Articole

Aleksei Navalnîi (1976 – 2024)

foto preluat de pe www.hotnews.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

20 februarie 2024 – Casa Jurnalistului

Autoritățile ruse ascund în continuare trupul lui Navalnîi.

Nevasta lui acuză Kremlinul că l-a otrăvit și acum așteaptă să dispară toxinele din corpul lui.

Răspunsul Kremlinului: “Nu o să comentez. Desigur, sunt acuzații țărănești, nefondate, la adresa șefului statului, dar având în vedere că Iulia Navalnaia e o văduvă, nu o să le comentez.”

Alegerea cuvântului “țărănești” nu e întâmplătoare, l-a folosit și ieri ca să răspundă la acuzații. Termenul rusesc e folosit în literatura clasică de nobili la adresa robilor.

Între timp, încă un deținut politic a murit într-o închisoare din Belarus.

Și încă un oponent al regimului a fost asasinat după ce a fugit în Spania.

A început campania electorală

Și ambasadorul României la Moscova a depus flori pentru Navalnîi la monumentul victimelor represiunii politice.

Nu e singurul ambasador care a făcut asta, dar e un gest diplomatic curajos.

Sute de ruși au fost bătuți și arestați pentru același lucru.

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

 

19 februarie 2024 – Casa Jurnalistului

Iulia Navalnaia: “O să continui misiunea lui Alexei Navalnîi.”

Trebuia să fie altcineva aici, dar a fost omorât de Vladimir Putin.

Putin l-a omorât pe soțul meu, tatăl copiilor mei, undeva într-o colonie, dincolo de Cercul Polar, în iarna eternă.

Odată cu el a vrut să ne omoare speranțele, libertatea și viitorul. Speranța că Rusia poate fi diferită.

Putin a omorât jumătate din inima mea, dar cealaltă jumătate îmi spune că nu am dreptul să renunț.

Trebuie să ne strângem împreună într-un pumn și să lovim regimul nebun al lui Putin și al prietenilor lui, bandiți în uniformă, hoți și criminali care ne-au schilodit țara.

Vă îndemn să stați alături de mine nu doar în suferința nesfârșită care ne învăluie, ci și în furie. Furia și ura pentru cei care au îndrăznit să ne omoare viitorul.
Trebuie să luptăm împotriva războiului
, împotriva corupției, împotriva injustiției. Pentru alegeri libere și libertate de exprimare.

Trebuie să ne luăm țara înapoi: Rusia pașnică, liberă, fericită. Pentru ca jertfa lui să nu fi fost în van.

Nu mi-e frică și nici voi să nu vă temeți de nimic.

Nu vă dați bătuți.

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

 

17 februarie 2024 - Casa Jurnalistului

Plouă și ninge și un pâlc de oameni s-a strâns în jurul monumentului victimelor represiunii politice de la Sankt Petersburg, unde o fată citește o poezie despre momentul în care au amuțit cu toții.

Când au aflat. Că a murit.

Când a murit speranța că poți să te întorci, că poți să schimbi lumea fără violență, doar prin a fi tu însuți.

Pare că a trecut atât de mult de atunci și totuși sunt cu toții în același moment.

Momentul în care a murit speranța.

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

Câteva momente mai târziu intervine miliția și începe să-i aresteze.

Mai întâi bărbații buni de bătaie, apoi femeile cu flori în mână, care nu au apucat să le depună, apoi jurnaliștii care strigă “presa, presa!” de parcă ar vrea să le dea mascaților motive-n plus să-i înșface.

Ultimul cadru este din dubă.

Ploaia s-a transformat în ninsoare și-n viscol.

La Moscova arestările sunt mai violente.

Și mai umilitoare au fost celelalte momente, în care i-au lăsat să depună câte două flori, doi câte doi, încolonați ca la școală sau la armată, ca apoi să le strângă pe toate și să le arunce într-un camion de gunoi.

La Moscova sunt două monumente pentru deținuții politici, o piatră și un zid, și ambele au fost igienizate și pregătite pentru următoarea tură de disidenți.

Brutalitate, fragilitate, singurătate.
Regimul lui Putin prins într-o poză.

A făcut-o fotograful Dmitri Markov
în 2021, când a fost arestat
la un protest față de arestarea
lui Alexei Navalnîi
după ce a fost otrăvit
și a supraviețuit.

Acum au murit.
Amândoi, în
aceeași zi.

Nu știm de ce
dacă i-a crăpat inima de supărare
sau l-au prins băieții supărați pe el
că nu-i plăcea războiul.

Știm doar că a rămas pe vecie
prins în momentul în care
a dispărut speranța.

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

 

16 februarie 2024 - Casa Jurnalistului

Într-o filmare de ieri pare sănătos și vesel, glumește cu judecătorul și polițiștii. Tribunalul confirmă că ieri se simțea bine și nu s-a plâns de sănătate.

Colonia penitenciară în care era deținut a anunțat că “i s-a făcut rău în timp ce se plimba”. Televiziunea de stat spune că avea un “cheag de sânge”.

Un doctor care l-a consultat pe Navalnîi după ce a fost otrăvit spune că sănătatea lui s-a deteriorat în închisoare, dar nu avea motive ”obiective” să moară de la un cheag de sânge și oricum asta nu ar putea fi stabilit decât la autopsie.

O fostă angajată a sistemului penitenciar, care a devenit activistă pentru drepturile omului, spune că “cheagul de sânge” e o metaforă folosită universal în birocrația gulagurilor.

Autoritățile spun că ambulanța a ajuns la el în 7 minute din orașul vecin, care e la o distanță de… 35km. Asta ar însemna că ambulanța a pornit instant și a mers cu 300km/h.

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

 

Reacții internaționale:

Președintele Letoniei: “Navalnîi tocmai a fost omorât brutal de Kremlin.”

Președintele Lituaniei: “Alexei Navalnîi nu a murit în închisoare, ci a fost omorât de cruzimea Kremlinului și dorința de a suprima opoziția cu orice preț.”

Președintele Franței: “Furie și indignare. În Rusia de astăzi, oamenii liberi sunt trimiși în Gulag și condamnați la moarte.”

Cancelarul German: “Navalnîii a plătit cu viața pentru curajul de a se întoarce în Rusia.”

Președintele Consiliului European: “Uniunea Europeană consideră regimul rus ca singurul responsabil pentru moartea lui. Navalnîi a luptat pentru libertate și democrație și a făcut sacrificiul suprem.”

Secretarul de stat: “Asta arată putreziciunea din inima sistemului lui Putin.”

Premierul Britanic: “Era un apărător înflăcărat al democrației… e o tragedie pentru poporul rus.”

Zelenski: “Evident, l-a omorât Putin.”

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

 

Reacții rusești:

Kremlinul: Autoritățile locale fac verificări, nu e nevoie de măsuri speciale.

“Se mai întâmplă, e un accident. Rusia nu avea absolut nici un motiv să-i facă rău lui Navalnîi” – reprezentantul Consiliului Federal rus.

Propagandiștii ruși dau vina pe “agenturile străine” și spun că e o încercare de a distrage atenția de la interviul lui Putin cu Tucker Carlson.

Televiziunile de stat nu dau știrea printre subiectele principale, iar când îl menționează pe Navalnîi îl numesc “terorist și extremist”.

Putin spune că Rusia are nevoie de mai mulți muncitori roboți în cadrul unei vizite cu iz sovietic la o întreprindere de stat. Nimic despre moartea oponentului său.

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

Opoziția din Rusia, câtă a mai rămas, e în stare de șoc

Se furișează la monumente ale deținuților politici, lasă câte două flori și dispar înainte să apară poliția

Autoritățile au început să încercuiască monumentele ca să prevină manifestații

O protestatară a fost văzută într-un oraș siberian la -30℃, cu pancarta: “Cine urmează?”

Alta a fost arestată în Murmansk cu o pancartă pe care scrie “Sângele lui e pe mâinile voastre”

Pe net postează condoleanțe cei care au fugit din țară, restul riscă să fie arestați și ei pentru “extremism și terorism”

“Nu vreau să aud nici o condoleanță”, spune mama lui Navalnîi

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

340a86b5-f6a1-44d0-bb47-9672200dd000

883f4b59-6b29-4a25-bf1a-70b442cc82dc

906bb588-ef97-40a5-b890-8e79de5f4a8f

2849f3f8-aaa9-48d1-a2ac-6b45bfc652c0

7943cf62-f507-4095-841d-48a0a543c7ae

328175ec-1795-4f33-8cc9-3b6cc9e7204d

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

- Alexei, dacă ești arestat și omorât, ce mesaj lași pentru oamenii din Rusia?

- Nu vă dați bătuți.

preluat de pe https://t.me/casa_jurnalistului

 

Aleksei Navalnîi

Aleksei Anatolievici Navalnîi (în rusă Алексе́й Анато́льевич Нава́льный; n. 4 iunie 1976, Butîn⁠, Rusia – d. 16 februarie 2024, IK-3 Harp⁠, Regiunea Tiumen, Rusia) a fost un jurist, activist și politician rus.

Din 2009 a căpătat popularitate în Rusia și în mass-media rusă și cea internațională, criticând corupția și regimul lui Vladimir Putin.

El a organizat demonstrații de amploare promovând democrația și condamnând corupția politică din Rusia, „atacându-l” pe Putin și aliații săi.

În 2012, The Wall Street Journal l-a descris pe Navalnîi ca fiind „omul de care Vladimir Putin se teme cel mai mult”.

În septembrie 2013, Navalnîi a candidat la funcția de primar al Moscovei, pierzând cursa în fața lui Serghei Sobianin (candidatul lui Putin), cu 27% din voturi.

Aleksei Navalnîi a fost laureatul Premiului Saharov pentru libertarea de gândire 2021.

Aleksei Navalnîi (1976 - 2024) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aleksei Navalnîi (1976 – 2024) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Acuzații, arestări

Navalnîi a fost arestat de numeroase ori de autoritățile ruse, cel mai serios caz fiind în 2012, când autoritățile federale l-au acuzat de fraude și delapidări, acuzații respinse de acesta.

În iulie 2013, opozantul rus a fost condamnat pentru delapidare, la cinci ani de colonie cu regim obișnuit.

Fiind reținut chiar în sala de judecată, Navalnîi a fost eliberat a doua zi, printr-o altă decizie de judecată, sub măsura obligării sale de a nu părăsi țara.

Pe 16 octombrie 2013, instanța i-a schimbat sentința în condamnare cu suspendare

Pe 28 februarie 2014, o altă instanță de judecată i-a schimbat sentința lui Navalnîi din interdicție de a părăsi țara în arest la domiciliu până la 28 aprilie.

Ulterior, arestul la domiciliu i-a fost prelungit regulat până la 15 februarie 2015.

Pe 20 februarie 2015, Navalnîi a fost supus unui arest administrativ pentru 15 zile pentru agitație în metrou.

Pe 19 decembrie 2014, procuratura a cerut 10 ani de închisoare pentru Navalnîi în cazul «Yves Rocher», în care el și fratele său, Oleg, au fost învinuiți de furt de mijloace financiare de la firma «Yves Rocher Восток».

Aleksei a respins acuzațiile și pe 30 decembrie 2014, instanța l-a condamnat la 3 ani și 6 luni cu suspendare; întimp ce fratele său a primit același termen cu executare.

 

Cazul otrăvirii lui Aleksei Navalnîi

Pe 20 august 2020, activistul anti-corupție și critic al puterii din Rusia Aleksei Navalnîi a fost otrăvit cu un gaz iritant și a fost spitalizat în stare gravă.

Se suspectează că a fost otrăvit prin contaminarea ceaiului înaintea zborului său de la Tomsk la Moscova.

În timpul zborului, lui Navalnîi i s-a făcut foarte rău și a fost transportat la un spital din Omsk după o aterizare de urgență în acest oraș, unde a pus în comă indusă.

A fost evacuat două zile mai târziu la spitalul Charite din Berlin, Germania.

Pe 2 septembrie, guvernul german a declarat că are „dovezi clare” că Navalnîi a fost otrăvit de un agent noviciok și a cerut explicații guvernului rus.

Pe 2 septembrie, Navalnîi se află încă în comă, la terapie intensivă.

Se presupune că va suferi pe termen lung de leziuni ale sistemului nervos.

 

Context

Aleksei Navalnîi a mai fost atacat de substanțe chimice.

Pe 27 aprilie 2017, Navalnîi a fost atacat de necunoscuți în fața biroului său de la Fundația Anti-Corupție, care i-au pulverizat pe față un amestec de verde de briliant, posibil cu alți compuși (atacul Zelyonka).

El a declarat că astfel a pierdut 80 la sută din vederea la ochiul drept.

De asemenea, a spus că medicul său crede că a existat și o a doua substanță corozivă în acel lichid și că „există speranța” recuperării vederii.

În plus, a declarat că atacatorul a fost Aleksandr Petrunko, un om despre care a afirmat că avea legături cu membrul Dumei de Stat Piotr Olegovici Tolstoi.

Navalnîi a acuzat Kremlinul de orchestrarea acestui atac.

Un alt incident a avut loc în iulie 2019, când Navalnîi a fost arestat și încarcerat.

Pe 28 iulie, a fost internat în spital cu leziuni grave la ochi și pe piele.

