Arhiva tag-ul pentru: Războiul din Ucraina

Roșu – Rusia
Galben – Ucraina
Albastru – Ţările care au furnizat Ucrainei echipamente militare în timpul invaziei din 2022

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol de Alexandru Cristian Surcel

7 august 2022

 

Războiul din Ucraina – (ep. 12) – Războiul rece, de la moartea lui Stalin la destrămarea URSS

A trecut mult mai mult timp decât doream de la ultimul din cele 11 episoade pe care le-am făcut despre istoria din spatele războiului din Ucraina și despre implicațiile sale care privesc regiunea în general și pe noi, românii, în mod special. Este însă cu atât mai important să continui acest serial cu cât, pe măsură ce ne apropiem de prezent, ne apropiem și de cauzele imediate ale războiului.

Urmează acum EPISODUL 12, dedicat perioadei războiului rece, de la moartea lui Stalin la destrămarea URSS:

Aminteam în episodul 11 de epurările etnice derulate de sovietici de-a lungul anului 1945, drept represalii pentru acţiunile Axei pe teritoriul URSS. Una din acestea priveşte îndeaproape chestiunea disputelor teritoriale dintre Rusia şi Ucraina și obiectul primului act al agresiunii lui Putin asupra Ucrainei Euro-Maidanului.

Stalin ordona în acel an 1945 deportarea în masă a unor întregi grupuri etnice din interiorul URSS, pentru a le pedepsi pentru simpatia arătată faţă de invadatori şi pentru colaborarea cu aceştia, precum şi pentru a le “reeduca”. Printre etniile vizate s-au aflat tătarii din Crimeea, strămutaţi în masă în Kazahstan. În timp ce alţi deportaţi, precum cecenii, au fost îngăduiţi să revină acasă începând de prin 1955, tătarilor crimeeni acest lucru avea să le rămână interzis până în 1989. Regimul Gorbaciov îşi va da acordul pentru întoarcerea tătarilor în Crimeea, dar, după 45 de ani, numai o parte a acestora vor face drumul înapoi, insuficient cât să redevină majoritari în peninsula de la Marea Neagră.

Azi, propaganda Rusiei încearcă să ne convingă că teritoriul respectiv a fost dintotdeauna al Rusiei şi întotdeauna populat majoritar de ruşi. În realitate, Hanatul Crimeii a existat fără întrerupere de la Marea Invazie Mongolă din 1241 până la anexarea de către Ecaterina cea Mare, în 1783, iar populaţia tătară a rămas majoritară, în ciuda afluxului de colonişti şi a dezvoltării litoralului, tot din zilele dinaștilor gingishanizi până la deportările în masă din 1945.

Pe de altă parte, actul succesorului lui Stalin, Nikita Hrușciov, cel de-al treilea dictator urmaș al revoluției bolșevice, de a transfera Crimeea de la RSFS Rusă, în cadrul căreia aceasta avea statutul unei republici sovietice socialiste autonome, la RSS Ucraineană, nu a avut vreo legătură cu un presupus naționalism ucrainean, chiar dacă Hrușciov era de origine etnică ucraineană şi era născut în Rusia la doi paşi de graniţa cu Ucraina, în apropiere de Kursk, așa cum, de la anexarea din 2014 încoace, l-a acuzat propaganda regimului Putin. Hrușciov nu era un naționalist, ci un comunist care îl servise umil pe Stalin. În timp ce în 1918-1920 și 1941-1945 alți ucraineni luptaseră pentru independența țării lor, Hrușciov alesese să se găsească în tabăra celor care acționau ca Ucraina să rămână o colonie a noului imperiu „revoluționar”, “progresist” și ”internaționalist”.

De altfel, să nu uităm ceea ce am consemnat în episodul 11: liderul de facto al celei de-a treia independențe ucrainene, cea proclamată în 1941, Stepan Bandera, nu a fost asasinat la ordinele lui Stalin, ci la cele ale lui Hrușciov, la câţiva ani după moartea lui Stalin (mai exact, în 1959).

Desigur însă că gestul lui Hrușciov din 1954 de a transfera Crimeea de la RSFS Rusă la Ucraina Sovietică, drept cadou aniversar cu ocazia festivităților dedicate împlinirii a 300 de ani de la unirea Ucrainei cazacilor zaporojeni cu Rusia în 1654, era un gest de curtoazie față de ucraineni. Dar unul pur simbolic, pentru că, în realitate, apartenența unei regiuni la o republică sau alta din cadrul URSS nu însemna mare lucru. Deși teoretic o uniune de 15 republici egale în drepturi, conținând la rândul lor diferite republici autonome, regiuni autonome și districte naționale, URSS avea o guvernare centralizată, în care principalele instituții și principalele obiective economice erau conduse direct de guvernul federal de la Moscova. Limba rusă avea un statut privilegiat peste tot, legile erau aceleași. Autonomia diferitelor entități federale era mai mult declarativă decât efectivă.

De asemenea, a fost un gest oarecum logic din punct de vedere geografic, pentru că, deși despărțită de Peninsula Taman, care apartine Rusiei, doar prin Strâmtoarea Kerci, singura legătură neîntreruptă pe uscat cu continentul pe care o are Crimeea se realizează prin Ucraina.

Pe această realitate a centralismului sovietic s-au bazat mai multe conduceri ale RSS Moldoveneşti (să ne reamintim, primul conducător al acestei republici unionale care chiar era basarabean a fost, de-abia în anii ‘80, Simion Grossu) care au cerut transferul de la RSS Ucraineană a regiunii Cernăuţi şi a fostei regiuni Ismail, adică al întregului teritoriu al României anexat de Uniunea Sovetică la 28 iunie 1940, reocupat la 24 august 1944 şi legitimat juridic ca teritoriu sovietic prin Tratatul de pace de la Paris din 1947. După cum remarca un prieten, pe principiul “karma is a bitch”, refuzul acestor cereri, printre altele şi de teama că într-o zi RSS Moldovenească ar putea încerca să se unească cu România, care astfel şi-ar recăpăta întreg teritoriul ocupat, are drept rezultat că în prezent Rusia nu poate debarca trupe pe ceea ce ar fi fost litoralul Republicii Moldova şi nu poate face joncţiunea cu separatiştii transnistreni şi cu garnizoana sa din Tiraspol, ocupând eventual întregul stat de la est de Prut şi prinzând Ucraina între două fronturi.

