezeiasca pronie; iar de va fi rău, îl va îneca dumnezeiasca osândă și nu va fi ucis de mâinile mele”. Acestea socotindu-le judecătorul în cugetul’său, îndată s-a apucat de lucru.
Deci Sfântul Talaleu a fost pus într-o barcă și era purtat de mare de colo până colo, însă nu avea nici o frică, ca și cum ar umbla pe pământ uscat. Și ridicându-și mâinile la cer, a zis: „Către Tine, Doamne, Cel ce locuiești în Cer, am ridicat ochii mei; de multe ori Te-am rugat pe Tine și Te-ai milostivit spre mine. Deci, milostivește-Te spre mine și acum și povățuiește-mă la limanul mântuirii, ca să nu mă înghită adâncul mării și astfel să mă păgubesc de mărturisirea Ta. Deci săvârșește dorința care o am, ca să-mi jertfesc trupul meu Ție, Hristoase, și prin răbdarea mea să mă învrednicesc a sta cu îndrăzneală înaintea înfricoșatului Tău divan, că ochii sufletului meu spre Tine nădăjduiesc, Doamne”. Și, o, minune, marea s-a domolit îndată ca și cum i-ar fi fost milă de sfânt, și cu liniște îl ducea pe el la mal, scoțându-l lângă aceeași latură a eghenilor, îmbrăcat într-o haina albă.
Iar judecătorul auzind de o minune ca aceasta, a rămas uimit și a poruncit să-l aducă înaintea lui. Și îndată au alergat ostasii si ca niște lupi cumpliți și sălbatici, au răpit pe oaia lui Hristos cea fără de răutate și l-au dus la judecător. Atunci au mers în divan mulți slujitori de idoli și mai ales doctorii care pizmuiau pe sfânt, pentru tămăduirile care le făcea.
Aceia strigau împotriva mucenicului și îndemnau pe judecător să hotărască moartea lui. Iar judecătorul i-a zis lui: „Ce zici, Talaleu de toate acestea care se zic împotriva ta?”. Iar mucenicul a răspuns: „Dumnezeu, Căruia mă închin eu și îi slujesc, îmi va ajuta, deși toată lumea îmi va da război; pentru că știu că Dumnezeul meu face vii pe oameni și după moarte. De aceea se cade să rabd ticăloșia aceasta, nepunând în mintea mea vreo muncă trupească, ca astfel să iau moarte pentru dragostea Hristosului meu”.
Atunci stăpânitorul, ca să înceteze glasul poporului și ca să înfricoșeze pe mucenic, a zis către el cu vicleșug: „Fiindcă nici un diavol rău nu te-a înecat în mare, eu am să-ți dau acum sfârșit vieții tale. Deci poruncesc ca trupul tău să fie țintuit pe o scândură cu patru piroane, și să se toarne smoală fiartă peste dânsul, de la cap până la picioare; și astfel să se îngroape în pietre și să se ardă în foc până ce vei muri”. Iar fericitul Talaleu, auzind aceste cuvinte, a asudat la față ca un luptător ostenit și a început a lăcrima. Iar tiranul cel fără de rușine, socotind că s-a înfricoșat, a zis: „Diavolii au fugit de la dânsul și de aceea se teme de munci; mie însă mi se cade să-mi fie milă de el”.
Și îndată întorcându-se către sfânt, i-a zis: „Talalee, de te vei închina zeilor, îți voi da ție bogăție și slavă multă și pe lângă toate acestea vei dobândi milostivirea și blândețea zeilor; iar de nu vei voi să mă asculți pe mine, vei pierde și acelea și viața ta”. Iar viteazul pătimitor al lui Hristos a răspuns: „Eu râd de numele milostivirii tale și de darurile tale, pentru că tu cauți să mă amăgești cu dânsele, ca să mă fac păgân din binecredincios; bogăția eu o socotesc ca pe niște gunoaie și nimic nu-mi dă câștig mai mult ca jertfa cea curată a trupului meu. Nelegiuitule, când eram la începutul muncilor, gândul meu era tare și nemișcat; iar acum, când sunt la sfârșit și aștept să biruiesc, mă îndemni să mă plec socotelii tale? Eu muncile le-am primit spre bucuria mea; rănile, spre slava mea; primejdiile, spre cununi, iar dezbrăcarea de trupul meu o socotesc ca și cum m-aș dezbrăca de o haină, și cu nădejdile Hristosului meu mă întăresc”.
Și văzând tiranul că în nici un fel nu a putut să înduplece pe Sfântul Talaleu, s-a pornit spre mânie și și-a zis în sine: „Multe cuvinte i-am zis și mare milostivire i-am arătat, și cu munci cumplite l-am pedepsit, dar cu toate acestea n-am putut să-l înduplec; în zadar i s-a făcut lui atâta mulțime de răni, fără de nici un folos s-au ostenit cu dânsul atâția ostași, care îl munceau; el voiește să se jertfească, el voiește să moară; deci, ce voi mai vorbi la urechile aceluia care nu mă aude? Să hotărăsc de acum moartea lui”.
Și îndată a poruncit să-l arunce la patru lei înfricoșați, ca să-l sfâșie. Dar Dumnezeul puterilor nu l-a lăsat nici atunci fără de ajutor, ci a îmblânzit acele fiare ca pe niște miei și, astfel, au stat lângă mucenic, gudurându-se cu cozile și jucându-se. Iar tiranul, rușinân- du-se, nu se dumirea și nu știa ce să facă. în scurt, a apucat condeiul și a scris hotărârea morții lui, adică să i se taie capul. Apoi l-a aruncat jos de mânie și, sculându-se din divan, a fugit. Astfel s-a săvârșit Talaleu, mult pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lunii mai, și a luat cununa muceniciei.
Atunci și mulți alții, văzând bărbăția, răbdarea și minunile sfântului mucenic, au crezut și ei în Domnul nostru Iisus Hristos și, mărturisind, au murit cu moarte mucenicească pentru Hristos. Între aceștia era și fericitul dascăl la meșteșugul doctoricesc al Sfântului Talaleu și un ducător de lemne cu numele Asteri, ostașul Alexandru, și Sterona, Filerghie, Timotei, Teodula, Macaria și mulți alții, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerurilor. Amin.
Pe vremea când Imperiul Roman era condus de împăratul Deciu (249-251), aprig prigonitor al creştinilor, Sfântul Mucenic Petru, un tânăr frumos şi viteaz, a fost prins de păgâni în Lampsac, o cetate aflată în Helespont.
Aceştia l-au dus la dregătorul Optimus, care l-a silit să jertfească zeiţei Afrodita.
Însă el nu a vrut să se supună, ci a mărturisit cu mult curaj că nu poate să se închine unei zeiţe desfrânate, că este creştin şi se închină numai lui Hristos Iisus, Dumnezeu.