La spital, a fost diagnosticat cu o reacție alergică, deși acest diagnostic a fost contestat de Anastasia Vasilieva, unul dintre medicii săi personali.

Vasilieva a pus la îndoială diagnosticul și a sugerat posibilitatea ca starea lui Navalnîi să fie rezultatul „efectelor nocive ale unor compuși chimici nedeterminați”.

Pe 29 iulie 2019, Navalnîi a fost externat din spital și dus înapoi la închisoare, în ciuda obiecțiilor medicului său personal, care a pus la îndoială motivele oferite de spital.

Jurnaliști și susținători ai lui Navalnîi s-au adunat în fața spitalului și au fost dispersați de poliție, care a arestat mai mulți participanți.

În luna august 2020, în zilele de dinainte de otrăvire, Navalnîi a publicat videoclipuri pe canalul său de YouTube în care își exprima sprijinul pentru protestele pro-democrație din Belarus, care au fost declanșate de alegerile prezidențiale, puternic contestate de public.

Navalnîi a scris, de asemenea, că tipul de „revoluție” care are loc în țara vecină, Belarus, se va întâmpla în curând și în Rusia[.

Portalul de știri locale Tayga.Info a raportat că, în timpul excursiei în Siberia, Navalnîi a efectuat o investigație și a participat la întâlniri cu voluntari și candidați locali.

Când a fost întrebat dacă pregătea un expozeu, Lyubov Sobol, aliat al lui Navalnîi, a declarat: „nu pot să dezvălui toate detaliile, dar Navalnîi a fost într-o călătorie de lucru. Nu s-a relaxat acolo.”

Ancheta video a fost publicată mai târziu de echipa lui Navalnîi pe 31 august.

Se presupune că Navalnîi a fost otrăvit într-un atac motivat politic ca „pedeapsă” pentru opoziția sa față de putere.

Mai mulți jurnaliști, activiști și foști spioni ruși au suferit otrăviri în ultimele decenii, precum Alexander Litvinenko în 2006 și Serghei Skripal în 2018, ambele cazuri având loc în Regatul Unit.

În primul caz, otrava a fost administrată prin contaminearea ceaiului lui Litvinenko.

Autoritățile britanice au acuzat agențiile ruse de informații de ambele atacuri și o anchetă a concluzionat că președintele rus Vladimir Putin a aprobat „probabil” uciderea lui Litvinenko.

În al doilea caz, a fost folosit un agent nervos noviciok.

Potrivit New York Times, experții se îndoiesc de faptul că agentul noviciok ar putea fi folosit de altcineva înafară de un agent de stat.

Jurnalista și militanta pentru drepturile omului Anna Politkovskaia, cunoscută pentru criticile la adresa lui Putin și reportajele despre cel de-al Doilea Război din Cecenia, s-a îmbolnăvit în timpul unui zbor spre asediul școlii din Beslan în 2004, după ce a băut ceai, într-o aparentă încercare de otrăvire.

Ulterior, a fost asasinată în anul 2006. Kremlinul a negat implicarea în astfel de atacuri.

Potrivit activistului Ilya Chumakov, care s-a întâlnit cu Navalnîi, împreună cu alți susținători, cu o zi înainte de zbor, atunci când Navalnîi a fost întrebat de ce nu este mort, acesta a răspuns că moartea sa nu ar fi benefică pentru Putin și că l-ar transforma într-un erou.

 

Otrăvire

Pe 20 august 2020, Navalnîi s-a îmbolnăvit în timpul unui zbor de la Tomsk la Moscova și a fost spitalizat la Spitalului Clinic de Urgență Nr. 1 din Omsk, unde avionul a efectuat o aterizare de urgență.

Schimbarea stării de sănătate pe durata zborului a fost bruscă și violentă, iar înregistrările video i-au arătat pe membrii echipajului de zbor care aleargă spre el și pe Navalnîi plângând zgomotos de durere.

24 august 2020 — Spitalul Charité din Berlin a anunțat că datele clinice indică faptul că politicianul rus de opoziție Aleksei Navalnîi prezintă „urme de otrăvire”.

2 septembrie 2020 — „Opozantul rus Aleksei Navalnîi a fost otrăvit cu noviciok” – (nume științific en Cholinesterase inhibitor), a declarat cancelarul german Angela Merkel.

Pe 2 septembrie, guvernul german a spus că are „dovezi clare” că Navalnîi a fost otrăvit cu un agent nervos noviciok potrivit testelor toxicologice efectuate de către un laborator al armatei germane.

Într-o declarație, purtătorul de cuvânt al lui Angela Merkel a declarat că „guvernul rus trebuie de urgență să explice ce s-a întâmplat” și că „guvernul german condamnă acest atac în termenii cei mai duri”.

Merkel a declarat că „Domnul Navalnîi a fost victima unei infracțiuni”, care „ridică întrebări foarte serioase la care numai guvernul rus poate și trebuie să răspundă”.

Șeful de personal al lui Navalnîi a declarat pe Twitter că „În 2020, otrăvirea lui Navalnîi cu noviciok este ca și cum ai lăsa un autograf la locul crimei”.

Pe data de 7 septembrie 2020, Aleksei Navalnîi a fost scos din coma indusă.

Alexei Navalnîi s-a întors în Rusia în 2021, după ce a fost tratat în Germania.

În Rusia a fost reținut și a fost condamnat în mai multe dosare.

 

Anchetă

Pe 27 august, poliția și Ministerul de Interne au declarat că au lansat o anchetă preliminară a otrăvirii, descrisă ca fiind de rutină, și au inspectat camera de hotel a lui Navalnîi, imaginile de securitate și au cercetat drumul pe care a călătorit pentru probe.

De asemenea, poliția a spus că au fost adunate peste 100 de probe.

Procurorii au spus că nu este nevoie de o nouă anchetă după cea preliminară, susținând că nu au găsit nici un semn al unei infracțiuni.

 

Reacții

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Kremlinul îi urează însănătoșire grabnică și că instituțiile abilitate vor lansa o investigație dacă otrăvirea se confirmă.

Președintele francez Emmanuel Macron a afirmat că Franța este pregătită să ofere „tot ajutorul necesar … în termeni de îngrijire medicală, azil, protecție” lui Navalnîi și familiei sale și a cerut clarificări cu privire la circumstanțele incidentului.

Cancelarul german Angela Merkel a oferit, de asemenea, orice asistență medicală necesară în spitalele din Germania.

Amnesty International a cerut o anchetă privind presupusa otrăvire.

Kremlinul a negat orice implicare în otrăvirea lui Navalnîi după acuzațiile că Putin a autorizat această acțiune, purtătorul de cuvânt al Kremlinului respingându-le ca neadevărate.

 

Moarte

În 16 Februarie 2024, Serviciul Penitenciar Rus a anunțat moartea lui Aleksei Navalnîi într-o pușcărie din Districtul autonom Iamalia-Neneția, nu s-ar fi simțit bine în acea dimineață acesta și-a pierdut conștiința iar apoi viața după ce a fost scos la plimbare în pușcărie.

Pușcăria afirma că „Au fost luate toate măsurile de resuscitare dar acestea nu au produs un rezultat pozitiv”.

Purtătoarea de cuvânt al lui Aleksei Navalnîi a relatat pe un live ca nu se poate confirma moartea acestuia până când avocatul lui poate sa ajungă la pușcărie, dar crede că acesta este decedat.

 

Familie, viață personală

Aleksei Navalnîi a fost căsătorit cu Iulia Borisovna Navalnaia și au avut împreună doi copii, o fiică pe nume Daria (n. 2001) și un fiu pe nume Zahár (n. 2008).

Aleksei Navalnîi şi soţia sa, Iulia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aleksei Navalnîi şi soţia sa, Iulia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Alexei Navalnîi:

O postare despre dragoste

Pe 26 august, Iulia și cu mine aveam o aniversare – 20 de ani de căsătorie, dar mai bine că am ratat-o și că pot scrie acum, când știu ceva mai multe despre dragoste decât știam în urmă cu o lună.

Ați văzut, cu siguranță, de sute de ori în filme și ați citit în cărți: o ființă iubită zace în comă, iar cealaltă, cu dragostea ei, cu grija neîncetată, o readuce la viață.

Este exact ce ni s-a întâmplat nouă. Întocmai ca în clasicul canon al filmelor despre dragoste și comă. Dormeam, dormeam, dormeam…

Iulia venea, îmi vorbea, îmi cânta la ureche, îmi punea muzică. N-o să vă mint: nu-mi amintesc nimic.

Dar pot să vă spun ce îmi amintesc eu însumi.

De fapt, nu cred că poate fi numită ’amintire’, ci mai curând un conglomerat de senzații și emoții, printre cele dintâi, însă care au fost atât de importante pentru mine, încât mi-au rămas întipărite în memorie.

Sunt culcat. Am ieșit din comă, dar nu recunosc pe nimeni, nu știu ce se întâmplă în jur.

Nu vorbesc și nu știu ce înseamnă să vorbești. Și tot timpul se scurge așteptând momentul în care vine Ea.

Cine este Ea – nu știu, nu-mi e limpede.

Nu știu nici cum arată.

Chiar dacă reușesc să disting ceva cu ochii care nu pot încă focaliza, nu-mi amintesc, pur și simplu, acea imagine.

Dar există cineva, Ea, și înțeleg acest lucru, așa că, întins cum sunt, o aștept tot timpul.

Iar Ea vine și, în încăperea aceea, devine esențialul. Îmi aranjează mai bine perna, îmi povestește ceva.

E veselă și râde.

Când se află lângă mine, halucinațiile bezmetice dispar.

Mă simt foarte bine cu ea alături. Apoi pleacă și iarăși sunt trist. Și iarăși încep s-o aștept.

Nu am nicio îndoială că există o explicație științifică pentru asta.

De pildă: percepeam timbrul vocii soției mele, creierul elibera dopamină, mă simțeam mai bine.

Fiecare venire a ei devenea terapeutică, iar efectul de anticipare făcea să crească dopamina.

Însă oricare ar fi explicația științifică și medicală, un lucru este sigur – și îl știu pentru că l-am trăit: dragostea vindecă și te readuce la viață.

Iulia, m-ai salvat, – și las aici mărturia mea pentru ca ea să fie înscrisă în manualele de neurobiologie.

Alexei Navalnîi“

preluat de pe www.facebook.com/alexandru.cautis.9

Iulia, Daria, Zaharia, mare cruce aveți de dus, a unui erou al umanității! Aș vrea, ca fapt divers, o explicație de la cineva care practică chiromanția, cum explică linia vieții lui Navalnîi, care indica 80-90 de ani. Foto: AP - preluat de pe www.facebook.com Roxana Iordache

Iulia, Daria, Zaharia, mare cruce aveți de dus, a unui erou al umanității! Aș vrea, ca fapt divers, o explicație de la cineva care practică chiromanția, cum explică linia vieții lui Navalnîi, care indica 80-90 de ani. Foto: AP – preluat de pe www.facebook.com Roxana Iordache

 

Revoluția din Februarie (1917)

Muncitorii fabricii Putilov protestând în stradă, 8 March [O.S. 23 February]

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marite/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 – 26 octombrie/8 noiembrie 1917)

Revoluția din Februarie din 1917 din Rusia a fost primul stadiu al Revoluției ruse din 1917. Rezultatul imediat al acestei revoluții a fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea la 2 martie 1917.

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Revoluția a apărut în mare parte ca rezultat al insatisfacției provocate de modul în care țarul conducea țara și, în mod particular, de tot mai adânca implicare în luptele primului război mondial.

A fost un transfer al puterii în mare parte lipsit de vărsare de sânge. Regimul instituit a fost o alianță dintre liberali și socialiști care a vrut să inițieze reforme politice, să aducă la putere un executiv (guvern) și o Adunare Constituțională alese în mod democratic.

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În prima jumătate a lunii februarie, proasta aprovizionare a provocat revolte în capitala Petrograd. Pe 18 februarie (stil vechi) în marea intreprindere din Petrograd, Uzinele Putilov, s-a anunțat o grevă; s-a deschis focul asupra greviștilor și unele magazine s-au închis, ceea ce a provocat neliniște și în alte fabrici.

Pe 23 februarie (stil vechi.) (8 martie, stil nou), o serie de întâlniri și demonstrații care au fost ținute cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, s-au transformat treptat în demonstrații cu caracter economic și politic.

Ele au continuat în zilele care au urmat.

La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Asta a dus la abdicarea de pe tron a țarului Nicolae al II-lea pe 2 martie.

Fratele lui, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul.

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 - 26 octombrie/8 noiembrie 1917) - Demonstraţie cu pariciparea armatei la Petrograd, 1917, foto preluat de pe socialist.memo.ru

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 – 26 octombrie/8 noiembrie 1917) – Demonstraţie cu pariciparea armatei la Petrograd, 1917, foto preluat de pe socialist.memo.ru

Guvernul Provizoriu Rus care l-a înlocuit pe țar a fost inițial condus de un aristocrat liberal, Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. După căderea guvernului său, el a fost succedat de un socialist, Alexandr Kerenski. Menținând Rusia implicată în primul război mondial, Kerenski nu a fost capabil să se descurce cu problemele cărora trebuia să le facă față Rusia.