Amintind de România şi de teritoriile sale, trebuie să facem o scurtă digresiune în timp când Stalin era încă în viaţă şi puternic şi nu trecuseră decât câteva luni de la 30 decembrie 1947, când cu ajutorul decisiv al ocupaţiei sovietice Republica Populară Română luase locul Regatului României. În 1948, printr-un acord privind regimul frontierei comune, guvernul dr. Petru Groza transfera URSS Insula Şerpilor, o simplă stâncă, dar totuşi cea mai mare insulă din Marea Neagră, pe care România o deţinea încă din 1878. Acordul respectiv nu era însă un instrument diplomatic potrivit pentru un astfel de transfer teritorial, aşa că statutul juridic al insulei a rămas incert.

La fel de incertă a rămas şi trasarea graniţei maritime şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, iar ulterior un regim comunist românesc mai puţin obedient Moscovei va constata că nu prea e de acord cu părerea sovieticilor despre cât s-ar întinde drepturile lor economice, mai ales că între timp pe plaforma continentală din jurul Insulei Şerpilor fuseseră descoperite importante zăcăminte de petrol şi gaze.

Pe de altă parte, revenind la transferul Crimeii, prin care RSS Ucraineană atingea întinderea teritorială maximă a oricărei entităţi politice ucrainene care existase vreodată, trebuie să observăm că deși fuseseră supuși operațiunilor de luptă în timpul războiului civil și al „marelui război patriotic”, deportărilor și masacrelor, Holodomorului etc., ucrainenii se bucurau de un statut privilegiat în ierarhia popoarelor din URSS. Cele trei mari popoare slave- rușii, belarușii și ucrainenii- se aflau la vârful acestei ierarhii neoficiale, dar care avea consecințe foarte concrete. De exemplu, neslavii care se căsătoreau cu ruși, belaruși sau ucraineni aveau perspective de carieră mai sigure decât ale neslavilor care se căsătoreau în cadrul propriei etnii sau cu alte etnii neslave. Doctrina panslavistă țaristă renăscuse astfel neoficial în brava lume nouă în care etnicitatea, potrivit ideologiei oficiale, ar fi trebuit să fie complet irelevantă.

În aceeași linie de gândire, pentru a avea două voturi suplimentare în Adunarea Generală și în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU), organismul internațional fondat în 1945 pentru a salvgarda pe viitor pacea lumii, Kremlinul, deși URSS avea deja privilegiul de membru permanent al Consiliului de Securitate şi dreptul de veto, a înscris ca membri cu drepturi depline ai ONU și RSS Bielorusă și RSS Ucraineană. Evident, până la independența din 1991, delegațiile celor două republici unionale sovietice nu au avut poziții distincte de cele ale delegației URSS. Dar, juridic vorbind, calitatea de membru ONU reprezenta un început de suveranitate al Belarusului și Ucrainei.

Prin urmare, starea de fapt de azi dintre Rusia și Ucraina amintește întrucâtva de starea de fapt dintre Grecia și Turcia. De 200 de ani, aceste două țări sunt într-o adversitate nedisimulată, s-au războit şi şi-au epurat etnic reciproc minorităţile, dar, anterior, timp de mai multe sute de ani, grecii au fost privilegiați între popoarele creștine cucerite de otomani și de multe ori au fost mandatarii intereselor Înaltei Porți.

Hrușciov nu a intrat însă în istorie numai pentru transferul Crimeii de la Rusia la Ucraina, pentru eliminarea fiorosului Beria și pentru asasinarea lui Stepan Bandera. El a fost în primul rând un reformist. Odată cu sfârșitul lui Beria, a dispus reformarea NKVD, care a primit noul nume de NKGB, apoi KGB. Nu a fost o reformă profundă, astfel că peste numai câțiva ani renumele KGB va fi la fel de reprobabil ca și cel al NKVD-ului stalinist.

Dar, cel mai important, în 1956, la istoricul al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), Hrușciov a condamnat oarecum public crimele stalinismului și a consacrat, cu referire la Stalin, conceptul de „cultul personalității”, care ulterior va fi aplicat și altor lideri comuniști (oarecum public, deoarece teoretic discursul lui Hruşciov a fost unul secret, destinat numai cadrelor PCUS şi ai partidelor comuniste aliate, nu şi opiniei publice). Cu un an înainte se dăduse deja tonul destalinizării, în cadrul căreia fuseseră eliberați deținuții politici și prizonierii de război, fuseseră închise gulagurile, se permisese şi se permitea, treptat, revenirea deportaților în ținuturile de baștină și fuseseră eliminate și alte absurdități ale perioadei staliniste, precum stahanovismul. Pentru a eficientiza administrația de stat sau economia, Hrușciov a promovat un alt concept celebru din istoria comunismului, „rotația cadrelor”.

Destalinizarea s-a extins în anii următori și în celelalte țări aflate sub influența URSS, mai puțin în România, despre care vom vorbi mai jos, precum și în Albania, unde statuile lui Stalin vor rezista până în 1990, iar țara va prefera peste câțiva ani să iasă din Tratatul de la Varșovia, deși era membru fondator, și să se reorienteze geopolitic spre China.
Desigur însă că reformele, ca orice relaxare a unui regim tiranic, au avut și efecte care aveau să conducă la începutul deprecierii reputației lui Hrușciov în ochii oamenilor care formau sistemul. Astfel, la jumătatea lunii octombrie a anului 1956, în Polonia izbucneau greve și revolte muncitorești care determinau căderea de la putere a unor figuri importante ale regimului comunist. La 23 octombrie, Ungaria era cuprinsă de revoluție, prima revoluție anticomunistă din istorie, iar între 24 octombrie și 3 noiembrie aveau loc proteste studențești în România; printr-o coincidență, cel mai important astfel de protest are loc la Timișoara, orașul care avea să joace rolul cheie și în 1989.

Hrușciov nu era însă Gorbaciov, el rămăsese în esența lui un comunist dogmatic, care credea în revoluția violentă și în dictatura proletariatului. Așa că, pentru a doua oară, trimise tancurile sovietice pentru a reprima brutal revoluția din Ungaria. Procedase astfel deja o dată în 1953, când, la vreo trei luni de la moartea lui Stalin, în Berlinul de Est izbucnise o revoltă.

