Articole

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

foto preluat de pe www.agerpres.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

Tratatul de pace de la Adrianopol, (numit și Tratatul de la Edirne), a fost finalizat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, fiind semnat pe 2/14 septembrie 1829 în Adrianopol de Alexei Orlov și Abdul Kadîr-bei. Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării și fortărețele Akhaltsikhe și Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), și a hanatelor Erevanului și Nahicevanului, care fuseseră cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.

Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) care să rezolve în sfârșit problema strâmtorilor . Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei și permitea Rusiei să ocupe Valahia și Moldova până când Imperiul Otoman reușea să plătească o uriașa despăgubire de război.

Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoașterea domniei pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul Dunării și restituia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Prin acest tratat se consfințea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei [Imperiul Rus/țariste].

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia). Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.

Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european. Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele. Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.

Portul Moldovei, Galaţi (1826) – foto; ro.wikipedia.org

Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila. Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia” care prevedea:

– raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;

– autonomia administrativă;

– domni pămînteni aleşi pe viaţă;

– libertatea comerţului pentru toate produsele;

– dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;

– scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;

– limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;

– menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;

– interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov, ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв), cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834). Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia.

Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc. Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal. Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Notă (titlul V din Tratatul de Pace de la Adrianopol 2/14 septembrie 1829, varianta originală în limba rusă):

Статья V

Поелику княжества Молдавское и Валахское подчинили себя особыми капитуляциями верховной власти Блистательной Порты и поелику Россия приняла на себя ручательство в их благоденствии, то ныне сохраняются им все права, преимущества и выгоды, дарованные в тех капитуляциях или же в договорах, между обоими императорскими дворами заключенных, или наконец в хатти-шерифах, в разные времена изданных. Посему оным княжествам предоставляется свобода богослужения, совершенная безопасность, народное независимое управление и право беспрепятственной торговли. Дополнительные к предшедшим договорам статьи, признанные необходимыми для того, чтобы сии области непременно воспользовались правами своими, изложены в отдельном акте, который есть и будет почитаем равносильной с прочими частью настоящего договора.

Titlul V

Deoarece cnezatele Moldovei şi Valahiei s-au supus în baza capitulaţiilor speciale puterii supreme a Porţii Strălucitoare şi deoarece Rusia s-a angajat să garanteze bunăstarea lor, atunci acestora li se păstrează toate drepturile, avantajele şi beneficiile, acordate în aceste capitulaţii sau acorduri, semnate între ambele case imperiale sau în hatti-şerifuri, editate anterior. De aceea acestor cnezate li se acordă libertatea religioasă, securitatea deplină, administrarea populară locală şi dreptul de comerţ liber. Articolele suplimentare acordurilor anterioare, considerate necesare pentru ca aceste regiuni neapărat să se poată folosi de drepturile lor, specificate într-un document separat, care este şi va fi respectat identic cu celelalte părţi ale prezentului acord.”

(traducere din rusă Istoria.md)

 

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) si pe: www.agerpres.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com, istoria.md

 

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

La 23 august 1939, s-a semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, Pactul Ribbentrop-Molotov, care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze, în 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord URSS-ului. Pactul Ribbentrop-Molotov (Pactul Hitler-Stalin) a constituit un act de trădare a neamurilor creştine ale Europei Răsăritene şi care a servit bază pentru ocuparea criminală a teritoriilor româneşti de către Armata Sovietică la 28 iunie 1940

Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin - foto: ro.wikipedia.org

Din păcate, pentru zeci de milioane de oameni, trăind în Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana (sau R.D.G.), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au hotărît cîţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, ulterior Churchill, Roosevelt şi, din nou, Stalin, în 1945, dintr-o simplă trasatură de condei, avea sa fie tragedia lor pentru 2 sau 3 generaţii. Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), la Moscova în data de 23 august 1939, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor de influenţă în Europa răsăriteană.

Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring) – foto: ro.wikipedia.org

Conform Actului Adiţional Secret al Pactului, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de teritoriul dintre rîurile Prut şi Nistru, fosta ocupaţie ţaristă a jumătate din Moldova sau aşa zisa Basarabie Ţaristă, iar, partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de acest teritoriu. Pactul este semnat din partea Guvernul Reichului german de I.V. Ribbentrop, iar din partea Guvernului U.R.S.S. de către Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin) în prezenţa lui Stalin. Semnarea Protocolului Secret a Pactului Ribbentrop-Molotov a permis ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti de către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) la mai puţin de un an după semnarea acestuia şi anume la 28 iunie 1940.

Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto: istoria.md

În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Administraţia şi Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.

Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă – foto: ro.wikipedia.org

 

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

 

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

 

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

 

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

 

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

 

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

 

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

 

Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

(Nota redacţiei: Secţia de mai jos nu a fost făcută publică în momentul în care cea de asupa a fost anunţată).

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 - foto: en.wikipedia.org

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 – foto: en.wikipedia.org

 

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

 

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 

„Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată de Stalin şi Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-German în umra invaziei comune Germano-Poloneze asupra Poloniei – foto: istoria.md

 

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto: en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto: en.wikipedia.org

 

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

Harta Europei de Est. Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov (Ribbentrop-Stalin) - foto: istoria.md

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md

Execuția familiei Romanov (16-17 iulie 1918)

O adunare a membrilor familiei Romanov în 1892, la Krasnoe Selo.

(Rândul din față) Marea Ducesă Xenia, Marea ducesă Maria Pavlovna cea tânără, Marea Ducesă Elena Vladimirovna, Marea Ducesă Alexandra Iosifovna, Împărăteasa Maria Feodorovna, Țatul Alexandru al III-lea, Marele Duce Michael Nikolaevich și Marele Duce Paul Alexandrovich.

(rândul din spate) Ducele Carl Michael și Georg de Mecklenburg Stretlitz (stră-strănepot al Țarului Pavl I), Marele Duce Konstantin Konstantinovich, sora sa Olga Regina Hellenilor, Tsarevcih Nicholas (mai târziu Țarul Nicolae al II-lea), Marele Duce Vladimir Alexandrovich, Marele Duce Dimitri Constantinovich (cu pălăria albă), Ducele Peter de Oldenburg (stră-strănepot al Țarului Pavel I), și George Maximilianovich, Duce de Leuchtenberg (stră-strănepot al Țarului Nicolae I).

(Rândul din spate) Marele Duce Sergei Mikhailovich, Marele Duce Nicholas Nicholaievich cel tânăr, Ducele Alexandru de Oldenburg.

Băieții din față sunt Marele Duce Alexei Mikhailovich (în uniforma militara neagră), Marele Duce Michael Alexandrovich și frații săi Marele Duce Andrei și Marele Duce Boris Vladimirovich de Rusia

 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Execuția familiei Romanov (16-17 iulie 1918)

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski, ii ucide prin împușcare la ordinul direct al lui Lenin, pe ultimul țar al Rusiei Nicolae II-lea Romanov (n. 6 mai 1868, stil vechi / 18 mai, stil nou – d. 17 iulie 1918, țar al Rusiei 1824-1917), alături de familia sa, inclusiv pe țareviciul Alexei grav bolnav, precum și cîțiva servitori care îi însoțiseră.

Înăsprirea condițiilor de viață din spatele frontului și incapacitatea armatei de a menține succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve și tulburări în iarna care a urmat. La sfârșitul „Revoluției din februarie” din 2 martie (stil vechi)/ 15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând:

Lasăm moștenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, și îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron.” Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul și a abdicat a doua zi, și astfel trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.

Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i țină pe Nicolae, Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală și de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluției din Octombrie, ca mai apoi să fie mutați de guvernul bolșevic într-un oraș controlat de Armata Roșie, Ecaterinburg.

Țarul și familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și câțiva servitori care îi însoțiseră, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Execuția a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia.

Familia Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, în 1904 - foto: ro.wikipedia.org

Familia Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, în 1904 – foto: ro.wikipedia.org

Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae, la indicația lui Lenin, temnicerii lui bolșevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulți istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolșevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eșuate de asasinare a țarului Alexandru al III-lea în 1887.

Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei și viitorul lider comunist Imre Nagy. S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae și ale familiei lui au fost aruncate într-un puț de mină în locul numit Patru Frați. La început așa a fost – cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie.

În dimineața următoare – cînd zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspîndească prin orașul Ekaterinburg – Iurovski a ridicat morții pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci cînd vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluție și a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată, lată de 2,5 m și adîncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morților și a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruțe părăsit, Șoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.

Șase zile mai târziu, orașul Ekaterinburg era cucerit de Armata Albă, care a trimis imediat ofițeri la Casa Ipatiev, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu familia imperială. Camera în care Romanovii au fost executați fusese curățată, dar pe pereți rămăseseră urme de sânge și de gloanțe.

În anul următor, Mișcarea Albă l-a însărcinat pe Nicolae Sokolov să investigheze ce se întâmplase la Ekaterinburg. Povestea era deja cunoscută în oraș; gardienii ce fuseseră capturați au mărturisit crima, iar Sokolov a descoperit primul puț minier, în care a găsit câteva obiecte ce aparținuseră familiei imperiale. Rămășițele Romanovilor nu au fost însă descoperite decât abia în 1991.

Groapa comună în care se credea că familia imperială fusese îngropată alături de servitori era cunoscută încă din anii ’80, dar a fost ținută secretă de către autoritățile comuniste. În 1991, în urma săpăturilor, au fost descoperite rămășițele a nouă persoane. Lipseau însă două cadavre, aparținând lui Alexei și, cel mai probabil, Anastasiei. Acestea au fost ulterior găsite într-un alt mormânt în apropiere de oraș, în vara anului 2007. Ultimul țar al Rusiei, Nicolae II-lea a fost canonizat de Biserica Ortodoxa Rusa.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Execuția familiei Romanov pe ro.wikipedia.org

Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei (958 – 1015)

Botezul kievenilor, pictură de Klavdiî Lebedev

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

 Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei (958 – 1015)

Vladimir I (Sviatoslavici), alternativ Volodimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, Botezătorul Rusiei Kievene (n. 958 – d. 15 iulie 1015) a fost din 980 până în 1015 Mare Cneaz al Kievului când ortodoxia a fost introdusă în teritoriile care astăzi formează Rusia și Ucraina. A fost cel mai tânăr fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din dinastia ruricidă (de origine scandinavă).

În plus, el este nepotul Sfintei Olga, și tatăl Sfinților Boris și Gleb Purtătorii de chinuri (și primii sfinți ai ținuturilor rusești). În anul 988, cu prilejul căsătoriei sale cu Ana de Bizanț, fiica împăratului Romanos al II-lea, a adoptat pentru sine și pentru Rusia Kieveană creștinismul răsăritean. El este prăznuit de Biserică în 15 iulie.

Vladimir the Great (c. 958 – 15 July 1015) - Vladimir's effigy on one of his coins. He is crowned in the Byzantine style, holding a cross-mounted staff in one hand and holding a Khazar-inspired trident in the other - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vladimir the Great (c. 958 – 15 July 1015) – Vladimir’s effigy on one of his coins. He is crowned in the Byzantine style, holding a cross-mounted staff in one hand and holding a Khazar-inspired trident in the other – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viața

Sfântul Vladimir a fost un păgân devotat în primii ani ai vieții sale. El a fost un mare cuceritor care avea multe neveste și a ridicat multe statui păgâne pe teritoriul pe care îl guverna.

După ce a aflat că există și alte credințe în afara păgânismului său, el s-a hotărât să trimită soli în lume care să-i spună care este credința cea adevărată.

Trimișii săi s-au întâlnit cu musulmanii, dar au simțit că printre ei nu este nici o bucurie și că credința lor este foarte mecanică. De asemenea, trimișii săi s-au întâlnit cu evreii și catolicii dar, totuși, nu au fost impresionați.

Însă, lucrurile s-au schimbat când au ajuns la Constantinopol. După ce au participat la Sfânta Liturghie în Hagia Sofia, trimișii au spus: “Nu mai știam dacă suntem în rai sau pe pământ.”

Ţinând cont de spusele trimișilor săi, Sfântul Vladimir însuși și supușii săi s-au botezat în Biserica Ortodoxă.

Sfântul Vladimir s-a schimbat complet după botez. El a distrus toate statuile păgâne din Rusia Kieveană și le-a înlocuit cu biserici. De asemenea, el a încercat să trăiască în pace cât mai mult posibil cu vecinii săi și a rămas doar cu o singură nevastă.

Vladimir I, alternativ Volodimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, a fost din 980 până în 1015 cneaz al Kievului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir I al Kievului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața Sfântului și întocmai cu Apostolii, Vladimir, Marele Cneaz al Kievului

Vladimir, Marele Cneaz al Kievului și singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor și al Sfintei Olga și strănepotul lui Ruric, cel chemat la domnia Rusiei, care își trăgea seminția sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în Marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev și a născut din Sfînta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Oleg și Vladimir, nu însă dintr-o singură femeie.

Sviatoslav, împărțind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Oleg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, Marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luând scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Oleg, voievodul dreblenilor, și l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă și lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc, aflînd aceasta, a luat întru a sa stăpînire și domnia marelui Novgorod, ca și pe a dreblenilor.

Vladimir, nu după multă vreme, adunînd multă putere de oaste, atît de la nemți, cât și din alte părți ale pămîntului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, și l-a ucis. Deci, luînd domnia Kievului, și pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpân peste tot pămîntul Rusiei.

El a pus în Kiev idoli la locuri înalte și s-a închinat lor cu jertfe, îndemnând poporul la închinarea lor. Pe cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morții. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creștinul și fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie părtași închinătorilor la idoli, nici să-și dea pe fiul său la drăceasca jertfă.