Guvernul provizoriu a condus Rusia, dar puterea lui a fost mult limitată de autoritatea crescândă a Sovietului din Petrograd. Presiunile dinspre dreapta, (precum cele din spatele Afacerii Kornilov) și dinspre stânga, (în mare parte generate de bolșevici), au pus guvernul sub o presiune crescândă.

Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 —26 octombrie/8 noiembrie 1917) - Parte a Primului Război Mondial - (Sovietul de la Petrograd din 1917) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sovietul de la Petrograd din 1917 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Guvernul Kerenski, pentru a pune schimbările democratice pe o bază legală, a planificat pentru luna noiembrie 1917 alegeri generale prin care urmau să fie aleși membrii Adunării Constituante. Aceasta urma să întocmească noua constituție a tinerei republici ruse.

Tânara democrație rusă a fost însă înlocuită prin forță de către bolșevici prin așa zisa Revoluție din Octombrie care nu a fost altceva decât un puci militar. Alegerile constituantei au avut totuși loc în noiembrie. Au fost primele alegeri libere din istoria Rusiei. Acestea au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri.

Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest lucru a condus ulterior la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi).

 

cititi mai mult despre Revoluția din Februarie si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940)

Groapa comuna la Katyń (1943)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Katyń

Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katîn din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.

În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra.

Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.

Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

 

 

Vedere de ansamblu

La început, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea masacrarea ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo și a orașului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate și uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov și întemnițați proveniți din închisorile din vestul Belarusului și al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executați din ordinul lui Stalin în aceeași pădure.

Aproximativ 250.000 de soldați polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înțelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop și a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk.

Kozielsk și Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofițeri, în vreme ce Ostașkov era folosit în principal pentru cercetași, jandarmi, polițiști și gardieni. În pofida unei concepții greșite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofițeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostașkov, 6.570 și Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroșilov și Beria – au semnat un ordin de executare a activiștilor „naționaliști și contrarevoluționari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri și în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei și Belarusului.

Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzații erau foarte cuprinzător definiți ca „inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice”, printre ei aflându-se și un mare număr de intelectuali polonezi, plus polițiști și ofițeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în cele trei lagăre menționate mai sus și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului.

Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați.

Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duși în lagărele Iuhnov și Griazoveț. Aceștia au fost singurii supraviețuitori.

Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât și pentru mușamalizarea acestora.

Masacrul de la Katyń (1940) - Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Preparativele sovietice

Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securității Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko și le-a ordonat înființarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (stația de cale ferată Babinino), Iuje (Talițî), Kozelsk, Kozelșcina, Oranki, Ostașkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostașkov), Putivli (stația de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (stația de cale ferată Zaenikevo) și Griazoveț.

 

Tehnica masacrelor

Prizonierii din Kozielsk au fost uciși și îngropați în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executați în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov și au fost îngropați lângă Piatihatki. Ofițerii de poliție de la Ostașkov au fost uciși în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin și au fost îngropați în Miednoje.

Informații detaliate despre execuțiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuțiile prin împușcare au început seara și s-au încheiat în zori.

Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă așa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuțiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricație germană aduse anume de la Moscova.

Execuțiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătușat și dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuțiilor s-au mai folosit mașini zgomotoase care au funcționat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împușcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă ușă și era depus într-unul dintre camioanele care așteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuție

Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duși la groapa comună și au fost împușcați în gât.

 

Descoperirea gropilor comune

Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziștii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) și guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză.

Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informații despre ofițerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders și Władysław Sikorski că toți polonezii au fost eliberați, cu excepția a câtorva care au evadat și au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).

Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că:

A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toții având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află Generalul Smorawiński din Lublin.”

Masacrul de la Katyń (aprilie - mai 1940) - Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (aprilie – mai 1940) – Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din Comisia Internațională Medicală (de investigare a masacrului din pădurea Katyn) au făcut parte reprezentanți din mai multe țări: Germania (Wilhelm Zietz, președintele comisiei), Franța (André Costedoat, vicepreședinte), Belgia (Reimond Speleers), Bulgaria (Marko Antonov Markov), Cehia (František Hajek), Croația (Eduard Lukas Miloslavić), Danemarca (Helge Tramsen), Elveția (Francois Neville), Finlanda (Arno Saxén), Italia (Vincenzo Mario Palmieri), Olanda (Herman Maximilien de Burlet), România (Alexandru Birkle), Slovacia (František Šubík), Spania (Antonio Piga y Pascual) și Ungaria (Ferenc Orsós).

Guvernul sovietic a respins imediat acuzațiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinați de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informații, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicați în lucrări de construcții la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fasciști … ”.

Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate la Bletchley Park. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.

În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii și să se inițieze o nouă investigație a Crucii Roșii Internaționale, Stalin s-a folosit de „afirmațiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoașterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziștii.

În același timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoașterii de către aliații occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziție inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliații occidentali și sovietici a murit în mod neașteptat două luni mai târziu. Cauza morții sale este încă subiect de dispute.

Masacrul de la Katyń (1940) - British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Încercările de mușamalizare a masacrului de la Katyń

Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deșteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reușit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii și au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizațiilor occidentale.

Masacrul de la Katyń (1940) - Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: "Forest of the dead at Katyn" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: “Forest of the dead at Katyn” - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyń și criza polono-sovietică rezultată au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați, esențială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganților militaro-industriali, SUA și URSS.

Primul ministru britanic Winston Churchill și președintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâșiați pe de-o parte între angajamentele față de aliatul polonez și poziția intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretențiile – de multe ori aflate la limita șantajului politic – lui Stalin și ale diplomaților lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „țări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei țări de 200 de milioane.”

În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)

Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolșevicii vor ‘afla’ fără îndoială în curând că noi am împușcat 12.000 de ofițeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roșie a recucerit Katyńul și Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roșie Poloneză cu permisiunea germanilor și îndepărtând toate dovezile crimelor.

În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la fața locului „Comisia specială pentru determinarea și investigarea împușcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fasciști în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, președintele Academiei de Științe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele și a ajuns la concluzia că execuțiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupație germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniștilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.

În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocitățile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie:

Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei ‘investigații’ a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”.

Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.

Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată și pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduși de germani la Katyń în 1943 pentru o conferință internațională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieșea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru.

El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul șefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. În timpul investigațiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în fața Congresului susținând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forțe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.

În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informații despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-și doar legăturile din Bulgaria și România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii.

După consultarea cu directorul Biroului pentru informații de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor și a ordonat nepublicarea raportului Earle.

Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, președintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat și și-a petrecut restul timpului până la sfârșitul războiului în Samoa Americană.

În noiembrie 1945, șapte ofițeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki și E. Geherer au fost judecați de un tribunal al aliaților victorioși – americani, englezi, francezi și sovietici.

Ei au fost condamnați la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń și în cele din urmă au fost executați prin spânzurare. Încă alți trei germani au fost judecați pentru același capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentințe de 20 de ani de muncă grea corecțională, au fost predați sovieticilor și nu s-a mai auzit nimic despre ei.

În 1946, procurorul șef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuția în masă a prizonierilor polonezi împușcați în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fasciști”, însă a renunțat la cauză după ce Statele Unite și Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocații germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.

În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.

Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.

În Republica Populară Polonia, autoritățile au mușamalizat problema în acord cu cerințele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referințele la masacru, dar chiar și menționarea atrocităților era primejdioasă.

Katyń a fost șters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi șters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripție simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliție, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaților polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.

De la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar și asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune.

În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaș, confirmând totodată existența altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie și Piatihatki.

După ce noi dovezi au fost descoperite de americani și polonezi în 1991 și 1992, în 1992 președintele Rusiei Boris Elțîn a scos din arhive și a predat noului președinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1.

Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împușcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostașkov și Starobielsk și din anumite închisori din vestul Ucrainei și Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împușcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Șelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hrușciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi și i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor

Investigațiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justețea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăția sovietică și valabilitatea documentelor dezvăluite (susținând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împușcați de germani.

Masacrul de la Katyń (1940) - Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evoluții postsovietice

În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyń către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate.

În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații care au durat un deceniu. Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În ciuda unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Național al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și pe cei care au adus la îndeplinire execuțiile.

În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.

La data de 26 noiembrie 2010, Duma de stat (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație prin care Rusia recunoștea masacrarea a mii de ofițeri polonezi, în 1940, la Katin, o “crimă” ordonată de Iosif Stalin.

 

Proiecții artistice

Regizorul polonez Andrzej Wajda a realizat în anul 2007 filmul Katyń, o epopee cinematografică despre acest eveniment istoric.

 

cititi despre Masacrul de la Katyń (1940) si pe en.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie/7 noiembrie 1917)

Red Guard unit of the Vulkan factory in Petrograd, October 1917

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Revoluția din Octombrie (25 octombrie/7 noiembrie 1917) - parte din Revoluția Rusă din 1917 – 1923

Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică, a fost lovitura de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd.

Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu.

Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluția din Octombrie este folosită în mod curent, deși istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluție populară a loviturii de stat, iar expresia Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (M.R.S.O.) este folosită de partidele comuniste și troțkiste, bunăoară de comuniștii ruși.

Revoluția din Octombrie în Nijni Novgorod - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie în Nijni Novgorod – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cauze

Revoluția bolșevică are drept cauză proximă măsurile represive ale guvernului provizoriu: închiderea ziarelor partidului ca și decizia guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front.

O altă cauză proximă este refuzul obstinat al socialiștilor din Dumă de a lua puterea și forma un guvern socialist pur, așa cum cerea populația.

O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea (care a fost prima cerere afișată pe pancartele revoluției din februarie), asta cu atât mai mult după eșecul total al ofensivei din 16 iunie[ ordonată de guvernul provizoriu (și care s-a soldat cu aproape jumătate de milion de soldați ruși omorâți fără nici un câștig) și a concentra eforturile administrative pentru corijarea gravelor dezechilibre sociale. (țăranii, care reprezentau majoritatea absolută a populației voiau reformă agrară cu împroprietărire, în timp ce muncitorii orașelor, și ei țărani la origine, voiau schimbarea relațiilor umilitoare dintre patronat și forța de muncă)

Guvernul revoluționar a alunecat gradual, dimpotrivă, dinspre poziții pro-reformă, înspre măsuri autoritare și nedemocratice.

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurare

Insurecția bolșevică survine pe fondul deteriorării complete a popularității Guvernului provizoriu condus de Kerensky și a unei situații de criză profundă, atât pe front, cât și în întreaga societate și economie, fapt care a repolarizat societatea pe vechea linie de fractură dintre clase. Ea este, de asemenea, o reacție la provocările unui guvern nefuncțional și regim muribund.

Aleksandr Fiodorovici Kerenski (n. 22 aprilie/4 mai 1881, Ulianovsk, Imperiul Rus – d. 11 iunie 1970, New York, SUA a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolşevicii lui Lenin să cucerească puterea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aleksandr Fiodorovici Kerenski (n. 22 aprilie/4 mai 1881, Ulianovsk, Imperiul Rus – d. 11 iunie 1970, New York, SUA a fost al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, chiar înainte ca bolşevicii lui Lenin să cucerească puterea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Unii istorici văd înlocuirea Guvernului provizoriu al lui Kerensky cu guvernul bolșevic al lui Lenin mai mult ca o prăbușire a primului, decât ca un rezultat al acțiunii celui de-al doilea. Fapt istoric este totuși că Lenin a impus, în 10 octombrie, Comitetului Central al partidului, reunit într-o formă incompletă (12 membrii din 21), planul unei insurecții armate, fără a preciza însă o dată precisă la care aceasta urma să aibă loc.

Din cei 12 membri ai C.C. prezenți, zece au votat pentru propunerea lui Lenin și doi împotriva ei (Kámeniev și Zinoviev), fapt care face ca decizia să fi fost adoptată de o minoritate a plenului. Unii istorici consideră de aceea mișcarea ca o lovitură leninistă în Comitetul Central al Partidul bolșevic, care a precedat lovitura de stat propriu-zisă.

În presa bolșevică au avut loc după 10 octombrie confruntări epistolare între Lenin și ceilalți membri marcanți ai conducerii partidului care nu erau de acord cu declanșarea unei acțiuni de capturare a puterii înaintea desfășurării Congresului Sovietelor (programat pentru 20 octombrie și amânat, apoi, de menșevici și eseriști (socialist-revoluționari) pentru 25 octombrie), fapt care face cu greu un “puci” neașteptat din ceea ce a fost, de fapt, reacția defensivă a bolșevicilor la măsurile antidemocratice și provocatoare ale guvernului Kerensky din 24 și 25 octombrie.

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Lovindu-se de indecizia și reticența liderilor partidului de a pune rapid în aplicare acțiunea de capturare a puterii pe cale armată, Lenin a sperat că Congresul Regional Nordic al Sovietelor va declanșa o invazie militară baltică (estonienii și finlandezii au fost, tradițional, cei mai radicali membri ai partidului bolșevic și ai mișcării revoluționare, au format gărzile de corp ale lui Lenin și au fost lideri importanți ai CEKA și ai Armatei Roșii, Lenin găsindu-și adăpost în Finlanda după puciul eșuat din iulie, iar Sovietul din Riga a fost primul soviet din Rusia dominat de bolșevici), dar a fost dezamăgit când o dată în plus rezoluția moderată a lui Kameniev, care recomanda lăsarea deciziei finale în seama Congresului Sovietelor Întregii-Rusiei, ce urma să se reunească, inițial, pe 20 octombrie, a fost adoptată.