Auzind acestea, dregătorul i-a zdrobit trupul Sfântului Petru, apoi l-a pus în butuci, după care l-a chinuit cu roata.
Nereuşind să-l facă să jertfească idolilor şi să-l despartă de Hristos, i-a tăiat capul şi aşa a primit Petru cununa mucenicilor din mâinile Domnului Iisus Hristos.
Sfintii Mucenici Petru, Dionisie si Paulin (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Dionisie, probabil din Mesopotamia, era un creştin care a fost închis pentru credinţa în Hristos alături de ostaşii Pavel şi Andrei şi de o creştină, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina.
Această Cristina a reuşit să aducă la Hristos pe cei doi tineri care încercau să o necinstească.
Din acestă cauză, şi cei doi tineri, şi Dionisie, Andrei şi Pavel au fost ucişi cu petre, iar Sfintei Cristina i s-a tăiat capul.
Sfântul Paulin, care era din Atena şi propovăduia neîncetat cuvântul Evangheliei printre păgâni, alături de Sfinţii Iraclie şi Venedim.
Cei trei au fost prinşi şi daţi dregătorului Atenei, care, după ce i-a supus la chinuri, a poruncit să li se taie capetele.
Sfantul Paulin, după ce a fost bătut cumplit, a fost aruncat într-un cuptor cu foc.
Dar sfântul, prin puterea lui Dumnezeu, a ieşit de acolo nevătămat.
De aceea, dregătorul a poruncit să i se taie capul.
Şi aşa, Paulin şi-a dat sufletul în mâinile Domnului de la care a primit cununa mucenicilor.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin; şi al Sfântului Mucenic Teodot şi al celor şapte fecioare din Ancira
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfinţilor Mucenici Petru, Dionisie şi Paulin; şi al Sfântului Mucenic Teodot şi al celor şapte fecioare din Ancira
Glasul 2
Cele de sus căutând…
Luminători străluciţi v-aţi arătat dumnezeieşti mucenici cei opt la număr, şi prin strălucirile minunilor luminaţi toată făptura, neîncetat izgonind noaptea cea adâncă a neputinţelor, şi unui Hristos Dumnezeu rugându-vă, ca să dăruiască nouă mare milă.
Viața Sfintilor Mucenici Petru și Dionisie
Sfinții Mucenici Petru, Eufrasia și Iulia (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostașii lui Hristos își puneau sufletele pentru Domnul lor și când tot pământul se roșea cu sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup și viteaz cu duhul în sfânta credință creștinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, și adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci ighemonul l-a întrebat pe el: „Creștin ești?”. Petru a răspuns: „Cu adevărat sunt creștin”. Ighemonul a zis: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiților împărați; deci jertfește marii zeițe Venera”. Tânărul răspunse: „Mă minunez, o, ighemoane, că voiești a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate și desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte, încât este rușine a le și pomeni. Oare voi nu pedepsiți acum pe cei ce îndrăznesc să facă acel fel de desfrânări, pe care le-a făcut zeița voastră? Dacă voi o numiți pe aceea arătată curvă, apoi cum să mă închin și să-i aduc jertfa celei atât de spurcate și desfrânate? Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu și adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu, și Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilință și de laudă”.
Acestea auzind ighemonul, a poruncit să-l întindă pe roată și să-i muncească trupul cu lemne și cu fiare, sfărâmându-i oasele. Iar robul lui Dumnezeu, cu cât era muncit mai mult, cu atât se arăta mai tare și viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. Și râdea de nebunia ighemonului și, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atâta tărie și răbdare! Invrednicește-mă pe mine până la sfârșit să biruiesc pe vrăjmașul cel prea păgân”. După aceasta, văzând ighemonul că nu poate să biruiască cu muncile pe acel viteaz tânăr creștin – pe Sfântul Petru – a poruncit să-i taie capul cu sabia.
În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creștin, a fost prins și ținut legat în temniță. Apoi ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, au fost aduși la el doi ostași prinși de păgâni, cu numele Andrei și Pavel, cu credința creștini și de neam din Mesopotamia. împreună cu ei a fost adus și un oarecare Nicomah, care striga neîncetat cu glas mare și zicea: „Sunt creștin”.
Iar ighemonul, văzând pe Nicomah mărturisind că este creștin, a întrebat pe Andrei și pe Pavel: „Voi ce ziceți?”. Ei au răspuns: „Și noi tot creștini suntem”. Ighemonul a zis către Nicomah: „Jertfește zeilor, după porunca împăratului!”. Nicomah răspunse: „Nu știi că creștinii nu aduc jertfe dracilor?”. Atunci ighemonul a poruncit îndată să-l spânzure gol la muncire și să-i chinuiască trupul, bătându-l și strujindu-l cu unghii de fier. Și fiind muncit Nicomah astfel, când era aproape de sfârșitul său și urma să câștige cununa pe care o avea acum ca și în mâinile sale, deodată a pierdut-o; pentru că, schimbându-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos și a strigat, zicând: „Eu niciodată n-am fost creștin și sunt gata a jertfi zeilor”. Deci îndată au încetat a-l munci și l-au scos de la muncire. Și când ticălosul acela călcător de lege a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul și l-a trântit la pământ. Și se îndrăcea Nicomah mușcându-și limba cu dinții și curgându-i spume de sânge, până ce rău și-a lepădat ticălosul său suflet!
Pe când se întâmpla aceasta, o creștină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: „O, ticălosule și pierdutule om, de ce pentru un scurt ceas, ți-ai dobândit munca cea veșnică și nespusă?”.
Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară și s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Ești creștină?”. Fecioara răspunse: „Sunt creștină și plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puțină vreme, ca astfel să poată câștiga odihna cea veșnică”. Ighemonul a grăit către dânsa: „Iată el, jertfind zeilor, și-a câștigat acum odihna, însă pentru ca voi, creștinii, să nu râdeți de dânsul, de aceea Atena și Venera cea mare au voit să-l răpească de aici; deci, voiesc ca să aduci și tu jertfa zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu rușine și arsă de vie în foc”. Sfânta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decât tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjduiesc spre Dânsul că mă va apăra și-mi va da răbdare în toate”.
Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrânați, ca s-o batjocorească și s-o spurce; iar pe Andrei și pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniță, unde era și Dionisie. Deci tinerii cei fără de rușine, luând pe curata și sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuința lor, voind să-și săvârșească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrânării și au murit mădularele cele de poftă; și, silindu-se până la miezul nopții s-o batjocorească, nimic n-au sporit. Iar la miezul nopții s-a arătat lângă fecioară un tânăr prealuminos și toată casa s-a umplut de o lumină negrăită; iar tinerii aceia au căzut de frică ca morți și, abia venindu-și în simțiri, s-au plecat la picioarele sfintei și stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Iar ea, ridicându-i, le-a zis: „Nu vă temeți! Dar să știți că tânărul pe care l-ați văzut, acela este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toți, care vor îndrăzni a se atinge de mine”. Și astfel sfânta fecioară a rămas curată, păzită fiind de Dumnezeu.