Nu toate mișcările cu diferite revendicări, stimulate de dezghețul hrușciovian, aveau să ajungă la forme atât de radicale, dar toate aveau să fie în cele din urmă frustrate de un sistem care nu era, în realitate, dispus să se schimbe. De exemplu, mișcarea din anii ’60 a tinerilor intelectuali din RSS Moldovenească pentru revenirea la scrierea în alfabet latin avea să se lovească de un zid. De altfel, vorbind de ziduri, Zidul Berlinului, menit să închidă o dată pentru totdeauna gaura pe care vechea capitală germană o reprezenta în graniţa ermetică a “lagărului socialist”, este construit practic peste noapte în anul 1961, cu acceptul desigur al ţarului roşu de la Kremlin.

Avântul luat, în timpul lui Hruşciov, de programul spațial sovietic, care avea să culmineze cu primul om în spațiu, Iuri Gagarin, ales, printre altele, și pentru că era etnic rus, în timp de principalii săi concurenți erau unul ucrainean și celălalt ciuvaș, era motivat în cea mai mare măsură de dorinţa de a arăta superioritatea comunismului față de capitalism și a URSS față de SUA.

De asemenea, Hrușciov a fost cel care a dictat replica „lagărului socialist” față de constituirea, în 1949, a NATO, tocmai ca o organizație militară defensivă în raport cu contagiunea comunistă și cu pericolul sovietic. Organizația Tratatului de la Varșovia era creată în 1955. Exista şi un fel de piaţă comună preferenţială a ţărilor socialiste, CAER, modelată după modelul Pieţei Comune Europene (Comunităţile Europene, adică viitoarea Uniune Europeană) şi Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS). Suplimentar, Hrușciov venea și cu un proiect de integrare economică a țărilor socialiste, Planul Valev, care ar fi crescut exponențial dependența țărilor satelit de centrul de la Moscova.
Planul Valev este însă foarte important în discuția de care aminteam mai devreme despre România. Până la moartea lui Stalin, regimul comunist de la București fusese unul din cele mai fidele Moscovei, dar destalinizarea hrușcioveană nu a surâs conducerii de partid și de stat în frunte cu stalinistul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aceasta investise deja destul de mult în industrializare, conform rețetei staliniste, în special în combinatul de oțeluri de la Galați, aflat în construcție, și nu era deloc încântată de perspectiva unei specializări agrare a României, așa cum recomanda Planul Valev. În plus, într-o ţară în care comunismul nu avusese mulţi aderenţi înainte de 1945, regimul Dej nu simțea nicio urgență în eliberarea deținuților politici.

Într-o primă fază, românii au câștigat încrederea lui Hrușciov, servind foarte bine interesele sovietice în contextul revoluției din Ungaria. La momentul desfășurării trupelor sovietice, Imre Nagy, liderul Ungariei revoluționare, cerea azil politic în România, dar era arestat și predat sovieticilor, urmând ca ulterior să fie condamnat la moarte și executat. Convins de obediența comuniștilor români și considerând că România este cea mai sigură țară din „lagărul socialist”, deoarece nu avea graniță comună cu niciun stat capitalist, Hrușciov ordona retragerea Armatei Roșii în 1958, după 14 ani de ocupație continuă.

Ulterior acestui moment și după ce regimul de la București s-a asigurat că are deplinul control al situației printr-un ultim mare val de arestări, comuniștii români au refuzat Planul Valev, iar apoi, la începutul anilor ’60, au început să limiteze sau să înlăture pârghiile de control și de influență ale URSS, de la închiderea societăților mixte Sovrom, prin care s-a plătit multiplicat despăgubirea de război, precum și a Editurii Cartea Rusă, la rescrierea manualelor de istorie și revenirea la folosirea literei „â” pentru scrierea cuvintelor din familia „român, România”. Această trecere de la stalinism la un comunism național a atins punctul culminant în anul 1964, când, prin Declarația din aprilie, care avea ca obiect formal tensiunea apărută în relațiile sovieto-chineze, proclamând principiul libertății țărilor de a-și alege propria cale spre comunism, România și-a declarat independența față de URSS.

Concomitent, pentru a câștiga suportul popular pentru un eventual conflict cu sovieticii, regimul de la București a făcut primii pași spre destalinizare: ridicarea interdicției care afecta cele mai multe cântece și poezii patriotice, publicarea pentru prima dată după două decenii sau mai mult a unor autori cu renume, dar interziși și, mai ales, eliberarea tuturor deținuților politici, în același an 1964. Când însă, în mai puţin de un an de la Declaraţia din aprilie Gheorghiu-Dej era diagnosticat cu un cancer prostatic galopant şi deceda, întreaga conducere a Partidului Comunist Român a suspectat că acesta a fost iradiat cu o doză letală în timpul ultimei sale vizite la Moscova. Nu există deocamdată dovezi care să susţină ipoteza şi în cei câţiva ani din perioada Gorbaciov în care arhivele sovietice au fost accesibile cercetătorilor, inclusiv celor străini, nu s-au găsit astfel de dovezi. Ceea ce nu înseamnă că ele nu există, mai ales că volumul de documente rămas necercetat este uriaş.

Disidența României, deși nu a fost atât de radicală ca cea a Albaniei, a provocat nemulțumire în establishment-ul sovietic, retragerea Armatei Roșii din România fiind privită ca prima din seria greșelilor fatale ale lui Hrușciov. A doua, chiar mai mare, a fost transferul de tehnologie care a permis Chinei comuniste să detoneze în anul 1962 prima sa bombă atomică. Din acel moment, China lui Mao Zedong, care de asemenea a refuzat destalinizarea și care dorea să-și promoveze propria versiune de comunism, nu pe cea sovietică, a început să se comporte ca un hegemon concurent în cadrul lumii comuniste.

În fine, cea de-a treia greșeală a fost cedarea din criza rachetelor din Cuba, tot în 1962. Nu atât pentru că Hrușciov a negociat cu John Fitzgerald Kennedy și a evitat un război nuclear, ci pentru că retragerea rachetelor sovietice din Cuba a fost comunicată dezastruos, lăsând ca totul să pară o deplină victorie americană. Or în realitate a fost un aranjament negociat, în care sovieticii au obținut retragerea rachetelor americane din Turcia și garanția SUA că nu va mai încerca o invazie a Cubei, de genul celei eșuate în anul 1961, la Golful Porcilor.

Prin urmare, Hrușciov era înlăturat printr-o lovitură de palat în toamna anului 1964 și înlocuit cu Leonid Brejnev, un vechi activist stalinist, născut în Ucraina, care condusese RSS Moldovenească în primii ani de după cel de-al doilea război mondial. Brejnev nu era sub nicio formă un reformator, ci în cei 20 de ani de „domnie” avea să ajungă arhetipul comunismului rigid, obosit și gerontocratic.