Liderii partidului simțeau că membrii de rând erau încă temători ca urmare a represiunii suferite după revolta eșuată din iulie, iar populația proletară în general era blazată și epuizată, în ciuda nemulțumirii generalizate și a sentimentului că situația nu mai putea dura prea mult.

În 16 octombrie chiar, reprezentanții Comitetului Militar Revoluționar (organism bolșevic înarmat), ca și membrii Sovietului Petrogradului (dominat și el de bolșevici), comitetele de fabrică și sindicatele participante, toți au avertizat contra riscurilor unei revolte care să aibă loc înaintea Congresului Sovietelor (Întregii Rusii).

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) - Marinari revoluționari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) – Marinari revoluționari – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Este relativ neclar motivul pentru care Lenin a insistat pe declanșarea unei insurecții armate înainte de deschiderea Congresului Sovietelor, în ciuda opoziției altor membri marcanți ai partidului. Deși atât socialist-revoluționarii și menșevicii, pe de-o parte, cât și bolșevicii înșiși, pe de altă parte, știau foarte bine că partidul lui Lenin va ieși triumfător la Congresul Sovietelor (popularitatea partidului bolșevic crescuse ca urmare a atitudinii consecvente în privința opririi războiului, din 31 august ei având majoritatea în Sovietul Petrogradului și obținând în alegerile din august și septembrie rezultate excelente (33%, 51%) în Duma orașelor Petrograd și Moscova), Lenin, un individ cu o psihologie extrem de autoritară, e posibil să nu fi fost mulțumit cu perspectiva unei guvernări în care va fi totuși obligat să împartă puterea, fie asta și de manieră simbolică, cu alte forțe politice.

Pe de altă parte, rămâne o posibilitate și faptul că, rupt fiind de realitățile Petrogradului, din cauza refugierii lui în Finlanda după eșecul din iulie, acesta chiar credea sincer în amenințarea unei contra-revoluții organizată de Kerenski, mai ales că presa vehicula zvonuri despre intenția guvernului de a evacua capitala la începutul lui octombrie.

De altfel, arhivele confirmă faptul ca fostul șef al guvernului provizoriu (Lvov) intenționase chiar și mai înainte să mute capitala la Moscova pentru a scăpa de prezența în capitală a soldaților care participaseră la revoluție. Kerensky însuși, ca și alți membri ai guvernului său, intenționa, așa cum făcuse și în iunie, să folosească războiul drept instrument de blocare a presiunii maselor în sensul unei revoluții sociale.

După 20 noiembrie 1917, Kerensky anunță intenția de a deplasa majoritatea unităților militare staționate în capitală pe linia frontului, acest fapt dând credibilitate acuzei bolșevice conform căreia guvernul pregătea un complot antirevoluționar. Însăși ipoteza bolșevică că guvernul intenționează să abandoneze capitala în mâinile dușmanului, a căpătat credibilitate din momentul în care presa a relatat despre îndemnurile lui Rodzianko, adresate primului ministru, de a abandona capitala pentru a închide astfel Congresul Sovietelor.

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) - A detachment of the Red Guard in a captured armored car The car is Austin 2nd series - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) – A detachment of the Red Guard in a captured armored car The car is Austin 2nd series – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 22 octombrie (după calendarul iulian) „Comitetul Revoluționar Militar” condus de Lev Davidovici Troțki a preluat comanda garnizoanei din orașul Petrograd, care atunci era capitala Rusiei, oraș azi numit în rusă Sankt-Peterburg și în românește Sankt Petersburg.

Temându-se de presiunea crescândă din partea maselor în sensul acordării puterii Sovietelor (și, astfel, de o creștere a influenței bolșevicilor, care dominau deja sovietele în capitală, Moscova și marile orașe), Kerensky decide să-i confrunte în modul cel mai direct pe bolșevici, închizându-le în 24 octombrie 1917 ziarele, reacția ulterioară a acestora din urmă fiind una pur defensivă.

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - (Photograph of Trotsky in 1929) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 25 octombrie 1917 (după calendarul iulian încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie după calendarul gregorian) grupări militare conduse de liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski aproape fără vărsare de sânge. Gărzile Roșii conduse de bolșevici au preluat controlul principalelor puncte din capitală întâmpinând o slabă opoziție.

În noaptea de 24-25 octombrie/6-7 noiembrie 1917 a fost ocupat Palatul de Iarnă, reședința țarilor Rusiei. Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar. Palatul era apărat de cazaci, „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare). Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția.

Istoria oficială din Uniunea Sovietică a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate. Filmele sovietice create sub controlul propagandei oficiale arătau o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă precum și lupte crâncene. În realitate, insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc și durabil (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră și erau pentru uzul fostului țar.

Așa cum se întâmplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă, liderii bolșevici nefiind în stare să readucă ordinea nici măcar cu mitraliera, plutonul de execuție sau celula de pușcărie (pușcăriile, de altfel, s-au umplut complet cu mult timp înainte de a fi epuizat masa de recalcitranți).

Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. A fost proiectat de Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este colorat în verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre. A fost reconstruit de împărăteasa Elisabeta  a Rusiei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. A fost proiectat de Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este colorat în verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre. A fost reconstruit de împărăteasa Elisabeta a Rusiei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

Al doilea congres al Sovietelor a avut loc în același timp. Din cei 649 de delegați, 390 erau bolșevici și cam o sută dintre socialiști-revoluționari (cei de stânga) sprijineau, de asemenea, răsturnarea guvernului lui Kerenski, dar pe căi legale. Când a fost anunțată căderea Palatului de Iarnă în mâinile bolșevicilor, Congresul a adoptat un decret pentru transferarea puterii către Sovietul Deputaților Muncitorilor, Soldaților și Țăranilor, vot pe care bolșevicii l-au interpretat ca ratificând revoluția.

Transferul de putere nu s-a făcut fără fricțiuni. Mulți socialiști-revoluționari au considerat că Lenin și bolșevicii au pus mâna pe putere în mod ilegal și de aceea au părăsit încăperea înainte ca rezoluția să fie adoptată. În timp ce ieșeau au fost batjocoriți de Lev Troțki care le-a strigat: “da, ieșiți, mergeți, plecați, intrați în lada de gunoi a societății“.

În ziua următoare, Congresul a ales Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) ca bază a noului guvern, (până la convocarea Adunării Constituționale), și a emis două decrete importante: Decretul asupra păcii și Decretul asupra pământului.

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) - Centrul Moscovei după luptele de stradă, 1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Octombrie (25 octombrie s.v. / 7 noiembrie s.n 1917) – Centrul Moscovei după luptele de stradă, 1917 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Decretul asupra pământului ratifica acțiunile țăranilor care, de-a lungul și de-a latul Rusiei, confiscau moșiile aristocraților și ale chiaburilor și le împărțeau între ei. Bolșevicii se descriau ca fiind o alianță a muncitorilor și țăranilor și au nemurit această uniune cu însemnul secerii și ciocanului în stema și pe steagul URSS.

Decretul asupra păcii proclama sfârșitul războiului și a fost baza care a permis guvernului lui Lenin să ceară pacea separată (22 decembrie 1917) și să semneze Pacea de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).

Alegerile pentru Adunarea Constituțională, prevăzute încă de guvernul provizoriu Kerenski, au avut totuși loc în noiembrie 1917. În istoria Rusiei au fost primele alegeri ceva mai libere, și ultimele, până în 1991. Au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile.

La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest act a fost una din scânteile care au condus, ulterior, la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi).

O încercare de cucerire a Moscovei, făcută o lună mai târziu, a întâmpinat o rezistență mai importantă, bolșevicii nereușind să aibă controlul total asupra orașului decât în martie 1918. O coaliție de grupări antibolșevice au încercat să răstoarne noul guvern al lui Lenin, declanșându-se Războiul Civil Rus (1918 – 1920).

Succesul bolșevicilor a dus la deturnarea idealurilor revoluției din februarie și a transformat caracterul socialist-liberal al Revoluției din Februarie în unul comunist, a transformat speranța pentru o republică democrată într-o dictatură monopartită. A pus bazele Uniunii Sovietice proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea sa din 1991.

Statele Unite ale Americii nu au recunoscut noul guvern rus până la sfârșitul deceniului al patrulea. SUA au trimis 10.000 de militari care să ajute invazia japoneză la Vladivostok, în timp ce alte trupe intervenționiste, britanice și franceze, au fost debarcate în porturile de la Marea Neagră.

Capturarea Vladivostokului de forțele aliate în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capturarea Vladivostokului de forțele aliate în 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Revoluția din Octombrie si pe en.wikipedia.org

Proclamația din octombrie (17/30 octombrie1905)

“Demonstration 17 October 1905″ by Ilya Repin (Russian Museum. St. Petersburg)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Proclamația din octombrie

Proclamația din octombrie a fost emisa pe 30 octombrie (stil nou) /17 octombrie (stil vechi) 1905 de către țarul Nicolae al II-lea sub influența contelui Serghei Witte, ca răspuns la Revoluția din 1905. Numele oficial al documentului este Proclamația despre îmbunătățirea ordinei statului. Proclamația era răspunsul la revoltele din Imperiul Rus și promitea acordarea de libertăți civile pentru poporul rus, inclusiv: inviolabilitatea persoanei, libertatea religie, libertatea cuvântului, libertatea de asociere și libertatea de întrunire, o largă participare la alegerile pentru Dumă, introducerea votului universal și emiterea unui decret care să asigure că nici o lege nu va fi aplicată dacă nu va avea aprobarea Dumei de Stat.

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Proclamația a fost precursor al primei Constituții din întreaga istorie a țării.

În realitate, Proclamația (ca și Constituția de fapt) nu a dus la creșterea semnificativă a libertăților sau a reprezentării guvernamentale pentru rușii de rând. Țarul a continuat să-și exercite dreptul de veto împotriva hotărârilor Dumei, pe care a dizolvat-o și reformat-o de câteva ori.

 

Opoziția

Opoziția antițaristă era divizată de Proclamația din octombrie. Unii dintre ei au fost liniștiți de ideea de a câștiga libertatea cuvântului și un guvern cu adevărat reprezentativ. Alții însă, au constatat că țarul a făcut de fapt concesii foarte mici. Duma era doar umbra unui parlament democratic, atâta vreme cât nu putea aproba o lege fără consimțământul țarului, iar libertatea cuvântului era foarte mult limitată.

 

cititi mai mult despre Proclamația din octombrie si pe en.wikipedia.org

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

foto preluat de pe www.agerpres.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

Tratatul de pace de la Adrianopol, (numit și Tratatul de la Edirne), a fost finalizat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, fiind semnat pe 2/14 septembrie 1829 în Adrianopol de Alexei Orlov și Abdul Kadîr-bei. Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării și fortărețele Akhaltsikhe și Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), și a hanatelor Erevanului și Nahicevanului, care fuseseră cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.

Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) care să rezolve în sfârșit problema strâmtorilor . Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei și permitea Rusiei să ocupe Valahia și Moldova până când Imperiul Otoman reușea să plătească o uriașa despăgubire de război.

Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoașterea domniei pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul Dunării și restituia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Prin acest tratat se consfințea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei [Imperiul Rus/țariste].

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia). Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.

Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european. Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele. Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.

Portul Moldovei, Galaţi (1826) – foto; ro.wikipedia.org

Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila. Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia” care prevedea:

– raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;

– autonomia administrativă;

– domni pămînteni aleşi pe viaţă;

– libertatea comerţului pentru toate produsele;

– dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;

– scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;

– limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;

– menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;

– interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov, ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв), cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834). Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia.

Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc. Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal. Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Notă (titlul V din Tratatul de Pace de la Adrianopol 2/14 septembrie 1829, varianta originală în limba rusă):

Статья V

Поелику княжества Молдавское и Валахское подчинили себя особыми капитуляциями верховной власти Блистательной Порты и поелику Россия приняла на себя ручательство в их благоденствии, то ныне сохраняются им все права, преимущества и выгоды, дарованные в тех капитуляциях или же в договорах, между обоими императорскими дворами заключенных, или наконец в хатти-шерифах, в разные времена изданных. Посему оным княжествам предоставляется свобода богослужения, совершенная безопасность, народное независимое управление и право беспрепятственной торговли. Дополнительные к предшедшим договорам статьи, признанные необходимыми для того, чтобы сии области непременно воспользовались правами своими, изложены в отдельном акте, который есть и будет почитаем равносильной с прочими частью настоящего договора.

Titlul V

Deoarece cnezatele Moldovei şi Valahiei s-au supus în baza capitulaţiilor speciale puterii supreme a Porţii Strălucitoare şi deoarece Rusia s-a angajat să garanteze bunăstarea lor, atunci acestora li se păstrează toate drepturile, avantajele şi beneficiile, acordate în aceste capitulaţii sau acorduri, semnate între ambele case imperiale sau în hatti-şerifuri, editate anterior. De aceea acestor cnezate li se acordă libertatea religioasă, securitatea deplină, administrarea populară locală şi dreptul de comerţ liber. Articolele suplimentare acordurilor anterioare, considerate necesare pentru ca aceste regiuni neapărat să se poată folosi de drepturile lor, specificate într-un document separat, care este şi va fi respectat identic cu celelalte părţi ale prezentului acord.”