Iar a doua zi, tot poporul cetății, fiind îndemnat de popii păgânești, s-a dus la ighemon și a cerut să le dea în mâinile lor pe creștinii cei ținuți în temniță. Iar ighemonul, scoțând pe cei legați, pe Dionisie, Andrei și Pavel, le-a zis: „Vi se cade să aduceți jertfă marii zeițe Atena”. Iar sfinții au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l știm, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos”. Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinților mucenici, a strigat către ighemon, ca să-i dea pe aceștia în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici și după aceea să-i dea poporului.
Iar ei legând cu funii de picioare pe sfinți, i-au târât cu mult zgomot după cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Iar pe când îi ucideau pe sfinții mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înștiințându-se de aceasta, a alergat la acel loc, strigând și plângând, și a căzut peste sfinții ce se ucideau, zicând: „Să mor și eu cu voi pe pământ, ca să pot viețui împreună cu voi în Cer”. Și s-a adus la cunoștință ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mâinile desfrânaților de un tânăr luminos; deci, scăpând, a căzut pe trupurile creștinilor care erau omorâți.
Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte și s-o omoare cu sabia. Astfel, acești sfinți mucenici, luptându-se împreună împotriva diavolului, a lumii și a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorâți atunci: Sfântul Petru cu felurite munci; Sfinții Dionisie, Andrei și Pavel, cu pietre; iar Sfânta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăției lui Deciu.
Iar Sfinții Mucenici Eraclie, Paulin și Venedim erau cetățeni ai Atenei și acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toți păgânii să se depărteze de la deșarta slujire de idoli și să se boteze în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Pentru aceea i-au prins și i-au dat stăpânitorului Atenei. Și cercetați fiind, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimțite, lemne și lucruri făcute de mâini omenești. Deci au fost munciți cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncați într-un cuptor înfocat, s-au sfârșit și au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul, slăvitul, biruitorul Mare Mucenic Hristofor din Lichia (în grecește ο Άγιος Χριστόφορος ο Κυνοκέφαλος, „purtătorul lui Hristos”, cunoscut în Occident și drept Chinocefalul sau „cel cu cap de câine”, m. 249) este un sfânt mucenic din secolul al III-lea.
Este considerat ocrotitorul călătorilor.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 9 mai.
Sf. Mc. Hristofor (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Hristofor a trăit în Lichia (Lykia, în sudul Asiei Mici) în secolul al III-lea, în vremea împăratului roman Decius (împărat între anii 249-251), iar înainte de a fi botezat purta numele de Reprobus (sau Reprov). Nu se știu multe despre el, însă există multe legende în legătură cu viața lui.
Potrivit tradiției ortodoxe, Sf. Hristofor era un bărbat foarte înalt, de o forță neobișnuită, care își câștiga pâinea ajutând oamenii să treacă un râu învolburat purtându-i în spinare. Într-o bună zi, a întâlnit un copil care i-a cerut să îl treacă râul.
Pe măsură ce înainta în râu, copilul devenea tot mai greu, astfel încât Hristofor, uluit de faptul că un copil putea să doboare un bărbat atât de puternic cum era el, a început să se teamă că aveau să se înece amândoi.
Copilul i-a descoperit atunci că era Hristos însuși, iar greutatea lui era dată de povara lumii pe care o luase asupra Sa. Deși se cunosc atât de puține lucruri despre viața Sfântului Hristofor, sunt multe lucruri de învățat din această întâlnire a lui cu Hristos pe Care L-a purtat în spate.
Povestea lui ne amintește că toți creștinii sunt chemați să se „îmbrace” în Hristos, purtându-și fiecare crucea dată lui. Hristofor și-a purtat “crucea” (pe Hristos însuși) și în cele din urmă a suferit martiriul pentru credință, împlinind astfel porunca lui Hristos: „Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38).
Sfântul Hristofor a primit mucenicia în vremea unui împărat care a vrut să-l ucidă pentru credința lui. Mai întâi i s-a cerut lui Hristofor să se lepede de Hristos. Când acesta a refuzat, a fost legat de un scaun de fier care a fost apoi așezat deasupra focului.
Scaunul s-a topit, însă Hristofor a rămas nevătămat. Atunci împăratul a poruncit arcașilor să îl ucidă trăgând în el cu săgețile, însă toate săgețile au ratat ținta, iar o săgeată l-a rănit pe împărat la un ochi. Cuprins de furie, împăratul a poruncit atunci ca sfântului să i se taie capul.
Capul tăiat al lui Hristofor i-a spus împăratului să ia puțin din sângele lui și să-l pună pe ochiul rănit, iar când acesta a făcut așa, rana i s-a vindecat și el s-a convertit la creștinism.
Cuvântul grecesc Christophoros se traduce ca „purtător de/al lui Hristos” și de aceea Hristofor este zugrăvit în iconografie purtând pe umeri un copil care, la rândul său, poartă în mână un glob ce simbolizează lumea. O superstiție răspândită în popor este că cel ce vede o icoană a Sf. Hristofor nu va muri în acea zi, însă această superstiție nu este încuviințată de Biserica Ortodoxă.
Chinocefal în limba greacă înseamnă „cu cap de câine”. Există câteva icoane în care mucenicul este zugrăvit cu cap de câine, imagine care amintește de zeul egiptean Anubis, însă Biserica Ortodoxă nu aprobă această reprezentare. Această imagine l-a făcut însă deosebit de cunoscut în lumea romano-catolică, în Occident existând multe legende care încearcă să explice această reprezentare.
Moaștele sfântului, inclusiv capul acestuia se găsesc în insula Rab din Croația.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Hristofor
Glasul al 4-lea:
Cu haine din sângiuiri împodobindu-te, stai înaintea Domnului, Împăratul puterilor, Hristofore pururea mărite, unde cu cetele celor fără de trupuri și ale mucenicilor cânți dulce cântare întreit-sfântă și înfricoșătoare. Pentru aceasta prin rugăciunile tale mântuiește turma ta!
Condacul Sfântului Mucenic Hristofor
Glasul al 4-lea:
Săvârșind nevoința muceniciei, ai primit de la Dumnezeu cununa biruinței, fericite Hristofor, pe care roagă-L din nevoi să ne mântuim noi.
