Articole

Războiul Ruso-Turc (26 aprilie 1828 – 14 septembrie 1829)

Bătălia de la Akhaltsikhe (21 – 28 august 1828) de January Suchodolski, ulei pe pânză, 1839

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Ruso-Turc (1828–1829)

Războiul ruso-turc din 1828 – 1829 a fost un conflict militar dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman izbucnit ca urmare a suspendării Convenției de la Akkerman și închiderea strâmtorilor Bosfor și Dardanele de către Poarta Otomană după distrugerea flotei sale în Bătălia de la Navarino (20 octombrie 1827).

 

Contextul general


 

Grecii din Peloponez s-au răsculat împotriva dominației otomane în primăvara anului 1821, fiind sprijiniți cel puțin la nivel diplomatic de Franța și Regatul Unit. Țarul Alexandru I a adoptat o politică de neutralitate.

Această poziție intra în contradicție cu opțiunile Regatului Unit, cu care Imperiul Rus semnase documentul final al Congresului de la Aix-la-Chapelle din 1818, dar corespundea cu principiile Sfintei Alianțe.

După venirea pe tronul Rusiei a noului împărat Nicolae I, poziția guvernului de la Sankt Petersburg față de problema Greciei a început să se schimbe.

În aceste condiții, puterile aliate au început să concureze pentru câștigarea unei poziții cât mai bune în lupta pentru împărțirea Imperiului Otoman.

Pe de altă parte, Poarta Otomană s-a declarat liberă de orice obligație asumată față de Rusia, iar supușii ruși au fost expulzați din imperiu.

Sultanul a invitat Persia să se alăture luptei împotriva Rusiei și a interzis accesul vaselor rusești prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Sultanul Mahmud al II-lea a încercat să dea conflictului un caracter religios și a proclamat jihadul.

El și-a mutat reședința la Adrianopol, a preluat personal conducerea trupelor chemate să apere islamul și a ordonat întărirea fortificațiilor de pe frontiera nordică a Dunării.

Asemenea mișcări au fost considerate un motiv suficient de către împăratul Nicolae I pentru declararea războiului.

Pe 14/26 aprilie 1828, trupele ruse staționate în Basarabia au primit ordinul să atace posesiunile otomane de la sud de Dunăre.

 

Acțiunile armate în 1828


 

Balcani

Imperiul Rus a mobilizat 95.000 de oameni pe frontul din Balcani sub comanda lui Peter Wittgenstein și 25.000 de soldați în Caucaz sub comanda lui Ivan Paskevici.

Otomanii dispuneau de aproximativ 200.000 de oameni – 150.000 pe frontal din Balcani și 50.000 în Caucaz.

Apărarea Bosforului era asigurată de 10 corăbii. Armata de la Dunăre avea ca obiectiv principal apărarea Moldovei, Munteniei, Dobrogei și a fortificațiilor de la Șumen și Varna.

Baza de acțiune a armatelor lui Wittgenstein era Basarabia.

În această regiune, puternic lovită de seceta din 1827, Wittgenstein a trebuit nu numai să restabilească ordinea, dar și să asigure apărarea teritoriului împotriva unei eventuale intervenții militare a Austriei și să declanșeze acțiuni militare împotriva armatelor otomane de la Dunăre și mai departe, spre Constantinopol/

Pe 25 aprilie, avangarda rusă a traversat Prutul sub comanda generalului Friedrich Caspar von Geismar. Pe 1 mai, rușii au asediat Brăila (la acea vreme, raia otomană).

Un alt corp de infanterie a traversat Dunărea în regiunea Ismail – Reni.

Aceasta nu a fost o decizie bună, deoarece terenul inundat a încetinit aproximativ o lună înaintarea trupelor ruse, ceea ce a permis turcilor să trimită în zonă 10.000 de oameni pentru întărirea pozițiilor de pe malul drept al fluviului.

În prezența împăratului însuși, grosul trupelor ruse au forțat cursul Dunării.

În ciuda focului puternic de artilerie și infanterie, tranșeele avansate turcilor au fost cucerite. Rușii au cucerit în zilele care au urmat Isaccea, Măcin, Hârșova și Tulcea.

Comandantul forțelor ruse de asediu de la Brăila, marele duce Mihail Pavlovici, a încercat să cucerească rapid fortificațiile otomane, dar asaltul de pe 3 iunie a fost respins.

După ce Măcinul a fost cucerit de ruși și Brăila izolată complet de restul forțelor turcești, comandantul garnizoanei otomane a acceptat să capituleze pe 7 iunie.

Pe mare, rușii au trimis o expediție la Anapa.

În regiunea Dunării, atacul forțelor ruse a bătut pasul pe loc, iar împăratul a fost nevoit să trimită în zonă și unitățile mobilizate din Rusia Mică, ceea ce a crescut efectivele imperiale din zonă la aproximativ 60.000 de oameni.

Alți 25.000 ai regimentelor de gardă au fost mobilizați, pentru a fi gata să fie trimiși pe teatrul de luptă.

După cucerirea Brăilei, forțele ruse au primit noi sarcini.

Două brigăzi de infanterie și una de cavalerie au asediat Silistra, iar șase regimente de infanterie și patru de cavalerie au preluat apărarea Munteniei.

Chiar înainte de căderea Brăilei, un corp de armată rus a asediat Bazargicul, unde existau informații cu privire la concentrarea unei importante forțe otomane.

Bazargicul a fost ocupat după un asediu care a ținut doar două zile (24-26 iunie). După această reușită, atacul rus a continuat pe două direcții: spre Kosludji și spre Varna.

Împotriva forțelor otomane de la Varna au fost trimise și efectivele ruse de la Tulcea.

Forțele reunite ruse de la Varna numărau aproximativ 40.000 de soldați.

Asediatorii Varnei nu au avut pentru început sprijinul flotei ruse, blocate la Anapa.

Cum atacul pe mai multe fronturi nu părea să dea rezultatele dorite, Wittgenstein a hotărât să-și concentreze eforturile la Șumla, limitând prezența la Varna la efectivele unei unități de observație.

Pe 8 iulie, forțele principale ruse au început atacul împotriva fortificațiilor otomane de la Șumla, principalul obiectiv de la începutul luptelor fiind întreruperea comunicațiilor cu Varna.

Forțele ruse care încercau să asedieze Șumla au fost prinse la rândul lor între atacurile garnizoanei otomane și cele ale cavaleriei turce, care acționa în spatele și flancurile rușilor, îngreunând sosirea întăririlor și aprovizionarea cu alimente, furaje și muniție.

Dat fiind faptul că grupul de observație lăsat la Varna nu a rezistat atacurilor puternicei garnizoane otomane, s-a hotărât retragerea acestor forțe ruse pe poziții mai sigure.

La mijlocul lunii iulie, flota rusă a fost transferată de la Anapa la Kovarna, unde a debarcat infanteria, care s-au îndreptat spre Varna.

Efectivele din fața Varnei au fost întărite la inițiativa principelui Alexandru Menșikov pe 22 iulie cu grupul lui Ușakov. Asediul orașului Varna a început pe 6 august.

Unitățile rușilor care asediau Silistra nu au întreprins nicio acțiune importantă datorită efectivelor reduse și lipsei artileriei de asediu.

Atacurile rușilor asupra Șumla din 14 și 25 august au fost respinse. Wittgenstein, care se confrunta cu mari dificultăți pe teren, a cerut să se retragă la Eni Bazar, dar împăratul Nicolae I, prezent pe front, a refuzat să accepte această mișcare.

Pe ansamblu, situația de pe frontul european în august era defavorabilă rușilor: asediul Varnei bătea pasul pe loc, trupe care asediau Șumla erau bântuite de boală, iar atacurile unităților mobile turce asupra spatelui frontului rus se înmulțiseră.

După sosirea forțelor proaspete la Șumla, turcii au trecut la ofensivă.

Dacă generalul Alexander von Benckendorf a reușit să-și apere cu succes pozițiile, generalu l Loggin Osipovici Roth a avut nevoie de întăriri pentru a rezista pe poziții la Silistra.

Generalul Kornilov, care avea sarcina să oprească eventualele atacuri a turcilor din Rusciuc, dar cei doar 6.000 de soldați plasați între Calafat și Craiova nu ar fi avut cum să-i împiedice pe turci să înainteze până în nord-vestul Valahiei.

Turcii au concentrat în zona Vidin – Calafat peste 25.000 de soldați și au întărit garnizoanele de la Rahova și Nikopol.

Turcii aveau o superioritate numerică importantă dar, spre norocul rușilor, nu s-au folosit de aceasta.

La mijlocul lunii august, rușii au deplasat spre cursul Dunării de mijloc corpul cavaleriei de gardă, urmată de un regiment de infanterie.

Rușii au făcut un transfer de trupe: infanteriștii nou veniți au înlocuit militarii staționați la Silistra, care au fost la rândul lor trimiși la Șumla. Cavaleriștii de gardă s-au deplasat la Varna.

Între timp, la jumătatea lui august, rușii au trimis în regiunea Dunării de jos Regimentul de Gardă, și la scurtă vreme Regimentul al 2-lea de infanterie.

Infanteriștii urmau să înlocuiască unitățile de la Silistra, care în schimb trebuiau să se retragă spre Șumla.

Regimentul de Gardă au continuat marșul spre Varna.

Din partea turcilor, spre Varna a fost trimis un corp de 30.000 de oameni.

Au urmat atacuri din partea ambelor tabere, iar pe 29 septembrie Varna a fost cucerită de turci.

Soldații otomani s-au retras îndeaproape urmăriți de ruși spre Aitos, unde se afla de ceva vreme grosul trupelor turcești.

Asediul Șumlei de către generalul Wittgenstein a continuat fără rezultate notabile.

Wittgenstein și-a reîntregit efectivele subțiate, după ce trimisese soldați în principal la Varna dar nu numai, odată cu revenirea Corpurilor 2 și 6 în jurul datei de 20 septembrie.

În ciuda creșterii numerice a forțelor ruse, fortificațiile nu au putut fi luate cu asalt datorită lipsei artileriei de asediu.

Amenințările turcilor asupra Olteniei au continuat până când rușii au reușit să înfrângă corpul expediționar otoman într-o luptă din apropierea Băileștilor.

După cucerirea Varnei, Silistra a devenit principalul obiectiv al rușilor.

Regimentul de gardă a fost trimis înapoi în țară, iar trupele care asediau Șumla s-au retras și au început organizarea pentru iernare în zona pe care o controlau.

Rușii nu au luat cu asalt Silistra, ci s-au limitat să efectueze două zile de bombardamente asupra fortificațiilor, datorită crizei de muniție și lipsei artileriei grele de asediu.

După retragerea trupelor ruse de la Șumla, comandantul turc a încercat să recucerească Varna, dar încercarea sa a fost respinsă și otomanii s-au reîntors la începutul lui noiembrie pe pozițiile inițiale.

În ianuarie 1829 au avut loc mai multe acțiuni ofensive ale turcilor la Kozlodui și Bazardgic, dar neîncununate de succes. Acestea au fost ultimele acțiuni importante din acea iarnă, care s-a scurs în continuare într-un calm relativ.

 

Caucaz

În Caucaz, rușii au lansat cu o oarecare întârziere un atac care amenința posesiunile otomane în Asia.

Acțiunile rușilor în Asia au încununate cu succese în 1828. Pe 23 iunie a fost cucerit Karsul.

După o perioadă de suspendare a acțiunilor militare datorită epidemiei de pestă, rușii au cucerit pe 23 iulie fortăreața Akhalkalaki și pe 16 august Akhaltsikhe.

Fortificațiile de la Ardahan au fost cucerite fără ca apărătorii să opună o rezistență notabilă. Un atac unui grup separat al forțelor ruse a dus la cucerirea orașelor Poti și Doğubeyazıt.

 

Acțiunile armate în 1829


 

Ambele tabere s-au pregătit intens în timpul iernii pentru reluarea operațiunilor militare. spre sfârșitul lunii aprilie 1829, otomanii au mobilizat pe frontul din Europa aproximativ 150.000 de soldați și, în plus, puteau conta și pe sprijinul a 40.000 de membrii ai forțelor paramilitare albaneze mobilizate de Mustafa Pașa.

Partea rusă avea la dispoziție doar 100.000 de soldați. Pe frontul asiatic, turcii mobilizaseră 100.000 de soldați, un număr mult superior celor doar 20.000 de ruși din regiune.

Rușii se bucurau doar de superioritate navală – pe Marea Neagră cu cele aproximativ 60 de corăbii și în Marea Egee cu cele 35 de vase militare.

 

Balcani

Pe frontul European, Wittgenstein a fost înlocuit cu mai tânărul și energicul conte Hans Karl von Diebitsch.

Acesta din urmă a conceput planuri pentru traversarea Munților Balcani și a cerut sprijinul amiralului Alexei Greig pentru cucerirea unui port la Marea Neagră, prin care să se asigure aprovizionarea corespunzătoare a forțelor terestre.

Amiralul a ales portul Sozopol care a fost cucerit și ocupat de o garnizoană de 3.000 de ruși.

Încercările turcilor de recucerire a orașului au fost respinse de ruși în martie, otomanii limitându-se să blocheze toate căile terestre de acces.

Flota otomană a părăsit Bosforul la începutul lunii mai, ceea ce a obligat corăbiile rușilor să navigheze în cea mai mare parte a timpului în apropierea coastei.

În aceste condiții rușii au pierdut fregata „Rafail”, iar bricul „Mercury” a reușit, după o urmărire strânsă, să se refugieze în ape sigure.

Flota rusă a trecut la acțiuni ofensive doar la sfârșitul lunii mai, când o escadră sub comanda lui Greig a organizat blocada navală a Strâmtorilor, împiedicând aprovizionarea Constantinopolului pe mare.

Pe frontul din Bulgaria, baronul Diebitsch a ajuns la concluzia că, pentru apărarea spatelui frontului rus, este necesară mai înainte de orice cucerirea Silistrei, dar vremea capricioasă a împiedicat orice acțiune ofensivă până la sfârșitul lunii aprilie. Asediul Silistrei a început pe 7 mai, iar pe 9 mai au fost transferate pe malul stâng al Dunării trupe suplimentare, ceea a făcut ca efectivele rușilor din fața orașului să ajungă la 30.000 de oameni.

Cam în aceeași perioadă, vizirul Reșid Pașa a declanșat acțiunile ofensive pentru recucerirea Varnei.

După o serie de confruntări violente cu rușii, turcii au fost nevoiți în cele din urmă să se retragă la Șumla. Reșid Pașa a mai încercat un nou atac asupra Varnei la mijlocul lunii mai.

De această dată, Diebitsch a preluat personal comanda unei părți a trupelor ruse de la Silistra și a pornit în urmărirea forțelor otomane conduse de Reșid Pașa. Reșid Pașa a fost definitiv învins pe 30 mai într-o bătălie în dreptul satului Kulevici.