(traducere din rusă Istoria.md)

 

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) si pe: www.agerpres.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Duminica însângerată (9/22 ianuarie 1905)

Revoluția rusă din 1905 (22 ianuarie 1905 – 16 iunie 1907) – Demonstrații înainte de Duminica însângerată – În dimineața zilei de 9 ianuarie 1905 (la Poarta Narva). Gravură realizată de un artist necunoscut

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Duminica însângerată (9/22 ianuarie 1905)

Duminica însângerată a fost un incident petrecut pe 22 ianuarie 1905 (9 ianuarie conform calendarului iulian folosit la acea vreme în Imperiul Rus), în timpul căruia demonstranții pașnici, neînarmați, care doreau să înmâneze o petiție țarului Nicolae al II-lea au fost împușcați de gărzile imperiale în Sankt Peterburg.

Marșul fusese organizat de preotul Gapon, un agent provocator aflat pe ștatele de plată ale Ohranei – poliția secretă țaristă. Evenimentele din duminică însângerată au reprezentat o greșeală grosolană a Ohranei, având uriașe repercusiuni asupra regimului țarist. În ciuda consecințelor acestei acțiuni, tarul nu a fost niciodată considerat răspunzător pentru aceste evenimente, la vremea protestului nefiind în capitală.

Gheorghi Apollonovici Gapon (n. 1870 – d. 10 aprilie 1906) a fost un preot ortodox rus și un cunoscut conducător al muncitorilor în anii de dinaintea Revoluției din 1905. Pe 22 ianuarie (stil nou)/9 ianuarie (stil vechi), la o zi după izbucnirea grevei generale în Sankt Petersburg, Gapon a organizat o procesiune pentru a prezenta o petiție țarului Nicolae al II-lea, procesiune care s-a încheiat tragic prin împușcarea și rănirea unui mare număr de demonstranți. Preotul a fost salvat de la moarte de adepții săi. El l-a afurisit pe țar și a chemat muncitorii să se ridice la luptă împotriva regimului, iar, la scurtă vreme după aceasta, a fugit din țară. În străinătate a început să aibă legături strânse cu eserii. După publicarea Proclamației din octombrie, Gapon s-a reîntors în Rusia și a reluat legăturile cu Ohrana. Fiind suspectat că ar fi fost agent provocator al poliției secrete, Gapon a fost condamnat la moarte de socialiștii revoluționari și a fost spânzurat într-o casă țărănească din Finlanda de către Pinhas Rutenberg - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Gheorghi Apollonovici Gapon (n. 1870 – d. 10 aprilie 1906) a fost un preot ortodox rus și un cunoscut conducător al muncitorilor în anii de dinaintea Revoluției din 1905. Pe 22 ianuarie (stil nou)/9 ianuarie (stil vechi), la o zi după izbucnirea grevei generale în Sankt Petersburg, Gapon a organizat o procesiune pentru a prezenta o petiție țarului Nicolae al II-lea, procesiune care s-a încheiat tragic prin împușcarea și rănirea unui mare număr de demonstranți. Preotul a fost salvat de la moarte de adepții săi. El l-a afurisit pe țar și a chemat muncitorii să se ridice la luptă împotriva regimului, iar, la scurtă vreme după aceasta, a fugit din țară. În străinătate a început să aibă legături strânse cu eserii. După publicarea Proclamației din octombrie, Gapon s-a reîntors în Rusia și a reluat legăturile cu Ohrana. Fiind suspectat că ar fi fost agent provocator al poliției secrete, Gapon a fost condamnat la moarte de socialiștii revoluționari și a fost spânzurat într-o casă țărănească din Finlanda de către Pinhas Rutenberg – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Departamentul pentru Apărarea Securităţii Publice şi a Ordinii, numită în mod obişnuit Departamentul de Apărare, pe scurt Ohrana, ori Ohranka din Rusia a fost poliţia secretă a Imperiul Rus, parte a departamentului de poliţie a Ministerul Afacerilor Interne (MVD). În acţiunile sale, Ohrana era sprijinită de Corpul Special de Jandarmi. Ohrana a fost creată în 1880, ca înlocuitoare a Departamentului al III-lea al Cancelariei Imperiale (Membri ai Ohranei din St. Petersburg , 1905) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Departamentul pentru Apărarea Securităţii Publice şi a Ordinii, numită în mod obişnuit Departamentul de Apărare, pe scurt Ohrana, ori Ohranka din Rusia a fost poliţia secretă a Imperiul Rus, parte a departamentului de poliţie a Ministerul Afacerilor Interne (MVD). În acţiunile sale, Ohrana era sprijinită de Corpul Special de Jandarmi. Ohrana a fost creată în 1880, ca înlocuitoare a Departamentului al III-lea al Cancelariei Imperiale (Membri ai Ohranei din St. Petersburg , 1905) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Preotul Gheorghi Gapon a fost fondatorul Uniunii muncitorilor din fabricile și uzinele rusești, o organizație înfiintată și sponsorizată de poliție, gândită să abată nemulțumirile populației de la activitățile revoluționare. La sfârșitul lunii decembrie, a izbucnit o mișcare grevistă la Uzinele Putilov. Greve de sprijin au izbucnit și în alte fabrici, ridicând numărul protestatarilor la aproape 80.000 de oameni.

Până pe 8 ianuarie, orașul ajunsese să fie lipsit de electricitate și de ziare. Toate zonele publice fuseseră declarate închise. Părintele Gapon a organizat o procesiune pașnică a muncitorilor către Palatul de Iarnă, cu scopul declarat de a înmâna o petiție țarului în acea duminică.

Deși fusese prevenit să nu înceapă deplasarea, el nu a ținut cont de avertismente. Au fost aduse trupe care au înconjurat Palatul și au ocupat și alte puncte de importanță strategică din oraș. Țarul, indiferent la evenimentele care se precipitau în oraș, a părăsit capitala pe 8 ianuarie îndreptându-se către Țarskoe Selo.

Duminica însângerată (22 ianuarie 1905) - Protestatari mărşaluind către Palatul de Iarnă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Duminica însângerată (22 ianuarie 1905) – Protestatari mărşaluind către Palatul de Iarnă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Still from the Soviet movie Devyatoe Yanvarya ("9th of January") (1925) showing a line of armed soldiers facing demonstrators at the approaches to the Winter Palace in St Petersburg - foto: ro.wikipedia.org

Still from the Soviet movie Devyatoe Yanvarya (“9th of January”) (1925) showing a line of armed soldiers facing demonstrators at the approaches to the Winter Palace in St Petersburg – foto: ro.wikipedia.org

În duminica hotărâtă, muncitorii greviști și familiile lor s-au adunat în șase puncte ale orașului. Protestatarii, cu icoane în mâini, cântând imnuri religioase, s-au îndreptat către Palatul de Iarnă, fără să fie împiedicați de poliție. Demonstranții au plasat femeile și copii în mod deliberat în fruntea coloanelor pentru a preveni atacul militarilor.

Pichetele militare amplasate lângă Palat au tras mai multe focuri de avertisment, după care au tras direct în mulțime. Gapon a fost împușcat în apropiere de Poarta Narva. Aproximativ 40 de persoane din preajma lui au fost ucise, dar părintele a fost doar rănit.

"Bloody Sunday" (22 January, 1905): Crowd of petitioners, led by Father Gapon, near Narva Gate, St.Petersburg - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Bloody Sunday” (22 January, 1905): Crowd of petitioners, led by Father Gapon, near Narva Gate, St.Petersburg – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Numărul exact al victimelor nu este cunoscut. Oficialii guvernului au declarat că au fost uciși 96 de demonstranți și alți 333 au fost răniți. Sursele antiguvernamentale pretindeau că au fost peste 4.000 de morți. Surse neutre au apreciat că au existat aproximativ 1.000 de răniți și morți, atât datorită tirului militarilor cât și datorită busculadei stârnite de panica celor care au încercat să se salveze cu fuga.

Țarul Nicolae al II-lea a descris evenimentele ca „dureroase”. Zvonurile despre incident s-au răspândit în tot orașul, izbucnind revolte și jafuri. Organizația lui Gapon a fost desființată, iar părintele a părăsit rapid țara. S-a reîntors în octombrie, când a fost asasinat de Organizația Combatantă a partidului eserilor, fiind învinuit de colaborare cu poliția secretă.

Masacrul din Duminica însângerată din Sankt Peterburg (22 ianuarie 1905) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul din Duminica însângerată din Sankt Peterburg (22 ianuarie 1905) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mulți istorici apreciază că evenimentele Duminicii însângerate au fost scânteia care a declanșat revoluția rusă din 1905.

 

cititi despre Duminica însângerată (9/22 ianuarie 1905) si pe en.wikipedia.org

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com, istoria.md

 

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

La 23 august 1939, s-a semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, Pactul Ribbentrop-Molotov, care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze, în 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord URSS-ului. Pactul Ribbentrop-Molotov (Pactul Hitler-Stalin) a constituit un act de trădare a neamurilor creştine ale Europei Răsăritene şi care a servit bază pentru ocuparea criminală a teritoriilor româneşti de către Armata Sovietică la 28 iunie 1940

Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin - foto: ro.wikipedia.org

Din păcate, pentru zeci de milioane de oameni, trăind în Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana (sau R.D.G.), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au hotărît cîţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, ulterior Churchill, Roosevelt şi, din nou, Stalin, în 1945, dintr-o simplă trasatură de condei, avea sa fie tragedia lor pentru 2 sau 3 generaţii. Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), la Moscova în data de 23 august 1939, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor de influenţă în Europa răsăriteană.

Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring) – foto: ro.wikipedia.org

Conform Actului Adiţional Secret al Pactului, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de teritoriul dintre rîurile Prut şi Nistru, fosta ocupaţie ţaristă a jumătate din Moldova sau aşa zisa Basarabie Ţaristă, iar, partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de acest teritoriu. Pactul este semnat din partea Guvernul Reichului german de I.V. Ribbentrop, iar din partea Guvernului U.R.S.S. de către Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin) în prezenţa lui Stalin. Semnarea Protocolului Secret a Pactului Ribbentrop-Molotov a permis ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti de către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) la mai puţin de un an după semnarea acestuia şi anume la 28 iunie 1940.

Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto: istoria.md

În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Administraţia şi Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.

Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă – foto: ro.wikipedia.org

 

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

 

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

 

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

 

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

 

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

 

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

 

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

 

Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

(Nota redacţiei: Secţia de mai jos nu a fost făcută publică în momentul în care cea de asupa a fost anunţată).

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 - foto: en.wikipedia.org

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 – foto: en.wikipedia.org

 

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

 

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 

„Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată de Stalin şi Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-German în umra invaziei comune Germano-Poloneze asupra Poloniei – foto: istoria.md

 

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto: en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto: en.wikipedia.org

 

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

Harta Europei de Est. Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov (Ribbentrop-Stalin) - foto: istoria.md

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md

Execuția familiei Romanov (16-17 iulie 1918)

O adunare a membrilor familiei Romanov în 1892, la Krasnoe Selo.

(Rândul din față) Marea Ducesă Xenia, Marea ducesă Maria Pavlovna cea tânără, Marea Ducesă Elena Vladimirovna, Marea Ducesă Alexandra Iosifovna, Împărăteasa Maria Feodorovna, Țatul Alexandru al III-lea, Marele Duce Michael Nikolaevich și Marele Duce Paul Alexandrovich.

(rândul din spate) Ducele Carl Michael și Georg de Mecklenburg Stretlitz (stră-strănepot al Țarului Pavl I), Marele Duce Konstantin Konstantinovich, sora sa Olga Regina Hellenilor, Tsarevcih Nicholas (mai târziu Țarul Nicolae al II-lea), Marele Duce Vladimir Alexandrovich, Marele Duce Dimitri Constantinovich (cu pălăria albă), Ducele Peter de Oldenburg (stră-strănepot al Țarului Pavel I), și George Maximilianovich, Duce de Leuchtenberg (stră-strănepot al Țarului Nicolae I).

(Rândul din spate) Marele Duce Sergei Mikhailovich, Marele Duce Nicholas Nicholaievich cel tânăr, Ducele Alexandru de Oldenburg.

Băieții din față sunt Marele Duce Alexei Mikhailovich (în uniforma militara neagră), Marele Duce Michael Alexandrovich și frații săi Marele Duce Andrei și Marele Duce Boris Vladimirovich de Rusia

 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Execuția familiei Romanov (16-17 iulie 1918)

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski, ii ucide prin împușcare la ordinul direct al lui Lenin, pe ultimul țar al Rusiei Nicolae II-lea Romanov (n. 6 mai 1868, stil vechi / 18 mai, stil nou – d. 17 iulie 1918, țar al Rusiei 1824-1917), alături de familia sa, inclusiv pe țareviciul Alexei grav bolnav, precum și cîțiva servitori care îi însoțiseră.

Înăsprirea condițiilor de viață din spatele frontului și incapacitatea armatei de a menține succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve și tulburări în iarna care a urmat. La sfârșitul „Revoluției din februarie” din 2 martie (stil vechi)/ 15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând:

Lasăm moștenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, și îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron.” Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul și a abdicat a doua zi, și astfel trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.

Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i țină pe Nicolae, Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandru. În încercarea de a-i îndepărta din capitală și de a-i feri de posibile vătămări, guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917. Ei au rămas acolo pe durata Revoluției din Octombrie, ca mai apoi să fie mutați de guvernul bolșevic într-un oraș controlat de Armata Roșie, Ecaterinburg.

Țarul și familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și câțiva servitori care îi însoțiseră, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918. Execuția a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia.

Familia Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, în 1904 - foto: ro.wikipedia.org

Familia Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, în 1904 – foto: ro.wikipedia.org

Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae, la indicația lui Lenin, temnicerii lui bolșevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulți istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolșevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eșuate de asasinare a țarului Alexandru al III-lea în 1887.

Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei și viitorul lider comunist Imre Nagy. S-a crezut multă vreme că trupurile lui Nicolae și ale familiei lui au fost aruncate într-un puț de mină în locul numit Patru Frați. La început așa a fost – cadavrele au fost într-adevăr aruncate în acel loc în noaptea de 16/17 iulie.

În dimineața următoare – cînd zvonuri despre locul în care se aflau trupurile celor din familia regală au început să se răspîndească prin orașul Ekaterinburg – Iurovski a ridicat morții pentru a-i ascunde în altă parte. Atunci cînd vehiculul care transporta trupurile s-a defectat în timpul deplasării către noul loc desemnat, el a ales altă soluție și a îngropat cele mai multe cadavre într-o groapă comună pătrată, lată de 2,5 m și adîncă de 1,8 m, a turnat acid sulfuric pe chipurile morților și a mascat locul stivuind traverse de cale ferată deasupra. Groapa se afla pe un drum de căruțe părăsit, Șoseaua Kroptiaki, la circa 19 km nord de Ecaterinburg. Două cadavre au fost arse.

Șase zile mai târziu, orașul Ekaterinburg era cucerit de Armata Albă, care a trimis imediat ofițeri la Casa Ipatiev, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu familia imperială. Camera în care Romanovii au fost executați fusese curățată, dar pe pereți rămăseseră urme de sânge și de gloanțe.

În anul următor, Mișcarea Albă l-a însărcinat pe Nicolae Sokolov să investigheze ce se întâmplase la Ekaterinburg. Povestea era deja cunoscută în oraș; gardienii ce fuseseră capturați au mărturisit crima, iar Sokolov a descoperit primul puț minier, în care a găsit câteva obiecte ce aparținuseră familiei imperiale. Rămășițele Romanovilor nu au fost însă descoperite decât abia în 1991.

Groapa comună în care se credea că familia imperială fusese îngropată alături de servitori era cunoscută încă din anii ’80, dar a fost ținută secretă de către autoritățile comuniste. În 1991, în urma săpăturilor, au fost descoperite rămășițele a nouă persoane. Lipseau însă două cadavre, aparținând lui Alexei și, cel mai probabil, Anastasiei. Acestea au fost ulterior găsite într-un alt mormânt în apropiere de oraș, în vara anului 2007. Ultimul țar al Rusiei, Nicolae II-lea a fost canonizat de Biserica Ortodoxa Rusa.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Execuția familiei Romanov pe ro.wikipedia.org

Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei (958 – 1015)

Botezul kievenilor, pictură de Klavdiî Lebedev

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

 Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei (958 – 1015)

Vladimir I (Sviatoslavici), alternativ Volodimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, Botezătorul Rusiei Kievene (n. 958 – d. 15 iulie 1015) a fost din 980 până în 1015 Mare Cneaz al Kievului când ortodoxia a fost introdusă în teritoriile care astăzi formează Rusia și Ucraina. A fost cel mai tânăr fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din dinastia ruricidă (de origine scandinavă).

În plus, el este nepotul Sfintei Olga, și tatăl Sfinților Boris și Gleb Purtătorii de chinuri (și primii sfinți ai ținuturilor rusești). În anul 988, cu prilejul căsătoriei sale cu Ana de Bizanț, fiica împăratului Romanos al II-lea, a adoptat pentru sine și pentru Rusia Kieveană creștinismul răsăritean. El este prăznuit de Biserică în 15 iulie.

Vladimir the Great (c. 958 – 15 July 1015) - Vladimir's effigy on one of his coins. He is crowned in the Byzantine style, holding a cross-mounted staff in one hand and holding a Khazar-inspired trident in the other - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vladimir the Great (c. 958 – 15 July 1015) – Vladimir’s effigy on one of his coins. He is crowned in the Byzantine style, holding a cross-mounted staff in one hand and holding a Khazar-inspired trident in the other – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viața

Sfântul Vladimir a fost un păgân devotat în primii ani ai vieții sale. El a fost un mare cuceritor care avea multe neveste și a ridicat multe statui păgâne pe teritoriul pe care îl guverna.

După ce a aflat că există și alte credințe în afara păgânismului său, el s-a hotărât să trimită soli în lume care să-i spună care este credința cea adevărată.

Trimișii săi s-au întâlnit cu musulmanii, dar au simțit că printre ei nu este nici o bucurie și că credința lor este foarte mecanică. De asemenea, trimișii săi s-au întâlnit cu evreii și catolicii dar, totuși, nu au fost impresionați.

Însă, lucrurile s-au schimbat când au ajuns la Constantinopol. După ce au participat la Sfânta Liturghie în Hagia Sofia, trimișii au spus: “Nu mai știam dacă suntem în rai sau pe pământ.”

Ţinând cont de spusele trimișilor săi, Sfântul Vladimir însuși și supușii săi s-au botezat în Biserica Ortodoxă.

Sfântul Vladimir s-a schimbat complet după botez. El a distrus toate statuile păgâne din Rusia Kieveană și le-a înlocuit cu biserici. De asemenea, el a încercat să trăiască în pace cât mai mult posibil cu vecinii săi și a rămas doar cu o singură nevastă.

Vladimir I, alternativ Volodimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, a fost din 980 până în 1015 cneaz al Kievului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir I al Kievului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața Sfântului și întocmai cu Apostolii, Vladimir, Marele Cneaz al Kievului

Vladimir, Marele Cneaz al Kievului și singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor și al Sfintei Olga și strănepotul lui Ruric, cel chemat la domnia Rusiei, care își trăgea seminția sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în Marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev și a născut din Sfînta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Oleg și Vladimir, nu însă dintr-o singură femeie.

Sviatoslav, împărțind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Oleg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, Marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luând scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Oleg, voievodul dreblenilor, și l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă și lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc, aflînd aceasta, a luat întru a sa stăpînire și domnia marelui Novgorod, ca și pe a dreblenilor.

Vladimir, nu după multă vreme, adunînd multă putere de oaste, atît de la nemți, cât și din alte părți ale pămîntului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, și l-a ucis. Deci, luînd domnia Kievului, și pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpân peste tot pămîntul Rusiei.

El a pus în Kiev idoli la locuri înalte și s-a închinat lor cu jertfe, îndemnând poporul la închinarea lor. Pe cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morții. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creștinul și fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie părtași închinătorilor la idoli, nici să-și dea pe fiul său la drăceasca jertfă.

Ceilalți creștini, care erau luminați de Sfînta Olga și cărora le-a zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră neștiuți. Pentru că unii fugeau, alții păzeau în taină sfînta credință, iar alții se întorceau la păgânătate; și de era undeva vreo biserică creștinească, pe aceea o risipea cu mîna închinătorului de idoli.

Matchmakers Vladimir Svyatoslavich in Rogvolod (left side); Rogvolod talks with Rogneda (right side) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Matchmakers Vladimir Svyatoslavich in Rogvolod (left side); Rogvolod talks with Rogneda (right side) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir pusese în Kiev idolii cei mai aleși, mai întîi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor și al norilor de ploaie; al doilea, Volos, zeul dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pămîntului; al șaselea, Coleida, zeul prăznuirii ce se face iarna, și alții ce li se păreau a fi zei.

El i-a pus nu numai în Kiev, ci și prin toate părțile stăpînirii rusești, și pe toți îi cinsteau prin închinăciune păgînească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea și în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcînd în Kiev, tot asemenea a făcut și el acolo, punînd de asemenea idoli și numindu-i cu același nume.

Vladimir, pe lîngă închinarea de idoli, avea și altă răutate, adică trăia fără de înfrînare în poftele trupești. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca și Solomon cel de demult, și nesățios în trupeștile patimi. El avea multe femei, dar și mai multe țiitoare petreceau cu el, fiind în rătăcirea închinării de idoli.

Despre viața lui Vladimir, cît a fost în neștiință de Dumnezeu și în păgînătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sînge, despre vitejie și multele războaie, despre diavoleștile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfîntului Nestor al Pecerscăi și în alte istorii rusești scrise cu mîna. Se mai află și în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit și cine voiește să afle mai multe, să citească acolo.

Dar noi nu voim să descriem viața lui cea necurată și păcătoasă, ci pe cea dreaptă și sfîntă. Aceasta o facem ca să nu ne zăbovim mult cu lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credințe. Deci, ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înțelept, să nu se îngreuieze. Se cade, deci, să mergem la luminarea lui prin botez și la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mîntuitor la toate neamurile Rusiei.

Cînd Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor la mântuire, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părțile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară pînă la sfîrșit, ci cu lumina sfintei credințe să fie luminate și să se povățuiască la calea mîntuirii, le-au ales lor spre acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor și grecilor pe marele Împărat Constantin cel Mare, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfîntul Apostol Pavel.

Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a făcut și aceea de a răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, și a deșteptat într-însul dorirea de cunoștința adevărului. Astfel, l-a prefăcut pe el din păgîn și închinător de idoli, în creștin drept-credincios; din prigonitor, precum oarecînd pe Saul, în apostol și învățător al rușilor. El a scăpat multe popoare ale Rusiei de înghițirea iadului și din veșnica moarte și le-a adus prin Sfîntul Botez la a doua naștere, în viața cea veșnică.

Deci, este de cuviință ca aici să pomenim pe scurt și de asta. Rușii, mai înainte de Vladimir cu cîtăva vreme, s-au botezat, deși nu toți, însă o parte din ei. Întîi s-a botezat poporul Rusiei cel slavon, de către Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat, care a creștinat pe sciți. Căci, ajungînd în munții Kievului, i-a binecuvîntat și, înfigînd o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetății și de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe câți oameni a aflat atunci acolo, i-a învățat sfînta credință și i-a botezat.

După aceea, a mers în alte părți ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod și unde sînt alte cetăți vestite, și pretutindenea pe cîți a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfîntul Botez. O parte din ruși s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedoneanul, și pe vremea patriarhiei Preasfințitului Fotie, fiind trimis de dînșii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă mic de vîrstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia și povățuitorul voievodului.

Astfel, arhiereul grec, mergînd din Constantinopol pe pămîntul Rusiei ca să învețe sfînta credință pe poporul cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dânsul. Deci, i-a întrebat arhiereul: “Ce fel de minune vă trebuie?” Iar ei au zis: “Cartea aceea care învață credința voastră cea creștinească să se arunce în foc și, de nu va arde, vom cunoaște din aceasta căci credința voastră este bună și adevărată și Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”.

Arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare și, ridicîndu-și mîinile spre cer, s-a rugat, zicînd: “Preamărește numele Tău, Hristoase Dumnezeule!” Aceasta zicînd, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele arzînd și focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzînd această minune popoarele, foarte mulți dintre ei au crezut în Hristos și s-au botezat.

Sfânta și dreapta prințesă Olga din Kiev (890 - † 969) a fost bunica prințului Vladimir din Kiev. Ea a fost prima între conducătorii poporului rus care s-a convertit la creștinismul ortodox, la Constantinopol în anul 957; sub influența ei nepotul Vladimir s-a convertit și el la creștinism și a adus Ortodoxia în Rusia. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 11 iulie (Saint Olga by Mikhail Nesterov) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfânta și dreapta prințesă Olga din Kiev (890 – † 969) a fost bunica prințului Vladimir din Kiev. Ea a fost prima între conducătorii poporului rus care s-a convertit la creștinismul ortodox, la Constantinopol în anul 957; sub influența ei nepotul Vladimir s-a convertit și el la creștinism și a adus Ortodoxia în Rusia. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 11 iulie (Saint Olga by Mikhail Nesterov) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Poporul Rusiei s-a mai botezat și în zilele marii doamne Olga, soția marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav și bunica lui Vladimir. Dînsa, după cum se scrie în viața sa, ducîndu-se la Constantinopol, a primit sfînta și dreapta credință și s-a numit Elena din Sfîntul Botez. Apoi, întorcîndu-se de acolo, pe mulți din Kiev și din celelalte cetăți ale Rusiei, i-a adus la sfînta credință și la Sfîntul Botez.

Dar n-a putut pe toți să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la creștinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfînta credință nu s-a putut lărgi și întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgîneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvîrșit în zilele marelui domn Vladimir. Căci el, luminîndu-se mai întîi singur și cunoscînd calea cea adevărată a mîntuirii, a povățuit pe toți la aceasta, îndemnîndu-i să-i urmeze, și chiar poruncind. Creștinarea rușilor s-a făcut astfel:

Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea și cu mîntuirea împărăției sale, mai mult decît alți împărați și domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credința lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat:

Ce fel este credința voastră?” Ei au răspuns: “Credem în Dumnezeul care este în ceruri și avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voiește cineva și să ne desfătăm din toate dulcețile trupești; numai ne poruncește să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc și să nu bem vin”.