În august 1968, Brejnev avea să dea semnalul cel mai clar că destalinizarea și dezghețul țin de domeniul trecutului, când a ordonat invazia Cehoslovaciei de către armatele Tratului de la Varșovia. Alături de sovietici, au luat parte polonezii, maghiarii și bulgarii, iar formal au susținut și est-germanii. Din ianuarie acelaşi an, sub conducerea unui lider chiar mai reformist decât Hrușciov, deși nu mai puțin comunist, Alexandr Dubcek, Praga făcuse pași în direcția unui așa-numit ”socialism cu față umană” (sintagmă pe care mulți o asociază cu Gorbaciov, dar pe care acesta doar a reluat-o). Specific însă lui Brejnev, care prefera să nu lase în urma lui prea mulți eroi, mai ales din activul superior de partid şi de stat, Dubcek nu avea să fie executat ca Imre Nagy, ci înlăturat de la putere, dar păstrat în partidul comunist și numit director la o întreprindere de prelucrare a lemnului recoltat din pădure.

A refuzat să participe la invazie România, care, alături de Iugoslavia, disidentă încă din 1948, de la ruptura dintre Tito și Stalin, se simțea direct amenințată să fie la rândul ei invadată. Momentul, marcat cu o mare manifestație la 21 august 1968 la București, a reprezentat punctul culminant al disidenței românești. În același an, copiindu-l pe Hrușciov, noul dictator Nicolae Ceaușescu prezenta un raport despre crimele perioadei Dej și-și condamna predecesorul și fostul protector pentru „cultul personalității” (pe care însă Ceaușescu avea să-l practice și mai deșănțat). Iar în organizarea administrativ-teritorială se abandona sistemul sovietic de regiuni și raioane și se revenea la organizarea tradițională în județe.

Ulterior, în timp ce poza în continuare în marele disident antisovietic pentru a obține diferite favoruri din partea Vestului, Ceaușescu avea să se împace cât de cât cu sovieticii, mai ales după ce, în 1970, avea să predea KGB toate documentele lăsate la sediul CC al PCR de Alexandru Usatiuc, unul din liderii organizației secrete din RSS Moldovenească care milita pentru reunificarea cu România (Frontul Naţional Patriotic), precum și după ce, în prima vizită a unui șef de stat român la Chișinău după al doilea război mondial, în 1976, avea să declare că România nu are niciun litigiu teritorial cu URSS. Între aceste două momente, începând cu tezele din iulie 1971, Ceaușescu își asumase un nou îngheț, comunismul național românesc căpătând nuanțe din ce în ce mai nord-coreene și ajungând prin anii ’80 să fie mai represiv și mai absurd decât comunismul sovietic brejnevian.

Vizita lui Ceaușescu la Chișinău venea însă după un moment care avea să se dovedească determinant pentru istoria comunismului în moduri pe care Moscova nu le-a prevăzut. În 1975 fusese semnat Actul Final de la Helsinki, care crea un organism paneuropean pentru menținerea păcii, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), care în ultimul deceniu al veacului avea să fie reorganizat ca organizație și redenumit OSCE. Se decidea că granițele europene vor fi înghețate, nemaiputând fi modificate decât prin mijloace pașnice; principiu care avea să fie respectat, chiar și în cazul destrămării unor federații ca URSS, Cehoslovacia și Iugoslavia, până la independența Kosovo în 2008 și anexarea Crimeii în 2014.

În fine, cel mai important, Actul Final de la Helsinki, negociat încă din 1973, a cuprins un întreg pachet de legislație privind drepturile omului, care avea să aibă un efect pe care regimurile comuniste nu-l scontaseră atunci când au consimțit să semneze acest pachet. După șase decenii în care comuniștii transformaseră ipocrizia în artă, a existat cu siguranță ideea că, așa cum se întâmpla cu propriile constituții, respectarea drepturilor scrise pe hârtie putea fi de fapt refuzată, iar negrul prezentat drept alb și albul drept negru.

Cum aveau însă să afle în anii imediat următori, Actul Final de la Helsinki a stimulat fenomenul disidenței, atât pe cea internă partidelor comuniste, a activiștilor cu vederi reformatoare, cât și pe cea externă acestor partide, a autenticilor disidenți pro-democratici și anticomuniști. Și fiind vorba de un pachet de legislație internațională, a oferit lumii libere instrumentele prin care să constrângă regimurile comuniste să limiteze reacțiile represive. Tot după șase decenii și în ciuda unei continue răspândiri a ideilor comuniste în lume, la jumătatea anilor ’70 țărilor socialiste nu le erau suficiente schimburile preferențiale dintre ele și tot aveau nevoie să facă comerț cu țările capitaliste, să se împrumute de la Banca Mondială, FMI și alte structuri bancare occidentale etc.

Așa că în anii următori apar din ce în ce mai multe disidențe individuale şi colective, unele chiar destul de bine structurate, precum Charta 77 din Cehoslovacia. Până și în România, unde regimul Ceaușescu devenise deja cel mai represiv și închistat regim comunist din Europa de Est, anul 1977, pe lângă greva minerilor din Valea Jiului, aduce episodul mișcării disidente conduse de scriitorul Paul Goma, fost deţinut politic din anii ‘50. În fața acestui fenomen, regimul lui Leonid Brejnev, imitat de ceilalți comuniști est-europeni, pentru a rămâne aparent în limitele Acordului Final de la Helsinki, neputând să reînființeze gulagurile, începe să folosească internările forțate în clinici psihiatrice, disidenții fiind prezentați drept bolnavi psihici, precum şi condamnările pentru homosexualitate, ori alte delicte de drept comun, iar în locul execuțiilor de factură stalinistă, atentatele asumate de organizații teroriste stipendiate de sovietici și de „lagărul socialist” și asasinatele care să poată fi doar cu greutate atribuite unui anumit autor sau instigator, precum cel cu „umbrela bulgărească”.