Deși după această victorie ar fi fost posibilă declanșarea atacului asupra Șumlei, rușii au preferat doar să blocheze căile de acces către oraș și să păstreze inamicul sub observație.

Între timp s-a încheiat asediul Silistrei, a cărei fortăreață a fost cucerită pe 18 iunie.

Doar acum a fost o parte a armatei ruse (Corpul 6) a fost trimisă spre Șumla, în vreme ce restul a fost retras în secret spre Devnea și Provadia, în vederea unei viitoare campanii în sudul Balcanilor.

Pentru apărarea Șumlei, otomanii au mobilizat toate forțele disponibile – inclusiv cele care apărau trecătorile Balcanilor sau cele din garnizoanele de la Marea Neagră.

Trupele ruse au traversat în această perioadă râul Kamcia și, după o serie de lupte în regiune, au traversat Balcanii și au atacat fortărețele din regiune și importantul oraș-port Burgas.

Aceste succese au fost umbrite însă de răspândirea unor boli în rândul militarilor ruși.

Când otomanii au înțeles în sfârșit care era planul strategic al rușilor și au trimis împotriva lor grupările lui Abdurahman și Iusuf era deja prea târziu – înaintarea armatei țariste nu mai putea fi oprită.

Rușii au cucerit orașele Aitos pe 13 iulie, Karnobat în ziua următoare iar, pe 31 iulie, Diebitsch asediat fortăreața orașului Sliven cu 20.000 de oameni, întrerupând comunicațiile dintre Șumla și Adrianopol.

Deși turcii erau atacați de cel mult 25.000 de soldați ruși, populația locală era ostilă iar trupele demoralizate.

Sultanul a hotărât să-și retragă forțele spre Adrianopol și să a luat în considerație începerea tratativelor de pace. Armata rusă a înaintat rapid și, pe 7 august, au ajuns în fața orașului Adrianopol.

Comandantul garnizoanei otomane a fost atât de surprins, încât a acceptat imediat să capituleze. A doua zi, primele formațiuni militare ruse au intrat în oraș, unde au capturat o cantitate mare de arme, muniții și diferite provizii.

Pierderea orașelor Adrianopol și Erzurum, blocada strâmtorilor și frământările interne din Turcia au zdruncinat definitiv încrederea sultanului în victorie. Hans Karl von Diebitsch a început negocierile de pace în numele împăratului Imperiului Rus.

Sultanul a încercat să tărăgăneze în mod deliberat semnarea unui acord de pace, sperând să primească sprijinul Regatului Unit sau Austriei, dar evenimentele au fost precipitate de faptul că Mustafa Pașa cei 40.000 de soldați albanezi au renunțat să mai lupte de partea turcilor și au plecat către patrie, iar rușii nu au încetat să amenințe pozițiile armatei otomane.

La jumătatea lunii august, rușii au ocupat Sofia și unitățile lor avansate au ajuns la Plovdiv. Diebitsch avea toate atuurile să ceară în mod ultimativ turcilor să accepte pacea – otomanii primeau un răstimp de gândire până la 1 septembrie, după care rușii ar fi reluat în forță atacurile.

Pentru ca amenințarea asupra sultanului să fie și mai puternică, au fost organizate coloane de atac spre Constantinopol și s-a efectuat conexiunea dintre trupele lui Alexei Greig și Van Heiden.

Armatele ruse s-au apropiat la mai puțin de 70 km de capitala Imperiului Otoman, provocând panică în oraș.

Generalul Kiseliov, care comanda trupele ruse din Principatele Dunărene, a mobilizat o parte a trupelor din Muntenia și a traversat Dunărea, îndreptându-se spre Albania.

Amenințările multiple l-au convins pe sultan să ceară pacea prin intermediul ambasadorului Prusiei.

Rușii și-au încetat acțiunile ofensive și, pe 2 septembrie 1829, a fost semnat Tratatul de pace de la Adrianopol.

Liderul albanez Mustafa Pașa a continuat acțiunile ostile, ajungând în septembrie în regiunea orașului Sofia.

Pentru contracararea atacurilor sale, Kiseliov, după traversarea Dunării pe la Rahova, s-a îndreptat spre Gabrovo, pentru a-i ataca pe albanezi din flanc.

Gruparea condusă de Geismer s-a îndreptat spre Botevgrad, pentru a-i ataca pe albanezi din spate.

Geismer a reușit să ocupe în a doua jumătate a lunii septembrie Sofia, iar Mustafa, în fața acestei noi situații în teren, a decis să se retragă spre Plovdiv.

Albanezii au staționat în această zonă o parte a iernii și, după ce au devastat Plovdivul și regiunea învecinată s-au retras în patrie.

Grupările lui Kiseliov și Geismer au început retragerea spre Vrața și, până la sfârșitul lunii noiembrie, ultimele forțe ruse au plecat din Adrianopol.

 

Asia

Pe teatrul de lupte din Asia, campania anului 1829 era în condiții foarte grele: localnicii din regiunile ocupate de turci erau gata în orice moment să se revolte.

La începutul lunii februarie, o importantă forță otomană a ocupat Akhaltsikhe și 8.000 de soldați au intervenit la Guria pentru înăbușirea rebeliunii de aici.

Împotriva acestor forțe otomane a fost trimis Paskevici, care a reușit în scurtă vreme să îi alunge pe turci din Akhaltsikhe și Guria.

La mijlocul lunii mai însă, otomanii au lansat o ofensivă la scară mare: Seraskerul Gadji Saleh a mobilizat 70.000 și a decis să atace Karsul, pașa de Trabzon în fruntea a 30.000 de soldați a atacat Guria, iar pașa din Van s-a îndreptat spre Doğubeyazıt.

Paskevici, în ciuda faptului că se afla în fruntea doar a 18.000 de soldați dotați cu 70 de tunuri a hotărât să facă față atacurilor otomane.

După ce a traversat munții, i-a atacat pe turci, obținând victorii hotărâtoare împotriva lui Gadji Saleh și a pașei din Trabzon pe 19, respectiv 29 iunie, iar după aceea a atacat orașul Erzurum, care a capitulat pe 27 iunie.

În același timp, pașa din Van, după 2 zile de atacuri continui asupra Doğubeyazıtului, a fost nevoit să se retragă, iar forțele lui s-au risipit.

După eșecul pașei din Trabzon, orașul rămas fără apărare a devenit ținta forțelor ruse, care, în timpul marșului au cucerit și fortăreața Bayburt.

 

Efectele asupra Principatelor Dunărene


 

Trupele Rusiei țariste au trecut Prutul și, în câteva zile, au ocupat Moldova și Țara Românească.

În locul domnilor celor două principate (Ioniță Sandu Sturdza, Domn al Moldovei și Grigore al IV-lea Ghica, Domn al Țării Românești), obligați să se retragă, s-a instituit o administrație militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit președinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei și Valahiei).

Războiul încheiat pe 2 septembrie stil vechi / 14 septembrie stil nou 1829, s-a încheiat prin Pacea de la Adrianopol (2 /14 septembrie 1829) și s-a soldat cu ocuparea Țărilor Românești de către armatele țariste până la 1856.

 

Efectele războiului asupra Dobrogei

În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 toată partea de nord a Dobrogei a fost ocupată de trupele rusești.

Cu această ocazie, 18.000 de turci, 200 de tunuri moderne, întreaga flotilă dunăreană a otomanilor au căzut în mâinile rușilor și 65 de sate au fost rase de pe suprafața pământului. 

Războiul ruso-turc din 1828-1829 a însemnat o grea lovitură și pentru multe localități mari din Dobrogea.

Încă de la începutul lui, toate fortărețele, până la Valul lui Traian (Isaccea, Măcin, Tulcea, Hârșova, Kiustenge), au fost cucerite de ruși.

În baza tratatului de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, fortăreața din cetatea Hârșova a fost distrusă.

De asemenea, în timpul războiului ruso–turc din 1828–1829 fortificațiile și orașul Constanța au fost distruse, iar populația a fost decimată de ciumă.

Pierderile au fost așa de mari încât la încheierea păcii, în Constanța rămăseseră numai 60 de case.

A fost distrusă și localitatea Medgidia, care a devenit oraș după 1853-1854, când autoritățile musulmane au adus aici, peste populația autohtonă, numeroși locuitori de origine tătară.

Altă localitate distrusă a fost orașul Tulcea.

Pentru repopularea lui au fost aduși aici de către guvernul otoman locuitori creștini din Prislava. 

 

Efectele războiului asupra românilor din Timoc

Profitând de prezența trupelor ruse pe teritoriul Principatelor Române, Miloș Obrenovici anexează cu forța la principatul său Serbia, aflat sub suzeranitatea Turciei, teritoriile din Timoc în 1830.

Timocul făcea parte dintr-un județ turcesc dar populația era de origine română.

Turcii nu se opun din cauza rușilor și din cauză că teritoriile timocene rămân tot sub suzeranitatea lor.

Obrenovici inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc.

Dascălii români sunt înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna.

Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația “ici, ovici sau evici”

Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate.

 

Înființarea armatei române

Abia după înfrângerea Turciei în războiul ruso-turc din 1828-1829, Poarta Otomană a admis crearea unor forțe militare permanente în țările române.

Actul adițional și dezvoltator al articolului 5 din tratatul de pace de la Adrianopol, prevedea următoarele referințe la armata Principatelor:

Pentru slujba carantinelor și pentru privigherea sigurității sectoarelor și pentru păzirea bunei orânduieli în orașe și câmpie, precum și pentru împlinirea pravilelor și a reglementurilor, ocârmuirea fiescăruia Principat va putea ține cea mai neapărat trebuincioasă suma de paznici întrarmați pentru toate aceste slujbe … Numărul și ținerea acestei miliții vor fi puse în orânduială din partea domnilor, întru osoglăsuirea cu divanele lor, și vor fi întemeiate pe cele mai înaintate pilde vechi“.

Acesta a fost temeiul juridic al edificării armatei române moderne, numită în epocă „straja pământeană” sau „miliția națională”.

Cu această ocazie, Christian Tell, care fusese înrolat în forțele militare ale Imperiului Otoman, și a luptat în Războiul ruso-turc din 1828-1829, unde a primit gradul de căpitan, s-a înrolat în 1830 în nou-formata armată a Țării Românești, unde a avansat constant în gradele militare.

 

Monumente comemorative ale militarilor ruși pe teritoriul României

Monumentul Eroilor ruși din războiul ruso-turc din 1828-1829, înălțat în 1829 în Cimitirul catolic din Craiova. În prezent, monumentul este declarat monument istoric, cu Cod LMI: DJ-IV-m-B-08432.

Monumentul eroilor de la 1828 din Brăila, realizat de arhitectul francez Villaye în 1833 și amplasat în Parcul Monument. Monumentul, care înfățișa o spadă cu două tăișuri, aflată pe un soclu lângă care se găseau doi lei, a fost distrus în 1916 de ocupanții turci.

 

Vedeți  și:

- Regulamentul Organic

- Relațiile ruso-turce

Războiul de Independență al României (1877 – 1878)

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu

foto si articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) 

Războiul de Independență al României este numele folosit în istoriografia română pentru participarea Principatului României la Războiul Ruso-Turc din anii 1877–1878. În urma acestui război, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, alături de Serbia și Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, România și Imperiul Rus au semnat la București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul țării în drumul spre Balcani, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.

Inițial, până târziu în 1877, Rusia nu a dorit intrarea României în război, nedorind ca aceasta să participe la tratatele de pace pentru împărțirea teritoriilor, însă rușii s-au lovit de o puternică rezistență, suferind pierderi grele în asalturi repetate, și neputând înainta în Balcani dincolo de trupele (40.000 de soldați) conduse de Osman Pașa, care se cantonaseră în cetatea Plevna.

În România a fost declarată mobilizarea trupelor. Aproximativ 120.000 de soldați au fost masați de-a lungul Dunării pentru apărarea țării în fața unui eventual atac al turcilor. Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12/24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni, peste nou construitul pod de peste Prut, opera cunoscutului inginer francez Gustave Eiffel.

Costul total, în bani, suportat de cetățenii României a fost estimat la 100 milioane lei aur.

România - Principatele Unite (1859-1878) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România – Principatele Unite (1859-1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul politic

La începutul domniei principelui Carol I, România era un stat mic, cu o suprafață de 121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5 milioane de români trăiau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine. Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale României erau grav afectate de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul român trecuse printr-un amplu proces de modernizare economică, socială și politică. Aceste transformări au contribuit la consolidarea luptei pentru independență, atât față de puterea suverană, cât și de limitările impuse de marile puteri europene.

Atât în timpul domniei lui Cuza cât și după abdicarea sa, s-a desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în favoarea intereselor românești. În același timp, oamenii politici români au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare națională din Balcani.

Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii războiului a cunoscut o readucere în primul plan al discuțiilor a așa-numitei „Chestiuni Orientale”. Puterile europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a situației națiunilor care încercau să-și câștige independența, având de optat între păstrarea integrității teritoriale a imperiului sau reîmpărțirea sferelor de influență în Balcani.

În iulie 1875 a izbucnit Răscoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au răsculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru declanșau războiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în regiune. La începtul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția militară părea de neevitat.

În aceste condiții, guvernul român a luat măsuri hotărâte începând cu 1876 pentru întărirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială, a fost creat corpul de observație de la Gruia, au fost executate lucrări de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate aceste măsuri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un moral ridicat al armatei.

Guvernul român a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale pașnică. Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă, premierul român declara că România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului național iar, într-un conflict general, România urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și drepturile statale.

Iminența declanșării unui nou război între ruși și otomani a determinat guvernul român să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dunăre. Cele două guverne au semnat la București la 4 (sv)/16 aprilie (sn) 1877 convenția prin care românii acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea integrității teritoriale a României.

Guvernul român a hotărât pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele permanentă și teritorială cât și cea de rezervă. Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost încheiată, iar organizarea trupelor s-a făcut conform planurilor de război. România a mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de 66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii, aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor – aproximativ 33.000.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Organizarea apărării strategice

Imediat după mobilizare s-a trecut la organizarea armatei în două corpuri în vederea apărării strategice a malului românesc al Dunării și respingerii la nevoie a unui atac otoman. Cele mai amenințate puncte au fost considerate Calafatul și Bucureștiul.

Comandamentul român a hotărât ca două divizii care formau Corpul 1 de armată să asigure apărarea în cazul unui atac otoman dinspre Vidin, iar Corpul 2 de armată format tot din două divizii să asigure apărarea capitalei împotriva unui eventual atac dinspre Rusciuk și Turtucaia.