Ceilalți creștini, care erau luminați de Sfînta Olga și cărora le-a zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră neștiuți. Pentru că unii fugeau, alții păzeau în taină sfînta credință, iar alții se întorceau la păgânătate; și de era undeva vreo biserică creștinească, pe aceea o risipea cu mîna închinătorului de idoli.

Matchmakers Vladimir Svyatoslavich in Rogvolod (left side); Rogvolod talks with Rogneda (right side) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Matchmakers Vladimir Svyatoslavich in Rogvolod (left side); Rogvolod talks with Rogneda (right side) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir pusese în Kiev idolii cei mai aleși, mai întîi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor și al norilor de ploaie; al doilea, Volos, zeul dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pămîntului; al șaselea, Coleida, zeul prăznuirii ce se face iarna, și alții ce li se păreau a fi zei.

El i-a pus nu numai în Kiev, ci și prin toate părțile stăpînirii rusești, și pe toți îi cinsteau prin închinăciune păgînească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea și în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcînd în Kiev, tot asemenea a făcut și el acolo, punînd de asemenea idoli și numindu-i cu același nume.

Vladimir, pe lîngă închinarea de idoli, avea și altă răutate, adică trăia fără de înfrînare în poftele trupești. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca și Solomon cel de demult, și nesățios în trupeștile patimi. El avea multe femei, dar și mai multe țiitoare petreceau cu el, fiind în rătăcirea închinării de idoli.

Despre viața lui Vladimir, cît a fost în neștiință de Dumnezeu și în păgînătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sînge, despre vitejie și multele războaie, despre diavoleștile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfîntului Nestor al Pecerscăi și în alte istorii rusești scrise cu mîna. Se mai află și în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit și cine voiește să afle mai multe, să citească acolo.

Dar noi nu voim să descriem viața lui cea necurată și păcătoasă, ci pe cea dreaptă și sfîntă. Aceasta o facem ca să nu ne zăbovim mult cu lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credințe. Deci, ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înțelept, să nu se îngreuieze. Se cade, deci, să mergem la luminarea lui prin botez și la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mîntuitor la toate neamurile Rusiei.

Cînd Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor la mântuire, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părțile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară pînă la sfîrșit, ci cu lumina sfintei credințe să fie luminate și să se povățuiască la calea mîntuirii, le-au ales lor spre acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor și grecilor pe marele Împărat Constantin cel Mare, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfîntul Apostol Pavel.

Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a făcut și aceea de a răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, și a deșteptat într-însul dorirea de cunoștința adevărului. Astfel, l-a prefăcut pe el din păgîn și închinător de idoli, în creștin drept-credincios; din prigonitor, precum oarecînd pe Saul, în apostol și învățător al rușilor. El a scăpat multe popoare ale Rusiei de înghițirea iadului și din veșnica moarte și le-a adus prin Sfîntul Botez la a doua naștere, în viața cea veșnică.

Deci, este de cuviință ca aici să pomenim pe scurt și de asta. Rușii, mai înainte de Vladimir cu cîtăva vreme, s-au botezat, deși nu toți, însă o parte din ei. Întîi s-a botezat poporul Rusiei cel slavon, de către Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat, care a creștinat pe sciți. Căci, ajungînd în munții Kievului, i-a binecuvîntat și, înfigînd o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetății și de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe câți oameni a aflat atunci acolo, i-a învățat sfînta credință și i-a botezat.

După aceea, a mers în alte părți ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod și unde sînt alte cetăți vestite, și pretutindenea pe cîți a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfîntul Botez. O parte din ruși s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedoneanul, și pe vremea patriarhiei Preasfințitului Fotie, fiind trimis de dînșii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă mic de vîrstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia și povățuitorul voievodului.

Astfel, arhiereul grec, mergînd din Constantinopol pe pămîntul Rusiei ca să învețe sfînta credință pe poporul cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dânsul. Deci, i-a întrebat arhiereul: “Ce fel de minune vă trebuie?” Iar ei au zis: “Cartea aceea care învață credința voastră cea creștinească să se arunce în foc și, de nu va arde, vom cunoaște din aceasta căci credința voastră este bună și adevărată și Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”.

Arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare și, ridicîndu-și mîinile spre cer, s-a rugat, zicînd: “Preamărește numele Tău, Hristoase Dumnezeule!” Aceasta zicînd, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele arzînd și focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzînd această minune popoarele, foarte mulți dintre ei au crezut în Hristos și s-au botezat.

Sfânta și dreapta prințesă Olga din Kiev (890 - † 969) a fost bunica prințului Vladimir din Kiev. Ea a fost prima între conducătorii poporului rus care s-a convertit la creștinismul ortodox, la Constantinopol în anul 957; sub influența ei nepotul Vladimir s-a convertit și el la creștinism și a adus Ortodoxia în Rusia. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 11 iulie (Saint Olga by Mikhail Nesterov) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfânta și dreapta prințesă Olga din Kiev (890 – † 969) a fost bunica prințului Vladimir din Kiev. Ea a fost prima între conducătorii poporului rus care s-a convertit la creștinismul ortodox, la Constantinopol în anul 957; sub influența ei nepotul Vladimir s-a convertit și el la creștinism și a adus Ortodoxia în Rusia. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 11 iulie (Saint Olga by Mikhail Nesterov) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Poporul Rusiei s-a mai botezat și în zilele marii doamne Olga, soția marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav și bunica lui Vladimir. Dînsa, după cum se scrie în viața sa, ducîndu-se la Constantinopol, a primit sfînta și dreapta credință și s-a numit Elena din Sfîntul Botez. Apoi, întorcîndu-se de acolo, pe mulți din Kiev și din celelalte cetăți ale Rusiei, i-a adus la sfînta credință și la Sfîntul Botez.

Dar n-a putut pe toți să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la creștinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfînta credință nu s-a putut lărgi și întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgîneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvîrșit în zilele marelui domn Vladimir. Căci el, luminîndu-se mai întîi singur și cunoscînd calea cea adevărată a mîntuirii, a povățuit pe toți la aceasta, îndemnîndu-i să-i urmeze, și chiar poruncind. Creștinarea rușilor s-a făcut astfel:

Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea și cu mîntuirea împărăției sale, mai mult decît alți împărați și domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credința lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat:

Ce fel este credința voastră?” Ei au răspuns: “Credem în Dumnezeul care este în ceruri și avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voiește cineva și să ne desfătăm din toate dulcețile trupești; numai ne poruncește să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc și să nu bem vin”.

Apoi mai spuneau și alte multe lucruri de necinste și de rușine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur și înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînșii: “Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia și beția se face cu băutură”.

După aceea, au venit de la nemți, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului și de la ceilalți domni, fiecare spunînd că credința lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă și evreii au venit, spunîndu-i despre credința lor că este mai bună decît toate credințele. Atunci Vladimir i-a întrebat:

Unde este pămîntul și împărăția voastră?” Ei au răspuns: “Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina și cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, l-a dat creștinilor”. Vladimir le-a zis: “Cum învățați voi pe alții la credința voastră, cînd voi înșivă sînteți lepădați de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare și nouă ne doriți o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din fața sa.

După toți aceștia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile și Constantin, împărații bizantini, și de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreț și insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) și apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani și mai mult, iar acesta de pe urmă se numește de alți istorici și Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credința creștină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, și pînă la Învierea cea de a treia zi din morți și Înălțarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morților, despre înfricoșata judecată, despre munca cea fără de sfîrșit pregătită păcătoșilor și despre răsplătirea drepților întru împărăția cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare țesută cu aur, pe care era închipuită înfricoșata judecată a lui Dumnezeu și despărțirea păcătoșilor de drepți. Drepții stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeași parte dreaptă era și Raiul; iar păcătoșii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoșatele chipuri ale diavolilor și se mai vedeau și diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis:

Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîți va afla drepți, îi va pune de-a dreapta Sa, și-i va trimite în împărăția Sa cea cerească, la veșnica veselie. Iar pe cîți îi va afla păcătoși, îi va pune de-a stînga și-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrșite”.

Vladimir, auzind acestea, a suspinat și a zis: “Fericiți cei ce vor sta de-a dreapta și amar celor ce vor sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: “Împărate, de vei înceta de la lucruri rele și de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăție, locul tău va fi la stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof și socotindu-le, a zis: “Voi mai aștepta încă puțin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credințele”. Apoi, dăruind daruri filosofului și celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toți boierii și dregătorii săi, și le-a zis:

Iată, au venit la mine înțelepți din diferite țări, de la mahomedani, de la nemți, de la romani, de la jidovi și de la celelalte neamuri, lăudîndu-și fiecare din ei credința lor. Iar la urma tuturor au venit creștinii. Aceștia îmi spuneau despre credința lor lucruri multe și minunate, mai mult decît alții, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii și pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac și o altă viață și cum, după moarte, toți vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, viețuind cu viață fără de moarte, iar păcătoșii se vor munci în veci”.

Atunci boierii și dregătorii au zis către dînsul:

Nimeni nu hulește ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce ești, de voiești să cunoști mai cu încredințare adevărul, ai mulți oameni înțelepți, trimite dintre dînșii pe cei mai aleși pe la diferite popoare, ca să vadă și să știe felul de credință, adică, cum slujește cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îți vor spune ție și nouă toate faptele cu de-amănuntul”.

Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbați pricepuți și înțelepți în diferite țări, ca să cerceteze credințele și slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe țări și împărății, s-au dus la urmă și la Constantinopol și au scris împăraților grecești, Vasile și Constantin, pricina venirii lor. Împărații s-au bucurat și îndată au spus despre dînșii Preasfințitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veșminte arhierești și au săvîrșit dumnezeiasca Liturghie cu mulți episcopi și preoți.

Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împărații cu trimișii lui Vladimir și, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă și să audă toate. Văzînd ei frumusețea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, și auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult și li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca și cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvîrșirea dumnezeieștii Liturghii, împărații și patriarhii au făcut cinste și ospăț mare solilor din Rusia și, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toți boierii și bătrînii săi și a poruncit ca trimișii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut și auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credința fiecărui popor și de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credințe, le erau neplăcute.

Apoi au început a spune cele văzute la creștini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, și cum au văzut acolo o frumusețe și o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veșminte ale preoților, rînduiala slujirii foarte cinstită și cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simțeau, nici nu cunoșteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer.

Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă și o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creștinii din Constantinopol. “Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credința lor și numai cu acei oameni locuiește Dumnezeul cel adevărat”.

Boierii au zis către Vladimir:

Dacă credința creștinească n-ar fi bună și adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credință, pentru că era femeie foarte înțeleaptă”.

Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puțin în mintea sa, a cunoaște dreapta credință creștinească și a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrșirea lucrului ce gîndise, pentru că toți boierii și sfetnicii fiind întunecați cu întunericul păgînătății, s-a prelungit încredințarea și botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraților grecești, să ia cetățile lor și să cîștige dascăli creștinești care să-i învețe credința.

Adunând Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson și a luat întîi cetatea grecească Cafa. Apoi s-a dus sub Herson, cetatea de scaun a pămîntului acela, stînd lîngă malul Mării Negre, unde era liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea și, luptîndu-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia că era tare, și oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăție. Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să cîștige milă de la dînsul. Iar de nu, va sta multă vreme sub cetatea lor, pînă o va lua și în ceasul acela nu va avea nici o milă.

Dar, hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deși sufereau strîmtoare în cetate. Căci de șase luni erau înconjurați și aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de grijă, căutînd prin judecățile cele neștiute, ceea ce era mai de folos, nu numai grecilor, ci și la tot poporul Rusiei, a rînduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a și întîmplat. Atunci, un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel:

Împărate Vladimir, dacă voiești să iei cetatea, caută în pămînt spre părțile Răsăritului, urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia și vei lua apa cetății, poporul ți se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.

Protopopul, scriind astfel pe săgeată, a încordat arcul și i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Săgeata a căzut înaintea cortului și cei ce au văzut-o au luat-o îndată și, văzînd pe dînsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii grecești, care, citindu-i scrisoarea, a poruncit să caute în pămînt, spre părțile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutînd și aflîndu-le, le-au tăiat și, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete și, nevrînd, s-a supus lui Vladimir. Acesta, luînd cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănțuire, nefăcînd oame-nilor nici un rău, nici strîmbătate.

După luarea Hersonului și a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împărații grecești, zicînd:

V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, și tot pămîntul Tavrichiei: Acum aud că aveți o soră fecioară frumoasă; deci să mi-o dați mie spre însoțire. Iar de nu veți voi, voi face cetății voastre împărătești ceea ce am făcut Hersonului”.

Împărații grecești primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mîniat foarte mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoțească cu un păgîn.

Dar ei, temîndu-se de multa putere a oștilor Rusiei și de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dînsul, astfel:

Nouă, creștinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credință păgînească, dar dacă voiești s-o iei, leapădă-te de legea ta și crede, ca și noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și primește Sfîntul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoțire pe sora noastră și vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credință cu noi, moștenind încă și cereasca împărăție”.

Rusia kieveană în secolul al 11-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia kieveană (1) în secolul al 11-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir, primind un răspuns ca acesta de la împărații grecești, a trimis la dînșii, zicîndu-le:

Eu am iubit credința voastră din vremea aceea, cînd cei trimiși de mine să cerceteze diferitele credințe au fost și la voi și cînd s-au întors și ne-au spus cu amănuntul, că credința voastră este mai bună decît toate credințele și slujirea cu care slujiți Dumnezeului vostru este mai aleasă decît a tuturor popoarelor. Eu de atunci doresc a primi credința voastră, însă voi trimiteți un episcop la mine, ca să mă boteze. Voi înșivă, dacă voiți, veniți cu sora voastră, sau trimiteți-mi pe sora voastră spre însoțire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul și toată Tavrichia”.