În 1978, URSS mai comite o a doua greșeală ce se va dovedi fatală. Armata Roșie intră în Afganistan, țară aflată în calea realizării unuia din obiectivele stabilite pentru imperialismul rusesc încă de la Petru cel Mare: obținerea unei ieșiri la Oceanul Indian. Pretextul oficial era sprijinirea unui guvern comunist proaspăt instalat la Kabul, dar în realitate și acel guvern era o marionetă sovietică. Popor războinic și tribal care păstra numeroase mentalități specifice Evului Mediu și o pronunțată identitate conservatoare islamică și care învinsese în secolul al XIX-lea Imperiul Britanic, afganii se vor dovedi Vietnamul sovieticilor, servindu-le un îndelungat război de uzură în care se va măcina încrederea propriilor cetățeni, atâta cât mai era după eșecul economic tot mai evident al sistemului comunist sovietic. Mai ales a celor din etniile neruse, care-și vor vedea copiii murind într-un război imperialist rusesc care nu era cam deloc al lor.

Revenind la disidența est-europeană, o nouă idee care pune sistemul în corzi înflorește în Polonia: pe fundalul unei greve spontane a muncitorilor din marele port Gdansk, se naște sindicatul liber „Solidaritatea”. Inițial, guvernul polonez acceptă să facă concesii, în timp ce în România, unde un anume Silviu Paraschiv încearcă să organizeze un Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România, Securitatea reușește să suprime brutal inițiativa sindicală. Sub presiunea Moscovei și la amenințarea cu o invazie stil Cehoslovacia 1968, Polonia introduce în ianuarie 1981 starea de urgență și interzice „Solidaritatea”, dar aceasta nu va putea fi nici distrusă, nici înfrântă (cu atât mai mult cu cât va exista sprijinul plenar al bisericii catolice, care din 1978 are un nou papă, care prima dată după anul 1522 nu este italian, ci polonez, adică cardinalul Karol Wojtyla devenit papa Ioan Paul al II-lea). Oricum însă, un alt mit este făcut țăndări: cel al partidului comunist ca exponent al clasei muncitoare, partener al mișcării sindicale.

Tot în 1979, după reprimarea unei mișcări studențești reformiste din China, care încercase să și-l transforme în fanion pe prim-ministrul Chou Enlai, noul dictator absolut, Deng Xiaoping, care realizase deja de câteva decenii falimentul economic al comunismului dogmatic, începe tranziția Chinei spre o economie de piață capitalistă, însă nu și spre democrație. În viziunea lui, Partidul Comunist Chinez trebuie să-și păstreze puterea neștirbită și mitul lui Mao trebuie păstrat, deși toate ideile acestuia sunt aruncate la gunoi. Astfel că nu are loc ceva analog unei destalinizări, dar reforma din China se va dovedi mult mai profundă decât reformele lui Hrușciov din anii 1955-1964.

Prin urmare, dacă ne uităm retrospectiv, vedem că sfârșitul războiului rece și destrămarea comunismului deveneau cronica unei morți anunțate cu vreo 10 ani înainte ca acest fapt să se întâmple în mod real. Dar la momentul respectiv nimeni nu a prevăzut că lucrurile se vor bascula atât de dramatic și toate așteptările care se doreau a fi realiste se limitau la speranța unei reformări a sistemului. Prin urmare, foarte multe năzuinţe au fost investite în venirea la Kremlin a unui conducător cu vederi reformiste chiar mai îndrăznețe decât cele ale lui Hrușciov.

Leonid Brejnev murea, regretat poate doar de familia lui, în noiembrie 1982. Lăsa în urma lui un Comitet Central gerontocratic, sclerozat, care-l alegea drept succesor pe fostul șef al KGB, Iuri Andropov. Confruntat cu falimentul economic tot mai evident, Andropov lansa o campanie anticorupție și adopta o serie de reforme, printre care și acordarea unei libertăți de exprimare limitată, în ce privește starea de lucruri de la locul de muncă. Nu știm însă ce curs ar fi luat pe mai departe reformele lui Andropov, deoarece acesta murea după numai 16 luni, în februarie 1984.

Andropov era succedat de fostul său număr doi, bătrânul și bolnavul Constantin Cernenko, un aparatcic al cărui nume de familie avea rezonanțe ucrainene, dar care era născut în Siberia. Cernenko s-a dovedit, atât cât a condus efectiv, mai degrabă un comunist conservator, dar el a rezistat la putere chiar și mai puțin, până în martie 1985. După doar 13 luni în scaunul lui Lenin, Stalin, Hrușciov și Brejnev, Cernenko murea.

De data aceasta, membrii CC al PCUS au decis să-l aleagă pe cel mai tânăr dintre ei, un nomenclaturist cu o carieră până atunci foarte conformistă, dar cultivat și inteligent, Mihail Sergheevici Gorbaciov. Acesta era suficient de sănătos să nu-și petreacă mandatul prin spitale și suficient de tânăr să stea la putere măcar câțiva ani. Ceea ce aveau să descopere în lunile următoare membrii conducerii sovietice era că noul lor lider ascundea sub aparența lui serioasă și cuminte un om convins că lucrurile nu pot continua așa, că trebuie pus punct războiului rece, care costa deja mult prea mult Uniunea Sovietică, precum și că aceasta trebuie reformată din punct de vedere politic și social.

Așa că începând din 1985 Gorbaciov lansa conceptele de glasnost (transparență) și perestroika (reformă) și lua primele măsuri în vederea relaxării regimului. În anii următori, Gorbaciov avea să-l reabiliteze post-mortem pe reformatorul Hrușciov și să preia viziunea „socialismului cu față umană” de la Alexandr Dubcek.

Însă numai după un an şi ceva la putere, noul conducător se confrunta cu o criză majoră în Ucraina, una care depăşea crizele cărora le făcuseră faţă predecesorii săi şi care arăta încă o dată limitele regimului comunist. Din cauza tehnologiei deficitare, în mai 1986, un test la unul din reactoarele centralei atomoelectrice de la Cernobîl, în Ucraina, aproape de graniţa cu Belarus, scăpa de sub control şi provoca explozia reactorului, cel mai grav accident nuclear din istorie, nedepăşit până în prezent (accidentul de la Fukushima Daichii din 2011 este de-abia al doilea ca gravitate). La început sovieticii nu au putut nici măcar evalua gravitatea contaminării radioactive, deoarece nu aveau instrumentele cu care să măsoare, iar totul a fost înveşmântat în giulgiul secretomaniei maladive a sistemului totalitar comunist.