Principalele rezerve ale armatei erau concentrate în regiunea Bucureștiului și constau în două regimente de dorobanți, un regiment de roșiori și alte câteva formațiuni auxiliare. În această desfășurare, armata română a asigurat apărarea liniei Dunării pe un front de 650 km, până la sosirea trupelor țariste. Armata rusă a început traversarea Prutului pe la Ungheni, pe la nou construitul pod „Eiffel”, în noaptea de 11 – 12 aprilie 1877.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Dispozitivul de acoperire a Dunării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Dispozitivul de acoperire a Dunării – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Podul Eiffel de peste Prut, cca 1880 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Proclamarea independenței

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri de descurajare: suspendarea diplomaților români de la Constantinopol, sechestrarea unor nave românești încărcate cu cereale, bombardarea orașelor Brăila și Reni, atacarea pichetelor de frontieră, ș.a.

În această situație, ministrul de război român Alexandru Cernat a ordonat trupelor române să riposteze ferm față de orice tentativă otomană de traversare a Dunării. În cadrul sesiunii Adunării Deputaților din 29 aprilie și a Senatului de a doua zi, Parlamentul României declara rupte legăturile diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoștea existența stării de război dintre cele două state.

Proclamarea Independenței de stat a României - foto preluat de pe agerpres.ro

Proclamarea Independenței de stat a României – foto preluat de pe agerpres.ro

Pe 9 (sv)/21 mai (sn) 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a proclamat independența României, Mihail Kogălniceanu ținând un discurs memorabil.

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), Senatul a votat proclamația de independență, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării.

Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.

Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acțiunile de război, ceea ar fi îndreptățit Principatele Unite să participe și la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.

 

Luptele

Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române

Imperiul Rus a concentrat pentru luptele din Balcani 260.000 de soldați cu 802 tunuri, iar Imperiul Otoman 186.000 de soldați cu 210 tunuri. Acțiunile armatei țariste au început în iunie, când trupele ruse au traversat Dunărea în Dobrogea. Traversarea fluviului s-a făcut în parte sub protecția flotilei românești (vedetele „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”).

După câteva zile, rușii au trecut la forțarea fluviului cu gruparea principală, care fusese concentrată în zona Roșiorii de Vede –Alexandria – Zimnicea – Turnu Măgurele. Armata română a asigurat siguranța traversării Dunării de către ruși prin bombardamentele din 14-16 iunie asupra pozițiilor otomane.

Tot pentru asigurarea siguranței armatei ruse, românii au organizat posturi de supraveghere la vărsarea Oltului în Dunăre. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic, au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopol.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Trecerea Dunării de către Armata Română

Marele cartier general român a hotărât pe 11 iulie să răspundă cererilor rușilor și să faciliteze concentrarea de trupe țariste la Plevna prin trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități române au traversat Dunărea și controlul orașului Nicopol a fost preluat în întregime de români.

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Marele duce Nicolae a hotărât să atace cu toate forțele Plevna. Atacurile rușilor au fost respinse cu pierderi foarte mari de apărarea foarte hotărâtă a turcilor. Într-o telegramă cifrată, marele duce Nicolae s-a adresat princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.”

Principele Carol I a acceptat propunerea marelui duce Nicolae să devină comandantul suprem al trupelor ruse și române de la Plevna. Condițiile de cooperare urmau să fie discute ulterior. În seara zilei de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele.

În plus, Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110 tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din Oltenia au fost mobilizate.

În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25 august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe 30 august 1877.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Plevnei și bătălia de la Rahova

Fortificațiile de la Plevna ocupau o poziție strategică extrem de importantă. Aici se încrucișau mai multe căi de comunicație importante care legau Nicopole, Rusciuk, Sofia, Tîrnovo și Plovdiv. Asalturile Armatei de vest s-au desfășurat în condiții extrem de grele: în afara terenului accidentat, a fortificațiilor foarte puternice, serviciile de contrainformații nu obținuseră toate datele necesare despre plasarea în teren a redutelor otomane. La sfârșitul primei zile a celui de-al treilea asalt al Plevnei singurul câștig a fost ocuparea redutei Grivița 1 de către români.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Harta asediului Plevnei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Harta asediului Plevnei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Consiliul de război din 1 septembrie a tras învățămintele necesare din eșecul celui de-al treilea atac al Plevnei. La acest consiliu au participat pe lângă principele Carol I, țarul Alexandru, marele duce Nicolae, ministrul rus de război și o serie de generali ruși. S-a hotărât să se înceteze orice atac direct, în schimb urmând să se întărească încercuirea fortificațiilor otomane și împiedicarea aprovizionării celor asediați. Rusia urma de asemenea să aducă în zonă trupe proaspete. După două zile de lupte, fortificațiile de la Rahova au fost cucerite, această victorie fiind obținută cu participarea exclusivă a militarilor români.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Faza finală a bătăliei de la Plevna - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Faza finală a bătăliei de la Plevna – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Odată cu întărirea încercuirii Plevnei, situația trupelor otomane a devenit foarte critică. Osman Pașa a refuzat oferta aliată de capitulare. În schimb, în condițiile crizei de muniție, alimente și furaje, comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei și retragerea spre Sofia.

În noaptea de 27 – 28 noimebrie, otomanii au încercat să părăsească Plevna la adăpostul întunericului și ceței. Manevrele unei mase de aproximativ 50.000 de oameni (militari și civili care doreau să plece odată cu armata) nu au rămas neobservate. Românii au fost cei care au remarcat primii, că otomanii au părăsit reduta Grivița 2.

După acest moment a urmat o avalanșă de evenimente, care au culminat cu capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața colonelului Mihail Cerchez. Gruparea otomană, care a capitulat în frunte cu Osman Pasa a mai numărat 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri inferiori și aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70 de tunuri și un mare număr de arme de infanterie.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Vidinului

Pentru a exploata rapid și hotărâtor victoria de la Plevna, s-a luat hotărârea ca armata română să se deplaseze în regiunea Vidinului, pentru zdrobirea forțelor otomane din nord-vestul Bulgariei, care amenințau flancul drept al rușilor. Pentru continuarea acțiunilor la sud de Balcani cu forțe sporite, trupele ruse, care staționau în Nicopol și Rahova, au fost înlocuite cu unități române.

Pentru nimicirea grupării turcești de la Vidin și cucerirea acestei cetăți, a fost ales Corpul de vest sub comandamentul lui Nicolae Haralambie. Trupele române de pe malul stâng al Dunării au primit ordin să se concentreze în Oltenia, cu forțele principale în zona Calafat, și să intervină cu artileria în sprijinul marilor unități care urmau să atace Vidinul; ele aveau, totodată, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale incercări otomane de forțare a fluviului în această zonă.

Deplasarea trupelor române spre Vidin s-a făcut în condiții foarte grele, pe un ger de până la -25 grade, pe drumuri troienite și sub atacul continuu al cavaleriei otomane. Vidinul reprezenta un centru de comunicații important, care asigura accesul spre interiorul Peninsulei Balcanice. Otomanii au construit o serie de poziții întărite pentru a-și asigura legătura cu exteriorul la Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea, Inova și Kapitanovcea, aliniament care constituia centura principală exterioară de apărare a Vidinului.

Astfel organizată pentru aparare, cetatea Vidin dispunea de 12.000 de militari bine înarmați, aflați sub comanda lui Izzet pașa, cunoscut ca un general energic și inteligent. Garnizoana otomană era pregătită pentru o rezistența de lungă durată, dispunând de suficiente cantități de alimente și muniții; pozițiile inaintate, mai ales cele de la Smârdan, scoteau practic Vidinul de sub bătaia artileriei adverse amplasată dincolo de centura fortificațiilor exterioare.

Comandamentul român a hotărât să atace pentru început centura de fortificații din jurul Vidinului. În perioada 12-14 ianuarie, cea mai mare parte dintre satele întărite din jurul Vidinului (Tatargik, Novoselcea, Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și Capitanovcea) au fost atacate și cucerite. În sprijinul atacului trupelor terestre de pe malul drept al Dunării au intervenit unitățile de artilerie de la Calafat și Ciuperceni. Vidinul era apărat de peste 15.000 de infanteriști, peste 2.100 de cavaleriști și artileriști cu 84 de tunuri.

După cucerirea centurii de fortificații exterioare, armata română s-a pregătit pentru asaltul final al Vidinului. Artileria română a bombardat neîncetat pozițiile otomane până pe 22 ianuarie, când s-a comunicat încheierea unui armistițiu ruso-turc. Pe 12 februarie 1878, trupele române au pătruns în Vidin, iar a doua zi în cetatea Belogradcik. Cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independență. Armata română avea să-și facă intrarea triumfală în București pe 8 octombrie 1878. Independența României a fost recunoscută de marile puteri pe 13 iulie 1878.

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - (Romanian troops returning to Bucharest after the war, 8 October 1878) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – (Romanian troops returning to Bucharest after the war, 8 October 1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Participarea românilor timoceni

În 1875 în Bosnia și Herțegovina a izbucnit o revoltă a bosniacilor și a vlahilor/românilor îndreptată împotriva otomanilor. În acelasi timp s-au răsculat și bulgarii, împreună cu românii din Bulgaria, în aprilie 1876 dar revolta a fost înăbușită de otomani.

După ce Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat și românii timoceni (29 iunie 1876). S-au păstrat numele unor conducători ai răscoalei: episcopul Partenie, învățătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Între Vidin și Timoc răscoala a cuprins 14 sate românești și 4 bulgărești.

După ce armata sârbă s-a retras din zonă, răscoala a fost înăbușită cu cruzime de către turci. România a trimis la Cladova mai mulți medici și farmaciști care să ajute victimele represiunii. În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15000 de locuitori din zona Timocului s-au refugiat în Serbia și România.

În timpul bătăliilor duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din 1877-1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni. Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduși de Ilie Nicolae din Cobișnița, precum și din zona orașului asediat sub comanda lui Vancea Predoi din Bregova.

În rândul voluntarilor au luptat și copii și tineri, între care 37 de fete, care distribuiau oștenilor români hrană, muniție și ajutau pe cei din serviciul sanitar. Marița, o fetiță de 12 sau 14 ani, se spune că a cărat cu o găleată de lemn apă pentru militarii armatei române. Prima dintre fetele care au căzut răpuse de gloanțele inamicului a fost Marița.

În 1905, românii de la sud de Dunăre au ridicat o statuie de bronz în apropierea cimitirului de la Smârdan în care odihnesc eroii căzuți la datorie. Statuia o înfățișează pe Marița privind spre est (către liniile armatei turcești) purtând în mâna dreaptă o coroană, iar în stânga o găleată. Monumentul a fost distrus în 1913 sau 1917 și refăcut la Calafat în 2001.

Mariţa (eroina de la Smârdan) a fost o fată româncă în vârstă de 15 ani din zona Timocului, împuşcată de soldaţii Imperiului Otoman la 9 ianuarie 1878, în timp ce ducea apă militarilor români din zona Smârdanului (astăzi Inovo) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mariţa (eroina de la Smârdan) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie 1878. În urma acestui tratat a fost creat Principatul Bulgariei și recunoscută independența Muntenegrului, Serbiei, României. României i se impune cedarea celor trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

România independentă (« Vechiul Regat », 1878-1913) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România independentă (« Vechiul Regat », 1878-1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în convenția semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. Realitatea este că Rusia nu a dorit „apărarea și respectarea” integrității teritoriale a României ci cucerirea a cât mai mult din Imperiul Otoman (numit „Bolnavul Europei”), a zonei Mării Negre (controlul Dunării) până la Constantinopol (controlul strâmtorilor Dardanele/Bosfor) și Marea Mediterană.

Pentru a înțelege mai bine, trebuie privite lucrurile în contextul acelor ani, anume expansiunea Imperiului Rus în Caucaz, Asia și încercarea de a ajunge la Oceanul Indian („warm water port”) prin cucerirea teritoriilor care în prezent sunt Iranul și Afganistanul.

Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de acest tratat (de la San Stefano), prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, la Congresul de la Berlin cerând o revizuire ce va fi obținută prin Tratatul de la Berlin (1878).

Borders in the Balkan peninsula after the Treaty of Berlin (1878) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Borders in the Balkan peninsula after the Treaty of Berlin (1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La Conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856.

Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.

Trecerea Dunarii. Intrarea Armatei Române în Dobrogea. Autorităţile româneşti preiau administraţia Dobrogei (14 noiembrie 1878) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Trecerea Dunarii. Intrarea Armatei Române în Dobrogea. Autorităţile româneşti preiau administraţia Dobrogei (14 noiembrie 1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Costuri

Pe lângă costurile umane, Românii au suportat un important cost fianciar, respectiv un total de 100 milioane lei aur. La scurtă vreme după căderea Plevnei, Carol I al României îi scrie tatălui său, Karl Anton : « … mai puțin favorabilă este situația noastră financiară, căci războiul ne-a costat deja 25 de milioane, … ». Cu un buget al Ministerului de Război insuficient, 13 milioane lei, România a acoperit deficitul printr-o emisiune de bancnote/bilete ipotecare, în sumă de 26.260.000 lei, garantate cu moșiile statului. Această inflație a masei monetare, nefiind acoperită în aur, a dus în urmatorii ani la o creștere generalizată a prețurilor, în fapt o taxă ascunsă.

Contribuțiile voluntare ale cetățenilor, în bani, au însumat 9.247.000 lei aur, de asemenea au fost donate cantități mari de alimente, animale, îmbrăcăminte, bandaje, medicamente etc. stiindu-se numai numărul (ex. 8000 capete vite) sau cantitatea, necuantificate financiar fiind serviciile (ex. medicale, transport) oferite gratuit de indivizi către Armata Română. Din păcate, statul Român a recurs și la „rechiziții de război”, anume 59.000 vite și peste 30.000 tone alimente, unele plătite după încetarea ostilităților.

 

cititi despre Războiul de Independență al României (1877 – 1878)  si pe en.wikipedia.org

cititi si:

- Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

- Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)

- Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878)

- Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)

- Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Războiul de Independență de la 1877

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol realizat de A, Savin, publicat in Revista Moldova Noastra, Chisinau, preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Doi beţivani mergeau pe un pod. În întîmpinarea lor venea un alai de nuntă. Unul dintre beţivani zise: „Haide şi le-om da la moacă”, la care al doilea răspunse în replică: „Dar dacă ei ne vor da nouă?”. Primul, se uită la el nedumerit şi rosti indignat: „Bine, dar nouă pentru ce?”

Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Rusia, în urma războiului pe care l-a purtat cu Turcia între anii 1877-1878, a înşelat aşteptările popoarelor balcanice care i-au încredinţat soarta şi au luptat de partea ei. Răşluindu-le teritoriile (cazul României), ea, ulterior, se va indigna de „ neagra nerecunoştinţă” a acestora. O analiză obiectivă a evenimentelor care s-au petrecut în urmă cu o sută treizeci de ani ne dovedeşte cu lux de amănunte că nu Rusia a fost trădată, ci dimpotrivă – ea a fost trădătoarea.