Apoi mai spuneau și alte multe lucruri de necinste și de rușine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur și înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînșii: “Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia și beția se face cu băutură”.

După aceea, au venit de la nemți, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului și de la ceilalți domni, fiecare spunînd că credința lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă și evreii au venit, spunîndu-i despre credința lor că este mai bună decît toate credințele. Atunci Vladimir i-a întrebat:

Unde este pămîntul și împărăția voastră?” Ei au răspuns: “Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina și cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, l-a dat creștinilor”. Vladimir le-a zis: “Cum învățați voi pe alții la credința voastră, cînd voi înșivă sînteți lepădați de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare și nouă ne doriți o risipire ca aceea?” Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din fața sa.

După toți aceștia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile și Constantin, împărații bizantini, și de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreț și insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă – Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) și apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani și mai mult, iar acesta de pe urmă se numește de alți istorici și Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credința creștină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, și pînă la Învierea cea de a treia zi din morți și Înălțarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morților, despre înfricoșata judecată, despre munca cea fără de sfîrșit pregătită păcătoșilor și despre răsplătirea drepților întru împărăția cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare țesută cu aur, pe care era închipuită înfricoșata judecată a lui Dumnezeu și despărțirea păcătoșilor de drepți. Drepții stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeași parte dreaptă era și Raiul; iar păcătoșii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoșatele chipuri ale diavolilor și se mai vedeau și diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis:

Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîți va afla drepți, îi va pune de-a dreapta Sa, și-i va trimite în împărăția Sa cea cerească, la veșnica veselie. Iar pe cîți îi va afla păcătoși, îi va pune de-a stînga și-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrșite”.

Vladimir, auzind acestea, a suspinat și a zis: “Fericiți cei ce vor sta de-a dreapta și amar celor ce vor sta de-a stînga!” Atunci Chir filosoful i-a zis: “Împărate, de vei înceta de la lucruri rele și de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăție, locul tău va fi la stînga”. Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof și socotindu-le, a zis: “Voi mai aștepta încă puțin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credințele”. Apoi, dăruind daruri filosofului și celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toți boierii și dregătorii săi, și le-a zis:

Iată, au venit la mine înțelepți din diferite țări, de la mahomedani, de la nemți, de la romani, de la jidovi și de la celelalte neamuri, lăudîndu-și fiecare din ei credința lor. Iar la urma tuturor au venit creștinii. Aceștia îmi spuneau despre credința lor lucruri multe și minunate, mai mult decît alții, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii și pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac și o altă viață și cum, după moarte, toți vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, viețuind cu viață fără de moarte, iar păcătoșii se vor munci în veci”.

Atunci boierii și dregătorii au zis către dînsul:

Nimeni nu hulește ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce ești, de voiești să cunoști mai cu încredințare adevărul, ai mulți oameni înțelepți, trimite dintre dînșii pe cei mai aleși pe la diferite popoare, ca să vadă și să știe felul de credință, adică, cum slujește cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îți vor spune ție și nouă toate faptele cu de-amănuntul”.

Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbați pricepuți și înțelepți în diferite țări, ca să cerceteze credințele și slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe țări și împărății, s-au dus la urmă și la Constantinopol și au scris împăraților grecești, Vasile și Constantin, pricina venirii lor. Împărații s-au bucurat și îndată au spus despre dînșii Preasfințitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veșminte arhierești și au săvîrșit dumnezeiasca Liturghie cu mulți episcopi și preoți.

Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împărații cu trimișii lui Vladimir și, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă și să audă toate. Văzînd ei frumusețea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, și auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult și li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca și cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvîrșirea dumnezeieștii Liturghii, împărații și patriarhii au făcut cinste și ospăț mare solilor din Rusia și, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toți boierii și bătrînii săi și a poruncit ca trimișii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut și auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credința fiecărui popor și de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credințe, le erau neplăcute.

Apoi au început a spune cele văzute la creștini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, și cum au văzut acolo o frumusețe și o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veșminte ale preoților, rînduiala slujirii foarte cinstită și cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simțeau, nici nu cunoșteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer.

Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă și o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creștinii din Constantinopol. “Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credința lor și numai cu acei oameni locuiește Dumnezeul cel adevărat”.

Boierii au zis către Vladimir:

Dacă credința creștinească n-ar fi bună și adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credință, pentru că era femeie foarte înțeleaptă”.

Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puțin în mintea sa, a cunoaște dreapta credință creștinească și a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrșirea lucrului ce gîndise, pentru că toți boierii și sfetnicii fiind întunecați cu întunericul păgînătății, s-a prelungit încredințarea și botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraților grecești, să ia cetățile lor și să cîștige dascăli creștinești care să-i învețe credința.

Adunând Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson și a luat întîi cetatea grecească Cafa. Apoi s-a dus sub Herson, cetatea de scaun a pămîntului acela, stînd lîngă malul Mării Negre, unde era liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea și, luptîndu-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia că era tare, și oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăție. Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să cîștige milă de la dînsul. Iar de nu, va sta multă vreme sub cetatea lor, pînă o va lua și în ceasul acela nu va avea nici o milă.

Dar, hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deși sufereau strîmtoare în cetate. Căci de șase luni erau înconjurați și aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de grijă, căutînd prin judecățile cele neștiute, ceea ce era mai de folos, nu numai grecilor, ci și la tot poporul Rusiei, a rînduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a și întîmplat. Atunci, un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel:

Împărate Vladimir, dacă voiești să iei cetatea, caută în pămînt spre părțile Răsăritului, urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia și vei lua apa cetății, poporul ți se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.

Protopopul, scriind astfel pe săgeată, a încordat arcul și i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Săgeata a căzut înaintea cortului și cei ce au văzut-o au luat-o îndată și, văzînd pe dînsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii grecești, care, citindu-i scrisoarea, a poruncit să caute în pămînt, spre părțile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutînd și aflîndu-le, le-au tăiat și, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete și, nevrînd, s-a supus lui Vladimir. Acesta, luînd cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănțuire, nefăcînd oame-nilor nici un rău, nici strîmbătate.

După luarea Hersonului și a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împărații grecești, zicînd:

V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, și tot pămîntul Tavrichiei: Acum aud că aveți o soră fecioară frumoasă; deci să mi-o dați mie spre însoțire. Iar de nu veți voi, voi face cetății voastre împărătești ceea ce am făcut Hersonului”.

Împărații grecești primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mîniat foarte mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoțească cu un păgîn.

Dar ei, temîndu-se de multa putere a oștilor Rusiei și de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dînsul, astfel:

Nouă, creștinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credință păgînească, dar dacă voiești s-o iei, leapădă-te de legea ta și crede, ca și noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și primește Sfîntul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoțire pe sora noastră și vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credință cu noi, moștenind încă și cereasca împărăție”.

Rusia kieveană în secolul al 11-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia kieveană (1) în secolul al 11-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir, primind un răspuns ca acesta de la împărații grecești, a trimis la dînșii, zicîndu-le:

Eu am iubit credința voastră din vremea aceea, cînd cei trimiși de mine să cerceteze diferitele credințe au fost și la voi și cînd s-au întors și ne-au spus cu amănuntul, că credința voastră este mai bună decît toate credințele și slujirea cu care slujiți Dumnezeului vostru este mai aleasă decît a tuturor popoarelor. Eu de atunci doresc a primi credința voastră, însă voi trimiteți un episcop la mine, ca să mă boteze. Voi înșivă, dacă voiți, veniți cu sora voastră, sau trimiteți-mi pe sora voastră spre însoțire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul și toată Tavrichia”.

Împărații grecești, primind această bună înștiințare, s-au bucurat foarte mult și au îndemnat cu rugăminte pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicîndu-i:

Milostivește-te de împărăția creștinească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune pămîntul nostru și frică ne este, ca să nu facă și cetății împărătești ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine și prin tine, Domnul va întoarce spre Sine pămîntul Rusiei și pe cel grecesc îl va elibera de războaiele cele grele și de năvălirile rușilor. Deci, de la toți vei avea slavă veșnică și fericire nemuritoare”.

Ana, sora împăraților, deși nu voia, însă socotind mîntuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu, încă și patriei sale, împărăției grecești, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul și cu rugămintea fraților săi și a zis cu lacrimi:

Fie voia Domnului!

Împărații au trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoți și cu cinstiți boieri. Ajungînd ea la Herson, a întîmpinat-o cu slavă și a dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împărătești, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi și a orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfînta credință și de Sfîntul Botez și, tulburîndu-se în sine, zicea:

Zeii Rusiei s-au mîniat împotriva mea, auzind că voiesc să-i las și să primesc altă credință; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”.

Atunci, sora împăraților grecești a trimis la el, zicîndu-i:

De voiești să fii sănătos și să vezi cu ochii, primește Sfîntul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mîntui nu numai de orbirea trupească, ci și de cea sufletească!

Vladimir, auzind, a răspuns:

De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaște din aceasta că Dumnezeul creștinilor este mare!

Chemînd el îndată pe episcop, a cerut Sfîntul Botez; iar episcopul mai întîi l-a luat și l-a învățat bine dreapta credință, apoi l-a botezat în biserica Sfinta Sofia, care este în mijlocul cetății Herson (Crimeea), dîndu-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o minune, asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfîntul Apostol Pavel pe calea către Damasc, cînd prigonea Biserica lui Dumnezeu și care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb.

Căci Vladimir, care era orb la ochi, cînd a intrat în sfînta scăldătoare și episcopul a pus mîna pe el, după rînduiala Sfîntului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca niște solzi. De atunci a văzut și a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credință, mulțumind Domnului Hristos, bucurîndu-se și veselindu-se.

Botezarea Sfântului Vladimir, Mare Cneaz al Kievului - The Baptism of Saint Prince Vladimir, by Viktor Vasnetsov (1890) foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Botezarea Sfântului Vladimir, Mare Cneaz al Kievului – The Baptism of Saint Prince Vladimir, by Viktor Vasnetsov (1890) foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Boierii și oastea lui, văzînd acea minune, cu toții s-au botezat și s-a făcut bucurie mare rușilor și grecilor, dar mai ales sfinților îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăiește, cu atît mai vîrtos s-au bucurat de atîtea suflete, care au cunoscut pe Dumnezeu și au cîntat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui și a oștirilor s-a săvîrșit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.

După Botez, împărații greci au adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie și nu după multe zile s-a cununat cu dînsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia și, întărind pacea cu ei, s-a întors în pămîntul său, luînd cu sine pe arhiereul Mihail, care venise în Constantinopol cu sora împăraților. Acel arhiereu a fost întîiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel Mihail care s-a pomenit mai sus, care, punînd Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredințînd prin această minune pe mulți din popor. Ci acesta este altul cu același nume și mai în urmă cu anii, căci de la Mihail cel dintîi, pînă la acesta, au trecut o sută de ani și mai mulți. Vladimir a luat din Herson împreună cu arhiereul și mulți preoți, clerici și monahi.

El a mai luat de acolo și moaștele Sfîntului Sfințit Mucenic Clement, întîiul episcop al Romei și ale ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărți și multe podoabe bisericești. A mai luat încă și pe protopopul Anastasie, care l-a învățat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune sîrguință pentru creștinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum și toată stăpînirea sa cea rusească.

Vladimir a poruncit la început să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leșească; Sviatopolc cu femeia fratelui său, de neam grec; Vișeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav și Stanislav cu altă doamnă Cehina; Boris și Gleb cu o femeie de neam bulgar; Vriacislav și Sudislav cu o altă femeie. Pe aceștia toți i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărîmarea celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lîngă rîul Nipru, se numește din vremea aceea și pînă acum, Creștatic.

Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu toții la râul Poceiniu, care curge din Nipru și se varsă iarăși în Nipru, toți bătrîni și tineri, mari și mici, bogați și săraci, bărbați și femei. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la rîu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu și marelui voievod. Făcându-se ziuă, însuși voievodul cu boierii au mers la rîu, și cu dînsul, arhiereul și toți preoții. Deci, s-a adunat toată cetatea la rîu, de toată rînduiala și vîrsta, mulțime foarte mare din amîndouă părțile, în acel loc unde este acum biserica Sfinților răbdători de chinuri Boris și Gleb.

Acelora li s-a poruncit ca, dezbrăcându-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adînci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel să stea toți în apă, unii pînă la grumaji, alții pînă la brîu, despărțindu-se în cete. Preoții, îmbrăcați în veșminte preoțești, stăteau lîngă mal, pe scîndurile ce erau pregătite înadins pentru aceea și citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfîntul Botez.

Ei le puneau nume la fiecare ceată cîte un nume deosebit și le porunceau să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dînșii, chemînd după rînduiala Botezului, numele Sfintei Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 și după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Sfîntul Vladimir, privind la botezul unei mulțimi de atîta popor, se bucura cu duhul și, ridicînd ochii și mîinile spre cer, a zis:

Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul și pămîntul, caută spre poporul Tău cel nou botezat și le dă ca să Te cunoască pe Tine. Întărește-i în dreapta credință și ajută-mi mie asupra văzuților și nevăzuților vrăjmași, ca să preamăresc numele Tău cel sfînt în părțile Rusiei”.