După ce în Suedia a fost sesizată creşterea şocantă a radioactivităţii, ca urmare a sosirii norului radioactiv de la Cernobîl, autorităţile sovietice au trebuit să recunoască ceea ce s-a întâmplat şi gravitatea accidentului în faţa lumii, dar şi a propriilor cetăţeni, care fuseseră ţinuţi în ignoranţă. Populaţia oraşului Pripiat, din apropiere, a fost evacuată, acest oraş rămânând, până în zilele noastre, un oraş fantomă. O zonă şi mai întinsă a fost interzisă pentru locuire. Decontaminarea, derulată cu soldaţi ai Armatei Roşii şi cu muncitori din diferite colţuri ale URSS, s-a făcut cu preţul a câteva zeci de mii de vieţi. După Afganistan, Cernobîlul agrava efectul de pierdere a încrederii în comunism şi în statul sovietic şi în funcţionarii săi.

Astfel că reformele lui Gorbaciov nu se adresau unei Uniuni Sovietice încrezătoare în destinul său. Totuşi, conducătorul sovietic le-a continuat, nedându-şi seama că deschide o cutie a Pandorei, a aspiraţiilor celor mai diverse reprimate, dar nutrite în ascuns, în deceniile de totalitarism. De asemenea, în chestiuni importante nu exista o viziune coerentă. Dacă în plan politic Gorbaciov avea o anumită claritate- de exemplu când a semnat cu preşedintele american Ronald Reagan acordurile care să limiteze proliferarea nucleară şi a pus bazele relaxării relaţiei celor două superputeri-, în materie economică lucrurile erau mult mai incerte, iar asta a generat haos, magazine goale şi lipsuri.

Magazinele goale şi lipsurile, plus reducerea drastică a furnizării curentului electric, apei calde şi căldurii, închistarea extremă a regimului, au dus la primele semne de revoltă în România. Acolo problema nu era însă lipsa de viziune, ci tocmai viziunea: după ce se îndatorase excesiv în anii ‘70 şi ajunsese chiar la încetarea de plăţi, România plătea pe repede înainte întreaga datorie externă, chiar şi împrumuturile pe termen lung, a căror achitare în avans atrăgea costuri, în timp ce concomitent construia edificii faraonice şi se străduia să devină o autarhie de factură nord-coreeană.

În februarie 1987 aveau loc la Iaşi proteste studenţeşti şi ale muncitorilor de la Întreprinderea “Nicolina”. Iar în vară credincioşii din Bucureşti încercau în van să împiedice demolarea bisericii monument istoric Sfânta Vineri. Avertismentul cel mai grav îl primea regimul la 15 noiembrie 1987, când o grevă muncitorească spontană era urmată de o revoltă în toată regula. În următorii doi ani avea să se amplifice şi fenomenul disidenţei.

În 1988, perestroika avansase suficient de mult încât diferite activităţi civice aveau loc la vedere, fără ca KGB-ul să le mai suprime. O parte dintre acestea urmau să pună sub semnul întrebări însuşi viitorul Uniunii Sovietice. Teme naţionale interzise, precum de exemplu identitarea românească şi scrierea cu ajutorul alfabetului latin în RSS Moldovenească, erau din nou promovate în cadrul unor asociaţii, cenacluri etc. Iar în anul următor, 1989, se ajungea chiar la manifestaţii de stradă.

Primul dintre conflictele care aveau să se eternizeze în posteritatea URSS, cel din Nagorno Karabah, regiunea autonomă armenească din cadrul Azerbaidjanului, care dorea să se unească cu Armenia, începuse deja încă din 1987. Al doilea, se pregătea cu ajutorul KGB: după ce plantaseră o garnitură de ofiţeri acoperiţi în 1988 în rolul de directori ai unităţilor industriale din regiunea transnistreană a RSS Moldoveneşti, în 1989 când la Chişinău încep manifestaţiile de stradă pentru limba română şi grafia latină, care vor culmina cu prima Mare Adunare Naţională de la 27 august 1989, aceştia organizează contramanifestaţii la Tiraspol şi Tighina. Iar găgăuzii, despre o eventuală autonomie a cărora se discutase încă din zorii ocupaţiei sovietice în Basarabia, sunt şi ei instigaţi împotriva “fasciştilor români”.

De asemenea, în 1989, procesele interne din URSS reverberează în ţările socialiste, mai ales că Gorbaciov garantează că nu va exista nicio intervenţie militară represivă ca în 1956 sau 1968. De fapt, în acelaşi an el şi retrage trupele din Afganistan. La acel moment, nimeni nu ştie că ţara primitivă din mijlocul Asiei va reveni în centrul atenţiei în veacul următor, când prin acelaşi stil de război de uzură va învinge şi un al treilea imperiu, cel mai mare înfruntat vreodată.

Polonia iese din starea de urgenţă şi în câteva luni puterea trece de la Partidul Muncitoresc Unit Polonez, care renunţă la marxism-leninism şi se transformă în partid socialist, la aripa politică a “Solidarităţii”, care prin Tadeusz Mazowiecki va promova trecerea la o economie de piaţă capitalistă prin aşa-numita “terapie de şoc”. Un proces similar are loc în Ungaria, unde în câteva luni puterea este cedată paşnic opoziţiei democratice de partidul comunist care devine socialist. Doar în China lucrurile iau o turnură violentă; acolo prima manifestaţie-maraton cu ocupare din istorie, care începe la 17 mai 1989 în Piaţa TienAnMen din Beijing, este înecată în sânge, la ordinele lui Deng Xiaoping, în zorii zilei de 4 iunie.

Bătrânii dictatori din Republica Democrată Germană, Cehoslovacia, România şi Bulgaria încearcă să formeze un fel de baraj care să blocheze schimbarea. Ceauşescu aproape că se contrazice singur, sugerându-i voalat lui Gorbaciov ca Tratatul de la Varşovia să facă ceea ce tot el respinsese vehement în 1968. În acest timp, Gorbaciov şi preşedintele american George Bush sr. se întâlnesc în Malta, pentru a discuta despre încheierea războiului rece şi o nouă ordine mondială.

Dar 1989 este un an revoluţionar internaţional de calibrul lui 1848. În octombrie începe în Germania de Est singura revoluţie anticomunistă la care a fost totuşi intonat imnul comunist “Internaţionala”. Iar în decembrie Zidul Berlinului, edificat, paradoxal, de reformistul Hruşciov în 1961, este dărâmat de manifestanţi. Evenimentele îl surprind în cadrul oficinei KGB din Berlinul de Est pe un ofiţer născut la Leningrad, care tocmai împlinise 37 de ani şi care într-o confruntare cu demonstranţii reuşeşte să-i convingă că sediul KGB nu este un sediu al poliţiei politice est-germane Stasi, astfel că aceştia renunţă să mai forţeze intrarea în clădire. Numele acestui ofiţer KGB este Vladimir Vladimirovici Putin. Peste încă un an, la 2 decembrie 1990, are loc reunificarea germană.