Unul dintre părinţii geopoliticii Rudolph Kellen menţiona că statele se aseamănă oamenilor nu numai din punctul de vedere al etapelor vieţii (geneză, creştere, maturitate, senilitate, agonie şi moarte), ci şi al conduitei lor. Unele dintre ele (mai ales atunci cînd este vorba de marile imperii) nu vor să înţeleagă că şi lor li se poate răspunde cu aceeaşi monedă (vezi bancul de mai sus). Cam o astfel de situaţie s-a creat la sfîrşitul secolului XIX între Rusia şi Statul Român proaspăt unificat.

Unul dintre argumentele înaintate de către adepţii teoriei „trădării – ca trăsătură specifică a caracterului naţional al românilor” este aderarea Regatului Român la Tripla Alianţă în anul 1883. Aceasta numai la cinci ani după ce „ingrata” Românie a căpătat independenţa de stat din mîinile ruşilor!

Mai mult decît atît: „graţie” Sankt-Petersburgului, România a căpătat ieşire la Marea Neagră şi (culmea!) gurile Dunării. În legătură cu această „trădare” este invocată celebra frază a contelui Andrassy (ministrul de externe al Imperiului Habsburgic) rostită cu ocazia poziţiei ţării sale în timpul războiului Crimeei: „Lumea încă se va cutremura de nerecunoştinţa noastră!”.

Smârdan 1877 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Smârdan 1877 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Istoricii şi politicienii ruşi suferă de un fel de amnezie care poartă un caracter absolut selectiv şi care se manifestă numai atunci cînd este convenabil „pacientului”. Din cele de mai jos vom demonstra că nu România, ci tocmai Rusia şi-a încălcat obligaţiile de aliat şi anume ea a răspuns cu cea mai neagră ingratitudine la ajutorul acordat de români în timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878.

 

CADRUL INTERNAŢIONAL

În anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană.

Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane.

Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti.

Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei.

Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă.

În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci).

Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi.SUA încă nu ieşise pe arena mondială în calitate de actor al relaţiilor internaţionale (lucru care va avea loc abia la sfîrşitul secolului XIX). Washingtonul încă nu „valorificase” pe deplin fieful latino-american pe care şi l-a atribuit cu de la sine putere conform „Doctrinei Monroe”.

Aceasta proclama-se lozinca: „America – pentru americani!” (citeşte: „America – pentru yankei!”).
Cu atît mai mult, cu cît în statele sudice se manifestau tot mai intens tendinţe secesioniste care au răbufnit într-un sîngeros război civil (anii 1861-1865).

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia.

Ea era condusă de către unul dintre cei mai geniali oameni politici ai tuturor timpurilor şi popoarelor (după părerea mea): Otto von Bismarck.

Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte.

Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei.

După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich [3] (prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei).

Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917).

Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei.

Gurile Dunării şi Insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman [3], deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse.

Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei.

Din acest moment, „omul bolnav al Europei”{Turcia} [4] a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali.Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat.

Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”.

Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat.

Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă” [5].

O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală [6].

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) -  foto preluat de pe wikimedia.org

Primul foc de tun tras de Armata Romana in razboiul de independenta (1877) - foto preluat de pe wikimedia.org

Înfrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti.

Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească.

Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima – în 1862) [7].

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”) – fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapăt, conducătorii reali ai noului principat unit, – A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat.

Începînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII).

La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.

Primirea Prinţului Carol al României in Bulgaria - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Primirea Prinţului Carol al României in Bulgaria – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

[1] În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

[2] Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

[3] Delta Dunării şi insula Şerpilor fuseseră anexate de Rusia conform prevederilor Păcii de la Adrianopol din anul 1829.

[4] Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

[5] Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

[6] Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

[7] În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

 

DRUMUL SPRE INDEPENDENŢĂ

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Statele mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă independentă. Cu atît mai mult aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul Stat Român făcea parte dintr-o asemenea categorie.

La est – imperiul ţarist, la asfinţit – cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre – Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi.

Într-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri.

Este normal că românii trebuiau să bată la mai multe uşi pentru a putea alege cea mai bună soluţie. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este absolut naiv.

Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”.

Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare.

Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă) în numele unor interese meschine de moment?

Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit şi după tratatul de la Adrianopol din anul 1829 a devenit o simplă formalitate.

Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea partea şi cel otoman).

De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care i-au mai rămas.

În secolul XIX cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă (azi acest rol îl joacă şi mai pregnant SUA), dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism.

Chiar şi titlul oficial de „principe” pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881 înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulară[1] decît regii şi împăraţii.

Primii suverani ai României (vom folosi şi noi de acum înainte această denumire în locul celei oficiale „Principatele Unite”) au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German.

Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României – Austria.
Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă era vizată Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi – Austria şi Prusia – nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune.

Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici”[2] („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.

Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu [3].

A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică (se are în vedere Războiul de Independenţă din anii 1877-1878) au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes.

Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorgintă religioasă sau civilizaţională (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.

 

PLANURILE REVANŞARDE ALE RUSIEI

Rusia niciodată nu s-a împăcat cu gîndul că a fost redusă la rangul unei puteri europene de mîna a doua. Promotorul revanşei a devenit cneazul Gorceakov, unul dintre cei mai iscusiţi diplomaţi ai timpului.

El a fost numit de către noul ţar Alexandru II în calitate de cancelar (ministru de externe) al Imperiului Rus.

Sarcina principală pe care şi-a pus-o în faţă Gorceakov a fost abrogarea condiţiilor înjositoare ale tratatului de la Paris fără a se implica într-un nou război cu o coaliţie europeană.

Tactica aplicată de cancelarul rus nu a fost deloc nouă: „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”). E drept, că „impera” nu mai stătea la ordinea de zi, fiindcă Rusia se afla în plin proces de reforme şi forţele ei erau prea slabe pentru a realiza planurile lui Petru I de hegemonie mondială. În schimb, Sankt-Petersburgul era pe deplin în stare să stîrnească zîzanie printre foştii săi adversari din timpul Războiului Crimeei.

Or, Cvadrupla Alianţă a fost cu adevărat o „alianţă monstruoasă” care apriori nu avea nici o şansă de a supravieţui pe timp de pace.

Marele maestru în ale vendetei (răzbunării), Iosif Stalin, ar fi spus odată: „Răzbunarea este un aşa fel de mîncare care este gustoasă numai după ce s-a ostoit o habă de vreme”. Gorceakov a obţinut revanşa, asmuţînd metodic unul împotriva altuia pe foştii săi inamici.

Numai simpla ameninţare sau chiar neamestecul Rusiei au devenit în mîinile cancelarului rus o puternică armă care a dus la eliminarea din cursă a principalilor săi adversari.

Meritul lui Gorceakov a fost că el a obţinut în anul 1871 anularea umilitoarelor condiţii ale tratatului de pace de la Paris din anul 1856 fără ca să se verse nici o picătură de sînge rusesc.
Ingrata Austria a fost pedepsită într-un mod deosebit de exemplar. În anul 1866 are loc războiul austro-prusac. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, la hotarele Galiţiei austriece au loc manevre de mare anvergură ale armatei ruse.

La interpelarea Vienei privitor la intenţiile Rusiei, Gorceakov a răspuns maliţios că ţara sa este un stat suveran şi pe teritoriul său este liberă să facă ce vrea.

De fapt, Imperiul Rus a participat la conflictul în cauză în calitatea unui beligerant pasiv, precum Austria în timpul Războiului Crimeei.

Comandamentul austriac a fost nevoit să ţină în Galiţia un corp de armată pentru a respinge o eventuală intervenţie rusească. Or, la Sadova[4], aceste unităţi ar fi putut schimba soarta războiului şi a hegemoniei în spaţiul german.

La fel s-a procedat şi în timpul războiului franco-prusac, cînd Rusia a asistat impasibilă la prăbuşirea celui de-al II Imperiu al lui Louis-Napoleon III Bonaparte.

Mai mult decît atît: armata rusă a rămas la hotarele Galiţiei pentru a sili Austria să se abţină de la un amestec în conflict de partea Franţei.

După abdicarea lui Louis-Napoleon (vinovatul nemijlocit al participării Franţei la Războiul Crimeei), Gorceakov l-a împiedicat, totuşi, pe Bismarck să distrugă definitiv Franţa. Rusia avea nevoie de sprijinul acesteia în planificata revanşă asupra Turciei.

O Austrie slăbită, o Franţă dependentă de bunăvoinţa Rusiei, o Germanie care să stea la o parte şi o Anglie neutralizată – iată ce a dorit şi pînă la urmă a obţinut Gorceakov. Scopul final urmărit de Rusia în regiune a rămas acelaşi – Constantinopolul.

De ieşirea la Mediterană trebuia însă să uite. Grecia, care îi stăpînea porţile, a fost iremediabil pierdută pentru Rusia încă atunci, cînd Sankt-Petersburgul a asistat impasibil la înăbuşirea Eteriei.
La mijloc a mai fost, probabil şi concurenţa dintre aceste două naţiuni pentru moştenirea bizantină şi supremaţie în lumea ortodoxă.

Visand la Constantinopol (pe care grecii şi-l doreau ca capitală) şi avînd aliată Serbia care îşi vedea fruntariile sudice la Thessalonic, Rusia trebuia să renunţe la Grecia[5].

Lupta de la podul Skit in Bulgaria -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Lupta de la podul Skit in Bulgaria – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Un alt factor care a influenţat mult atitudinea Rusiei faţă de popoarele creştine ortodoxe de pe peninsula Balcanică a fost nu cel confesional, precum era de aşteptat (dacă s-ar fi dat crezare lozincilor înaintate de ţarism), ci acel etnic.

După cum se ştie, după întronarea lui Petru cel Mare în Rusia a avut loc o subordonare a Bisericii de către stat, încălcîndu-se porunca: „Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului şi Domnului – ce-i a Domnului!”
Din acest moment începe părtăşia Bisericii Ortodoxe Ruse la păcatul filetismului.

Reliefarea componentei etnice a Rusiei nu a întîrziat să se facă observată şi în politica sa externă (o asemenea tendinţă s-a păstrat şi în perioada sovietică a imperialismului sovietic).
De exemplu, în cele două războaie mondiale bulgarii au luptat de cealaltă parte a baricadelor, însă aşa şi au rămas „preferaţii” ruşilor.

Prin contradictoriu: grecii care au adus jertfe grele pe altarul victoriei comune nu s-au bucurat niciodată de „graţiile” Rusiei.

Serbia, după obţinerea independenţei de stat în anul 1878, a procedat la fel ca şi România, încheind tratate de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania.

Sîrbii, însă, spre deosebire de români, niciodată nu au fost acuzaţi de trădare şi laşitate.
Mai mult decît atît, Rusia s-a implicat în Primul Război Mondial, fiind absolut nepregătită de luptă (ceea ce a condus în final la dezastrul din octombrie 1917), anume pentru a-i salva pe sîrbi de pedeapsa binemeritată pentru asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo (de altfel, cercetătorii afirmă că această asasinare, înfăptuită de masonii sîrbi, s-a produs cu participarea masonilor austrieci care visau la desfiinţarea monarhiei austro-ungare).

Să nu uităm că nici politica Iugoslaviei socialiste nu prea s-a remarcat prin loialitate faţă de Moscova.

În anul 1871, după catastrofa de la Sedan şi capitularea Franţei, Gorceakov declară nule şi neavenite condiţiile Tratatului de la Paris din anul 1856, cu excepţia punctelor care prevedeau cesiunile teritoriale şi demilitarizarea perpetuă a insulelor Aland din Marea Baltică.

Din acest moment, soarta Imperiului Otoman era pecetluită.
Instigaţi de Rusia, slavii din Balcani iniţiază un şir de răscoale împotriva Porţii la care aceasta a răspuns prin obişnuita sa manieră: masacrarea populaţiei civile de către miliţiile cerkeşilor şi başibuzucilor[6].

Scînteia care a detonat Balcanii a fost răscoala din Herţegovina – o mică regiune limitrofă cu Muntenegru populată de către croaţi pe care Cetinie[7] dorea să şi-o alipească. Mai apoi este cuprinsă de focul revoltei Bosnia şi nordul Albaniei populat de creştini.

În anul 1876, Muntenegru şi Serbia au declarat război Turciei. În ciuda concursului din partea miilor de voluntari[8] trimişi pe front de către Alexandru II şi a masivului ajutor financiar şi cu armament din partea Rusiei, Serbia este înfrîntă şi cere pace.

Dar, în ciuda înfrîngerii Serbiei, escaladarea conflictului a continuat. În anul următor, instigaţi de Rusia, se răscoală bulgarii din Rumelia (paşalîc turcesc de pe teritoriul Bulgariei de astăzi) care pînă atunci au dat dovadă de loialitate faţă de Poartă.

Reacţia turcilor a fost promptă şi deosebit de violentă: peste treizeci de mii de omorîţi numai în regiunea Sofiei!

Mult-căutatul motiv a fost în sfîrşit găsit şi Rusia a declarat război Porţii Otomane cu acordul tacit al celorlalte mari puteri europene.

Teritoriul românesc a fost nu o dată tranzitat de către transporturile de armament rusesc cu destinaţia Serbia, de unde acestea erau distribuite insurgenţilor anti-otomani pe întreaga peninsulă Balcanică.

Astfel, A. I. Cuza a permis în anul 1862 trecerea prin teritoriul ţării a unei caravane de şase sute de care cu arme spre Serbia şi a încheiat o alianţă cu aceasta , ceea ce i-a permis opoziţiei să-l învinuiască pe domnitor de filorusism.

De altfel, o asemenea acuzaţie era absolut nefondată, deoarece A. I Cuza (şi el mason pînă în măduva oaselor) prin definiţie nu putea fi rusofil.

Pur şi simplu, domnitorul Unirii dorea să fie şi cel al Independenţei şi pentru a-şi atinge scopul, trebuia să cîştige de partea sa Rusia.

[1] Dupa părerea mai multor cercetători, orînduirea feudală a luat sfîrşit cu adevărat abia în urma Primului Război Mondial cînd au dispărut de pe harta lumii majoritatea monarhiilor care îşi aveau începutul încă în Evul Mediu.
Dinastiile ereditare aflate la conducerea statelor europene au fost înlocuite cu preşedinţi aleşi ai unor republici de tip modern bazate pe dreptul la vot universal şi separarea puterilor.

[2] Bismarck nu a dorit să includă Imperiul Habsburgic în proiectul său al unei Germanii unificate, deoarece se temea de diluarea elementului etnic german, or, în Austria doar 10% din populaţia imperiului o alcătuiau etnicii germani şi o asimilare a alolingvilor era, practice, imposibilă.

[3] Să nu uităm şi faptul că Marea Britanie niciodată nu a acţionat din sentimente pur altruiste, or, imperialismul englez era vestit prin mercantilismul său. Dacă o situaţie oarecare nu promitea nici un fel de dividende serioase imediate sau de perspectivă, Londra prefera să rămînă într-o parte sau să lupte cu mîini străine.