Împărații grecești, primind această bună înștiințare, s-au bucurat foarte mult și au îndemnat cu rugăminte pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicîndu-i:

Milostivește-te de împărăția creștinească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune pămîntul nostru și frică ne este, ca să nu facă și cetății împărătești ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine și prin tine, Domnul va întoarce spre Sine pămîntul Rusiei și pe cel grecesc îl va elibera de războaiele cele grele și de năvălirile rușilor. Deci, de la toți vei avea slavă veșnică și fericire nemuritoare”.

Ana, sora împăraților, deși nu voia, însă socotind mîntuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu, încă și patriei sale, împărăției grecești, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul și cu rugămintea fraților săi și a zis cu lacrimi:

Fie voia Domnului!

Împărații au trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoți și cu cinstiți boieri. Ajungînd ea la Herson, a întîmpinat-o cu slavă și a dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împărătești, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi și a orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfînta credință și de Sfîntul Botez și, tulburîndu-se în sine, zicea:

Zeii Rusiei s-au mîniat împotriva mea, auzind că voiesc să-i las și să primesc altă credință; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”.

Atunci, sora împăraților grecești a trimis la el, zicîndu-i:

De voiești să fii sănătos și să vezi cu ochii, primește Sfîntul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mîntui nu numai de orbirea trupească, ci și de cea sufletească!

Vladimir, auzind, a răspuns:

De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaște din aceasta că Dumnezeul creștinilor este mare!

Chemînd el îndată pe episcop, a cerut Sfîntul Botez; iar episcopul mai întîi l-a luat și l-a învățat bine dreapta credință, apoi l-a botezat în biserica Sfinta Sofia, care este în mijlocul cetății Herson (Crimeea), dîndu-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o minune, asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfîntul Apostol Pavel pe calea către Damasc, cînd prigonea Biserica lui Dumnezeu și care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb.

Căci Vladimir, care era orb la ochi, cînd a intrat în sfînta scăldătoare și episcopul a pus mîna pe el, după rînduiala Sfîntului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca niște solzi. De atunci a văzut și a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credință, mulțumind Domnului Hristos, bucurîndu-se și veselindu-se.

Botezarea Sfântului Vladimir, Mare Cneaz al Kievului - The Baptism of Saint Prince Vladimir, by Viktor Vasnetsov (1890) foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Botezarea Sfântului Vladimir, Mare Cneaz al Kievului – The Baptism of Saint Prince Vladimir, by Viktor Vasnetsov (1890) foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Boierii și oastea lui, văzînd acea minune, cu toții s-au botezat și s-a făcut bucurie mare rușilor și grecilor, dar mai ales sfinților îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăiește, cu atît mai vîrtos s-au bucurat de atîtea suflete, care au cunoscut pe Dumnezeu și au cîntat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui și a oștirilor s-a săvîrșit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.

După Botez, împărații greci au adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie și nu după multe zile s-a cununat cu dînsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia și, întărind pacea cu ei, s-a întors în pămîntul său, luînd cu sine pe arhiereul Mihail, care venise în Constantinopol cu sora împăraților. Acel arhiereu a fost întîiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel Mihail care s-a pomenit mai sus, care, punînd Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredințînd prin această minune pe mulți din popor. Ci acesta este altul cu același nume și mai în urmă cu anii, căci de la Mihail cel dintîi, pînă la acesta, au trecut o sută de ani și mai mulți. Vladimir a luat din Herson împreună cu arhiereul și mulți preoți, clerici și monahi.

El a mai luat de acolo și moaștele Sfîntului Sfințit Mucenic Clement, întîiul episcop al Romei și ale ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărți și multe podoabe bisericești. A mai luat încă și pe protopopul Anastasie, care l-a învățat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune sîrguință pentru creștinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum și toată stăpînirea sa cea rusească.

Vladimir a poruncit la început să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leșească; Sviatopolc cu femeia fratelui său, de neam grec; Vișeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav și Stanislav cu altă doamnă Cehina; Boris și Gleb cu o femeie de neam bulgar; Vriacislav și Sudislav cu o altă femeie. Pe aceștia toți i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărîmarea celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lîngă rîul Nipru, se numește din vremea aceea și pînă acum, Creștatic.

Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu toții la râul Poceiniu, care curge din Nipru și se varsă iarăși în Nipru, toți bătrîni și tineri, mari și mici, bogați și săraci, bărbați și femei. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la rîu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu și marelui voievod. Făcându-se ziuă, însuși voievodul cu boierii au mers la rîu, și cu dînsul, arhiereul și toți preoții. Deci, s-a adunat toată cetatea la rîu, de toată rînduiala și vîrsta, mulțime foarte mare din amîndouă părțile, în acel loc unde este acum biserica Sfinților răbdători de chinuri Boris și Gleb.

Acelora li s-a poruncit ca, dezbrăcându-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adînci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel să stea toți în apă, unii pînă la grumaji, alții pînă la brîu, despărțindu-se în cete. Preoții, îmbrăcați în veșminte preoțești, stăteau lîngă mal, pe scîndurile ce erau pregătite înadins pentru aceea și citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfîntul Botez.

Ei le puneau nume la fiecare ceată cîte un nume deosebit și le porunceau să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dînșii, chemînd după rînduiala Botezului, numele Sfintei Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 și după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Sfîntul Vladimir, privind la botezul unei mulțimi de atîta popor, se bucura cu duhul și, ridicînd ochii și mîinile spre cer, a zis:

Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul și pămîntul, caută spre poporul Tău cel nou botezat și le dă ca să Te cunoască pe Tine. Întărește-i în dreapta credință și ajută-mi mie asupra văzuților și nevăzuților vrăjmași, ca să preamăresc numele Tău cel sfînt în părțile Rusiei”.

Botezul kievenilor, pictură de Klavdiî Lebedev - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Botezul kievenilor (2), pictură de Klavdiî Lebedev – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărîme idolii și capiștile lor să le risipească pînă în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada calului și să-l târască din deal la vale spre râul Nipru, punînd 12 oameni să-l bată cu bețe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simțea vreo durere, fiind de lemn neînsuflețit și nesimțitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului.

Deci, târîndu-l la mal, l-a aruncat în râul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sânt în josul Niprului, iar vântul și valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care și acum se cheamă al Perunului. Se mai povestește și aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legîndu-l credincioșii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l înece, iar alții îl băteau cu bețe fără de milă și diavolul răcnea în idol ca și cum suferea durere.

Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credința, mergea pe mal, plîngînd și strigînd:

Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: “Înoată și ieși la mal”.

Diavolul, mișcînd pe idol, a ieșit la mal acolo unde este mînăstirea Viduvițca. Însă, cînd necredincioșii au vrut să-l ia, au alergat credincioșii și au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăși în rîu, unde l-au înecat. Locul la care a ieșit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toți ceilalți idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alții în foc.

Văzînd kievenii cei necredincioși sfărîmarea și pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau și se tînguiau după ei, iar cei pricepuți ziceau:

Înțelept este voievodul și boierii lui. Ei știu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă acești zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărîma și nici nu ar fi ales altă credință mai bună, lepădînd pe cea proastă”.

După sfărîmarea idolilor și după risipirea capiștilor idolești, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce și Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit Vasile, întemeind și alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sîrguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe urmă s-a numit Desiatina.

La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvîrșeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înțelepți zidari greci și înfrumusețată cu toate podoabele. Deci, săvîrșindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfințirii și, precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd:

Doamne, Dumnezeule, caută din cer și vezi, cercetează via aceasta și o desăvîrșește pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înțelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută și spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credință și osîrdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele și dăruiește-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.

Vladimir, rugîndu-se din destul, a zis:

Iată, din toată averea mea și din toate cetățile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”.

 

Zicînd aceasta, a întărit-o cu un înscris și blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredințat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a adus într-însa moaștele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, și toată podoaba bisericească cea de mare preț, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo.

El a mai făcut o școală pentru învățătura cărții, căci pe fiii săi și pe mulți copii de boieri a poruncit să-i învețe Sfînta Scriptură, punîndu-le dascăli iscusiți. Asemenea a poruncit ca și pe copiii oamenilor cei proști, să-i ia la învățătura cărții. Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după niște morți.

Vladimir I, alternativ Volodimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, a fost din 980 până în 1015 cneaz al Kievului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfantul Vladimir, luminatorul Rusiei  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credințe. Deci a trimis în toate cetățile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir viețuia cu plăcere de Dumnezeu și cu dreptate, schimbîndu-și în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate.

El era povățuit la toată fapta bună de soția sa, Ana, sora împăraților grecești, cu care viețuia după legea creștinească. Pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulîndu-le cu bogății și dîndu-le voie, ca fiecare, dacă voiește, să poată să se mărite cu alt bărbat.

La cea dintîi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i:

Eu am primit credința și legea creștinească, iar tu să-ți alegi dintre boierii mei pe care vei voi și cu el te vei însoți”.

Dar ea a răspuns:

Oare numai ție îți trebuie împărăție cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”.

Zicînd ea acestea, ședea lîngă dînsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era șchiop din naștere. Cînd acela a auzit de la maica sa niște cuvinte ca acelea, a mulțumit lui Dumnezeu de înțelegerea și de voința ei cea bună și îndată s-a însănătoșit și a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase.

De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos și apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al călugăriei, luînd numele de Anastasia.

"Vladimir înaintea Rognedei" -  Pictură de A.P. Losienko: (1770) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Vladimir înaintea Rognedei”(3) - Pictură de A.P. Losienko: (1770) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfințitul Patriarh Serghie, rugîndu-l ca să mai trimită la dînsul arhierei și preoți, deoarece are seceriș mult, iar lucrătorii sînt puțini, pentru că la multe cetăți ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioși la duhovniceasca rînduială, pentru că nu demult se începuse între dînșii învățătura cărții.

De aceea, Preasfințitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alți episcopi și preoți. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a dus cu ei în pămîntul slavon, în părțile Zaliscului, în stăpînirea Rostovului și a Suzdalului, și acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni și să zidească biserici, și le-a pus lor episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punîndu-le și episcop.

Apoi a mers în marele Novgorod și a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, și a poruncit să-l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu bețe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca și cum l-ar fi durut:

Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mîinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăți! Vai mie!

Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov și îndată s-a afundat în adîncime. Dar, după puțină vreme, înotînd împotriva rîului, s-a arătat iarăși afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băț, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod și a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el și iarăși, strigînd, s-a afundat și a pierit cu sunet.

Sfântul Vladimir, străbătînd și prin celelalte cetăți ale stăpînirii sale și pretutindeni botezînd popoarele, le zidea biserici și le punea episcopi și preoți. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, și a împărțit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vișeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloțca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov.

După moartea lui Vișeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luțca și pe Sudislav, în Iscova.

Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste și în unire și să nu facă strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci toți să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit și aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulțească slava lui Hristos Dumnezeu și să caute mîntuirea sufletelor omenești, aducînd pe cei necredincioși la credință, zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop și preoți.

Astfel, rînduindu-i pe ei și trimițîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la adînci bătrîneți. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea și întemeia biserici și mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită și adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioși, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana și băutura. El avea pace și dragoste cu domniile de primprejur, cu leșii, cu ungurii și cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca și Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.

Sfântul Vladimir atît era de milostiv și îndurat, încît și pe oamenii cei răi și vrednici de pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulțiseră tîlharii, hoții și toți ceilalți făcători de rele. Atunci mitropolitul și bătrînii au zis către Vladimir:

Domnule, pentru ce nu pedepsești pe cei răi?” Iar el a zis: “Mă tem de păcat”. Mitropolitul și bătrînii au zis: “Tu ești pus de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi și spre miluirea celor buni. Deci, ți se cuvine să pedepsești pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să știi că faci rău celor buni. Așadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”.

Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie și s-a sălășluit în peștera nemțească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.

Sfântul și drept-credinciosul Vladimir (Sviatoslavici), Botezătorul Rusiei Kievene (958-1015) a fost Mare Cneaz al Kievului când ortodoxia a fost introdusă în teritoriile care astăzi formează Rusia și Ucraina. În plus, el este nepotul Sfintei Olga, și tatăl Sfinților Boris și Gleb Purtătorii de chinuri (și primii sfinți ai ținuturilor rusești). El este prăznuit de Biserică în 15 iulie - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Vladimir – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Apropiindu-se fericitul sfîrșit al Sfântului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrșitul soției lui, marea doamnă Ana, sora împăraților Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creștinării Rusiei și mîntuirii atîtor suflete omenești. Ea, cu trei ani înaintea sfîrșitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decît toți ceilalți.

În același timp, s-a întîmplat că Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înștiințase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieșea din Kiev, ci aștepta sau, mai ales, dorea sfîrșitul tatălui său.

Deci, Vladimir, zăcînd multe zile și săvîrșind toate cele cuviincioase sfîrșitului său, în bună mărturisire și-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfîntului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1005.

Astfel s-a sfîrșit Marele Cneaz Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut la marea domnie a Kievului, mutându-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului 8 ani și după botez 27 de ani și cîteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvîrșit. Sviatoslav, iubitorul de stăpînire, s-a bucurat de sfîrșitul tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întâi tăinuia moartea lui; apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.

Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toți kievenii și mărginașii duhovnicești și mirenești, plîngînd și tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în mormînt de marmură și l-au așezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai rînduit a prăznui și pomenirea lui, ca a unui sfînt și întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.