Protos. Ioan Dumitru Popoiu, articol preluat de pe doxologia.ro
Mucenicul Hristofor este un sfânt important în tradiția creștină atât în Răsărit cât și în Apus, numele său fiind în același timp definiția frumoasei sale vieți creștine. Hristo-phoros înseamnă în greacă „purtător de Hristos” și, nu întâmplător, sfântul este adesea reprezentat ca purtând pe umeri pe Pruncul Iisus. De multe ori, credincioșii creștini pot vedea însă o altă icoană a lui, cu totul neobișnuită, în care sfântul este reprezentat cu cap de câine.
Sfântul Hristofor în iconografie
Sfântul Hristofor apare în iconografie încă din secolul al VI-lea, înfățișarea lui urmând două tipologii: prima este cea a unui bărbat voinic, cărându-L în spate pe Hristos reprezentat ca prunc și trecându-L pe Acesta peste un râu. Poartă în mâna dreaptă un toiag care, în mod minunat, are frunze. A doua icoană este cea în care sfântul este reprezentat cu cap de câine sau, mai rar, de miel. Tendențial, prima reprezentare este specifică Occidentului, în timp ce a doua, Răsăritului, dar această regulă nu e exclusivă. Pe lângă acestea, mai există și o a treia reprezentare, întâlnită de exemplu în mănăstirile din nordul României, unde Sfântul Hristofor apare ca un om obișnuit, purtând pe o tipsie un cap de câine (într-o formă similară celei în care Sfântul Ioan Botezătorul, sau alteori martirii care a murit prin decapitare, sunt reprezentați purtându-și propriul cap).
Kinokephaloi – oamenii cu capete de câine
Până la viața Sfântului Hristofor, existența fantomatică a unui trib de oameni cu capete de câine este menționată în diverse istorisiri antice și medievale. După ce Hesiod (sec. VII î.Hr.) amintește în Theogonia, printre monștri, de creaturile jumătate om – jumătate câine („hemikynes”), istoricul Ktesias din Knidos (secolul al V-lea î.Hr.) amintește în Indika (XXXVII, 40-43) despre tribul indian al celor cu cap de câine, în grecește kinokephaloi. Afirmația sa este preluată mai târziu de către unii Părinți ai Bisericii, precum Patriarhul Fotie, sau Augustin (De civitate Dei XVI, 8). Și Herodot în Istoriile sale (IV, 191) pomenește de oameni cu cap de câine sau cu alte diformități trăind prin părțile de la răsărit de Libia. Pe lângă aceste mențiuni, în istorisirile despre călătoriile lui Alexandru cel Mare în India se amintește de bărbații cu capete de câine din deșertul Gedrosia (azi în Pakistan). Pliniu cel Tânăr (sec. I d.Hr.) nota la rândul său în Istoria Naturală (VII, 2, 14-22) că oamenii cu cap de câine trăiesc în Etiopia, termn generic al regiunii situate la sud de Egipt. Peste milenii, istoricul bizantin Tzetzes (secolul al XII-lea) vorbea despre un întreg popor de kinokephaloi, care trăiește undeva în cele mai îndepărtate regiuni ale Indiei. Până și Marco Polo (Călătorii, III, 13) îi amintește, localizându-i undeva în insulele indice, mai precis în arhipelagul Andaman. Exploratorul venețian menționează însă că oamenii cu cap de câine și-ar fi modelat astfel fețele încă de la vârste foarte fragede, prin urmare s-ar putea înțelege că fizionomia canină nu este una reală, ci e de fapt impusă de anumite obiceiuri barbare, probabil ritualice, de automutilare.
Într-una din versiunile grecești ale vieții Sfântului Hristofor se atestă că acesta a venit în Imperiul Roman de prin ținuturile perșilor, o regiune ambiguă în care se putea include și India, patria legendarului trib. Însă, deși biografia vorbește despre chipul înfricoșător al sfântului (urât la vedere), abia un codice irlandez din secolul al IX-lea, conținând viața și patimile lui, pomenește că Hristofor s-ar fi născut în poporul celor cu cap de câine, în țara mâncătorilor de oameni. Înfățișarea neobișnuită a sfântului, mixtă zoo-antropomorfă, este o imagine destul de rar întâlnită în creștinism și poate fi asociată cu vechea iconografie egipteană a zeului Anubis, acesta fiind reprezentat cu cap de șacal și corp omenesc. Acest zeu străvechi era considerat de oamenii din valea Nilului drept protectorul sufletelor care trec din această viață către cea veșnică, prin urmare este interesant de constatat și că Sfântul Hristofor este cinstit până azi ca protectorul călătorilor.
Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârși pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. Încă și aceasta îți zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare și Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândești bunătățile și bucuria pe care ți-am gătit-o ție!”.
Apucând prearăul Dechie cu nedreptate împărăția Romei, la anul de la Hristos 250, și luând ajutător la ocârmuirea împărăției pe Valerian, îndată a ridicat o prigoană mare împotriva creștinilor, pe care istoricii o numără a opta, pornit fiind la această prigoană, după cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care iubea pe creștini și îi cinstea, încât zic unii că Filip s-ar fi făcut chiar creștin. Iar Dechie atât s-a îndrăcit cu luptarea împotriva lui Dumnezeu și atât de aspru și cumplit s-a ridicat asupra creștinilor, încât a scris cărți și porunci nelegiuite și nedrepte către toți ighemonii și stăpânitorii cei de sub stăpânirea luif care erau păgâni ca și dânsul, poruncindu-le cu mare groază ca să silească pe cei drepți și binecredincioși robi ai lui Hristos, să jertfească idolilor și să mănânce bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite; iar câți nu vor să se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească și să-i bată cu felurite răni și să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu nemilostivire. Deci toți stăpânitorii și ighemonii țărilor și cetăților se sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecați și supuși către împăratul; și păgânii aveau multă îndrăzneală, iar cei credincioși erau prigoniți și munciți păgânește.
Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu alte neamuri și biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul de câine, care mănâncă oameni și cărora noi le zicem căpcâini; pe acela voievodul l-a luat rob. Și era înțelept la minte din fire și cu cunoștință bună, cugetând dumnezeieștile cuvinte întru inima sa; și văzând pe păgâni pedepsind totdeauna pe creștini cu multe feluri de munci, se mâhnea și împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar fiindcă nu putea să vorbească și să mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânșii la un loc deosebit, afară din cetate, și, căzând la pământ, a făcut cu mintea rugăciunea aceasta: „Doamne, Atotțiitorule, auzi smerenia mea și arată milostivirea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele și dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul”.
Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de haine albe și a zis către dânsul: „Reprovos – că astfel se numea el mai înainte s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei dar de la Domnul”. Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui omul acela purtător de haine albe și, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; și mergând îndată în cetate și văzând pe creștini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca și cum însuși ar fi pătimit munci, și a zis către păgâni aceasta: „O, povățuitori ai întunericului și plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că ați vândut sufletele voastre satanei, ci ne siliți și pe noi, care ne temem de Dumnezeul Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creștin și nu sufăr să mă închin zeilor celor deșerți și urâciunilor celor netrebnice”.
Acestea zicându-le sfântul, un slujitor cu numele Vachios, care se întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu blândețe: „Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos șipentru aceasta nu-ți fac ție răsplătirea cea cuviincioasă; iar dacă m-aș mânia, nu poate să mă biruiască nici toată împărăția voastră cea stricată și răzvrătită”.
Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit Iui acestea, zicând: „Sunt puține zile de când, muncind voievodul pe creștini după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaș înfricoșat, tânăr cu vârsta, iar cu chipul și căutătura sălbatică, dinții lui ies afară din gură ca și ai porcului, capul lui este ca de câine și, în scurt să zic, atât este de grozav, încât nu pot nicidecum să-i povestesc chipul lui. El hulește pe zei și împărăția ta și pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăția ta. Deci, pentru aceasta am venit să vestesc împărăției tale; nu cumva a auzit Dumnezeul creștinilor rugăciunile lor și l-a trimis pe dânsul spre ajutorul lor?”
Iar împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: „Oare ai diavol și pentru aceasta ți s-a arătat ție într-acest chip?” Așa a zis și îndată a trimis două sute de ostași, zicând: „Legați-l pe el și astfel să mi-l aduceți; iar dacă se va împotrivi vouă, tăiați-l în mii de bucăți și numai capul lui să mi-l aduceți să-l văd, de este atât de înfricoșător precum spune ticălosul acesta”. Iar Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creștinilor și, șezând dinafară la poartă, a înfipt toiagul său în pământ și, plecându-și capul, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule și Atotputernice, Cela ce Te porți pe Heruvimi și ești slăvit de Serafimi și lăudat de toți sfinții Tăi, ascultă-mă astăzi pe mine, nevrednicul, și poruncește ca să înfrunzească toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate și spre mine bunătatea Ta cea multă și să mă fac întru mărturisirea Ta mai sârguitor, ca să Te preamăresc pe Tine, Tatăl, și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.”
Astfel rugându-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea, văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine și iarăși s-a rugat, mulțumind Domnului. Iar ostașii pe care îi trimisese Dechie să prindă pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din biserică; și, văzându-l de departe, s-au înfricoșat de chipul lui, neîndrăznind să se apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalți, zicând: „Ce ne înfricoșăm de un om gol, fără de arme?” Și ducându-se aproape de el, l-a întrebat, zicând: „De unde ești și pentru ce plângi fără de mângâiere?” Iar el a răspuns cu smerită grăire: „Plâng pentru oamenii cei fără de pricepere, care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu și se închină idolilor celor neînsuflețiți”. Deci după ce au auzit ostașii că vorbește cu blândețe, au luat îndrăzneală și au zis către dânsul: „împăratul ne-a trimis să te aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini unui oarecare Dumnezeu nou”.
Reprovos a zis către dânșii: „Dacă mă veți lăsa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a mă lua legat, nu puteți, că stăpânul meu, Hristos, a dezlegat legăturile păcatelor mele și m-a eliberat de tatăl vostru, satana”. Ei au zis către dânsul: „Dacă nu voiești să mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice către împărat, că nu te-am aflat”. Sfântul a zis către dânșii: „Ba nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiți câtva timp, până voi lua Sfântul Botez și atunci vom merge împreună”. Iar ei au răspuns: „Cheltuiala noastră s-a sfârșit, și nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile”.
Iar sfântul le-a zis: „Aduceți acea puțină hrană ce aveți, ca să vedeți puterea Dumnezeului meu”. Deci punând ei înaintea lui bucatele ce le aveau, sfântul a îngenuncheat și s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, care ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe mine, robul Tău, și înmulțește pâinile acestea, ca să vadă și aceștia minunile Tale și să creadă că Tu singur ești Dumnezeu adevărat, Care poți toate!”
Așa jugându-se el, a venit îngerul Domnului și a zis către dânsul: „Îndrăznește, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ți îndeplinesc toate cererile tale”. Și binecuvântând îngerul pâinile, le-a înmulțit. Atunci sfântul a zis către ostași: „Mâncați acum, fraților, cât voiți, și să cunoașteți din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătățile cele pământești le dăruiește celor ce cred în Dânsul, ci și pe cele cerești, fiindcă este puternic și preabun”.
Deci ostașii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat și au strigat cu toții: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Care mântuiește pe robii Săi!” Apoi, închinându-se sfântului, au zis: „Credem și noi într-Unui adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic și mulțumim ție că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecați, și ne-ai scos pe noi din întunericul înșelăciunii, povățuindu-ne către lumina adevărului. Deci noi de acum suntem cu tine și poruncește-ne nouă, ca să facem orice voiești”.
Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învățat din destul mântuitoarea propovăduire a lui Dumnezeu, câte cuprinde Sfânta Evanghelie. După aceea a plecat cu dânșii în Antiohia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, și i-a povestit toată pricina. Iar arhiepiscopul, mulțumind lui Dumnezeu, i-a învățat și i-a botezat pe toți, numind pe Reprovos, Hristofor, care după aceea a sfătuit pe ostași să meargă la împărat. Și mergând ei pe cale, sfântul îi întărea, zicând: „Fiilor și frații mei iubiți, acum cunoașteți pe Dumnezeu, în care am crezut. Deci să răbdăm pentru dânsul aici, puțină vreme, răni și bătăi și să nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi însă să stăm bărbătește, netemându-ne nicidecum de înfricoșările tiranilor, nici de muncile lor cele înfricoșătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul nostru Hristos, în Care am crezut. Deci legați-mă pe mine și mă duceți la Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeți de munci, duceți-vă unde vreți, îngrijindu-vă de mântuirea voastră”. Auzind ei acestea, au lăcrimat și n-au voit să lege pe dascălul și pe povățuitorul lor către adevărata credință. Dar de vreme ce el a voit și a primit, ei l-au legat.
Și ajungând la palatul împărătesc și văzând Dechie pe sfântul, s-a înfricoșat atât de mult, încât puțin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci a zis sfântul către el: „O, preanenorocită și stricată împărăție! Dacă de mine, robul lui Dumnezeu, te-ai temut, slabule și fricosule, apoi cum vei răbda mânia Lui în ceasul judecății, când te vor trage diavolii la divanul cel înfricoșat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?”