Revoluţia de catifea se soldează în noiembrie 1989 cu prăbuşirea regimului comunist de la Praga, cu lupte de stradă, dar fără niciun mort. După încercarea convieţuirii într-o formulă federală sub preşedinţia scriitorului şi fostului disident Vaclav Havel, Cehoslovacia se desparte amiabil, din 1993 Slovacia şi Republica Cehă continuând separat.

La 16 decembrie 1989, un protest de solidaritate cu pastorul reformat Laszlo Tokes, la Timişoara, se transformă în revoltă. Spre deosebire de revolta de la Braşov din 15 noiembrie 1987, aceasta continuă în ciuda represiunii şi a doua zi, aşa că la ordinele lui Ceauşescu este deschis focul asupra manifestanţilor. Totuşi, la 20 decembrie, când armata stă retrasă în cazărmi iar Piaţa Operei din Timişoara este plină de manifestanţi, este constituit Frontul Democratic Român şi se citeşte proclamaţia acestuia, este clar că are loc o revoluţie. A doua zi aceasta se extinde în celelalte mari oraşe, inclusiv în capitala Bucureşti şi, în ciuda unor noi băi de sânge, situaţia scapă de sub orice control în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Soţii Ceauşescu încearcă să fugă, dar vor fi capturaţi şi, trei zile mai târziu, executaţi după un simulacru de proces organizat chiar de foştii lor colaboratori, erijaţi pe fondul haosului şi vidului de putere în “emanaţi” ai revoluţiei. În cele trei zile dintre colapsul regimului şi execuţia cuplului dictatorial, o isterie a “teroriştilor”, întreţinută prin diversiune şi ceea ce numim azi fake news cauzează mai multe victime decât represiunea propriu-zisă. PCR se autodizolvă, dar eşaloanele sale 2 şi 3 se înregimentează în nou creatul Front al Salvării Naţionale (FSN). cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Concomitent, Todor Jivkov, de zeci de ani dictatorul incontestabil al Bulgariei, este înlăturat printr-o lovitură de palat, organizată la ordinele Moscovei. Comuniştii bulgari, rebranduiţi în socialişti, păstrează puterea până prin august 1990, lună în care revoluţia anticomunistă are loc, în sfârşit, şi în Albania.

1990 este prin urmare un an al entuziasmelor şi prefacerilor revoluţionare. În unele ţări, lucrurile încep să se aşeze destul de rapid, în timp ce în altele ele iau o turnură dramatică. Este cazul României, care după 23 ianuarie 1990 pare să se clatine pe marginea războiului civil. Cu o ruptură ireconciliabilă între foştii comunişti, grupaţi în FSN şi alte câteva partide aliate acestuia, şi reformiştii radicali, regrupaţi în diverse organizaţii civice şi în partidele istorice, revenite în legalitate, dar şi neinregimentaţi, însă prezenţi la manifestaţii, au loc episoade violente în 12 ianuarie, 28-29 ianuarie, 18-19 februarie.

Are loc şi conflictul interetnic dintre români şi maghiari de la Târgu Mureş din 19-20 martie. Cele mai grave fapte, având magnitudinea infracţiunilor împotriva umanităţii, au loc la Bucureşti cu ocazia celei de-a treia mineriade, din 13-15 iunie 1990, când este reprimată cu ajutorul minerilor conduşi de ofiţeri acoperiţi ai vechii Securităţi comuniste manifestaţia-maraton cu ocupare din Piaţa Universităţii, începută la 22 aprilie.

Totuşi, România va reuşi să evite războiul civil. În schimb, acesta se va declanşa în Iugoslavia, ale cărei republici componente devin independente cu vărsare de sânge. Cu primele ciocniri încă din 1990, războaiele civile declanşate în 1991 se vor prelungi până în anul 2002, cu comiterea unor adevărate crime de război în Croaţia şi mai ales în Bosnia-Herţegovina, în perioada 1991-1995.

URSS este şi el profund afectat de căderea comunismului şi de efervescenţa perioadei. Gorbaciov se bucură de un enorm capital de imagine în Occident şi obţine sprijinul acestuia inclusiv pentru păstrarea unităţii Uniunii Sovietice. Se dovedeşte acum că Vestul nu fusese de fapt pregătit să câş ţige războiul rece, ci doar spera la o pace negociată. Nu există un plan pentru managerizarea situaţiei create prin prăbuşirea colosului sovietic şi marea spaimă este ca arsenalul nuclear să nu ajungă pe mâna unui număr de lideri locali, fiecare cu ideile lui.

În interior însă, Gorbaciov este tot mai contestat. Reformele lui sunt pur şi simplu prea lente şi prea slabe pentru ce vor oamenii eliberaţi după zeci de ani de jug totalitar. Şi nu este vorba doar de revendicări sociale, economice, culturale etc. Ci şi de aspiraţiile naţionale îndelung disimulate ale popoarelor neruse. În primăvara anului 1990, Lituania, Letonia şi Estonia, care fuseseră state suverane între 1918 şi 1940 şi a căror anexare nu fusese recunoscută de ţările occidentale, îşi declară independenţa. Discuţii în acest sens au loc însă şi în alte republici unionale şi autonome, iar în martie 1991 Georgia devine a patra republică care-şi declară independenţa. Ca şi în cazul RSS Moldoveneşti sunt activate entităţile diversioniste plasate din timp, pentru a genera mişcări separatiste care să se opună aspiraţiilor naţionale legitime (Abhazia, Adjaria, Osetia de Sud).

Că aminteam de ea, în RSS Moldovenească, care sub conducerea Frontului Popular se redenumeşte Republica Moldova şi adoptă un steag care alătură tricolorul românesc cu o stemă derivată din stema interbelică a României, discuţiile merg chiar mai departe, spre o reunificare românească similară celei germane. La 6 mai 1990 are loc podul de flori de pe râul Prut, când mii de locuitori din Republica Moldova şi România se întâlnesc la graniţa care, în mare parte, încă este un zid de sârmă ghimpată pe malul basarabean. Prin urmare, şi în acest caz KGB-ul amorsează tot mai mult separatismele din Transnistria şi regiunea găgăuză şi au loc primele incidente ale viitorului război de pe Nistru din 1992.