Deci, dacă cineva întoarce din rătăcire pe un păcătos și face din om nevrednic, unul cinstit, cu atît mai mult cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înșelăciune idolească atîtea popoare de păcătoși, care nu știau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a făcut vrednici lui Dumnezeu și s-a rînduit cu sfinții în împărăția lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea, slava, mulțumirea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Vladimir I al Kievului (958 – 1015) si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

(1) Rusia kieveană - Înființarea primelor state ale slavilor răsăriteni în secolul al IX-lea a coincis cu sosirea varegilor, negustori, războinici și coloniști din regiunea Mării Baltice. Ei erau în primul rând vikingi de origine scandinavă, care s-au aventurat de-a lungul căilor navigabile de pe țărmul estic al Mării Baltice până la Mările Neagră⁠ și Caspică⁠. Potrivit Cronicii vremurilor trecute, un vareg dintre rusi, pe nume Rurik, a fost ales domn al Novgorodului în 862. În 882, succesorul lui, Oleg, s-a extins spre sud și a cucerit Kievul, care până atunci plătea tribut hazarilor, întemeind Rusia Kieveană. Oleg, Igor⁠ (fiul lui Rurik) și Sviatoslav (fiul lui Igor) au supus apoi triurile locale est-slave dominației kievene, au distrus haganatul hazar și au lansat mai multe expediții militare în Bizanț⁠ și Persia⁠.

În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit unul dintre cele mai mari și mai prospere state din Europa. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a fiului lui, Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), constituie Epoca de Aur a Kievului, în care s-a acceptat creștinismul ortodox de la Bizanț și a apărut primul cod de legi al slavilor răsăriteni, Russkaia Pravda.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Creştinarea Rusiei Kievene a avut loc în mai multe etape. La începutul anului 988, Patriarhul Fotie al Constantinopolului i-a anunţat pe ceilalţi patriarhi ortodocşi că poporul Rus a fost botezat de către episcopul său, primind creştinismul cu mare entuziasm. Încercările lui Fotie de a creştina Rusia Kieveană par să fi nu fi avut consecinţe de durată, deoarece Cronica Primară şi alte surse slave descriu poporul rus din secolul al X-lea ca fiind bine înrădăcinat în păgânism.

Creştinarea definitivă a Kievului datează de la sfârşitul anilor 980 (anul exact este disputat), atunci când Vladimir cel Mare a fost botezat la Chersonesos, ceremonie prin care au fost botezaţi membrii familiei sale dar şi toţi oamenii din Kiev. Locul botezului lui Vladimir este marcat de Catedrala Sf. Vladimir.

Ziua Botezului Rus este o zi de sărbătoare legală în Federaţia Rusă, începând cu 31 mai 2010, în memoria botezului Rusiei Kievene cu referire la anul 988. Ziua a fost sărbătorită prima dată la 28 iulie. În Ucraina există o sărbătoare similară începând cu 2008.

Întâlnire pe ascuns a creştinilor din Kiev-ul păgân, pictură de Vasili Perov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Întâlnire pe ascuns a creştinilor din Kiev-ul păgân, pictură de Vasili Perov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(3) Rogneda de Poloţk (n. 960/962 e.n. – d. 1000/1002, Zaslavl, Principatul de Poloţk) este numele slav pentru Ragnhild, prinţesă, soţie a cneazului Vladimir I al Kievului. Ea a fost fiica lui Rogvolod⁠, primul prinţ de Poloţk menţionat, venit din Scandinavia şi stabilit în Poloţk la mijlocul secolului al X-lea.

S-a speculat că Rogneda a aparţinut familiei regale Ynglingar⁠ din Norvegia. Către anul 980, Vladimir a aflat că Rogneda s-a logodit cu fratele său vitreg, Iaropolk I al Kievului⁠, a cucerit Poloţk şi forţat-o pe Rogneda să se căsătorească cu el. A violat-o pe Rogneda în prezenţa părinţilor ei, apoi a ordonat ca ei să fie ucişi, împreună cu doi dintre fraţii Rognedei.

Rogneda i-a dat mai mulţi copii. Cei patru fii ai săi au fost Iaroslav cel Înţelept, Vsevolod, Mstislav de Cernigov⁠ şi Iziaslav de Poloţk⁠. Ea a născut şi două fiice, dintre care una este numită de Nestor Cronicarul⁠ ca Predslava (luată concubină de Boleslav I al Poloniei, potrivit lui Gallus). Un an mai târziu, cronica spune o poveste, cel mai probabil luată dintr-o saga nordică, despre complotul Rognedei împotriva lui Vladimir şi cum aceasta a cerut fiului ei mai mare, Iziaslav, să-l omoare. Cum a fost obiceiul regal nordic, a fost trimisă cu fiul ei mai mare să guverneze ţara părinţilor ei, adică Poloţk. Urmaşii lui Iziaslav au continuat să conducă Poloţk şi sunt menţionaţi în noul oraş Iziaslavl⁠ până la invazia mongolă.

Mai târziu Vladimir s-a convertit la creştinism şi a luat-o ca soţie pe Anna Porfirogeneta⁠. El a trebuit să divorţeze de toate soţiile sale anterioare, inclusiv de Rogneda. După divorţ, ea a intrat în mănăstire şi a luat numele de Anastasia.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

 

Preludiul conflictului

Situația creștinilor din Imperiul Otoman

Articolul 9 din Tratatul de Pace de la Paris, semnat la sfârșitul Războiului Crimeei, obliga Imperiul Otoman să acorde creștinilor drepturi egale cu cele ale musulmanilor. A fost emis un edict, Hatt-ı Hümayun, prin care s-a proclamat principiul egalității între musulmani și nemusulmani, și Imperiul a demarat unele reforme în acest scop. De exemplu, taxa jizya a fost abolită și armata a început să primească în rândurile ei și nemusulmani.

Unele aspecte importante ale statutului de dhimmi au fost păstrate; de exemplu, mărturia creștinilor împotriva musulmanilor nu era acceptată în instanță, ceea ce le acorda musulmanilor imunitate la infracțiunile comise împotriva creștinilor. Deși la nivel local relațiile între comunități erau adesea bune, această practică a încurajat o parte din societatea musulmană să abuzeze de situație. Abuzurile erau mai multe și mai grave în regiunile cu o populație predominant creștină, aflate mai ales în partea europeană a imperiului, unde autoritățile locale le susțineau deschis ca mijloc de subjugare a creștinilor.

Presiunile financiare puse asupra bugetului din cauza Războiului Crimeei au obligat Imperiul Otoman să facă o serie de împrumuturi externe cu dobânzi atât de mari încât, în pofida reformelor fiscale care au urmat, au împins țara în incapacitate de plată. Situația a fost agravată de necesitatea de a acorda azil unui număr de 600.000 de cerchezi musulmani expulzați de ruși din Caucaz, în porturile de la Marea Neagră din nordul Anatoliei și în porturile balcanice Constanța și Varna, care au costat foarte mulți bani și au produs perturbări serioase.

 

Criza din Liban, 1860

În 1858 țăranii maroniți, agitați de cler, s-au revoltat împotriva stăpânilor de pământuri și au înființat o republică țărănească. În sudul Libanului, unde țăranii maroniți lucrau pentru stăpâni druzi, țăranii druzi au luat partea stăpânilor lor împotriva maroniților, transformând conflictul într-un război civil. Deși ambele părți au avut de suferit, aproximativ 10.000 de maroniți au fost masacrați de druzi.

În Siria, evenimentele din Liban au determinat populația musulmană din Damasc să atace minoritatea creștină, iar evenimentul a căpătat dimensiuni internaționale după atacarea consulilor american și olandez.

Sub amenințarea intervenției puterilor europene, autoritățile otomane au restabilit ordinea. Cu toate acestea, a urmat și intervenția britanică și franceză. După alte presiuni europene, Sultanul a acceptat să numească un guvernator creștin în Liban, a cărui candidatură urma să fie prezentată Sultanului și aprobată de puterile europene.

 

Revolta din Creta, 1866–1869

Revolta cretană a fost rezultatul a doi factori: eșecul Imperiului Otoman de a aplica reforme în sensul îmbunătățirii nivelului de trai al populației și dorința cretanilor de unire cu Grecia. Insurgenții au preluat controlul asupra întregii insule, cu excepția a cinci orașe în care musulmanii erau fortificați. Presa grecească a susținut că musulmanii masacraseră greci și acest zvon s-a răspândit în toată Europa. Mii de voluntari greci s-au mobilizat și au fost trimiși pe insulă.

Până la începutul lui 1869 insurecția a fost înăbușită, dar Poarta a oferit unele concesii, acordând insulei autonomie și drepturi mai multe pentru creștinii de acolo. Asediul mănăstirii Moni Arkadiou, când aproximativ 150 de bărbați greci cretani însoțiți de aproximativ 600 de femei și copii au fost asediați de 23.000 musulmani cretani susținuți de soldați turci, a devenit cunoscut în Europa. După o bătălie sângeroasă cu multe victime de ambele părți, grecii s-au predat după ce au rămas fără muniție, dar au fost uciși pe loc.

Arkadi Monastery - The Ottomans attack - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Arkadi Monastery – The Ottomans attack – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Un efect important al insurecției cretane, și mai ales al brutalității cu care a fost ea înăbușită de turci, a fost creșterea atenției publicului european, și mai ales a celui britanic, în problema oprimării creștinilor din Imperiul Otoman.

Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei … s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar generală că Sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei; că viciile guvernului turc sunt neeradicabile; și că oricând poate apărea o altă criză care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.”

Criza s-a încheiat, cu o victorie otomană mai mare decât oricare alta în istoria confruntărilor diplomatice ale secolului al XIX-lea.

 

Schimbarea echilibrului puterii în Europa

Noua ordine europeană

Ordinea europeană stabilită în 1856 a fost zguduită în 1859 când Franța și Austria au intrat în conflict din cauza Italiei și s-a destrămat complet ca rezultat al războaielor lui Bismarck pentru crearea unei Germanii unite, când Prusia a învins Austria în 1866 și Franța în 1870, luând locul Austro-Ungariei ca putere dominantă în Europa Centrală. Regatul Unit, obosit de participarea la Războiul Crimeei și cu atenția concentrată asupra problemei Irlandei și asupra întregului complex de probleme create de Revoluția Industrială, a ales să nu mai intervină pentru restabilirea echilibrului puterilor continentale. Bismarck nu a dorit ca o dezmembrare a Imperiului Otoman să creeze tensiuni ce ar duce la război, astfel că a primit sugestia țarului ca, în cazul în care Imperiul Otoman s-ar dezmembra, să creeze Liga celor Trei Împărați împreună cu Austria și Rusia pentru a izola Franța pe continent. Franța, condusă de Napoleon al III-lea a răspuns dând susținere mișcărilor pentru autodeterminare ale popoarelor, mai ales dacă ele afectau pe cei trei împărați și pe sultan. Astfel, Franța a încurajat revoltele din Polonia împotriva Rusiei și aspirațiile naționale din Balcani. Rusia s-a străduit să-și recâștige dreptul de a păstra o flotă în Marea Neagră și s-a alăturat francezilor pentru a câștiga influență în Balcani folosindu-se de ideea pan-slavismului de unire a tuturor popoarelor slave sub conducere rusească. Aceasta s-ar fi putut face doar prin distrugerea celor două imperii în care trăiau mare parte din slavi, cel austriac și cel otoman. Ambițiile și rivalitățile rușilor și francezilor în Balcani au ieșit la iveală în Serbia, țară cu propria sa renaștere națională și care avea ambiții ce intrau parțial în conflict cu cele ale marilor puteri.

 

Schimbări

Rusia a ieșit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit să-și distrugă flota Mării Negre și fortificațiile de la Sevastopol. Prestigiul internațional al Rusiei a fost deteriorat, și mulți ani răzbunarea pentru această umilință a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei.

Nu a fost, însă, ușor — Tratatul de la Paris conținea garanții ale integrității teritoriale a Imperiului Otoman din partea Regatului Unit, Franței și Austriei; numai Prusia a rămas în relații bune cu Rusia.

Pe alianța cu Prusia și cu cancelarul Bismarck s-a bazat noul cancelar rus, Alexandr Gorceakov. Rusia a susținut constant Prusia în războaiele sale cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870). În martie 1871, folosindu-se de înfrângerea Franței și de susținerea noului Imperiu German, Rusia a obținut recunoașterea internațională pentru denunțarea articolului 9 din tratatul de pace de la Paris, permițându-i astfel să recreeze flota Mării Negre.

Alte clauze ale Tratatului de la Paris rămâneau, însă, în vigoare, și anume articolul 8 cu garanțiile asupra integrității teritoriale otomane acordate de Regatul Unit, Franța și Austria. Astfel, Rusia a manevrat cu mare grijă în relațiile sale cu Imperiul Otoman și în coordonarea tuturor acțiunilor sale cu celelalte puteri europene. Pentru un război cu Turcia, Rusia avea nevoie de suportul tacit al tuturor Marilor Puteri, iar diplomația rusă aștepta un moment convenabil.

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883)  Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883) Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Situația în Balcani

Echilibrul puterilor în Europa se reflecta direct în situația din peninsula Balcanică. Situația administrației otomane a continuat să se deterioreze de-a lungul secolului al XIX-lea, guvernul central pierzând ocazional controlul asupra unor întregi provincii, iar suzeranitatea asupra principatelor și statelor autonome nu se mai exercita decât cu numele. Reformele impuse de puterile europene au făcut prea puțin pentru a îmbunătăți condițiile populației creștine, reușind în același timp să producă nemulțumiri în rândul unei bune părți a populației musulmane. Bosnia și Herțegovina au suferit cel puțin două valuri de revolte ale populației musulmane locale, cea mai recentă în 1850.

Austria s-a întărit după agitația din prima jumătate a secolului și a încercat să își revigoreze politica de expansiune în dauna Imperiului Otoman.