[4] Sadova: un orăşel ceh lîngă care în anul 1866 a avut loc bătălia hotărîtoare dintre trupele austriece conduse de feldmareşalul von Benedek şi cele prusace aflate sub comanda legendarului von Moltke (seniorul). Bătălia a fost cîştigată de către prusaci într-o manieră deosebit de categorică.
După Sadova, Austria a fost nevoită să renunţe la intenţia de a înfăptui unificarea Germaniei sub egida sa („Das Gross Deutschland” – „Marea Germanie” care ar fi cuprins şi Imperiul Habsburgic).

[5] Ecaterina II în proiectele sale romantice visa la o renaştere a unui „Imperiu Bizantin” cu centrul la Constantinopol, dar avînd în frunte un principe rus. Aşa ceva i-ar fi aranjat pe greci, deoarece ei ar fi rămas naţiunea dominantă în noul stat, iar Constantinopolul – noua veche capitală.

[6] În urma retragerii Turciei din bazinul de nord al Mării Negre şi din Caucaz, regiunile în cauză au fost părăsite şi de către o mare parte din populaţia musulmană locală (cerkeşi şi tătari).
Bejenarii erau aşezaţi cu traiul în regiunile de graniţă în Balcani în calitate de colonişti militari care pe timp de război alcătuiau unităţi de trupe neregulate (başibuzuci). Anume aceste trupe se deosebeau printr-o cruzime excesivă faţă de populaţia creştină locală, răzbunîndu-se pe ei pentru patria pierdută.

[7] Capitala Muntenegrului pînă în anul 1914.

[8] Comportamentul „voluntarilor” ruşi în Serbia care pînă atunci nu s-a ciocnit nemijlocit cu unele trăsături „specifice” ale caracterului naţional rusesc a făcut ca sîrbii să se lecuiască definitiv de dragostea pentru „fraţii” mai mari.
Abuzurile săvîrşite de „voluntari” au fost condamnate pînă şi de către presa ruseasca.

 

CONVENŢIA SECRETĂ RUSO-ROMÂNĂ DIN ANUL 1877

Razboiul de Independenta 1877-1878 -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de Independenta 1877-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc care devenea din ce în ce mai iminent. Nimeni nu credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris.

Principiul: „Pacta servanda sunt!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) se referă, în cel mai bun caz, la statele mici de genul României şi nicidecum la marile puteri.

Pentru acestea tratatele internaţionale nu sînt decît nişte simple petece de hîrtie care pot fi încălcate sub orice motiv. Bismarck spunea odată că „treaba generalilor este să înceapă războiul, iar a diplomaţilor – să-i găsească motivul” (se poate şi „post-factum”).

Este destul să ne amintim că Germania a motivat invadarea Belgiei în anul 1914 prin … „bombardarea de către aviaţia de război (!!!) belgiană a paşnicelor oraşe de graniţă germane”.

Retrocedarea celor trei judeţe sud-basarabene Principatului Moldovei de către congresul de la Paris în anul 1856 nu a fost nici pe departe restabilirea „dreptăţii istorice”.

Să nu uităm că a fost vorba doar de o mică parte din Basarabia răpită în anul 1812 (trei judeţe din opt!).

Din punct de vedere etnic Bugeacul a fost regiunea cu cea mai mică pondere a populaţiei româneşti din interfluviul Pruto-Nistrean (deşi, românii alcătuiau cel mai numeros grup etnic în acest micro-Babilon al coloniştilor plantaţi aici de guvernul ţarist).

Scopul real urmărit de către aliaţi prin retrocedarea Bugeacului a fost crearea unui „cordon sanitar” între cele două imperii aflate de un secol şi jumătate într-o stare de „perpetuum bellum” („război permanent”).

Acest cordon aflat sub tutelă internaţională urma să-i împiedice pe ruşi să-i mai atace pe turci în direcţia Balcanilor.

Ideea, însă, a fost proastă din capul locului, deoarece nu a fost vorba de tutela şi garanţiile din partea unui bloc militar-politic unit şi consolidat, ci a unei alianţe de conjunctură.

Occidentul, între timp, s-a mai învăţat minte. După colapsul URSS şi Federaţia Rusă a fost încercuită de un „cordon sanitar” alcătuit dintr-un şirag de state mici.

De această dată ele au fost încorporate în NATO şi UE, ceea ce le permite să se simtă într-o relativă siguranţă[1] (cu excepţia, bineînţeles, a unui Armaghedon racheto-nuclear).

Or, NATO este un bloc militar-politic stabil şi destul de consolidat, autoritatea căruia se bizuie pe forţa militar-politică şi economică a celei mai puternice (deocamdată) ţări din lume – SUA.
Apare o altă întrebare: a avut oare România către anul 1877 vreo alternativă alianţei cu Rusia?

Răspunsul este categoric: – Nu! După cum am mai menţionat mai sus, Gorciakov, de comun acord cu Bismarck, a reuşit să reducă la zero „monstruoasa coaliţie” de la anul 1853.

Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gînd să tranziteze teritoriul României pentru a intra în contact de luptă cu inamicul. Ar fi avut de cîştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

În relaţiile internaţionale există aşa un termen, precum: „tributul sîngelui”. O ţară care îşi datorează independenţa altor puteri nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca aceea care şi-a cîştigat-o pe cîmpul de luptă.

În plus la aceasta este de dorit ca aportul adus la victoria comună să fie cît mai valoros.
Altfel, s-ar putea repeta varianta italiană, cînd Bismarck, la auzul pretenţiilor teritoriale ale Romei a întrebat cu sarcasm: „Ce s-a întîmplat, oare italienii au mai pierdut vreo bătălie?”[2].

În ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorciakov la Livadia în Crimeea pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane.

Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc. Premierul român a cerut în primul rînd respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856.
Brătianu în cîteva rînduri l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a ţării.

La aceste interpelări insistente, cancelarul şi alţi factori de răspundere din Rusia după unele răspunsuri evazive au fost nevoite să confirme clar şi în repetate rînduri că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc[3].

Nu era pentru prima dată cînd ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile![4]
Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tractat, decît să se dea pradă Rusiei”[5].

Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”[6]. Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată.

Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”[7].

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi.

Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sîrbă bine înarmată, echipată şi fortificată de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă) a fost zdrobită într-o manieră deosebit de categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis.

Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

Razboiul de Independenta 1877-1878 -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de Independenta 1877-1878 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina.

Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina!

Încă înainte de război, contele Andrassy, s-a exprimat în modul următor: „Austro-Ungaria se aseamănă cu o epavă supraîncărcată pentru care orice greutate suplimentară ar însemna o catastrofă.
Nu are importanţă ce fel de greutate: un boţ de aur sau rahat, căci rezultatul ar fi acelaşi – naufragiul!”.

Andrassy a avut dreptate: anume anexarea Bosniei şi Herţegovinei a dus în fine la declanşarea Primului Război Mondial şi, implicit, la dispariţia milenarei monarhii habsburgice de pe harta lumii.
Aceluiaşi Andrassy, în timpul tratativelor de la Budapesta privitor la încheierea unei convenţii secrete de neamestec (acordul de la Reichstadt)[8], trimisul rus Novikov i-a declarat că are de gînd să reanexeze Basarabia de sud (în pofida declaraţiilor făcute anterior faţă de reprezentanţii României de către înalţi oficiali ruşi).

Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc.

România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Spuneam mai sus că Turcia demult nu mai era un adversar de nimic, aşa precum a fost în secolul XVIII. Rezistenţa îndîrjită opusă de ei în faţa francezilor în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon I (lîngă Akko acesta a suferit prima înfrîngere în cariera sa militară), ruşilor – în istovitorul război de şase ani (1806-1812) şi a celui din anii 1827-1828), victoria netă asupra sîrbilor şi voluntarilor ruşi la Djunis în anul 1876 ş. a., au demonstrat cu brio că turcii nu mai sînt acei care au fost. Tanzimatele[9] au transformat Turcia într-o ţară destul de modernă.

Să nu uităm şi de faptul că în ciuda tuturor reticenţelor Tratatului de la Paris din anul 1856, Turcia a ieşit din Războiul Crimeei, totuşi, o ţară învingătoare.

Turcii au ştiut să tragă învăţăminte din amarele înfrîngeri suferite în cele două secole trecute după catastrofa de la Viena din anul 1682.

Au încercat să facă acelaşi lucru şi ruşii după ruşinea anului 1856: a fost lichidată iobăgia, s-a introdus reforma autoconducerii locale („zemstvele”), au fost înfiinţate curţile cu juraţi, s-a înfăptuit reforma agrară (împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare) şi, în sfîrşit, a fost promovată mult aşteptata reformă militară[10].

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) - Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa, pictură de Henryk Dembitzky (1830-1906) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul de Independență al României (1877 – 1878) – Cucerirea redutei de la Grivița de către trupele române. Maiorul Valter Mărăcineanu înalţă drapelul românesc pe reduta Griviţa, pictură de Henryk Dembitzky (1830-1906) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata lui Ivan Turbincă cu sistemul ei perimat de recruţi şi 25 de ani de termen a trecut în domeniul trecutului. În locul ei a fost introdus serviciul militar activ obligatoriu pentru un termen redus cu trecerea ulterioară în rezervă.

S-au construit căi ferate, şosele, fabrici şi uzine de armament şi echipamente militare etc.
Reformele însă au purtat un caracter precipitat şi au catalizat procesul de uzură a autocraţiei. Rusia a fost impusă să accepte un sistem politic absolut impropriu civilizaţiei sale bizantino-ortodoxe.

Alexandru II a fost un adept al liberalismului de sorginte occidentală şi s-a străduit să copie fidel sistemul politic din Europa Occidentală (cu precădere cel francez). Discrepanţa dintre formă şi conţinut a avut un rezultat logic şi previzibil: revoluţionarizarea societăţii şi nihilismul în gîndire.

De altfel, Alexandru II a plătit cu propria sa viaţă eroarea comisă[11].

[1] Statele Baltice (în primul rînd Estonia şi Letonia) aflate sub egida NATO îşi pot permite să le dea cu tifla ruşilor (dreptul la cetăţenie al populaţiei locale rusofone, scandalul din jurul monumentelor ş. a.) în cazurile cînd altădată nu ar fi îndrăznit nici măcar să-şi exprime o nemulţumire bine voalată prin termeni diplomatici cît se poate de tacticoşi şi neutri.

[2] În anul 1866, pentru a distrage cît mai multe forţe austriece de pe teatrul principal al operaţiunilor militare, Bismarck a antrenat în război de partea Prusiei şi tînărul regat al Italiei, fiind, de altfel, absolut conştient de „valoarea” militară a armatelor italiene. Cancelarul prusac le-a promis italienilor provinciile Venetto, Trentino şi Dalmaţia. După cum era şi de aşteptat, armata italiană a fost bătută măr de austrieci în lupta de la Custozza, iar flota – literalmente spulberată în bătălia de lîngă insula Lissa. Dupa catastrofa de la Sadova, împăratul Austriei le-a cedat prusacilor Venetto şi aceştia au transmis-o italienilor. Regele Italiei a cerut şi celelalte regiuni promise, dar Bismarck l-a refuzat.

[3] În această ordine de idei, trimisul Rusiei Nelidov întreba retoric dacă i-ar mai trebui Rusiei o Polonie, de parcă şi una nu ar fi mai mult decît destul. Generalul rus Ignatiev nega şi el existenţa unor planuri ruseşti asupra sudului Basarabiei, spunînd că Rusia are şi aşa destul pămînt.

[4] Începînd războiul cu Turcia în anul 1806, Rusia a declarat că nu are nici un fel de intenţii cuceritoare, ci numai restabilirea la tron a domnitorilor maziliţi de Poartă în pofida prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Războiul s-a încheiat însă cu răpirea Basarabiei de la Moldova.

[5] Memoriile regelui Carol Ial României de un martor ocular, Bucureşti, Edit. Tipografiei ziarului „Universul”, 1911, vol. IX, p. 16.

[6] Istoria Diplomaţiei sub îngrijirea lui V. P. Potiomkin. Traducere din limba rusă. Bucureşti, Edit. „Cartea rusă”, 1947, vol. III, p. 49.

[7] „Monitorul Oficial, nr. 74, luni, 4 aprilie 1877, p. 2279, col. 1

[8] Istoria Diplomaţiei…, vol. III, p. 49

[9] Reforme aplicate de către sultanii turci între anii 1839-1878 care au avut drept scop transformarea Imperiului Otoman într-o putere europeană conform tuturor standardelor economice, millitare, sociale, culturale şi, parţial, politice.

[10] Reforma agrară dusă doar pînă la jumătate i-a nemulţumit atît pe „beneficiarii” ei (ţăranii) cît şi pe dvoreni (moşieri) care pur şi simplu s-au ruinat. În aşa mod, Alexandru II a reuşit „performanţa” să surpe baza socială a autocraţiei ruseşti: ţărănimea (cu credinţa ei pînă atunci nestrămutată în înţelepciunea şi autoritatea „tătucului-ţar”) şi dvorenimea care a fost mîna armată şi intelectul ţarismului. Curţile cu juraţi nu au făcut altceva, decît să-i absolve de pedeapsa binemeritată pe teroriştii din grupările revoluţionare nihiliste (un caz clasic a fost achitarea teroristei Vera Zasulici care l-a înjunghiat pe guvernatorul capitalei, generalul Trepov, care ordonase să fie pedepsiţi cu vergile nişte deţinuţi politici cu purtări turbulente din penitenciarul Petropavlovsk). Reforma militară aşa şi nu a distrus sistemul de castă stabilit demult în armata ţaristă în care corpul de ofiţeri era alcătuit din nobili-dvoreni, iar masa de soldaţi – din ţărani-opincari. Între aceste pături sociale persista o profundă neîncredere şi dispreţ reciproc cauzate de faptul că după reformele lui Petru I, dvorenii s-au „europenizat” într-atît, încît aproape că şi-au uitat rădăcinile lor ruso-ortodoxe.

[11] În anul 1881, Alexandru II „Eliberatorul” a fost omorît într-un atentat cu bombe de către teroriştii nihilişti din gruparea revoluţionară „Narodnaia Volea” („Voinţa Poporului”).
Ceea ce este interesant că marile puteri preîntîmpinau România cu privire la o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud.
Acest lucru l-a făcut chiar Andrassy, la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României).

În această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană[2].

Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a turcilor a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke aşa şi nu a putut fi reeditat în Balcani[3].

Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars).

Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.

Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei[4].

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) - Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Razboiul de independenta al Romaniei (1877) – Trupele romane trec Dunarea si ocupa Nicopole – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate de presupus că la moment s-a reieşit din următoarele considerente:

– Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă.
Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Cremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru[5].

– Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ.

Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin[6].

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război. Vom menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi Alexandru II au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă.

În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite.

Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial[7], mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului – Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”.

Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei.

În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

 

MAURUL ŞI-A ÎNDEPLINIT SARCINA, MAURUL – POATE SĂ PLECE !

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul). Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante. Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori.

Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali! De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă. Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Motivaţia rusească a fost absolut inconsistentă din următoarele considerente:

1) Italia nu a fost vasală a Austriei, după cum nu au fost nici principatele germane aliate ale Prusiei. Să nu uităm că Italia a ştiut să le aducă aminte „binefăcătorilor” pentru ofensa din 1866 prin intrarea sa în război de partea Antantei în Primul Război Mondial.

2) Armatele italiene, spre deosebire de cele româneşti, au fost bătute măr de austrieci la Custozza, iar flota ei înecată la Lissa şi austriecii într-adevăr ar fi fost înjosiţi dacă ar fi fost forţaţi să negocieze cu acei pe care i-au învins într-o manieră atît de categorică pe cîmpul de luptă. Or, în confruntările cu armata otomană la Plevna, Griviţa, Smîrdan şi Vidin, armata română a ieşit victorioasă. Însuşi Osman-Paşa (care i-a bătut în repetate rînduri pe ruşi) nu a considerat mai prejos de demnitatea sa să-şi predea sabia colonelului român Cerchez.

3) La Congresul de pace de la Westfalia din anul 1648 (care a pus bazele sistemului internaţional modern şi ale diplomaţiei, în genere), vasalii au stat la aceeaşi masă de tratative cu foştii seniori, tratînd cu ei de la egal la egal şi nimeni nu a resimţit careva inconvenienţe legate de „cinste şi onoare”.

România nu a obţinut nimic, deoarece trupele sale se aflau la sud de Dunăre, iar pe teritoriul ei staţionau cele ruseşti. Coraportul de forţe era net în defavoarea românilor. Marile puteri europene erau prea îngrijorate de iminenţa ieşirii Rusiei la Mediterană pentru ca să mai ia în considerare pretenţiile îndreptăţite ale micuţelor ţări balcanice.

A ceda în chestiuni minore, pentru a cîştiga în cele majore (care ţineau de propriile lor interese, bineînţeles!) – iată tactica aplicată de către „granzii” Europei în sinuoasa problemă balcanică. Rusiei i s-a permis să se complacă în postura de tutelară al Serbiei, Muntenegrului şi României, silind-o să cedeze în principalul: influenţa reală în regiune.

[1] În acest număr erau incluşi: 59.000 – armata operaţională, 30.000 – batalioanele de miliţii, 16.000 – gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.

[2] Dumitru P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2000, pp. 90-92.

[3] Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, autor al teoriei „războiului-fulger” care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari concentrate pe direcţiile principale.

[4] Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului.

[5] Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).

[6] A fost destulă această prezenţă rusească nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.

[7] Spre deosebire de unele lupte cu caracter local din cadrul Primului Război Mondial (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz) importanţa cărora a fost umflată artificial pînă la dimensiuni de-a dreptul homerice.

 

SAN-STEFANO

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia (3 martie 1878) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia (3 martie 1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria.

Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.

Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.

Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). În pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor.

Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-a propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud.

Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.

Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.

Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost „change”-ul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare.

În plus la aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor.
La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români este inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):

– Dobrogea în acel timp prezenta un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare.

În Deltă – locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral – grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.

– Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre.
Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.

– Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe mîna întîi a fost cedată Bulgariei. În aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.

În încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „…ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” [1].
Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni[2].

cititi despre Tratatul de pace de la San Stefano si pe www.unitischimbam.ro

 

CONGRESUL DE LA BERLIN

Anton von Werner, Congress of Berlin (1881) Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Occidentul a intrat în panică. Un uriaş stat bulgar în centrul Balcanilor aflat sub ocupaţie militară rusească nu se încăpea în scenariile sale. În plus la aceasta, Austro-Ungaria nu dorea în ruptul capului joncţiunea teritorială dintre Serbia şi Muntenegru în Sangeak, fapt care ar fi permis în viitor o posibilă unire a acestor două state sîrbeşti.

Aceasta ar fi dus în mod inevitabil la apariţia unui adevărat Piemont iugoslav. Preconizata ieşire a Muntenegrului la Adriatica prin cedarea ei a golfului Kotor şi portului Bar (Antivari) însemna dezenclavizarea Serbiei şi, implicit, a Rusiei la Mediterană. Coşmarurile Apusului erau pe cale să se transforme în realitate, ceea ce trebuia împiedicat cu orice preţ. În aceste condiţii, cancelarul german Otto von Bismarck şi-a propus imediat serviciile sale în calitate de „samsar cinstit”.

Congresul european a fost convocat pe un „teren neutru”: la Berlin (deoarece Germania s-a declarat unica mare putere „dezinteresată” în conflict). România a acceptat această idee, sperînd că va fi invitată la masa tratativelor, de unde va putea să-şi apere punctul său de vedere asupra problemei basarabene. Aşteptările României au fost înşelate: la 1 iunie 1878, lucrările Congresului de la Berlin s-au deschis fără ca la el să fie invitate delegaţiile Serbiei, României şi Muntenegrului (de fapt, ele au fost acceptate, însă numai cu statut de observatori).

Austro-Ungaria şi Marea Britanie au cerut şi ele convocarea unui congres internaţional pentru a revizui schimbările teritoriale survenite după San-Stefano. I. C Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au cerut audienţă la trimişii marilor puteri, dar aceştia i-au sfătuit să se împace cu pierderea Basarabiei de Sud şi să accepte compensaţiile ruseşti. Beaconsfield şi-a redactat puţin sentinţa rostită anterior la Londra, spunînd că „…în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii” [3]. (avînd în vedere aportul românesc la victoria asupra Porţii).

Congresul a hotărît să accepte recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului de Poarta Otomană, precum şi restabilirea stăpînirii ruseşti asupra sudului Basarabiei. Toate protestele şi argumentele invocate de către reprezentanţii României nu au fost luate în seamă.

Nu au fost acceptate nici cele ale Serbiei şi Muntenegrului, creşterea teritorială a cărora (faţă de San-Stefano) a fost puternic restrînsă (cu circa 50%) şi canalizată în cu totul altă direcţie decît cea preconizată iniţial. Între ele a fost păstrată o fîşie îngustă plasată sub ocupaţia militară austro-ungară (sangeacul Novi-Pazar).

Astfel, Viena a împiedicat joncţiunea teritorială dintre cele două state sîrbeşti. Muntenegru a căpătat, totuşi, o mică porţiune de litoral la Adriatica, dar fără a avea dreptul să ţină acolo flotă militar-maritimă.

Principatul Bulgariei a apărut pe harta Europei, dar cu un teritoriu de trei ori mai mic decît cel prevăzut la San-Stefano, asupra lui păstrîndu-se suveranitatea formală a Turciei. Rumelia de sud cu centrul la Plovdiv a devenit o regiune autonomă în cadrul Imperiului Otoman. Macedonia şi Tracia au rămas a fi paşalîcuri turceşti. Pas cu pas (în anii 1895 şi 1912 [4].), Bulgaria şi-a realizat dezideratul unirii pămînturilor locuite de bulgari şi nu numai de bulgari.

Totuşi, Bulgaria nu a atins niciodată hotarele de la San-Stefano, decît în perioada celor două războaie mondiale cînd Sofia a participat de partea statelor agresoare. În urma represaliilor inevitabile venite din partea statelor învingătoare, teritoriul ei s-a micşorat ulterior asemeni pielei de şagrin şi numai intervenţia sovieticilor a făcut ca Bulgaria să rămînă pe harta lumii în graniţele ei actuale [5]..

Ţinem să subliniem încă o dată: în ambele conflagraţii mondiale, bulgarii (spre deosebire de români) au luptat pînă la capăt de partea duşmanilor Rusiei (căreia ei îşi datorează în întregime independenţa şi statalitatea). Zadarnic însă vom căuta în istoriografia rusească careva stipulaţii privitor la „trădarea” sau „infidelitatea” bulgarilor.

Credincioasă devizei sale „Voi ţărilor, luptaţi-vă, iar tu, Austrie fericită – căsătoreşte-te!” (nu numai în sens de mariaje dinastice, ci şi de alianţe politice externe care pot atrage „dote” sub formă de achiziţii teritoriale), Viena şi-a luat partea sa de pradă fără să tragă o împuşcătură sau să piardă măcar un soldat.

Austro-Ungaria a cîştigat, totuşi, acea „bucată de rahat” despre care vorbea Andrassy şi care a dus, totuşi, la fund epava habsburgică. Este vorba, desigur, despre Bosnia şi Herţegovina.

În anul 1878 ea a fost plasată sub administraţia militară austro-ungară, deşi formal a mai rămas sub suzeranitate turcească. În anul 1908, Viena, folosindu-se de slăbiciunea Rusiei provocată de înfrîngerea în războiul ruso-japonez (anii 1904-1905) şi Prima Revoluţie Rusă (anii 1905-1907), procedează la anexarea definitivă a regiunii.

Aceasta a dus la ruperea legăturilor de amiciţie cu Serbia („Războiul porcilor”) şi la activizarea iredentismului sîrbesc.

Acordul final al tragediei a urmat în anul 1914, cînd la Sarajevo tînărul student sîrb Gavrilo Prinţip l-a împuşcat pe arhiducele Franz-Ferdinand de Habsburg (moştenitorul tronului austriac), fapt care a dus la declanşarea I Război Mondial şi, în fine, la dezintegrarea monarhiei habsburgice.

Marea Britanie şi-a mai demonstrat încă o dată adeziunea sa faţă de „valorile” liberale ale economiei de piaţă în care nu este loc pentru altruism şi ajutor dezinteresat. Pentru raidul „Flotei Majestăţii Sale” în Strîmtori care i-a oprit pe ruşi la porţile Constantinopolului, Londra a cerut şi a obţinuţi de la cei „salvaţi” în calitate de plată pentru „bunele servicii” insula Cipru.

Scenariul urmat a semănat leit cu cel austro-ungar în cazul Bosniei şi Herţegovinei: la început – o ocupaţie militară cu păstrarea suzeranităţii formale a Porţii, pentru ca în anul 1914 să se procedeze la transformarea oficială a insulei în colonie britanică.

cititi despre Tratatul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) si pe www.unitischimbam.ro

[1] „Monitorul Oficial”, nr. 220, miercuri, 4 octombrie1878, p. 5614, col. 2.

[2] Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui M. Kogălniceanu relative la resboiul independenţei României 1877-1878 publicate de V. M. Kogălniceanu. Bucuresci. Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, 1893-1894, vol. I, p. 143.

[3] Ibidem, p. 174.

[4] În anul 1895, folosindu-se de slăbiciunea Imperiului Otoman aflat într-o profundă criză internă, Bulgaria a procedat la alipirea paşnică a Rumeliei de Sud şi proclamarea independenţei de stat. În anul 1912 (Primul Război Balcanic), Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru i-au alungat pe turci din Balcani (cu excepţia unei înguste fîşii de pămînt de-a lungul Strîmtorilor). Bulgaria a cîştigat o bună parte din Macedonia, Tracia egeică pînă la Kavalla şi regiunea Adrianopolului. Disensiunile din jurul Macedoniei au făcut ca Bulgaria să declanşeze cel de-al Doilea Război Balcanic în care a avut de luptat cu o coaliţie compusă din foştii săi aliaţi la care s-au mai adăugat Turcia şi România.

[5] În urma pierderii celui de-al II Război Balcanic, Bulgaria cedează Serbiei valea Vardarului, Greciei – regiunea Kavalla, Turciei – Adrianopolul şi României – Cadrilaterul. După Primul război Mondial, Grecia a cîştigat toată Tracia egeică, iar linia hotarelor cu Serbia (Iugoslavia) a fost uşor rectificată în favoarea ultimei. În anul 1940, în urma acordului de la Craiova, Bulgaria obţine de la români Cadrilaterul pe care-l stăpîneşte pînă în ziua de astăzi.

 

VICTORIA LUI PYRRUS

Anume aşa poate fi calificată biruinţa Rusiei în războiul ruso-turc din anii 1877-1878. Cîştigurile teritoriale au fost minimale şi nu i-au adus Rusiei decît o îndoielnică satisfacţie morală.

Pierderile, însă, au fost enorme şi „image”-ul Sankt-Petersburgului în ochii „fraţilor” slavi şi creştini din Balcani a fost compromis definitiv şi iremediabil.

În activul (destul de dubios, de altfel) poate fi pusă reanexarea celor trei judeţe sud-basarabene pierdute în urma Războiului Crimeei şi o creştere teritorială nu prea semnificativă în Caucaz (vilaietul Kars).

Rusia revine în concertul european în calitate de mare putere, dar nu ca una de prim rang, precum a fost pînă la anul 1856. Impotenţa sa militară a fost dovedită cu brio în faţa Plevnei şi a Karsului. Dacă a fost nevoie stringentă de concursul militar al României pentru a învinge „omul bolnav al Europei”, atunci nu mai putem vorbi despre Rusia nici măcar ca despre o mare putere militară.

De slăbiciunea ei s-au folosit imediat celelalte mari puteri europene care i-au furat roadele victoriei atît de greu cîştigate. Sub conducerea „samsarului cinstit” (Otto von Bismarck), Rusia a fost „penită” la Berlin într-un hal fără de hal.

Cancelarul Gorceakov menţiona cu tristeţe şi amărăciune că Congresul de la Berlin a fost cea mai mare înfrîngere pe care a suferit-o în lunga sa carieră diplomatică.

Prestigiul Rusiei a scăzut atît de simţitor, încît stătuleţe balcanice care au apărut graţie eforturilor sale, ulterior nici măcar nu vor mai găsi de cuviinţă să anunţe Rusia despre intenţiile şi acţiunile lor pe plan extern.

În aşa mod a procedat Bulgaria în anul 1895 (alipirea Rumeliei de Sud) şi coaliţia anti-otomană în anul 1912 (declararea războiului Turciei). Mai mult decît atît: în ultimul caz s-a procedat chiar împotriva voinţei Sankt-Petersburgului!

 

REEDITAREA CONGRESULUI DE LA BERLIN

După cel de-al II Război Mondial, Occidentul a retrăit răstimp de o jumătate de secol (1944-1989) coşmarul unei iminente ieşiri a Rusiei (în ipostaza sa comunistă – URSS) la Mediterană.

„Diavolul galben” (puterea banilor) în final a triumfat, totuşi. Reacţia Apusului a fost fulgerătoare: în anul 1989 se prăbuşeşte Pactul de la Varşovia şi regimurile comuniste din regiune, iar în anul 1991 – Uniunea Sovietică, urmată de fosta Iugoslavie.