Iar tiranul, după ce cu anevoie și-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor, mărturisitorul lui Hristos, care-i este credința, neamul și numele. Iar el a răspuns: „Sunt creștin și mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din Sfântul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din fața mea și mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; și nu mă plec poruncilor tale celor păgânești”. Dechie a zis către dânsul: „Rece și rău nume ți-a dat, care nu te folosește pe tine, ticălosule”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Rece este numirea voastră, nebunilor, că ați lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat și vă închinați pietrelor”. Dechie iarăși i-a zis: „Fie-ți milă de trupul tău și jertfește zeilor, ca să te învrednicesc de multă cinste și să te fac popă al lor, ca să nu pieri cu nedreptate”. La acestea sfântul a răspuns: „Să nu fie să mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fără de lege tiran și să mă închin idolilor celor deșerți! Bunătățile tale să le ai tu și cei deșerți de minte și cei de o minte cu tine și nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înțelept. Deci pentru dânsul slujesc și mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume mincinos sunt diavoli și vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre și să le ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca voinței tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voiești”.
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure pe el de părul capului, legându-i o piatră de picioare, și să-l împungă cu sulițele peste tot trupul. Iar sfântul, pătimind acestea, răbda vitejește și zicea către tiran: „Nu mă plec ție, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile și rănile tale trecătoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care îmi va răsplăti cu bunătățile cele veșnice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te așteaptă focul cel veșnic, pe care îl vei moșteni împreună cu diavolii, cărora le slujești”. Atunci împăratul, mâniin- du-se și mai mult, a poruncit să-i ardă subțioarele cu făclii aprinse. Și făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta și-l vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat, zicându-i: „Mărturisește pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeț la carul meu”. Zis-a sfântul către dânsul: „Fă-te creștin și mă vei avea drumeț la carul tău și vei împărăți cu Hristos în veci”.
Deci văzând împăratul că se ostenește în deșert, a poruncit să aducă două femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preț lucrate cu aur și cu mărgăritare și stropite cu miruri și cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul într-o cameră împărătească și vicleanul Dechie le-a făgăduit mulți bani, dacă îl vor îndupleca pe el să se închine idolilor.
Deci îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat și s-a rugat, zicând: „Vezi, Doamne, cum au întins cursă și sminteli picioarelor mele; izbăvește-mă de cei nedrepți și păzește-mă de aceste ispite. Așa, Doamne, să nu mă părăsești pe mine, robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin”.
Și, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzându-l, s-au înfricoșat și și-au întors fața lor la perete. Iar el iarăși le-a întrebat cu blândețe același lucru. Ele i-au răspuns: „împăratul ne-a trimis pe noi să te sfătuim ca să-l asculți și să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu moarte cumplită”. Sfântul le-a zis: „Eu nu mă tem de această moarte vremelnică, ca să împărățesc cu Hristosul meu în veci, în Care și voi, dacă veți crede, va fi ferice de voi, că veți moșteni toată desfătarea bunătăților celor veșnice și vă veți bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinții”.
Iar femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoșat și s-au sfătuit între ele, zicând: „Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie, iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecât. Deci mai bine este să credem în Hristos, Care ne va da nouă – dacă vom muri acum pentru El, vremelnic – viață veșnică și nemuritoare”. Deci au zis către el: „Credem în Hristos și roagă-te Lui, ca să ne ierte păcatele noastre cele multe”.
Deci sfântul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau dacă au făcut farmece sau au vrăjit; iar ele au zis: „Nu! Ci mai ales pe mulți osândiți la moarte și pe mulți robi i-am răscumpărat cu plata desfrânării, iar alt rău n-am făcut”. Deci sfântul punându-și mâinile cruciș pe capetele lor, s-a rugat astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor Tale, Achilina și Calinica, și fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere împreună cu sfinții Tăi; iertându-le lor câte au păcătuit în neștiință, căci a Ta este slava în veci. Amin”.
După rugăciune, sfântul le-a învățat articolele credinței; iar ele se bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut și pe Care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie și le-a întrebat de au înduplecat pe sfântul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: „Noi mai ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu și Mântuitor al lumii”. Iar Dechie a zis: „Precum văd și voi v-ați fermecat”. Achilina i-a zis: „Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și mântuiește pe toți câți cred în El; iar zeii tăi sunt niște pietre nesimțitoare și nu pot să vă ajute vouă, decât numai vă povățuiesc la pierzare”.
Atunci Dechie, mâniindu-se, a poruncit s-o spânzure de părul capului și să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcându-se aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor și pielea capului s-a dezlipit și simțea o durere foarte mare și cumplită, pentru care s-a întors către sfântul și i-a zis: „Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri”. Sfântul a înălțat mâinile la cer, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe roaba Ta, să nu o lași a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei”. Acestea zicând mucenița, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua întâi a lunii aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: „Vezi ce a pătimit aceasta, ca o nesupusă și potrivnică? Deci, măcar tu, înțelepțește-te și jertfește zeilor, ca să nu pătimești mai mult unele ca acestea”. Deci, înțeleapta și buna Calinica, voind să batjocorească și să amăgească pe tiran, i-a zis: „De vreme ce îmi poruncești să mă închin zeilor, sunt nevoită să mă supun împărăției tale; deci, duceți-mă la capiște, ca să-i cinstesc precum se cuvine, după cuvântul tău împărătesc”.
Iar împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat deșertul la minte și necunoscătorul și a poruncit să întindă haine albe de la palat până la capiștea idolilor și, luând purtătorii de sulițe pe sfânta, au dus-o, bucurându-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare și de mare preț. Iar când a ajuns sfânta la capiște, a întrebat pe nelegiuiții popi: „Care zeu este mai mare?” Și i-au arătat ei pe idolul Dia, pe care, apucându-l de mână, a zis: „Dacă ești zeu, grăiește și spune-mi ce voiești să-ți fac, căci eu am venit ca să-ți slujesc”. Văzând că nu-i răspunde, a strigat mai tare către idol: „Zeu al păgânilor, vorbește cu mine!” însă el nu avea nici glas, nici auz.
Atunci ea a râs și a zis: „Vai mie, păcătoasa, zeii s-au mâniat asupra mea, căci i-am defăimat și nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate dorm și nu aud”. Iar popii au zis: „Pocăiește-te din tot sufletul și te vor ierta”. Deci, mărturisitoarea și-a scos brâul și năframa sa și cu acelea a legat pe idol; apoi, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul sufletelor noastre, ajută-mi mie în ceasul acesta”. Și a tras brâul cât a putut, surpând pe idol; asemenea a tras și pe idolul Ieracliei și pe al lui Apolon și au pierit acești trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat și din ceilalți, câți a putut, zicând: „Fugiți, zeii păgânilor, și vă prăpădiți”. Iar popii, văzând acestea, au prins-o ca să nu zdrobească și pe ceilalți. Iar ea îi batjocorea, zicând: „Adunați oasele zeilor voștri și puneți sare și untdelemn, ca să-i vindecați”. Deci ducându-se la Dechie toți popii împreună cu poporul, au pârât pe mărturisitoarea credinței creștine, zicând: „Această îndrăcită a surpat zeii noștri și a zdrobit pe cei mari și mai trebuincioși zei și, de n-am fi apucat să o legăm, ca o nerușinată, i-ar fi surpat pe toți”.