Botezul kievenilor, pictură de Klavdiî Lebedev - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Botezul kievenilor (2), pictură de Klavdiî Lebedev – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărîme idolii și capiștile lor să le risipească pînă în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada calului și să-l târască din deal la vale spre râul Nipru, punînd 12 oameni să-l bată cu bețe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simțea vreo durere, fiind de lemn neînsuflețit și nesimțitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului.

Deci, târîndu-l la mal, l-a aruncat în râul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sânt în josul Niprului, iar vântul și valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care și acum se cheamă al Perunului. Se mai povestește și aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legîndu-l credincioșii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l înece, iar alții îl băteau cu bețe fără de milă și diavolul răcnea în idol ca și cum suferea durere.

Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credința, mergea pe mal, plîngînd și strigînd:

Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: “Înoată și ieși la mal”.

Diavolul, mișcînd pe idol, a ieșit la mal acolo unde este mînăstirea Viduvițca. Însă, cînd necredincioșii au vrut să-l ia, au alergat credincioșii și au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăși în rîu, unde l-au înecat. Locul la care a ieșit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toți ceilalți idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alții în foc.

Văzînd kievenii cei necredincioși sfărîmarea și pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau și se tînguiau după ei, iar cei pricepuți ziceau:

Înțelept este voievodul și boierii lui. Ei știu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă acești zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărîma și nici nu ar fi ales altă credință mai bună, lepădînd pe cea proastă”.

După sfărîmarea idolilor și după risipirea capiștilor idolești, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce și Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit Vasile, întemeind și alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sîrguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe urmă s-a numit Desiatina.

La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvîrșeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înțelepți zidari greci și înfrumusețată cu toate podoabele. Deci, săvîrșindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfințirii și, precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd:

Doamne, Dumnezeule, caută din cer și vezi, cercetează via aceasta și o desăvîrșește pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înțelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută și spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credință și osîrdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele și dăruiește-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.

Vladimir, rugîndu-se din destul, a zis:

Iată, din toată averea mea și din toate cetățile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”.

 

Zicînd aceasta, a întărit-o cu un înscris și blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredințat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a adus într-însa moaștele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, și toată podoaba bisericească cea de mare preț, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo.

El a mai făcut o școală pentru învățătura cărții, căci pe fiii săi și pe mulți copii de boieri a poruncit să-i învețe Sfînta Scriptură, punîndu-le dascăli iscusiți. Asemenea a poruncit ca și pe copiii oamenilor cei proști, să-i ia la învățătura cărții. Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după niște morți.

Vladimir I, alternativ Volodimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, a fost din 980 până în 1015 cneaz al Kievului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfantul Vladimir, luminatorul Rusiei  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credințe. Deci a trimis în toate cetățile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir viețuia cu plăcere de Dumnezeu și cu dreptate, schimbîndu-și în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate.

El era povățuit la toată fapta bună de soția sa, Ana, sora împăraților grecești, cu care viețuia după legea creștinească. Pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulîndu-le cu bogății și dîndu-le voie, ca fiecare, dacă voiește, să poată să se mărite cu alt bărbat.

La cea dintîi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i:

Eu am primit credința și legea creștinească, iar tu să-ți alegi dintre boierii mei pe care vei voi și cu el te vei însoți”.

Dar ea a răspuns:

Oare numai ție îți trebuie împărăție cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos”.

Zicînd ea acestea, ședea lîngă dînsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era șchiop din naștere. Cînd acela a auzit de la maica sa niște cuvinte ca acelea, a mulțumit lui Dumnezeu de înțelegerea și de voința ei cea bună și îndată s-a însănătoșit și a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase.

De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos și apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al călugăriei, luînd numele de Anastasia.

"Vladimir înaintea Rognedei" -  Pictură de A.P. Losienko: (1770) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Vladimir înaintea Rognedei”(3) - Pictură de A.P. Losienko: (1770) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfințitul Patriarh Serghie, rugîndu-l ca să mai trimită la dînsul arhierei și preoți, deoarece are seceriș mult, iar lucrătorii sînt puțini, pentru că la multe cetăți ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioși la duhovniceasca rînduială, pentru că nu demult se începuse între dînșii învățătura cărții.

De aceea, Preasfințitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alți episcopi și preoți. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a dus cu ei în pămîntul slavon, în părțile Zaliscului, în stăpînirea Rostovului și a Suzdalului, și acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni și să zidească biserici, și le-a pus lor episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punîndu-le și episcop.

Apoi a mers în marele Novgorod și a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, și a poruncit să-l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu bețe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca și cum l-ar fi durut:

Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mîinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăți! Vai mie!

Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov și îndată s-a afundat în adîncime. Dar, după puțină vreme, înotînd împotriva rîului, s-a arătat iarăși afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băț, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod și a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el și iarăși, strigînd, s-a afundat și a pierit cu sunet.

Sfântul Vladimir, străbătînd și prin celelalte cetăți ale stăpînirii sale și pretutindeni botezînd popoarele, le zidea biserici și le punea episcopi și preoți. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, și a împărțit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vișeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloțca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov.

După moartea lui Vișeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luțca și pe Sudislav, în Iscova.

Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste și în unire și să nu facă strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci toți să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit și aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulțească slava lui Hristos Dumnezeu și să caute mîntuirea sufletelor omenești, aducînd pe cei necredincioși la credință, zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop și preoți.

Astfel, rînduindu-i pe ei și trimițîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la adînci bătrîneți. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea și întemeia biserici și mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită și adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioși, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana și băutura. El avea pace și dragoste cu domniile de primprejur, cu leșii, cu ungurii și cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca și Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.

Sfântul Vladimir atît era de milostiv și îndurat, încît și pe oamenii cei răi și vrednici de pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulțiseră tîlharii, hoții și toți ceilalți făcători de rele. Atunci mitropolitul și bătrînii au zis către Vladimir:

Domnule, pentru ce nu pedepsești pe cei răi?” Iar el a zis: “Mă tem de păcat”. Mitropolitul și bătrînii au zis: “Tu ești pus de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi și spre miluirea celor buni. Deci, ți se cuvine să pedepsești pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să știi că faci rău celor buni. Așadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”.

Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie și s-a sălășluit în peștera nemțească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.

Sfântul și drept-credinciosul Vladimir (Sviatoslavici), Botezătorul Rusiei Kievene (958-1015) a fost Mare Cneaz al Kievului când ortodoxia a fost introdusă în teritoriile care astăzi formează Rusia și Ucraina. În plus, el este nepotul Sfintei Olga, și tatăl Sfinților Boris și Gleb Purtătorii de chinuri (și primii sfinți ai ținuturilor rusești). El este prăznuit de Biserică în 15 iulie - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Vladimir – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Apropiindu-se fericitul sfîrșit al Sfântului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrșitul soției lui, marea doamnă Ana, sora împăraților Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creștinării Rusiei și mîntuirii atîtor suflete omenești. Ea, cu trei ani înaintea sfîrșitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decît toți ceilalți.

În același timp, s-a întîmplat că Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înștiințase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieșea din Kiev, ci aștepta sau, mai ales, dorea sfîrșitul tatălui său.

Deci, Vladimir, zăcînd multe zile și săvîrșind toate cele cuviincioase sfîrșitului său, în bună mărturisire și-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfîntului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1005.

Astfel s-a sfîrșit Marele Cneaz Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut la marea domnie a Kievului, mutându-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului 8 ani și după botez 27 de ani și cîteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvîrșit. Sviatoslav, iubitorul de stăpînire, s-a bucurat de sfîrșitul tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întâi tăinuia moartea lui; apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.

Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toți kievenii și mărginașii duhovnicești și mirenești, plîngînd și tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în mormînt de marmură și l-au așezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai rînduit a prăznui și pomenirea lui, ca a unui sfînt și întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.

Deci, dacă cineva întoarce din rătăcire pe un păcătos și face din om nevrednic, unul cinstit, cu atît mai mult cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înșelăciune idolească atîtea popoare de păcătoși, care nu știau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a făcut vrednici lui Dumnezeu și s-a rînduit cu sfinții în împărăția lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea, slava, mulțumirea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Vladimir I al Kievului (958 – 1015) si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

(1) Rusia kieveană - Înființarea primelor state ale slavilor răsăriteni în secolul al IX-lea a coincis cu sosirea varegilor, negustori, războinici și coloniști din regiunea Mării Baltice. Ei erau în primul rând vikingi de origine scandinavă, care s-au aventurat de-a lungul căilor navigabile de pe țărmul estic al Mării Baltice până la Mările Neagră⁠ și Caspică⁠. Potrivit Cronicii vremurilor trecute, un vareg dintre rusi, pe nume Rurik, a fost ales domn al Novgorodului în 862. În 882, succesorul lui, Oleg, s-a extins spre sud și a cucerit Kievul, care până atunci plătea tribut hazarilor, întemeind Rusia Kieveană. Oleg, Igor⁠ (fiul lui Rurik) și Sviatoslav (fiul lui Igor) au supus apoi triurile locale est-slave dominației kievene, au distrus haganatul hazar și au lansat mai multe expediții militare în Bizanț⁠ și Persia⁠.

În secolele al X-lea și al XI-lea, Rusia Kieveană a devenit unul dintre cele mai mari și mai prospere state din Europa. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a fiului lui, Iaroslav cel Înțelept (1019-1054), constituie Epoca de Aur a Kievului, în care s-a acceptat creștinismul ortodox de la Bizanț și a apărut primul cod de legi al slavilor răsăriteni, Russkaia Pravda.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Creştinarea Rusiei Kievene a avut loc în mai multe etape. La începutul anului 988, Patriarhul Fotie al Constantinopolului i-a anunţat pe ceilalţi patriarhi ortodocşi că poporul Rus a fost botezat de către episcopul său, primind creştinismul cu mare entuziasm. Încercările lui Fotie de a creştina Rusia Kieveană par să fi nu fi avut consecinţe de durată, deoarece Cronica Primară şi alte surse slave descriu poporul rus din secolul al X-lea ca fiind bine înrădăcinat în păgânism.

Creştinarea definitivă a Kievului datează de la sfârşitul anilor 980 (anul exact este disputat), atunci când Vladimir cel Mare a fost botezat la Chersonesos, ceremonie prin care au fost botezaţi membrii familiei sale dar şi toţi oamenii din Kiev. Locul botezului lui Vladimir este marcat de Catedrala Sf. Vladimir.

Ziua Botezului Rus este o zi de sărbătoare legală în Federaţia Rusă, începând cu 31 mai 2010, în memoria botezului Rusiei Kievene cu referire la anul 988. Ziua a fost sărbătorită prima dată la 28 iulie. În Ucraina există o sărbătoare similară începând cu 2008.

Întâlnire pe ascuns a creştinilor din Kiev-ul păgân, pictură de Vasili Perov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Întâlnire pe ascuns a creştinilor din Kiev-ul păgân, pictură de Vasili Perov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(3) Rogneda de Poloţk (n. 960/962 e.n. – d. 1000/1002, Zaslavl, Principatul de Poloţk) este numele slav pentru Ragnhild, prinţesă, soţie a cneazului Vladimir I al Kievului. Ea a fost fiica lui Rogvolod⁠, primul prinţ de Poloţk menţionat, venit din Scandinavia şi stabilit în Poloţk la mijlocul secolului al X-lea.

S-a speculat că Rogneda a aparţinut familiei regale Ynglingar⁠ din Norvegia. Către anul 980, Vladimir a aflat că Rogneda s-a logodit cu fratele său vitreg, Iaropolk I al Kievului⁠, a cucerit Poloţk şi forţat-o pe Rogneda să se căsătorească cu el. A violat-o pe Rogneda în prezenţa părinţilor ei, apoi a ordonat ca ei să fie ucişi, împreună cu doi dintre fraţii Rognedei.

Rogneda i-a dat mai mulţi copii. Cei patru fii ai săi au fost Iaroslav cel Înţelept, Vsevolod, Mstislav de Cernigov⁠ şi Iziaslav de Poloţk⁠. Ea a născut şi două fiice, dintre care una este numită de Nestor Cronicarul⁠ ca Predslava (luată concubină de Boleslav I al Poloniei, potrivit lui Gallus). Un an mai târziu, cronica spune o poveste, cel mai probabil luată dintr-o saga nordică, despre complotul Rognedei împotriva lui Vladimir şi cum aceasta a cerut fiului ei mai mare, Iziaslav, să-l omoare. Cum a fost obiceiul regal nordic, a fost trimisă cu fiul ei mai mare să guverneze ţara părinţilor ei, adică Poloţk. Urmaşii lui Iziaslav au continuat să conducă Poloţk şi sunt menţionaţi în noul oraş Iziaslavl⁠ până la invazia mongolă.

Mai târziu Vladimir s-a convertit la creştinism şi a luat-o ca soţie pe Anna Porfirogeneta⁠. El a trebuit să divorţeze de toate soţiile sale anterioare, inclusiv de Rogneda. După divorţ, ea a intrat în mănăstire şi a luat numele de Anastasia.