Principatele autonome de jure și independente de facto ale Serbiei și Muntenegrului au căutat o ocazie de a se extinde în regiunile locuite de compatrioții lor sârbi. Situația din Serbia era deosebit de complicată. Principatul avea ca prioritate expansiunea în zonele învecinate locuite de sârbi, Serbia de Sud, Kosovo, și Bosnia. Familia domnitoare Obrenović se bucura de legături strânse cu Viena, și la început s-a ferit să riște o aventură militară împotriva Imperiului Otoman. Opinia publică era, însă, favorabilă războiului, încurajată de victoria diplomatică din 1862 și de expulzarea armatei otomane din ultimele garnizoane de pe teritoriul principatului.

Principatul Muntenegrului, condus de ambițiosul principe Nikola, era în poziția de a avea o politică mult mai aventuroasă. Când a izbucnit o revoltă a creștinilor ortodocși în Herțegovina în 1875, muntenegrenii au intervenit prompt pentru a-și ajuta camarazii slavi, declarând război Imperiului Otoman. Curând, a izbucnit o revoltă și în Bulgaria. Obligat de aceste evenimente și de presiunea publică, principele Milan Obrenović a declarat război Imperiului Otoman în 1876.

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Criza balcanică din 1875–1876

După 1873, guvernul otoman s-a confruntat cu o perioadă de secetă și foamete în Anatolia, ce a dus la sărăcie și nemulțumiri. Penuriile agricole au împiedicat încasările de taxe. Aceasta a ajuns până într-atât încât vistieria imperială a rămas fără fonduri adecvate pentru administrația guvernamentală. Rezultatul a fost un colaps financiar major care a obligat guvernul otoman să declare faliment în octombrie 1875.

O revoltă antiotomană a avut loc în Bosnia și Herzegovina în vara lui 1875. Principalul motiv al acesteia era povara uriașă de taxe impusă de administrația însetată de bani a guvernului otoman. Atât Muntenegru cât și Serbia au intervenit cu trupe armate. În pofida unei relaxări a taxelor, revolta a continuat cu mult după sfârșitul anului 1875 și a ajuns să declanșeze și revolta bulgară din 1876.

 

Revolta bulgară din aprilie 1876

Din toamna lui 1875, autoritățile otomane știau că o revoltă era pe cale să izbucnească. De aceea, s-au înmulțit patrulele de pe Dunăre și s-au trimis mai mulți spioni și provocatori în zonele bulgărești, unde au cauzat daune serioase infrastructurii revoluționare. Majoritatea bulgarilor din clasa de mijloc nu erau nerăbdători să răstoarne cu forța dominația otomană. Micul grup de revoluționari care s-a ridicat din rândurile acesteia erau de la bun început în minoritate. Ei doreau independență imediată prin revoltă armată și prin metode similare celor ale revoluțiilor din Serbia și Grecia, și au căutat susținere în rândul țărilor ortodoxe Rusia și Serbia. Revolta din Bosnia și Herțegovina i-a determinat pe revoluționarii bulgari organizați la București să treacă la fapte. O revoltă bulgară a fost pregătită în grabă pentru a profita de preocupările otomanilor, dar s-a stins înainte de a începe. În primăvara lui 1876 a izbucnit o altă revoltă în sudul zonelor locuite de bulgari. Acel eveniment a fost pregătit și mai slab decât primul. Rebelii erau prost înarmați și dezorganizați. După cum relata lordul Kinross, „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani, pe care au început să-i masacreze.” Dennis Hupchick a spus: „Rebelii prost înarmați și dezorganizați n-au făcut mult mai mult decât să se adune în piețe publice, să cânte cântece patriotice și să-și măcelărească vecinii musulmani pașnici.” Stanford J. Shaw relatează: „Revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere.

Otomanii, în lipsa unor trupe regulate adecvate, lipsă cauzată de problemele din nord-vest, s-au văzut obligați să folosească trupele neregulate de bașibuzuci pentru a restabili situația din Bulgaria. (11 mai–9 iunie 1876) Aceste trupe neregulate erau formate din locuitori musulmani ai regiunilor bulgărești, dintre care mulți erau refugiați cerchezi expulzați din Caucaz sau refugiați tătari crimeeni expulzați în timpul Războiului Crimeei. Ambele grupuri erau fie exilate de ruși, fie suferiseră din cauza rebelilor. Nefăcând distincția între rebeli și țăranii pașnici, bașibuzucii au suprimat sângeros revolta, masacrând între 4000 și 15.000 de oameni, 12.000 fiind numărul cel mai des avansat. Kinross spunea: „Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică, pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor.”

Vestea masacrării bulgarilor a ajuns în Anglia prin misionari, ziariști și agenți diplomatici din Balcani. Presa britanică a reluat acuzațiile, relatând că mii de țărani creștini fără apărare fuseseră măcelăriți de musulmani fanatici. Misionarii americani au estimat că au murit până la 15.000 de creștini, iar bulgarii au avansat cifre între 30.000 și 100.000.

 

Reacția internațională la atrocitățile din Bulgaria

Vestea atrocităților bașibuzucilor a ajuns în afara Imperiului prin intermediul colegiului american Robert din Constantinopol. Majoritatea studenților erau bulgari, iar mulți au primit vestea de la familiile de acasă. Curând, în comunitatea diplomatică occidentală din Constantinopol au început să circule zvonuri, care au ajuns în cele din urmă în ziarele din Vest. Știri despre atrocitățile musulmanilor împotriva creștinilor nu erau binevenite în Regatul Unit, unde guvernul Disraeli era hotărât să-i susțină pe otomani într-o situație deja tensionată din cauza crizei din Balcani. Un ziarist american din Ohio, Januarius A. MacGahan, care s-a întâmplat să se afle în Londra în acel moment, a fost angajat de ziarul liberal de opoziție Daily News pentru a relata masacrele.

MacGahan a călătorit în zonele în care avusese loc revolta bulgărească, însoțit neoficial de Eugene Schuyler, membru al legației americane de la Constantinopol, și oficial de Walter Baring de la legația britanică. După ce relatările ambilor americani au confirmat sălbăticia represiunii otomane, raportul lui MacGahan, publicat în primele pagini din Daily News, a galvanizat opinia publică britanică împotriva politicii prootomane a guvernului britanic al lui Disraeli. Susținerea publică pentru otomani s-a risipit când, la începutul lui septembrie, liderul de opoziție Gladstone a publicat Ororile bulgare și chestiunea orientului cerând Regatului Unit să-și retragă susținerea pentru Turcia. Disraeli s-a văzut obligat să stea deoparte când Rusia (țară în care raportul lui MacGahan a circulat liber) a declarat război Imperiului Otoman în 1877 cu scopul public de a obține independență pentru poporul bulgar.

Când detaliile au devenit cunoscute în Europa, mulți demnitari, inclusiv Charles Darwin, Oscar Wilde, Victor Hugo și Giuseppe Garibaldi au condamnat public abuzurile otomane din Bulgaria. În Regatul Unit, William Gladstone i-a denunțat pe turci ca „singura mare specie antiumană a omenirii” și a propus ca Europa să ceară „retragerea totală a administrației turcești din Bulgaria, precum și cel puțin din Herțegovina și din Bosnia.”

Cea mai puternică reacție a venit din partea Rusiei. Simpatia pentru cauza bulgarilor a dus la o efuziune națională comparabilă cu cea din timpul invaziei franceze din 1812. Din toamna lui 1875, mișcarea de a susține revolta bulgarilor implica toate clasele societății rusești. Aceasta a fost însoțită de discuții publice despre scopurile rușilor în conflict: filoslavii, în frunte cu Dostoievski, vedeau în războiul ce se apropia ocazia de a uni toate națiunile ortodoxe sub cârma Rusiei, îndeplinind ceea ce ei considerau a fi misiunea istorică a Rusiei, în timp ce adversarii lor, prooccidentalii, în frunte cu Turgheniev, negau importanța religiei și credeau că scopurile Rusiei nu trebuie să fie apărarea ortodoxiei, ci doar eliberarea Bulgariei.

Mai multe lucrări ale pictorilor și scriitorilor ruși au fost dedicate revoltei bulgare:

- Pictura lui Konstantin Makovski, „Martirele bulgare”, descrie o scenă de viol în masă al femeilor bulgare de către bașibuzuci într-o biserică ortodoxă pângărită.

- Turgheniev în poezia sa „Croquet la Windsor” (1876) a acuzat-o pe regina Victoria de tolerarea atrocităților otomane din Bulgaria;

- Poezia lui Polonski „Bulgăroaica” descria umilințele suferite de o bulgăroaică a cărei familie a fost omorâtă și care a fost dusă într-un harem, doar pentru a fi hărțuită în continuare de alte concubine.

Konstantin Makovski. Martirele Bulgare, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Konstantin Makovski. “Martirele Bulgare”, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul sârbo-turc și manevrele diplomatice

La 30 iunie 1876, Serbia, urmată de Muntenegru, au declarat război Imperiului Otoman. La 8 iulie, țarul Alexandru al II-lea și prințul Gorceakov s-au întâlnit cu împăratul austriac Franz Joseph I și contele Andrássy la castelul Reichstadt din Boemia. Nu s-a semnat niciun acord, dar în timpul discuțiilor, Rusia a acceptat să susțină ocuparea de către Austria a Bosniei și Herțegovinei, iar Austro-Ungaria, în schimb, a acceptat retrocedarea sudului Basarabiei pierdut de Rusia în timpul Războiului Crimeei, și anexarea de către Rusia a portului Batumi de pe coasta estică a Mării Negre. Bulgaria urma să devină autonomă (independentă, după înregistrările rusești).

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iulie-august, slab pregătita și slab echipata armată sârbă susținută de voluntari ruși nu a reușit să-și îndeplinească obiectivele strategice ofensive dar a reușit să respingă ofensiva otomană în Serbia, și la 26 august, Serbia a cerut puterilor europene să medieze încheierea războiului. Un ultimatum comun al puterilor europene a obligat Poarta să dea Serbiei o lună de armistițiu și să înceapă negocieri de pace. Condițiile de pace propuse de turci au fost însă refuzate de puterile europene deoarece erau prea dure. La începutul lui octombrie, după expirarea armistițiului, armata turcă și-a reluat ofensiva și situația sârbilor a devenit rapid disperată. Ca rezultat, la 31 octombrie 1876, Rusia a dat Turciei un ultimatum să înceteze ostilitățile și să semneze un nou armistițiu cu Serbia în 48 de ore. Ultimatumul era susținut de mobilizarea parțială a armatei ruse (până la 20 de divizii). Sultanul a acceptat condițiile ultimatumului.

Pentru a rezolva criza, la 11 decembrie 1876, s-a deschis o conferință a Marilor Puteri la Constantinopol (la care turcii nu au fost invitați). S-a negociat o soluție de compromis, cu autonomie pentru Bulgaria, Bosnia și Herțegovina sub controlul comun al puterilor europene. Turcii, însă, au găsit o cale de a discredita conferința anunțând la 23 decembrie, ziua când ea s-a încheiat, că s-a adoptat o nouă constituție prin care se acordau drepturi egale minorităților din imperiu, pe baza căreia Turcia a anunțat că nu va lua în calcul rezultatele conferinței. La 15 ianuarie 1877, Rusia și Austro-Ungaria au semnat un acord scris prin care confirmau rezultatele acordului verbal anterior făcut la Reichstadt în iulie 1876. Prin acesta, Rusia se asigura de neutralitatea prietenoasă a Austro-Ungariei în război. După aceasta, Rusia a mai făcut un efort final de rezolvare pașnică a conflictului. În ziua de 31 martie 1877 Rusia a convins puterile europene să semneze Convenția de la Londra, prin care se cerea Turciei să introducă acele reforme cu care ea însăși se lăudase. Puterile urmau să supravegheze implementarea reformelor, și în cazul în care condițiile rămân nesatisfăcătoare își rezervau dreptul de „a declara că o astfel de situație este incompatibilă cu interesele lor și cu cele ale Europei în general”. Dar turcii se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând tratatul de la Paris.

În cele din urmă, la 12 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei.

 

Reacțiile la declararea războiului

Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial sub suzeranitate otomană, și-a declarat independența. Regele Prusiei Frederic al II-lea remarcase cu sarcasm, cu un secol în urmă, că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi „un război între chiori și orbi”.

La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție 300.000 de soldați. Otomanii aveau aproximativ 200.000 de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care 100.000 se aflau în garnizoane fortificate, restul de 100.000 fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și artilerie germană.

Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile rușilor. A presupus că rușii nu vor voi să mărșăluiască de-a lungul Dunării și să o traverseze departe de deltă, și că vor prefera calea scurtă pe lângă coasta Mării Negre, ignorând faptul că acea zonă avea cele mai întărite și mai bine aprovizionate fortărețe turcești. Mai în amonte, exista o singură fortăreață bine apărată pe Dunăre, Vidin, care era apărată doar pentru că oamenii conduși de Osman Pașa se întorceau din războiul din Serbia.

Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe pasivitatea turcilor. Inițial, rușii au trimis un efectiv redus de trupe; Dunărea a fost traversată în iunie de o forță de aproximativ 185.000, puțin mai mică decât forțele turcești combinate din Balcani (aproximativ 200.000). După ce a întâmpinat dificultăți (la Plevna și Stara Zagora), comandamentul militar rusesc a realizat că nu are resursele necesare și a trecut pe o poziție defensivă. Rușii nu au avut suficiente forțe să asedieze permanent Plevna până la sfârșitul lui august, întreaga campanie fiind întârziată cu două luni.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea războiului

Traversarea Dunării

La începutul războiului, Rusia și România au distrus vasele de pe Dunăre și au minat fluviul, asigurându-se astfel că armata rusă poate trece Dunărea în orice punct, fără opoziția flotei turcești. Comandanții turci nu au apreciat semnificația acțiunilor rușilor. În iunie, un mic contingent rusesc a trecut Dunărea în apropierea deltei, la Galați, și s-a îndreptat spre Rusciuc. Aceasta i-a făcut pe otomani să fie siguri că grosul forțelor rusești va veni chiar prin mijlocul fortificațiilor otomane.