Aceasta este perioada în care nord-bucovineanul Mircea Druc, prim-ministrul unionist al RSS Moldoveneşti, se întâlneşte, pentru a negocia un barter, după o practică curentă spre finele existenţei URSS, cu unul din personajele exotice şi reprezentative ale acelei perioade excepţionale, primarul Leningradului, Anatoli Sobciak. Sobciak este cel care va reda oraşului numele original de Sankt Petersburg, va fi unul din părinţii Constituţiei Rusiei post-comuniste şi, la un moment dat, părea chiar un posibil viitor preşedinte al Rusiei. După ce cei doi conchid termenii tranzacţiei, se apucă să pecetluiască soarta unor sticle de vodcă, în timp ce de detalii se ocupă asistenţii lor. Asistentul lui Sobciak este un fost ofiţer KGB, care-şi caută şi el un culoar pentru o carieră viitoare în imperiul care se topeşte ca o meduză expusă la soare: Vladimir Vladimirovici Putin.

Dar cea mai mare lovitură o primeşte Gorbaciov în RSFS Rusă. Aceasta alege un preşedinte propriu, în persoana lui Boris Elţîn, un fost aparatcic comunist care se erijează în agentul unei schimbări mult mai radicale decât cea personificată de Gorbaciov şi care câştigă tot mai multă popularitate, deşi în exterior el este în general ignorat. Ales ca preşedinte al URSS, Gorbaciov în continuare se raportează la comunism şi vorbeşte de “socialismul cu faţă umană”; iar în ce priveşte viitorul Uniunii Sovietice, organizează referendumuri pentru suveranitate în toate republicile unionale. Se spera ca cele 15 republici unionale, după declararea suveranităţii, să semneze un nou acord care să înlocuiască URSS cu o Uniune a Statelor Suverane.

Pentru oamenii vechi din sistem, toate acestea erau mult prea mult. Hruşciov fusese înlăturat pentru mult mai puţin. În august 1991, o conjuraţie ce-i include pe vicepreşedintele URSS, pe şeful KGB şi pe alţi înalţi oficiali, inclusiv din Armata Roşie, îl arestează pe Gorbaciov, aflat în concediu la vila din Crimeea, şi anunţă preluarea puterii. Unităţi militare sunt defăşurate, dar în toată Uniunea izbucnesc ample proteste. Eroul zilei este Boris Elţîn, care, urcat pe un tanc în faţa Casei Albe din Moscova, pe atunci sediul conducerii RSFS Rusă, se adresează mulţimii şi protestează vehement împotriva puciului.

În cele din urmă puciştii au de ales între a ordona o hecatombă cu zeci sau sute de mii de morţi, ce ar putea degenera în război civil, şi a accepta eşecul puciului şi a suporta consecinţele. Nemaiputând fi prea siguri nici de loialitatea soldaţilor, care nu se înghesuie să reprime protestele, puciştii cedează. Gorbaciov este eliberat şi restabilit în funcţie, dar puciul l-a redus şi pe el la irelevanţă.

Declaraţiile de independenţă curg în cascadă în ultimele zile ale lunii august a anului 1991. Ucraina face acest gest la 24 august, printre primele. Este a patra independenţă ucraineană după cele din 1648, 1918 şi 1941. Chiar a doua zi, în anticiparea declaraţiei independenţei Republicii Moldova, îşi declară independenţa aşa-zisa Republică Moldovenească Nistreană. Ea încalcă însă Actul Final de la Helsinki şi nu va fi recunoscută de nimeni. A treia Mare Adunare Naţională de la Chişinău, convocată simbolic la exact 2 ani după cea din 1989, la 27 august, este dedicată, desigur, proclamării independenţei. Până şi RSFS Rusă îşi afirmă formal independenţa în decembrie, sub două denumiri oficiale, Rusia şi Federaţia Rusă. Desigur, nu este vorba de o renunţare reală a centrului de putere din jurul lui Boris Elţîn la părţi din imperiu, ci de efortul de a-l scoate pe Gorbaciov şi restul establishment-ului federal din schemă. Până şi două republici autonome din cadrul Federaţiei Ruse vor recurge la acest gest: Cecenia şi Tatarstanul. Iar altele dau semne că se încălzesc pentru acelaşi gest. Nu vor fi însă recunoscute, tot cu luarea în considerare a Actului Final de la Helsinki.

Lunile următoare sunt pentru URSS luni de agonie. Cu Gorbaciov în frunte, Kremlinul e mai puţin relevant decât Casa Albă din Moscova. Elţîn devine cel frecventat de vestici. Unele state încep chiar să recunoască independenţa fostelor republici sovietice. De exemplu, România e primul stat care recunoaşte independenţa Republicii Moldova. Polonia nu se preocupă de o reunificare cu teritoriile sale anexate de Stalin, pentru că la Conferinţa de la Potsdam din iulie 1945 a primit în compensare teritorii germane. Iar Germania tocmai ce a renunţat la orice revendicări, ca preţ pentru acceptul sovieticilor faţă de reunificarea de la 2 decembrie 1990. În schimb, Varşovia cultivă relaţii preferenţiale cu Lituania, Ucraina şi încearcă şi cu Belarus, adică cu ţările împreună cu care a format timp de mai multe secole Uniunea polono-lituaniană.

La 8 decembrie 1991 preşedinţii celor trei mari republici slave- Boris Elţîn al Rusiei, Leonid Kravciuk al Ucrainei (născut în 1934 ca cetăţean polonez) şi Stanislav Şuşkievici al Belarusului- se întâlneau în pădurea Białowieża, aproape de graniţa Poloniei, ocazie cu care decideau desfiinţarea URSS şi crearea unei asocieri pe tiparul Commonwealth-ului Britanic denumită Comunitatea Statelor Independente (CSI). La 25 decembrie, Gorbaciov demisiona, fiind desfiinţată şi funcţia, iar pe Kremlin steagul roşu al revoluţiei bolşevice era coborăt pentru a face loc tricolorului Rusiei ţariste, care revenea după o pauză de trei sferturi de secol. A doua zi, la 26 decembrie 1991, Sovietul Suprem adopta oficial declaraţia cu valoare de certificat de deces al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. În aceeaşi lună aceasta împlinise 69 de ani de la proclamarea sa în decembrie 1922. Odată cu dispariţia URSS, războiul rece, a treia conflagraţie mondială, devenea şi el o istorie încheiată.