Ati citit articolul:”RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA DIN PARTEA RUSIEI”,publicat in Revista Moldova Noastra,Chisinau
Autor: A. SAVIN

 

cititi si:

- Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

- Războiul de Independență al României (1877 – 1878)

- Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)

- Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878)

- Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)

Tratatul de la San Stefano (3 martie 1878)

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: istoria.mdro.wikipedia.org

 

Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878)

Tratatul preliminar de la San Stefano, a fost semnat de către Imperiul Rus și cel Otoman la 3 martie 1878 (19 februarie s.v.), după încheierea războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Din partea Rusiei au fost delegați contele Nicolai Pavlovici Ignatiev și Alexandr Nelidov, iar din partea Imperiului Otoman au participat ministrul de externe Safvet Pașa și ambasadorul în Germania, Sadullah Bey.

Tratatul a fost semnat la San Stefano, (azi Yeşilkoy, oraş din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul)

Potrivit clauzelor sale, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari (un stat de la Marea Neagră la Marea Egee), autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otman.

Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război în valoare de 1 410 mln. ruble și se cedau patru regiuni din Caucaz.

Rusia a revendicat județele Cahul, Reni și Ismail din cadrul României iar Delta Dunării și Dobrogea, cedate Rusiei de la Turci îi reveneau României drept compensație.

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, a eroismului ostașilor și ofițerilor români, recunoscut oficial inclusiv de autoritățile militare ruse, poziția conferită României în cadrul tratatelor de pace încheiate la San Stefano a fost extrem de precară, cu mult sub așteptări.

Delegatul român venit la San Stefano, colonelul Arion, nu a fost admis la tratative.

Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii.

Prințul Carol al României și Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruși că își încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856.

Prin urmare nu va fi o surpriză că România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

 

Bulgaria

„Bulgaria Liberă”, litografie de Georgi Danchov - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Bulgaria Liberă”, litografie de Georgi Danchov – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul prevedea formarea unui principat bulgar autonom, care sa plăteasca tribut Porții, dar care avea dreptul la un guvern creștin și la o armată proprie. Teritoriul său includea câmpia dintre Dunăre și Munții Balcani (Stara Planina), regiunile Sofia, Pirot și Vranje, Tracia de Nord, părți ale Traciei de Est și aproape întreaga Macedonie (articolul 6).

Conducătorul principatului urma să fie ales de poporul bulgar, aprobat de Imperiul Otoman și recunoscut de marile puteri. De asemenea, un consiliu al nobilimii urma să creeze o constituție proprie (articolul 7). Trupele otomane aveau sa părăsească Bulgaria, fiind înlocuite de trupele rusești, a căror ocupație urma să dureze doi ani (articolul 8).

 

Serbia, Muntenegru și România

Sub premisele tratatului, independența Muntenegrului a fost recunoscută de către Imperiul Otoman (articolul 2), iar teritoriul său s-a dublat ca mărime, prin anexarea unor foste regiuni otomane precum Nikšić, Podgorica și Antivari (articolul 1).

Serbia a obținut, de asemenea, independența și a anexat orașele Niš și Leskovac (articolul 3).

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19). Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei, România considerând că este „un ghimpe în inimă”.

 

Rusia și Imperiul Otoman

Pe lângă pierderile din Balcani, Imperiul Otoman a cedat Rusiei o serie de teritorii georgiene și armenești: Ardahan, Artvin, Batumi, Kars, Olti și Beyazit (articolul 19). De asemenea, Imperiul Otoman urma să infăptuiască reforme în Bosnia și Herțegovina (articolul 14), precum și în Creta, Epir și Tesalia (articolul 15).

Strâmtorile Bosfor și Dardanele urmau să fie permanent deschise pentru nave neutre, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

 

Reacții internaționale

Marile puteri nu au fost satisfăcute de acest tratat, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, iar Serbia se temea că apariția Bulgariei Mari îi va stânjeni interesele față de fostele și actualele teritorii otomane.

Aceste motive au determinat Marile Puteri să obțină o revizuire a tratatului la congresul de la Berlin, și să-l înlocuiască cu tratatul de la Berlin.

Prin tratatul de la Berlin, a rezultat divizarea spațiului bulgar în două părți: partea de nord devine principatul Bulgariei, tributar la Poarta Otomană, dar încredințat unui principe creștin și partea sudică, Rumelia Orientală care rămânea provincie otomană însă autonomă și condusă de un guvernator creștin, numit de Poarta Otomană.

România, care a avut o contribuție semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 încalcă tratatele antebelice româno-rusești care garantau integritatea teritorială a României.

Austro-Ungaria a fost dezamăgită pentru că tratatul nu îi permitea extinderea influenței asupra Bosniei și Herțegovinei.

Albanezii ce trăiau în provinciile controlate de Imperiul Otoman au protestat față de pierderea unui teritoriu pe care îl considerau al lor în favoarea Serbiei, Bulgariei și Muntenegrului și au înțeles că va trebui să se organizeze pe linii naționale pentru a obține ajutorul puterilor străine care căutau neutralizarea influenței Rusiei în regiune. Implicațiile tratatului au condus la formarea Ligii de la Prizren.

Circulara Salisbury” din 1 aprilie 1878, emisă de secretarul britanic pentru afaceri externe, marchizul Robert Cecil de Salisbury, enunța obiecțiile sale și ale guvernului său față de tratatul de la San Stefano și față de poziția favorabilă în care o punea acesta pe Rusia.

Așa cum menționa în 1954 istoricul britanic A. J. P. Taylor⁠(d), „dacă tratatul de la San Stefano ar fi fost păstrat, atât Imperiul Otoman cât și Austro-Ungaria ar fi putut să supraviețuiască până în ziua de astăzi. Britanicii, cu excepția lui Disraeli în momentele lui mai fanteziste, se așteptau la mai puțin și deci au fost mai puțin dezamăgiți. Salisbury scria la sfârșitul lui 1878 că «vom restabili un fel de dominație turcească șubredă la sud de Balcani. Dar e doar o mică amânare. Nu a mai rămas nicio vitalitate în ei.»

cititi mai mult despre Tratatul de la San Stefano si pe en.wikipedia.org

cititi si:

- Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

- Războiul de Independență al României (1877 – 1878)

- Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)

- Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

- Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)

Bătălia de la Plevna (1877)

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Plevna (1877)

Bătălia de la Plevna [Bulgaria] (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în cadrul Războiului de Independenţă (1877 – 1878).

Armata română şi armata rusă
Comandant: Carol I
Forţe: Armata română: 43.000 oameni, 110 tunuri; armata rusă: 52.000 oameni, 316 tunuri

Armata turcă
Comandant: Osman Paşa
Forţe: 35.000-50.000 oameni, 100 tunuri

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna - (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna – (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Plevna (30 august/11 septembrie-28 noiembrie/10 decembrie 1877) Plevna, Bulgaria - foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Bătălia de la Plevna (30 august/11 septembrie-28 noiembrie/10 decembrie 1877) – Plevna, Bulgaria – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

Iniţial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiţii, la 19/31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Ruşii aveau şi ei la Plevna 52.000 de soldaţi şi 316 guri de foc. Forţele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste 100 de tunuri.

Conducerea operaţiunilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna a fost încredinţată domnitorului Carol I (1866 – 1914), şef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov.

Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziţie strategică deosebită, aici încrucişându-se căile de comunicaţie care făceau legătura între Nicopole, Rusciuk, Sofia, Târnovo şi Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era în mare parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu numeroase văi.

Trupele române ale Armatei de operaţii au trecut Dunărea la data în perioada 14/26 august-19/31 august 1877 cu mijloace improvizate şi pe podul de pontoane de la Siliştioara-Măgura, construit sub comanda directă a colonelului Eracle Arion.

Armata de operaţii, comandată de generalul Alexandru Cernat, s-a concentrat în vederea atacării Plevnei astfel: Divizia 4 infanterie, comandată de generalul Alexandru Anghelescu, a ocupat poziţii între şoseaua Bulgăreni-Plevna şi drumul Griviţa-Plevna, cu frontul spre fortificaţiile turceşti de la Griviţa. Artileria Diviziei 4 infanterie a ocupat poziţii pe Dealul Viilor, la nord-est de satul Griviţa, constituind Marea Baterie; Divizia 3 infanterie română, comandată de colonelul Gheorghe Anghelescu, ocupa poziţie între Riben şi Kalişovăţ; Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez, s-a aşezat la sud de Verbiţa. O brigadă din Divizia de rezervă a fost dată rezervei generale a Armatei de Vest, la Pelişat. Brigada de cavalerie Roznovanu din Divizia 4 infanterie făcea siguranţa flancului drept.

Brigada de cavalerie, comandată de colonelul Formac, Brigada de roşiori, comandată de colonelul Creţeanu, şi Bateria 1 artilerie călăreaţă, comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, din Regimentul 1 artilerie, au acţionat la vest de Vid în cadrul Detaşamentului de cavalerie româno-rus Laskarev.

Planul de atac al Plevnei prevedea o puternică pregătire de artilerie pe durata a mai multe zile, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877, efectuată de artileria rusă şi de Marea Baterie românească.

La 29 august/10 septembrie 1877, după patru zile de bombardamente intense, a avut loc un consiliu de război la care au participat ţarul Alexandru al II-lea (1855 – 1881), domnitorul Carol I, marele duce Nicolae şi şefii statelor majore. Consiliul a decis declanşarea unui atac general a doua zi, pentru a-i face cadou ţarului, de ziua sa (30 august este ziua Sfântului Alexandru), o frumoasă victorie.

Ziua de 30 august/11 septembrie 1877 a început cu un bombardament executat de artileria ruso-română în zorii zilei. A urmat un al doilea bombardament la ora 14.30, apoi un al treilea la ora 15.15, care a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română. Efectele la ţintă ale artileriei nu au putut fi observate din cauza ceţii dense.

Coloanele de atac ale Diviziei 3 infanterie română au pornit la atacul a ceea ce credeau că e reduta Griviţa 1. După ce au atacat timp de patruzeci de minute, s-au retras cu pierderi mari, după ce înfruntaseră fără succes focul unei alte redute, Griviţa 2.

Divizia 4 infanterie română a pornit şi ea la atac la ora 15.15, sprijinită de focul “Bateriei de la Movilă”. Ea a atacat reduta Griviţa 1 fără succes, timp de treizeci de minute, după care s-a retras. La ora 16.20, sprijinită de focul aceleiaşi baterii, Divizia 4 infaterie română a pornit din nou la atac, tot fără succes. Îmbărbătată de însuşi regele Carol I, Divizia 4 infanterie a pornit un al treilea atac la ora 17, de data aceasta întărită cu două batalioane ruseşti. Nici acest atac nu a avut succes, astfel că la ora 18 Divizia 4 infanterie a pornit al patrulea atac, de data aceasta reuşind să cucerească reduta Griviţa 1. Poziţia cucerită a fost rapid amenajată pentru a face faţă contraatacurilor inamice, care nu au întârziat. În noaptea care a urmat, otomanii au dat trei contraatacuri. Trupele române au dat şi ele un contraatac, condus de căpitanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 fiind ocupată de trupe române proaspete, sprijinite de bateria 6, comandată de căpitanul Algiu, din Regimentul 2 artilerie, care a fost adusă în fortificaţie. Alte două baterii româneşti de artilerie au fost amplasate în apropiere pentru a sprijini cu foc trupele din reduta cucerită de la turci.

Asaltul general s-a soldat cu un eşec, singurul succes fiind cucerirea şi menţinerea de către trupele române a redutei Griviţa 1, dar cu mari pierderi. S-au capturat cinci tunuri turceşti, care au fost expuse la Bucureşti până în anul 1916, când au fost luate înapoi de turci în timpul ocupării Bucureştilor de către Puterile Centrale în timpul Primului Război Mondial.

După alte două consilii de război, din 1/13 septembrie şi 2/14 septembrie 1877, s-a decis aducerea de noi trupe din Rusia şi schimbarea tacticii prin instituirea unui asediu de lungă durată, însoţit de tăierea liniilor de aprovizionare. Trupele au fost redislocate, armata română păstrându-şi în general vechile poziţii. Astfel, Armata de operaţii a ocupat dispozitiv între râul Vid şi satul Griviţa, iar brigăzile române de cavalerie comandate de coloneii Formac, Creţeanu şi Roznovanu, împreună cu bateria de artilerie călăreaţă comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, aveau să interzică legăturile Plevnei cu Sofia şi Rahova, acţionând în cadrul Corpului de cavalerie mixt româno-rus condus de generalul rus Krâlov.

În acelaşi timp, trupele române au efectuat amenajarea genistică a poziţiilor deţinute, în timp ce au fost aduse din ţară forţe noi.

La data de 6/18 septembrie trupele române, sprijinite de artileria “Bateriei de la Movilă” au încercat să cucerească reduta Griviţa 2 (numită de turci Baş Tabia), dar au fost respinse, trecându-se la executarea de lucrări genistice pentru a crea a nouă bază de atac propice pentru asaltarea redutei. Forţele române se confruntaseră cu garnizoana turcă a Plevnei, formată din 30.000 combatanţi, cu 72 tunuri. Cei 30.000 de soldaţi turci din garnizoană erau organizaţi în 3 divizii şi o unitate de rezervă. Acestea erau compuse din 46 batalioane de infanterie, 19 escadroane de cavalerie şi o companie de genişti. Tunurile erau organizate în 12 baterii de artilerie. Comandantul-şef al garnizoanei turceşti era Mushir Osman Paşa.

Pentru o perioadă ostilităţile s-au rezumat la hărţuiri reciproce cu focuri de infanterie şi de artilerie şi de lupte între patrule. La 26 septembrie/8 octombrie turcii au făcut o încercare de a recuceri reduta Griviţa 1, respinsă de către trupele române. La 8 octombrie garnizoana turcă a Plevnei se mărise la 48.000 soldaţi, cu 16 baterii de artilerie.

La 11/23 septembrie a fost constituit Detaşamentul independent, comandat de colonelul Slăniceanu. Acest detaşament a fost amplasat între râurile Vid şi Isker, pentru consolida flancul drept al trupelor române şi pentru a proteja calea de aprovizionare spre Nicopole, unde se afla un pod de pontoane peste care se realiza aprovizionarea Armatei de operaţii. Mai târziu acest detaşament va avea şi misiunea de a supraveghea mişcările inamicului din Rahova, la vest de râul Isker.

Comandamentul român a dorit să devanseze posibilele atacuri asupra redutelor otomane ale trupelor ruse proaspăt sosite din Imperiu, astfel că la 7/19 octombrie 1877, la ora 13.30, Divizia 4 infanterie română a lansat asupra redutei Griviţa 2 un atac precedat de o scurtă pregătire de artilerie. Atacul a eşuat şi artileria română, sprijinită de data aceasta de câteva baterii ruseşti, a reînceput bombardarea redutei. Divizia 4 infanterie română a plecat din nou la atac la ora 18.30, tot fără rezultat. Ca urmare a acestor eşecuri, Divizia 4 infanterie română a fost înlocuită cu Divizia de rezervă (denumită acum Divizia 2 infanterie română).