Iar împăratul a zis către ea cu mânie: „O, femeie rea, au nu mi-ai făgăduit mie ca să jertfești idolilor și cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit, necinstito?” Iar ea a răspuns: „Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărâmat numai niște pietre, ca să zidiți case, dacă aveți trebuință; dar de vreme ce îi numiți zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voștri au fost biruiți de o femeie și n-au putut să se păzească. Deci cum nădăjduiți să luați vreun ajutor de la unii ca aceștia?”
Atunci tiranul, mâniindu-se foarte, a poruncit unui meșter în lemn, de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spânzurat-o pe sfânta și, înfigându-i țepi lungi de la călcâie până la umeri, au legat de picioarele și de mâinile ei două pietre grele. Și făcându-i-se toate acestea, simțea dureri foarte tari și cumplite și suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru aceea, căutând către sfânt, a zis: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te Lui pentru mine, că foarte m-am îngreuiat”. Iar el, căutând la cer, s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeul sfinților Tăi, primește și pe roaba Ta aceasta, că Tu singur ești milostiv și iubitor de oameni în veci. Amin”.
Atunci roaba lui Dumnezeu și cu adevărat buna biruitoare Calinica, a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Zicând acestea, și-a dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.
Iar Dechie mâniindu-se, a ocărât pe sfântul, zicând: „Tu, mai ales, se cădea să pieri, rău-numitule, față de câine, chip străin și ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăția ta de mai înainte?” Iar mărturisitorul lui Hristos a râs, zicând: „După cuviință și cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce ești primitor și legătură a lucrării tatălui tău, satana, care te are pe tine vas și unealtă la toate voile lui. Ce voiești? Și ce mă mai ispitești în zadar, de-ți pierzi vremea degeaba? Eu ți-am zis de multe ori că nu mă închin dracilor celor necinstiți. Și aș fi vrut, de aș fi putut, să te aduc pe tine la cunoștința adevărului, dar nu ești vrednic, ca un orb ce ești, să vezi soarele dreptății cel strălucit. Deci îmbărbătează-te, slujitorule al diavolului, și muncește cu nedreptate pe cei drepți!”
Zicând acestea, a văzut că cei două sute de ostași care crezuseră erau adunați la un loc, luând aminte la cele ce se făceau, și a zis către ei:Veniți, fiilor, ascultați-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăța pe voi. Deci ostașii au lepădat armele și hainele înaintea împăratului și, căzând, au sărutat pe sfânt, zicându-i: „Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat și ne-ai povățuit pe noi la lumina cunoștinței lui Hristos, adevăratul Dumnezeu”.
Văzând împăratul că toți s-au închinat sfântului, s-a înfricoșat, ca nu cumva să fi cugetat sfântul să-i ia împărăția și a zis către dânsul: „Tiran și potrivnic te-ai făcut mie”. Iar sfântul a zis către el: „Nu te teme, că tu singur vei moșteni focul cel veșnic și cei rătăciți împreună cu tine”. Atunci ostașii au zis către Dechie: „O, împărate, noi am crezut în Hristos și am mâncat pâine cerească, când ne-ai trimis să-ți aducem pe robul Lui; deci nu ne vom lepăda de credința aceasta, de am pătimi de la tine oricât de multe munci”. Atunci Dechie a zis către ei: „Ce am greșit vouă, fiilor, de m-ați lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniți, vă rog, luați îndoit cele ce aveți de trebuință și nu mă lăsați pe mine”.
Iar ei au răspuns: „Țineți ție bogățiile tale, ca să te bucuri de ele, când diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nici nu avem nevoie de bunătățile tale, nici nu ne temem de muncile tale”. Apoi mâniindu-se Dechie și temându-se mai mult, ca să nu urmeze și alții acelora și să creadă în Hristos, i-a hotărât la moarte. Și după ce le-a tăiat capetele afară din cetate, sfintele lor trupuri le-a aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după porunca lui, însă focul nu s-a apropiat nicidecum de ele. Iar cei binecredincioși au luat noaptea sfintele moaște și le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.
După aceasta, păgânul Dechie a închis iarăși în temniță pe mucenic și după câteva zile l-a adus la divan și i-a zis: „Nebunule, dacă nu mă vei asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumărate munci”. Iar sfântul i-a zis: „Nu mă înfricoșează pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului și moștenitor al muncii celei veșnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu și nu mă tem de muncile tale”.
Atunci a poruncit tiranul să facă o cămașă de fier, s-o găurească în patru părți și, băgând pe mucenic în ea, să-l țintuiască. Și aducând lemne multe, le-a grămădit, și, turnând peste ele douăzeci de vedre de untdelemn și dându-le foc, a aruncat pe sfântul deasupra lor. Iar văpaia s-a înălțat atât de sus, încât s-au cutremurat toți cei ce stăteau împrejur; iar el stătea nevătămat, rugându-se cu cucernicie către Dumnezeu, și, ca și cum ar fi fost într-un loc răcoros, așa se afla în văpaia focului. Deci trecând mult timp și stingându-se focul, a ieșit sfântul cu totul sănătos și nevătămat, încât nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun petic din haină. Și văzând cei ce stăteau împrejur o minune înfricoșată ca aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Ajută-ne nouă, împărate ceresc, că și noi credem în Tine!” Și căzând la picioarele mucenicului, ziceau: „Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos îl porți în inima ta, și nu bagi în seamă nicidecum muncile tiranului”. Apoi strigau către împărat, zicând: „O, Dechie, rușinează-te și înfruntează-te, că a biruit Hristos!”