Sub comanda directă a generalului Mihail Ivanovici Dragomirov, în noaptea de 27-28 iunie 1877 (Stil nou) rușii au construit un pod plutitor peste Dunăre la Zimnicea. După o scurtă bătălie, în care rușii au pierdut 812 soldați morți și răniți, rușii au preluat controlul asupra malului drept și au izgonit brigada otomană de infanterie ce apăra Sviștovul. În acest moment, forțele rusești s-au împărțit în trei: detașamentul estic sub comanda țareviciului Alexandr Alexandrovici a primit misiunea să captureze cetatea Rusciuc și să acopere flancul estic al înaintării; detașamentul de vest, să captureze cetatea Nicopole și să acopere flancul vestic al înaintării; detașamentul de înaintare, sub comanda generalului Iosif Vladimirovici Gurko, urma să înainteze rapid spre Veliko Tărnovo și să treacă Munții Balcani, cea mai importantă barieră naturală între Dunăre și Constantinopol.

După reușita traversării Dunării de către ruși, comandamentul otoman din Constantinopol i-a ordonat lui Gazi Osman Pașa să înainteze spre est de la Vidin și să apere cetatea Nicopole, aflată chiar la vest de locul traversării Dunării. În drum spre Nicopole, Osman Pașa a aflat că cetatea fusese deja ocupată de ruși și s-a îndreptat spre orașul Plevna, aflat într-un punct strategic la o intersecție de drumuri, în care și-a cantonat cei 15.000 de oameni la 19 iulie (stil nou). Rușii, aproximativ 9.000 la număr sub comanda generalului Schilder-Schuldner, au sosit la Plevna la primele ore ale dimineții.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Plevnei

Osman Pașa a organizat apărarea și a respins două asalturi rusești cauzând multe pierderi trupelor ruse. În acest moment, ambele părți erau aproximativ egale în termeni de număr de soldați, iar armata rusă era demoralizată de cele două eșecuri.

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna - (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna – (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) -  cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia nu mai avea alte trupe la dispoziție pe care să le trimită într-un nou asalt al Plevnei, așa că armatele țarului au asediat fortăreața și au cerut României să trimită întăriri. În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunărea pe la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruși și s-a alăturat asediului. La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Rușii și românii au dus lupte grele pentru a captura redutele din jurul Plevnei. Românii au reușit să cucerească reduta Grivița și să păstreze controlul asupra ei până la sfârșitul asediului. Asediul Plevnei (iulie–decembrie 1877) a avut succes doar după ce forțele româno-ruse au întrerupt rutele de aprovizionare ale turcilor fortificați. În lipsa proviziilor, Osman Pașa a făcut o tentativă de rupe asediul în direcția Opanez. În noaptea de 9 decembrie, turcii au ieșit în liniște, au întins poduri peste râul Vit și l-au traversat, atacând pe un front de 3,2 km și trecând de prima linie a tranșeelor rusești. S-au dus lupte la baionetă, niciuna din părți nereușind să obțină vreun avantaj. Profitând de avantajul numeric, rușii i-au împins în cele din urmă pe turci înapoi peste Vit. Osman Pașa a fost rănit la picior de un glonț rătăcit, care i-a omorât calul, și s-au răspândit zvonuri că ar fi murit. Turcii s-au văzut în cele din urmă împinși înapoi în cetate, pierzând 5000 de oameni și cauzând 2000 de victime rușilor. A doua zi, Osman s-a predat, lăsându-i garnizoana și sabia colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. El a fost tratat onorabil, dar mulți dintre soldații săi au murit ca prizonieri mărșăluind prin zăpadă. Cei mai grav răniți au rămas în urmă în spitalele de campanie, dar mulți au fost uciși de bulgari.

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ostilitățile din vest și trecerea Balcanilor

În acest moment, Serbia, primind ajutor financiar din partea Rusiei, a declarat din nou război Imperiului Otoman. De această dată, în armata sârbă erau mult mai puțini ofițeri ruși, dar în războiul din 1876–1877 căpătase mai multă experiență. Sub comanda nominală a principelui Milan Obrenović (la comanda efectivă era Kosta Protić), armata sârbă a intrat într-o ofensivă în ceea ce este astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje.

Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de trupe otomane.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Frontul din Caucaz

În Caucaz, și anume în Georgia și Armenia se afla o forță rusească formată din aproximativ 75.000 de oameni sub comanda Marelui Duce Mihail Nikolaevici, guvernatorul general al Caucazului. Ea avea în față o armată turcească de 80.000 de oameni condusă de generalul Ahmed Muhtar Pașa. Deși armata rusă era mai bine pregătită pentru luptă, din punct de vedere tehnologic era deficitară la capitolul artilerie grea, fiind depășită, de exemplu, de tunurile Krupp de fabricație germană de care dispuneau otomanii.

Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov. Forțele lui Ter-Gukasov, aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac asupra teritoriului otoman, ocupând orașul Bayazid la 27 aprilie 1877. Capitalizând victoria lui Ter-Gukasov de la Bayazid, forțele rusești au avansat și mai mult, ocupând regiunea Ardahan la 17 mai; unitățile rusești au asediat și orașul Kars în ultima săptămână din mai, deși întăririle turcești au înlăturat asediul, și le-au împins înapoi. Turcii i-au încurajat pe kurzi să atace armenii din Bayazit și Alașkert.

În octombrie 1877, armata turcească a lansat un contraatac masiv lângă Ajaria. La 19 iulie, trupele lui Muhtar Pașa controlau Ajaria. În lunile care au urmat, forțele rusești ale generalului Lazarev au încercat sa recupereze regiunea, dar au eșuat de fiecare dată. Același general a oprit un alt atac turc în octombrie, după care a avansat și a ocupat regiunea la 15 octombrie. În Bătălia pentru Ajaria, turcii au pierdut 5-6000 de oameni, 8500 căzând prizonieri; numărul de ruși morți a fost aproape de 15.500. În februarie 1878, armata rusă a ocupat orașul Erzerum fără a întâmpina rezistență. Deși rușii au cedat controlul asupra Erzerumului după război, ei au cucerit Ardahan, Kars, Olti, Sarıkamış și alte regiuni, pe care le-au încorporat în Provincia Kars.

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Forțele participante

Principalul aliat al Rusiei în acest război a fost România (care a mobilizat o armată de 60.000 de oameni). Pe lângă aceasta, armatei ruse i s-au alăturat peste 12.000 de voluntari localnici bulgari (Opălcenie) și un regiment din Finlanda, care, după război, a primit titlul de Batalionul Vechea Gardă, titlu pe care încă îl mai păstrează.

 

Sfârșitul războiului

Intervenția marilor puteri

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol.

Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri armata acestui imperiu să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor Tratatul de la San Stefano la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. Conform acestui tratat, Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte extins, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea (până la sud de Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.

Alarmate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat modificarea acestui tratat la Congresul de la Berlin. Principala modificare a fost aceea că Bulgaria avea să fie împărțită în două provincii autonome, conform unor acorduri ale Marilor Puteri care doreau evitarea creării unui stat mare slav: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un guvernator separat; Macedonia, inițial parte a Bulgariei Mari la Tratatul de la San Stefano, a revenit sub administrație otomană directă. Muntenegrul a primit orașele Podgorica, Bar, Nikšić și Plav. Rusia a anexat Dobrogea de Nord, pe care a oferit-o României în schimbul Sudului Basarabiei. Principele Carol a fost convins de Bismarck să accepte acest schimb.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878), Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Efecte asupra populației locale

Luptele din Bulgaria nu s-au dus în orașe, astfel încât acestea au fost puțin afectate de conflict. După Tratatul de la San Stefano, Rusia a implementat propriul sistem de guvernare în noul principat al Bulgariei. Soldații ruși, cazaci și voluntarii bulgari au comis atrocități împotriva musulmanilor. Între 260.000 și 262.000 de musulmani, aproape în întregime etnici turci, au murit și peste un milion de refugiați au fugit împreună cu forțele otomane în retragere. Până la sfârșitul războiului, aproximativ 515.000 de musulmani turci au fost expulzați din Bulgaria în alte zone ale Imperiului Otoman, și nu s-au mai întors.

În timpul conflictului, mai multe clădiri și centre culturale musulmane au fost distruse. O bibliotecă mare cu cărți turcești vechi din Tărnovo a fost arsă în 1877. Multe moschei din Sofia au dispărut, șapte dintre ele fiind distruse într-o noapte din decembrie 1878 când o furtună a mascat sunetele exploziilor puse la cale de armata rusă.

Și populația creștină a avut de suferit, mai ales în primele faze ale conflictului, când mare parte din creștini s-au găsit în calea armatelor otomane. Un exemplu este momentul retragerii forțelor lui Gurko înapoi în trecătoarea Șipka după Bătălia de la Stara Zagora. După bătălie, Suleiman Pașa a ars orașul Stara Zagora, unul dintre cele mai mari orașe bulgărești din Imperiul Otoman. Pe toată valea râului Marița, el a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui bulgar care îi ajutase în vreun fel pe ruși. Ca rezultat, până la 100.000 de civili bulgari s-au refugiat în nord în teritoriile ocupate de ruși. Ulterior, forțele otomane au intenționat incendierea Sofiei după ce Gurko a reușit să îi învingă în trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană, bașibuzuci și cerchezi) .

Antisemitismul rusesc tradițional a dat naștere la valuri violente de represiuni. Când ocupau un oraș, forțele rusești declarau evreii element ostil și îi supuneau persecuțiilor. Numeroase comunități evreiești au fost forțate să se refugieze împreună cu turcii. Bulletins de l’Alliance Israélite Universelle a relatat despre mii de evrei bulgari care s-au refugiat în capitala otomană Constantinopol.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Războiul Ruso-Turc (1877–1878) si pe en.wikipedia.org
cititi si:
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Convenția de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849)

Barbu Ştirbei, domn al Valahiei în urma Convenţiei de la Balta-Liman 1849

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe:  ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro

 

Convenția (Tratatul) de la Balta-Liman din (19 aprilie 1849, sv/1 mai 1849, sn) a fost o înțelegere semnată între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, prin care se reglementau situațiile politice din cele două Principate Dunărene. Semnarea convenției a fost urmare a înăbușirii revoluțiilor pașoptiste.

Moldova (care se afla sub regimul ocupației militare rusești din primăvara anului 1848 ca urmare a revoluției de la 1848 din Moldova) și Muntenia (unde guvernul provizoriu liberal își asumase pentru scurtă vreme puterea, mai înainte de a fi înlăturat de la putere de intervenția comună ruso-otomană) erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist (stabilit prin Regulamentul Organic în 1831-1832). Influența otomană în Principate a crescut prin semnarea acestui tratat. Prezența militară comună ruso-otomană a fost menținută până în 1851.

Convenţia prevedea:

- domni numiţi de sultan pentru un termen de şapte ani, cu avizul Rusiei, fiind anulate astfel principiul domniei pe viaţă şi principiul alegerii domnitorului de către ţară;

- desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri legislative (Divanuri ad-hoc), cu un număr restrîns de boieri numiţi de domn;

- înfiinţarea de Comisii de revizuire a Regulamentelor Organice, mai ales în domeniul relaţiilor agrare;

- numirea de comisari extraordinari turci şi ruşi pentru consilierea domnilor (de facto pentru supravegherea lor);
pentru asigurarea ordinii interne se stipula restructurarea oştirii pămîntene;

- staţionarea trupelor de ocupaţie ruso-otomane în Principatele Moldovei şi Valahiei pentru a reprima orice mişcare de insurecţionare (25 000 soldaţi de fiecare parte, ulterior reduşi la 10 000 de fiecare parte).

Semnarea documentului a dus la numirea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca domnitor al Munteniei și a lui Grigore Alexandru Ghica ca domnitor al Moldovei.

Prezenţa militară comună ruso-otomană a fost menţinută pînă în 1851. Convenţia de la Balta-Liman a fost lovită de nulitate odată cu izbucnirea războiului Crimeii, în timpul căruia Principatele Moldovei şi Valahiei au căzut sub ocupaţa militară austriacă. Statutul Principatelor a fost modificat în 1856 prin Tratatul de la Paris.

Art. I. Date fiind circumstanțele excepționale provocate de ultimele evenimente cele două curți imperiale au convenit că, în loc să urmărească modul stabilit prin regulamentul din 1831 de alegere a hospodarilor Moldovei și Valahiei, acești înalți funcționari vor fi numiți de Maiestatea Sa Sultanul, de data aceasta după un mod special, asupra căruia cele două curți au căzut de acord, cu scopul de a încredința administrarea acestor provincii celor mai demni candidați care se bucură de cel mai bun renume în fața compatrioților lor.

Tot numai de date aceasta, cei doi hospodari vor fi numiți decât pentru șapte ani, cele două curți rezervându-și dreptul, cu un an înainte de expirarea termenului fixat prin prezenta tranzacție, să ia în considerație starea internă a Principatelor și serviciilor pe care le vor fi adus cei doi hospodari pentru a se pronunța de comun acord asupra hotărârilor ulterioare.

Art. II. Regulamentul organic acordat Principatelor în 1831 va rămâne în vigoare în afara schimbărilor și modificărilor pe care experiența le-a dovedit necesare, îndeosebi în ceea ce privește adunările ordinare și extraordinare ale boierilor, în modul de alegere și alcătuire urmat până acum; întrucât aceste adunări au dat naștere, și nu o dată, la conflicte jalnice și chiar la acte de nesupunere vădită, convocarea lor va rămâne în suspensie; iar cele două curți își rezervă dreptul să se înțeleagă asupra restabilirii lor pe baze combinate cu toată maturitatea cerută în momentul în care ele vor socoti că aceasta poate fi accentuat fără nici un inconvenient pentru menținerea liniștii publice în Principate.

Funcțiile lor deliberative vor fi încredințate, în mod provizoriu, unor sfaturi sau divane ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili și cei mai demni de încredere, ca și din câțiva membri ai clerului superior. Principalele atribuții ale acestor sfaturi vor fi așezarea impozitelor și examinarea bugetului anual în cele două provincii.

 

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova - d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 - 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Știrbei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856. Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Știrbei a bătut monede fără învoirea Turciei, dar a fost silit de sultan să le retragă din circulație.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 - d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie 1853 și din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigore Alexandru Ghica (n. 1804 sau 1807 – d. 24 august 1857) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 și din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. A fost fiul lui Alexandru G. Ghica. În prima domnie a fost numit din mai 1849, dar a ocupat tronul în octombrie. A fost numit domnitor al Moldovei la propunerea marelui vizir Mustafa Reșid Pașa, un om politic turc cu concepții liberale, cunoscut reformator al Imperiului otoman. Deși a luat parte la mișcarea moldovenească din 1848 contra rudei sale Mihail Sturdza, a fost numit ca domnitor în urma Convenției de la Balta-Liman⁠, în același timp cu numirea lui Barbu Știrbei în Muntenia. De la început s-a apucat să facă multe îmbunătățiri în ceea ce privește bunăstarea țării: lucrări publice, școala de ingineri, stoparea abuzurilor, stimularea exporturilor și a importurilor prin coborârea vămii de la 12% la 5%. În timpul domniei sale s-a construit o cazarmă la Copou, Iași, precum și un nou sistem pentru exploatarea salinelor.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com; historia.ro

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917)

Putilov Factory workers protesting in the streets, 8 March [O.S. 23 February]

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org

 

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 – 26 octombrie/8 noiembrie 1917)

Revoluția din Februarie din 1917 din Rusia a fost primul stadiu al Revoluției ruse din 1917. Rezultatul imediat al acestei revoluții a fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea la 2 martie 1917.

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Revoluția a apărut în mare parte ca rezultat al insatisfacției provocate de modul în care țarul conducea țara și, în mod particular, de tot mai adânca implicare în luptele primului război mondial. A fost un transfer al puterii în mare parte lipsit de vărsare de sânge. Regimul instituit a fost o alianță dintre liberali și socialiști care a vrut să inițieze reforme politice, să aducă la putere un executiv (guvern) și o Adunare Constituțională alese în mod democratic.

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În prima jumătate a lunii februarie, proasta aprovizionare a provocat revolte în capitala Petrograd. Pe 18 februarie (stil vechi) în marea intreprindere din Petrograd, Uzinele Putilov, s-a anunțat o grevă; s-a deschis focul asupra greviștilor și unele magazine s-au închis, ceea ce a provocat neliniște și în alte fabrici. Pe 23 februarie (stil vechi.) (8 martie, stil nou), o serie de întâlniri și demonstrații care au fost ținute cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, s-au transformat treptat în demonstrații cu caracter economic și politic. Ele au continuat în zilele care au urmat. La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Asta a dus la abdicarea de pe tron a țarului Nicolae al II-lea pe 2 martie. Fratele lui, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul.

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 - 26 octombrie/8 noiembrie 1917) - Demonstraţie cu pariciparea armatei la Petrograd, 1917, foto preluat de pe socialist.memo.ru

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 – 26 octombrie/8 noiembrie 1917) – Demonstraţie cu pariciparea armatei la Petrograd, 1917, foto preluat de pe socialist.memo.ru

Guvernul Provizoriu Rus care l-a înlocuit pe țar a fost inițial condus de un aristocrat liberal, Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. După căderea guvernului său, el a fost succedat de un socialist, Alexandr Kerenski. Menținând Rusia implicată în primul război mondial, Kerenski nu a fost capabil să se descurce cu problemele cărora trebuia să le facă față Rusia. Guvernul provizoriu a condus Rusia, dar puterea lui a fost mult limitată de autoritatea crescândă a Sovietului din Petrograd. Presiunile dinspre dreapta, (precum cele din spatele Afacerii Kornilov) și dinspre stânga, (în mare parte generate de bolșevici), au pus guvernul sub o presiune crescândă.

Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 —26 octombrie/8 noiembrie 1917) - Parte a Primului Război Mondial - (Sovietul de la Petrograd din 1917) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sovietul de la Petrograd din 1917 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Guvernul Kerenski, pentru a pune schimbările democratice pe o bază legală, a planificat pentru luna noiembrie 1917 alegeri generale prin care urmau să fie aleși membrii Adunării Constituante. Aceasta urma să întocmească noua constituție a tinerei republici ruse.

Tânara democrație rusă a fost însă înlocuită prin forță de către bolșevici prin așa zisa Revoluție din Octombrie care nu a fost altceva decât un puci militar. Alegerile constituantei au avut totuși loc în noiembrie. Au fost primele alegeri libere din istoria Rusiei. Acestea au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest lucru a condus ulterior la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Revoluția din Februarie si pe en.wikipedia.org

Duminica însângerată (9/22 ianuarie 1905)

Revoluția rusă din 1905 (22 ianuarie 1905 – 16 iunie 1907) – Demonstrații înainte de Duminica însângerată – În dimineața zilei de 9 ianuarie 1905 (la Poarta Narva). Gravură realizată de un artist necunoscut

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Duminica însângerată a fost un incident petrecut pe 22 ianuarie 1905 (9 ianuarie conform calendarului iulian folosit la acea vreme în Imperiul Rus), în timpul căruia demonstranții pașnici, neînarmați, care doreau să înmâneze o petiție țarului Nicolae al II-lea au fost împușcați de gărzile imperiale în Sankt Peterburg. Marșul fusese organizat de preotul Gapon, un agent provocator aflat pe ștatele de plată ale Ohranei – poliția secretă țaristă. Evenimentele din duminică însângerată au reprezentat o greșeală grosolană a Ohranei, având uriașe repercusiuni asupra regimului țarist. În ciuda consecințelor acestei acțiuni, tarul nu a fost niciodată considerat răspunzător pentru aceste evenimente, la vremea protestului nefiind în capitală.

Gheorghi Apollonovici Gapon (n. 1870 – d. 10 aprilie 1906) a fost un preot ortodox rus și un cunoscut conducător al muncitorilor în anii de dinaintea Revoluției din 1905. Pe 22 ianuarie (stil nou)/9 ianuarie (stil vechi), la o zi după izbucnirea grevei generale în Sankt Petersburg, Gapon a organizat o procesiune pentru a prezenta o petiție țarului Nicolae al II-lea, procesiune care s-a încheiat tragic prin împușcarea și rănirea unui mare număr de demonstranți. Preotul a fost salvat de la moarte de adepții săi. El l-a afurisit pe țar și a chemat muncitorii să se ridice la luptă împotriva regimului, iar, la scurtă vreme după aceasta, a fugit din țară. În străinătate a început să aibă legături strânse cu eserii. După publicarea Proclamației din octombrie, Gapon s-a reîntors în Rusia și a reluat legăturile cu Ohrana. Fiind suspectat că ar fi fost agent provocator al poliției secrete, Gapon a fost condamnat la moarte de socialiștii revoluționari și a fost spânzurat într-o casă țărănească din Finlanda de către Pinhas Rutenberg - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Gheorghi Apollonovici Gapon (n. 1870 – d. 10 aprilie 1906) a fost un preot ortodox rus și un cunoscut conducător al muncitorilor în anii de dinaintea Revoluției din 1905. Pe 22 ianuarie (stil nou)/9 ianuarie (stil vechi), la o zi după izbucnirea grevei generale în Sankt Petersburg, Gapon a organizat o procesiune pentru a prezenta o petiție țarului Nicolae al II-lea, procesiune care s-a încheiat tragic prin împușcarea și rănirea unui mare număr de demonstranți. Preotul a fost salvat de la moarte de adepții săi. El l-a afurisit pe țar și a chemat muncitorii să se ridice la luptă împotriva regimului, iar, la scurtă vreme după aceasta, a fugit din țară. În străinătate a început să aibă legături strânse cu eserii. După publicarea Proclamației din octombrie, Gapon s-a reîntors în Rusia și a reluat legăturile cu Ohrana. Fiind suspectat că ar fi fost agent provocator al poliției secrete, Gapon a fost condamnat la moarte de socialiștii revoluționari și a fost spânzurat într-o casă țărănească din Finlanda de către Pinhas Rutenberg – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Departamentul pentru Apărarea Securităţii Publice şi a Ordinii, numită în mod obişnuit Departamentul de Apărare, pe scurt Ohrana, ori Ohranka din Rusia a fost poliţia secretă a Imperiul Rus, parte a departamentului de poliţie a Ministerul Afacerilor Interne (MVD). În acţiunile sale, Ohrana era sprijinită de Corpul Special de Jandarmi. Ohrana a fost creată în 1880, ca înlocuitoare a Departamentului al III-lea al Cancelariei Imperiale (Membri ai Ohranei din St. Petersburg , 1905) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Departamentul pentru Apărarea Securităţii Publice şi a Ordinii, numită în mod obişnuit Departamentul de Apărare, pe scurt Ohrana, ori Ohranka din Rusia a fost poliţia secretă a Imperiul Rus, parte a departamentului de poliţie a Ministerul Afacerilor Interne (MVD). În acţiunile sale, Ohrana era sprijinită de Corpul Special de Jandarmi. Ohrana a fost creată în 1880, ca înlocuitoare a Departamentului al III-lea al Cancelariei Imperiale (Membri ai Ohranei din St. Petersburg , 1905) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Preotul Gheorghi Gapon a fost fondatorul Uniunii muncitorilor din fabricile și uzinele rusești, o organizație înfiintată și sponsorizată de poliție, gândită să abată nemulțumirile populației de la activitățile revoluționare. La sfârșitul lunii decembrie, a izbucnit o mișcare grevistă la Uzinele Putilov. Greve de sprijin au izbucnit și în alte fabrici, ridicând numărul protestatarilor la aproape 80.000 de oameni. Până pe 8 ianuarie, orașul ajunsese să fie lipsit de electricitate și de ziare. Toate zonele publice fuseseră declarate închise. Părintele Gapon a organizat o procesiune pașnică a muncitorilor către Palatul de Iarnă, cu scopul declarat de a înmâna o petiție țarului în acea duminică. Deși fusese prevenit să nu înceapă deplasarea, el nu a ținut cont de avertismente. Au fost aduse trupe care au înconjurat Palatul și au ocupat și alte puncte de importanță strategică din oraș. Țarul, indiferent la evenimentele care se precipitau în oraș, a părăsit capitala pe 8 ianuarie îndreptându-se către Țarskoe Selo.

Duminica însângerată (22 ianuarie 1905) - Protestatari mărşaluind către Palatul de Iarnă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Duminica însângerată (22 ianuarie 1905) – Protestatari mărşaluind către Palatul de Iarnă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Still from the Soviet movie Devyatoe Yanvarya ("9th of January") (1925) showing a line of armed soldiers facing demonstrators at the approaches to the Winter Palace in St Petersburg - foto: ro.wikipedia.org

Still from the Soviet movie Devyatoe Yanvarya (“9th of January”) (1925) showing a line of armed soldiers facing demonstrators at the approaches to the Winter Palace in St Petersburg – foto: ro.wikipedia.org

În duminica hotărâtă, muncitorii greviști și familiile lor s-au adunat în șase puncte ale orașului. Protestatarii, cu icoane în mâini, cântând imnuri religioase, s-au îndreptat către Palatul de Iarnă, fără să fie împiedicați de poliție. Demonstranții au plasat femeile și copii în mod deliberat în fruntea coloanelor pentru a preveni atacul militarilor. Pichetele militare amplasate lângă Palat au tras mai multe focuri de avertisment, după care au tras direct în mulțime. Gapon a fost împușcat în apropiere de Poarta Narva. Aproximativ 40 de persoane din preajma lui au fost ucise, dar părintele a fost doar rănit.

"Bloody Sunday" (22 January, 1905): Crowd of petitioners, led by Father Gapon, near Narva Gate, St.Petersburg - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Bloody Sunday” (22 January, 1905): Crowd of petitioners, led by Father Gapon, near Narva Gate, St.Petersburg – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Numărul exact al victimelor nu este cunoscut. Oficialii guvernului au declarat că au fost uciși 96 de demonstranți și alți 333 au fost răniți. Sursele antiguvernamentale pretindeau că au fost peste 4.000 de morți. Surse neutre au apreciat că au existat aproximativ 1.000 de răniți și morți, atât datorită tirului militarilor cât și datorită busculadei stârnite de panica celor care au încercat să se salveze cu fuga. Țarul Nicolae al II-lea a descris evenimentele ca „dureroase”. Zvonurile despre incident s-au răspândit în tot orașul, izbucnind revolte și jafuri. Organizația lui Gapon a fost desființată, iar părintele a părăsit rapid țara. S-a reîntors în octombrie, când a fost asasinat de Organizația Combatantă a partidului eserilor, fiind învinuit de colaborare cu poliția secretă.

Masacrul din Duminica însângerată din Sankt Peterburg (22 ianuarie 1905) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul din Duminica însângerată din Sankt Peterburg (22 ianuarie 1905) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mulți istorici apreciază că evenimentele Duminicii însângerate au fost scânteia care a declanșat revoluția rusă din 1905.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Duminica însângerată (9/22 ianuarie 1905) si pe en.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie/7 noiembrie 1917) – parte din Revoluția Rusă din 1917 – 1923

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) – Red Guards at Vulkan factory in 1917

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică, a fost lovitura de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd.

Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu.

Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluția din Octombrie este folosită în mod curent, deși istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluție populară a loviturii de stat, iar expresia Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (M.R.S.O.) este folosită de partidele comuniste și troțkiste, bunăoară de comuniștii ruși.

Revoluția din Octombrie în Nijni Novgorod - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie în Nijni Novgorod – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cauze

Revoluția bolșevică are drept cauză proximă măsurile represive ale guvernului provizoriu: închiderea ziarelor partidului ca și decizia guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front.

O altă cauză proximă este refuzul obstinat al socialiștilor din Dumă de a lua puterea și forma un guvern socialist pur, așa cum cerea populația.

O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea (care a fost prima cerere afișată pe pancartele revoluției din februarie), asta cu atât mai mult după eșecul total al ofensivei din 16 iunie[ ordonată de guvernul provizoriu (și care s-a soldat cu aproape jumătate de milion de soldați ruși omorâți fără nici un câștig) și a concentra eforturile administrative pentru corijarea gravelor dezechilibre sociale. (țăranii, care reprezentau majoritatea absolută a populației voiau reformă agrară cu împroprietărire, în timp ce muncitorii orașelor, și ei țărani la origine, voiau schimbarea relațiilor umilitoare dintre patronat și forța de muncă)

Guvernul revoluționar a alunecat gradual, dimpotrivă, dinspre poziții pro-reformă, înspre măsuri autoritare și nedemocratice.

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurare

Insurecția bolșevică survine pe fondul deteriorării complete a popularității Guvernului provizoriu condus de Kerensky și a unei situații de criză profundă, atât pe front, cât și în întreaga societate și economie, fapt care a repolarizat societatea pe vechea linie de fractură dintre clase. Ea este, de asemenea, o reacție la provocările unui guvern nefuncțional și regim muribund.

Aleksandr Fiodorovici Kerenski (n. 22 aprilie/4 mai 1881, Ulianovsk, Imperiul Rus – d. 11 iunie 1970, New York, SUA a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolşevicii lui Lenin să cucerească puterea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aleksandr Fiodorovici Kerenski (n. 22 aprilie/4 mai 1881, Ulianovsk, Imperiul Rus – d. 11 iunie 1970, New York, SUA a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolşevicii lui Lenin să cucerească puterea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Unii istorici văd înlocuirea Guvernului provizoriu al lui Kerensky cu guvernul bolșevic al lui Lenin mai mult ca o prăbușire a primului, decât ca un rezultat al acțiunii celui de-al doilea. Fapt istoric este totuși că Lenin a impus, în 10 octombrie, Comitetului Central al partidului, reunit într-o formă incompletă (12 membrii din 21), planul unei insurecții armate, fără a preciza însă o dată precisă la care aceasta urma să aibă loc. Din cei 12 membri ai C.C. prezenți, zece au votat pentru propunerea lui Lenin și doi împotriva ei (Kámeniev și Zinoviev), fapt care face ca decizia să fi fost adoptată de o minoritate a plenului. Unii istorici consideră de aceea mișcarea ca o lovitură leninistă în Comitetul Central al Partidul bolșevic, care a precedat lovitura de stat propriu-zisă. În presa bolșevică au avut loc după 10 octombrie confruntări epistolare între Lenin și ceilalți membri marcanți ai conducerii partidului care nu erau de acord cu declanșarea unei acțiuni de capturare a puterii înaintea desfășurării Congresului Sovietelor (programat pentru 20 octombrie și amânat, apoi, de menșevici și eseriști (socialist-revoluționari) pentru 25 octombrie), fapt care face cu greu un “puci” neașteptat din ceea ce a fost, de fapt, reacția defensivă a bolșevicilor la măsurile antidemocratice și provocatoare ale guvernului Kerensky din 24 și 25 octombrie.

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Lovindu-se de indecizia și reticența liderilor partidului de a pune rapid în aplicare acțiunea de capturare a puterii pe cale armată, Lenin a sperat că Congresul Regional Nordic al Sovietelor va declanșa o invazie militară baltică (estonienii și finlandezii au fost, tradițional, cei mai radicali membri ai partidului bolșevic și ai mișcării revoluționare, au format gărzile de corp ale lui Lenin și au fost lideri importanți ai CEKA și ai Armatei Roșii, Lenin găsindu-și adăpost în Finlanda după puciul eșuat din iulie, iar Sovietul din Riga a fost primul soviet din Rusia dominat de bolșevici), dar a fost dezamăgit când o dată în plus rezoluția moderată a lui Kameniev, care recomanda lăsarea deciziei finale în seama Congresului Sovietelor Întregii-Rusiei, ce urma să se reunească, inițial, pe 20 octombrie, a fost adoptată. Liderii partidului simțeau că membrii de rând erau încă temători ca urmare a represiunii suferite după revolta eșuată din iulie, iar populația proletară în general era blazată și epuizată, în ciuda nemulțumirii generalizate și a sentimentului că situația nu mai putea dura prea mult. În 16 octombrie chiar, reprezentanții Comitetului Militar Revoluționar (organism bolșevic înarmat), ca și membrii Sovietului Petrogradului (dominat și el de bolșevici), comitetele de fabrică și sindicatele participante, toți au avertizat contra riscurilor unei revolte care să aibă loc înaintea Congresului Sovietelor (Întregii Rusii).

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) - Marinari revoluționari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) – Marinari revoluționari – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Este relativ neclar motivul pentru care Lenin a insistat pe declanșarea unei insurecții armate înainte de deschiderea Congresului Sovietelor, în ciuda opoziției altor membri marcanți ai partidului. Deși atât socialist-revoluționarii și menșevicii, pe de-o parte, cât și bolșevicii înșiși, pe de altă parte, știau foarte bine că partidul lui Lenin va ieși triumfător la Congresul Sovietelor (popularitatea partidului bolșevic crescuse ca urmare a atitudinii consecvente în privința opririi războiului, din 31 august ei având majoritatea în Sovietul Petrogradului și obținând în alegerile din august și septembrie rezultate excelente (33%, 51%) în Duma orașelor Petrograd și Moscova), Lenin, un individ cu o psihologie extrem de autoritară, e posibil să nu fi fost mulțumit cu perspectiva unei guvernări în care va fi totuși obligat să împartă puterea, fie asta și de manieră simbolică, cu alte forțe politice. Pe de altă parte, rămâne o posibilitate și faptul că, rupt fiind de realitățile Petrogradului, din cauza refugierii lui în Finlanda după eșecul din iulie, acesta chiar credea sincer în amenințarea unei contra-revoluții organizată de Kerenski, mai ales că presa vehicula zvonuri despre intenția guvernului de a evacua capitala la începutul lui octombrie. De altfel, arhivele confirmă faptul ca fostul șef al guvernului provizoriu (Lvov) intenționase chiar și mai înainte să mute capitala la Moscova pentru a scăpa de prezența în capitală a soldaților care participaseră la revoluție. Kerensky însuși, ca și alți membri ai guvernului său, intenționa, așa cum făcuse și în iunie, să folosească războiul drept instrument de blocare a presiunii maselor în sensul unei revoluții sociale. După 20 noiembrie 1917, Kerensky anunță intenția de a deplasa majoritatea unităților militare staționate în capitală pe linia frontului, acest fapt dând credibilitate acuzei bolșevice conform căreia guvernul pregătea un complot antirevoluționar. Însăși ipoteza bolșevică că guvernul intenționează să abandoneze capitala în mâinile dușmanului, a căpătat credibilitate din momentul în care presa a relatat despre îndemnurile lui Rodzianko, adresate primului ministru, de a abandona capitala pentru a închide astfel Congresul Sovietelor.

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) - A detachment of the Red Guard in a captured armored car The car is Austin 2nd series - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) – A detachment of the Red Guard in a captured armored car The car is Austin 2nd series – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluționar Militar” condus de Lev Davidovici Troțki a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala Rusiei, oraș azi numit în rusă Sankt-Peterburg și în românește Sankt Petersburg.

Temându-se de presiunea crescândă din partea maselor în sensul acordării puterii Sovietelor (și, astfel, de o creștere a influenței bolșevicilor, care dominau deja sovietele în capitală, Moscova și marile orașe), Kerensky decide să-i confrunte în modul cel mai direct pe bolșevici, închizându-le în 24 octombrie 1917 ziarele, reacția ulterioară a acestora din urmă fiind una pur defensivă.

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - (Photograph of Trotsky in 1929) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie după calendarul gregorian) grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție. În noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei. Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă precum și lupte crâncene. În realitate, insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc și durabil (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră și erau pentru uzul fostului țar. Așa cum se întâmplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă, liderii bolșevici nefiind în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile, de altfel, s-au umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți).

Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. A fost proiectat de Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este colorat în verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre. A fost reconstruit de împărăteasa Elisabeta  a Rusiei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. A fost proiectat de Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este colorat în verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre. A fost reconstruit de împărăteasa Elisabeta a Rusiei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

Al doilea congres al Sovietelor a avut loc în același timp. Din cei 649 de delegați, 390 erau bolșevici și cam o sută dintre socialiști-revoluționari (cei de stânga) sprijineau, de asemenea, răsturnarea guvernului lui Kerenski, dar pe căi legale. Când a fost anunțată căderea Palatului de Iarnă în mâinile bolșevicilor, Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaților Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor, vot pe care bolșevicii l-au interpretat ca ratificând revoluția. Transferul de putere nu s-a făcut fără fricțiuni. Mulți socialiști-revoluționari au considerat că Lenin și bolșevicii au pus mâna pe putere în mod ilegal și de aceea au părăsit încăperea înainte ca rezoluția să fie adoptată. În timp ce ieșeau au fost batjocoriți de Lev Troțki care le-a strigat: “da, ieșiți, mergeți, plecați, intrați în lada de gunoi a societății“. În ziua următoare, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) ca bază a noului guvern, (până la convocarea Adunării Constituționale), și a emis două decrete importante: Decretul asupra păcii și Decretul asupra pământului.

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) - Centrul Moscovei după luptele de stradă, 1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) – Centrul Moscovei după luptele de stradă, 1917 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Decretul asupra pământului ratifica acțiunile țăranilor care, de-a lungul și de-a latul Rusiei, confiscau moșiile aristocraților și ale chiaburilor și le împărțeau între ei. Bolșevicii se descriau ca fiind o alianță a muncitorilor și țăranilor și au nemurit această uniune cu însemnul secerii și ciocanului în stema și pe steagul URSS.

Decretul asupra păcii proclama sfârșitul războiului și a fost baza care a permis guvernului lui Lenin să ceară pacea separată (22 decembrie 1917) și să semneze Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).

Alegerile pentru Adunarea Constituțională, prevăzute încă de guvernul provizoriu Kerenski, au avut totuși loc în noiembrie 1917. În istoria Rusiei au fost primele alegeri ceva mai libere, și ultimele, până în 1991. Au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest act a fost una din scânteile care au condus, ulterior, la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi). O încercare de cucerire a Moscovei, făcută o lună mai târziu, a întâmpinat o rezistență mai importantă, bolșevicii nereușind să aibă controlul total asupra orașului decât în martie 1918. O coaliție de grupări antibolșevice au încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin, declanșându-se Războiul Civil Rus (1918 – 1920).

Succesul bolșevicilor a dus la deturnarea idealurilor revoluției din februarie și a transformat caracterul socialist-liberal al Revoluției din Februarie în unul comunist, a transformat speranța pentru o republică democrată într-o dictatură monopartită. A pus bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea sa din 1991.

Statele Unite ale Americii nu au recunoscut noul guvern rus până la sfârșitul deceniului al patrulea. SUA au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză la Vladivostok, în timp ce alte trupe intervenționiste, britanice și franceze, au fost debarcate în porturile de la Marea Neagră.

Capturarea Vladivostokului de forțele aliate în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capturarea Vladivostokului de forțele aliate în 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Revoluția din Octombrie si pe en.wikipedia.org

Proclamația din octombrie (17/30 octombrie1905)

“Demonstration 17 October 1905″ by Ilya Repin (Russian Museum. St. Petersburg)

foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Proclamația din octombrie a fost emisa pe 30 octombrie (stil nou) /17 octombrie (stil vechi) 1905 de către țarul Nicolae al II-lea sub influența contelui Serghei Witte, ca răspuns la Revoluția din 1905. Numele oficial al documentului este Proclamația despre îmbunătățirea ordinei statului. Proclamația era răspunsul la revoltele din Imperiul Rus și promitea acordarea de libertăți civile pentru poporul rus, inclusiv: inviolabilitatea persoanei, libertatea religie, libertatea cuvântului, libertatea de asociere și libertatea de întrunire, o largă participare la alegerile pentru Dumă, introducerea votului universal și emiterea unui decret care să asigure că nici o lege nu va fi aplicată dacă nu va avea aprobarea Dumei de Stat.

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Proclamația a fost precursor al primei Constituții din întreaga istorie a țării.

În realitate, Proclamația (ca și Constituția de fapt) nu a dus la creșterea semnificativă a libertăților sau a reprezentării guvernamentale pentru rușii de rând. Țarul a continuat să-și exercite dreptul de veto împotriva hotărârilor Dumei, pe care a dizolvat-o și reformat-o de câteva ori.

 

Opoziția

Opoziția antițaristă era divizată de Proclamația din octombrie. Unii dintre ei au fost liniștiți de ideea de a câștiga libertatea cuvântului și un guvern cu adevărat reprezentativ. Alții însă, au constatat că țarul a făcut de fapt concesii foarte mici. Duma era doar umbra unui parlament democratic, atâta vreme cât nu putea aproba o lege fără consimțământul țarului, iar libertatea cuvântului era foarte mult limitată.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Proclamația din octombrie si pe en.wikipedia.org