Iar tiranul, auzind glasurile lor, s-a înfricoșat și, fugind, s-a dus la palat. Și rămânând sfântul în târg fără de frică, învăța pe cei ce crezuseră, ca să se îngrijească mai bine de credință. Iar păgânii au îndemnat pe împărat să omoare pe sfânt, ca să nu-și piardă împărăția sa. Deci a doua zi, când elinii aveau praznic mare, șezând tiranul la judecată, a trimis o mulțime numeroasă de ostași ca să lege pe toți câți au crezut, prin sfânt, în Hristos, și să le taie capetele. Iar Sfântul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei credințe și îi învăța să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să viețuiască veșnic în Rai. Și ascultând ei cuvintele lui, au stat cu bărbăție și s-au săvârșit ca niște miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul și păgânul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu moarte cumplită pe mucenic. Deci a poruncit să aducă o piatră mare, pe care o ridicau treizeci de bărbați și a găurit-o printr-o parte și a legat un capăt de lanț, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfântului și, legându-i mâinile și picioarele, l-a aruncat într-un puț adânc, socotind că este cu neputință să mai iasă din acel loc prea întunecat. Dar în zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorât și l-a scos viu și nevătămat din acel puț.
Deci văzând Dechie această minune, s-a îndrăcit de mânie, că n-a putut să omoare pe un om gol și fără arme. Deci l-a întrebat: „Până când vrăjile tale te păzesc neprins și nevătămat de munci și nu pot să te piardă atâtea chinuri câte ți-am dat până acum?” Iar sfântul a răspuns: „Până la sfârșitul vieții vremelnice defaim scornirile tale, având pe Hristos al meu ajutător”. Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier și, arzând-o în foc, să îmbrace pe sfântul cu ea. Dar nici cât de puțin nu s-a apropiat de dânsul arderea îmbrăcămintei celei din fier, ci a rămas nevătămat. Iar tiranul cel vătămat la minte și preanelegiuit zicea către sfânt cuvinte vătămătoare de suflet și deșarte, îndemnându-l pe el să se închine necuraților idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere și a zis lui: „Ai auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin idolilor celor muți, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci de ce te ostenești, te muncești și te păgubești în zadar de atât timp? Eu mă închin lui Hristos și îi slujesc Lui de-a pururea și totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic și preabun; iată, fă-mi mie câte voiești”.
Deci cunoscând Dechie socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotărâre cea mai de pe urmă, zicând astfel: „De vreme ce neînduplecatul cu muncile și netrebnicul Hristofor a defăimat nebunește poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urâcios și grozav”. Deci luându-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare și îi urma lui mulțime nenumărată de popor păgânesc și creștinesc.
Și ajungând acolo, a cerut de la muncitori puțină vreme; și, stând, a făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicând astfel: „Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, mulțumesc Ție, că întru toate mi-ai ajutat și ai rușinat pe vrăjmașul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog și acum să stai lângă mine, preabunule Doamne, și primește în pace sufletul meu, numărându-mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă robi ai Tăi și dă și prearăului Dechie vrednică plată a păgânătății lui, ca să se muncească, după dreptate, de diavoli, cărora le slujește. încă mă rog bunătății Tale, împărate Atotputernice, ajută creștinilor acestora și tuturor celorlalți, care se află în tot locul stăpânirii Tale și îi izbăvește pe dânșii de toate smintelile diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli și unde s-ar afla vreo părticică din moaștele mele, să nu vatăme locul acela nici foametea și nici vreo grindină sau vreun lucru de scârbă să nu se întâmple acelui ce va avea la sine vreo parte cât de mică din moaștele mele. Iar pe câți săvârșesc praznicul pătimirii mele și citesc viața mea, păzește-i întregi și nevătămați, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine ești cuvântat în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Toate câte ai cerut de la Mine, le voi săvârși pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum. încă și aceasta îți zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare și Mă va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci vino, bucurându-te, să dobândești bunătățile și bucuria, care ți-am gătit ție!”
Acestea auzindu-le sfântul, s-a bucurat și a zis gealatului: „împlinește-ți porunca”. Iar el, cu multă frică și evlavie apropiin- du-se, a tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuși gealatul s-a înjunghiat singur pe sine și a murit, căzând peste trupul mucenicului; și s-a întâmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.
Și venind episcopul Ataliei, cu numele Petru, și dând ostașilor mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, și l-a înfășurat cu giulgiuri curate și cu arome și, luându-l, l-a dus în cetatea lui, care era aproape de un râu care o îneca de multe ori când erau multe ploi, făcând multă pagubă. Deci episcopul a pus moaștele Sfântului Hristofor în țărmurile râului și din ceasul acela râul n-a mai îndrăznit să vatăme cetatea, până în ziua de astăzi. Astfel preamărește Domnul, pe cei ce îl preamăresc pe El.
Iar după săvârșirea sfântului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească cererea sfântului, și l-a lovit o boală cumplită. Și văzând ticălosul că i se topea trupul lui de boală, striga, zicând: „Vai, mie ticălosul, pentru că am omorât fără dreptate pe robul lui Hristos, Hristofor, iar acum iau cumplită răsplătire”. Iar împărăteasa a răspuns lui: „Dar nu ți-am zis eu atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos și nu m-ai ascultat? Acum ce să mă fac? Iată, rămân văduvă, ticăloasa de mine!” Atunci Dechie a trimis pe niște ostași, zicându-le: „Rogu-vă pe voi, alergați unde am omorât pe Hristofor, robul lui Hristos, și căutați poate veți afla vreo părticică din moaștele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceți; că doar atunci voi muri, dacă se va atinge de mine”. Iar ei mergând, au căutat cu de-a- mănuntul și, neaflând altceva nimic, au luat din țărâna locului unde s-a vărsat sângele lui și, muind-o în apă, au adăpat pe Dechie. Astfel și-a dat la judecată pângăritul și preanecuratul său suflet, care pedeapsă i-a dat-o Dumnezeu ca arvună a muncii celei fără de sfârșit Astfel povestește sfârșitul lui Dechie unul din scriitorii vieții sfântului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericești, Ioan Zonara și alții, zic astfel despre moartea lui Dechie: „Iar Dechie, fiind pornit asupra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru împărăția romanilor, a pierit cu rușine. Căci, prădând Bosforul barbarii, adică sciții, Dechie s-a luptat cu dânșii și pe mulți i-a ucis. Și fiind ei strâmtorați și făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, împotriva barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Iar Gal, fiind vrăjmașul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război acolo unde este o baltă adâncă. Și astfel, barbarii, stând la război și spatele întorcându-și apucându-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuși împreună cu fiul său și cu mulțime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă și acolo toți au pierit, încât nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul în noroiul bălții; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiară și pentru mânia și urâciunea ce avea asupra creștinilor”.
Deci s-au pus amândouă istoriile pentru sfârșitul lui Dechie, ca să poată înțelege oricine, care este cea mai adevărată; și, deși se deosebesc povestirile, amândouă adeveresc cum că tot pentru prigoana și uciderea creștinilor i s-a întâmplat un astfel de sfârșit. De care, cu rugăciunile Sfântului Marelui Mucenic Hristofor și cu darul și milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava, împreună și Celui fără de început al Său Părinte și Preasfântului și de viață făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