La 11/23 octombrie Consiliul de război interaliat a decis să înceapă distrugerea punctelor de rezistenţă otomane aflate la nord-vest şi vest de Plevna. Planul prevedea ca forţele turce să fie atacate concomitent în mai multe puncte.

La 12/24 octombrie au început atacurile prevăzute asupra localităţilor Gorni Dubnic, Gorni Etropol, Dolni Etropol şi Opanez, de către cavaleria ruso-română, localitatea Gorni Dubnic fiind cucerită. În acelaşi timp, reduta Griviţa 2 a fost puternic bombardată şi s-au simulat asupra ei atacuri de infanterie, pentru a imobiliza inamicul şi a nu-i permite să îşi deplaseze rezervele spre localităţile atacate de cavaleria aliată. În zilele de 13/25, 14/26 şi 15/27 octombrie au continuat atacurile ruso-române asupra localităţilor deţinute de inamic în jurul Plevnei. Au fost cucerite în aceste zile, după prealabile bombardamente, localităţile Teliş şi Dolni Dubnic şi a fost ocupată localitatea Gorni Dubnic. La 16/28 octombrie, Detaşamentul Slăniceanu a cucerit localitatea Vidin, deschizând drumul spre Rahova.

La 19/31 octombrie 1877 încercuirea Plevnei era completă.

La 29 octombrie/10 noiembrie trupele române au cucerit localitatea Susurlu, realizând astfel un front continuu între Griviţa şi Dolni Etropol. Dispozitivul trupelor române se prezenta astfel: de la Griviţa până la vest de râul Bukov se afla Divizia 2 infanterie, cu 27 tunuri şi 4 mortiere, comandată de colonelul Cerchez; de la vest de valea râului Bukov până în dreptul localităţii Susurlu se afla Divizia 3 infanterie, cu 30 piese de artilerie, comandată de colonelul George Anghelescu; de la localitatea Susurlu până la râul Vid, cu frontul spre Opanez, se aflau brigăzile de infanterie comandate de coloneii Sachelarie şi Borănescu; de la râul Vid până la Dolni Etropol se afla Divizia 4 infanterie, cu 24 tunuri, comandată de generalul Racoviţă.

La 22 noiembrie/4 decembrie armata română care opera în război a fost reorganizată în Corpul 1 de operaţii, la Plevna, comandat de generalul Alexandru Cernat, Corpul 2 de operaţii şi Corpul de rezervă.

La 28 noiembrie/10 decembrie 1877 trupele otomane din Plevna, au început ieşirea din încercuire.

Ordinea de bătaie a armatei turceşti, care vroia să iasă din încercuire, era următoarea: Divizia 1, Divizia 2, o brigadă pentru convoi, Corpul de Cavalerie, artileria de rezervă, 3 companii genişti şi escorta Cartierului General turc. Această structură a fost adoptată prin reorganizarea armatei otomane, special în vederea ieşirii din încercuire. Comandantul tuturor forţelor turce era Osman Paşa. Comandantul Diviziei 1 turce era generalul de brigadă Tahir Paşa, al Divziei 2 generalul de divizie Adil Paşa, al brigăzii convoiului colonelul Sayir Bey, al cavaleriei colonelul Bekir Bey. În total, forţele turce care vroiau să iasă din încercuire aveau 34.000 militari (din care 7.000 erau convalescenţi sau răniţi), cu 88 tunuri.

Divizia 1 turcă, a atacat de-a lungul drumului Plevna-Gorni Etropol, iar Divizia 2 turcă a început evacuarea fortificaţiilor din jumătatea estică a Plevnei. Trupele de grăniceri ruşi şi Brigada 1, condusă de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4 infanterie română, au rezistat cu succes.

Bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, comandată de căpitanul Grămăticescu, şi bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Alexandrescu au deschis focul asupra flancului drept al Diviziei 1 turcă, iar în jurul orei 9.30 Divizia 2 română, comandată de colonelul Cerchez, observând retragerea Diviziei 2 turcă, a pornit în urmărirea acesteia, ocupând reduta Griviţa 2. Osman Paşa anunţă că predă cetatea necondiţionat şi se predă colonelului Cerchez. La ora 14, orice rezistenţă turcească încetase în Plevna, iar la ora 15 intra în localitatea cucerită regele Carol I, cam în acelaşi timp cu Marele Duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani.

Contribuţia trupelor române la cucerirea Plevnei a fost recunoscută de marele duce Nicolae, care, într-un ordin de zi, arăta că „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române, precum şi imboldului pe care trupele aliate îl primea de la comandantul lor imediat (domnitorul Carol I, n.n.), la care au admirat activitatea, curajul şi devotamentul la datoria sa de oştean”.

Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruse spre Istanbul, cucerirea oraşelor Filipopol şi Adrianopol determinând Turcia să capituleze (23 ianuarie/4 februarie 1878).

Prin tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878), România obţinea independenţa de stat şi Dobrogea.

cititi si:

- Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

- Războiul de Independență al României (1877 – 1878)

- Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)

- Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878)

- Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878)

Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792)

Asediul de la Oceac (1788), de pictorul polonez January Suchodolski

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792)

Războiul Ruso-Austro-Turc 1787-1792 a fost un război care a avut loc între Imperiul Otoman, pe de o parte, și Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic pe de alta.

Imperiul Otoman dorea ca prin acest război să-și recapete teritoriile care fuseseră anexate la Imperiul Rus ca urmare a Războiului Ruso-Turc din 1768-1774, inclusiv Crimeea.

Războiul s-a finalizat cu victoria rușilor și încheierea Păcii de la Iași.

 

Cadrul istoric

Ultimii ani de existență a Hanatul Crimeii (1774-1783)

După încheierea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi la 24 iulie 1774, care acorda Hanatul Crimeii independența, Rusia a început să-și retragă trupele de pe peninsulă.

Sankt Petersburgul spera să-și extindă influența sa asupra hanatului pe cale diplomatică datorită fidelității față de Rusia a hanului Sahib II Ghirai și simpatiei proruse a fratelui său kalgá (moștenitor) Șahin Ghirai.

Însă turcii, încălcând Tratatul din 1774, au încercat să intervină în interesele Hanatului.

Tratatul era foarte dezavantajos pentru Imperiul Otoman și, astfel, prin propriul lui conținut, nu îi asigura Rusiei o pace de durată cu Imperiul Otoman.

Poarta încerca de a se sustrage de la îndeplinirea deplină a Tratatului – nu plătea contribuțiile sau nu permitea trecerea corăbiilor ruse din Arhipelag în Marea Neagră sau făcea agitație în Crimeea, încercând astfel să-și mărească numărul de susținători.

Imperiul Rus a fost de acord ca tătarii din Crimeea să recunoască autoritatea sultanului drept cap religios musulman.

Acesta i-a permis sultanului să influențeze pe plan politic asupra tătarilor.

La sfârșitul lui iulie 1775 turcii și-au adus trupele în Crimeea.

Sahib al II-lea Ghirai, supranumit în hanat „Mână lungă” în 1771, nu se bucura de simpatia poporului, în principal din cauza aspirației sale spre reforme europene.

În martie 1775 a fost detronat de partidul care dorea dependența Crimeii de Turcia și în locul lui a fost întronat protejatul Turciei, Devlet IV Ghirai.

Aceste evenimente au mâniat-o pe țarina Ecaterina a II-a, care, din acestă cauză, l-a înlăturat din funcție pe comandantul Armatei a 2-a ruse, Dolgorukov, înlocuindu-l cu general-locotenentul Șerbinin.

Ea i-a poruncit în 1776 lui Piotr Rumianțev-Zadunaiski să conducă o parte din armată în Crimeea, să-l înlăture pe Devlet Ghirai și să-l declare Han pe Șahin Ghirai.

Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. 2 mai 1729, Stettin, Regatul Prusiei – d. 6/17 noiembrie 1796, Sankt Petersburg, Imperiul Rus), născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou), după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou). - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ecaterina a II-a, de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (n. 2 mai 1729, Stettin, Regatul Prusiei – d. 6/17 noiembrie 1796, Sankt Petersburg, Imperiul Rus), născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou), după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou). – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În noiembrie 1776 cneazul Prozorovskiy a ajuns în Crimeea.

Rușii au ocupat cetățile din Crimeea revenite Rusiei conform cu Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, fără nicio opunere.

Turcii au fost nevoiți să se retragă, Devlet Ghirai a fugit în Turcia, iar tronul Crimeii a fost obținut de fratele lui Sahib II Ghirai – Șahin Ghirai, în primăvara anului 1777, căruia Rusia i-a înmânat paralel 50.000 ruble și o pensie anuală de 1.000 ruble pe lună.

Noul han nu se bucura de supunerea subordonaților săi.

Rămânea la putere numai datorită susținerii militare a Rusiei.

Șahin Ghirai a stabilit, printre altele, înființarea unei armate regulate în Crimeea, de care a și fost omorât.

În rândul armatei nou-formate s-a declanșat o rebeliune.

Turcia s-a folosit de acesta, și Selim III Ghirai, care a fost alungat în 1771 de către Dolgorukov, s-a întors în Crimeea și a fost numit han.

În ajutorul lui, Turcia a trimis 8 corăbii.

Ecaterina II, ca urmare a acestor evenimente, i-a ordinat lui Rumianțev să-l readucă la putere pe Șahin Ghirai și să înnăbușe răscoala.

Pentru executarea acestui ordin a fost desemnat din nou Prozorovskiy.

La scurt timp a avut loc o schimbare de situație la Constantinopol.

Ca Mare Vizir a fost desemnat un om pașnic, și la 10 martie 1779, cu Imperiul Otoman s-a semnat o convenție, prin care se confirma Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, și prin care Șahin Ghirai era recunoscut drept han.

După aceasta, armata rusă a plecat din Crimeea și aștepta evenimentele de mai departe de la hotare.

Puterea lui Șahin Ghirai, care nu era iubit de popor, nu era vulnerabilă.

În iulie 1782, împotiva lui s-a ridicat o răscoală, și Șahin Ghirai a fost nevoit să fugă în Kerci.

Turcii au cucerit Tamanul și amenințau cu trecerea armatei lor în Crimeea.

Atunci, comandantul armatei ruse la sud, Grigori Potiomkin i-a ordonat vărului său, Pavel Potimkin, să respingă turcii până după Kuban, lui Alexandr Suvorov – să alunge tătarii din Bugeac, iar grafului Anton Belmen de a trece în Crimeea și să instaureze pacea.

În Crimeea era neliniște, mereu se aprindeau revolte, se făceau conspirații, capii religioși făceau agitație pentru Turcia.

Atunci, după parerea lui Grigori Potiomkin, Ecaterina II a decis să lichideze Hanatul.

Grigori Potiomkin l-a convins pe Șahin Ghirai să se refuze de putere, transmițând-o în mânile Ecaterinei II.

Armata rusă a fost concentrată imediat la hotarele turcești,

Flota militară rusă apare și în Marea Neagră, iar la 8 aprilie 1783 apare un manifest cu privire la anexarea Crimeii, Tamanului și tătarilor din Kuban la Imperiul Rus.

Turcia a fost nevoită să cedeze, și sultanul, în decembrie 1783 a recunoscut peintr-un act formal anexarea teritoriilor date la Imperiul Rus.

Imperiul Otoman și statele europene au recunoscut formal anexarea Crimeii la Imperiul Rus.

Teritoriile nou-anexate au fost numite Taurida (rus. Таврида).

Favoritul țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, Grigori Potiomkin, cneaz de Taurida, trebuia să se ocupe de popularea teritoriilor, dezvoltarea economiei, construcția orașelor, porturilor, cetăților.

Baza principală a Flotei Mării Negre, care se crea, a devenit Sevastopolul.

Grigori Aleksandrovici Potemkin (n. 13/24 septembrie 1739, Chizhevo⁠(d), gubernia Smolensk, Imperiul Rus – d. 5/16 octombrie 1791, Iaşi, Moldova) a fost un general-feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. A murit la Rădenii Vechi, Moldova, în timpul unei călătorii de la Iaşi spre Nikolaev A fost înhumat în Catedrala din Herson, Imperiul Rus (azi în Ucraina). Termenul „potemkiniadă” este legat de numele său - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Grigori Aleksandrovici Potemkin (n. 13/24 septembrie 1739, Chizhevo⁠(d), gubernia Smolensk, Imperiul Rus – d. 5/16 octombrie 1791, Iaşi, Moldova) a fost un general-feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei. A murit la Rădenii Vechi, Moldova, în timpul unei călătorii de la Iaşi spre Nikolaev A fost înhumat în Catedrala din Herson, Imperiul Rus (azi în Ucraina). Termenul „potemkiniadă” este legat de numele său – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Gheorghievsk

Alexandr Suvorov

Ernst Gideon von Laudon

Abdul Hamid I

Lupta de la Adjud

Bătălia de la Focșani (1789)

Bătălia de la Râmnic (1789)

La 24 iulie (4 august) 1783 a fost încheiat Tratatul de la Gheorghievsk, un tratat de ocupare a regatului unit georgian Kartli-Kakheti (Georgia de Est), conform căruia Georgia de Est a trecut sub protectoratul Rusiei.

Tratatul dat rapid a slăbit poziția Iranului și a Turciei în Transcaucazia, distrugând formal speranțele lor în privința Georgiei de Est.

Guvernul Turciei a căutat motiv pentru a rupe relațiile cu Rusia.

De acea Pașa de Akhaltsikhe l-a îndemna pe regele Georgiei Heracle II să se predea sub protectoratul Porții.

Când acesta a refuzat, pașa a început să organizeze raiduri sistematice pe pământurile regelui georgian.

Până la sfârșitul anului 1786 Rusia s-a limitat doar la niște declarații scrise pe această temă, pe care Poarta în majoritate le-s lăsat fără răspuns.

 

Alianța Austro-Rusă

În 1787 Ecaterina a II-a a făcut un tur triumfal prin Crimeea însoțită de reprezentanții curților străine, inclusiv de aliatul său, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea, care călătorea incognito.

Acest eveniment a aprins puternic opinia publică la Istanbul, unde au apărut intenții de revanșă, susținute de ambasadorul britanic, carea a afirmat că Marea Britanie va ajuta Imperiul Otoman, dacă acesta va începe războiul împotriva Imperiului Rus.

Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena - d. 20 februarie 1790, Viena) împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Spre sfârșitul anului 1786 Ecaterina a II-a s-a decis să acționeze mai aspru. Grigori Potiomkin a fost desemnat drept comandant al armatei și a primit dreptul de a acționa la propria discreție.

Reprezentantului rus de la Constantinopol, Iacov Bugalkin, i s-a ordonat să ceară de la Poarta Otomană:

- ca hotarele regelui georgian, ca supus al Rusiei, să nu fie niciodată deranjate de turci;

- ca tătarii din regiunea Kuban să nu atace hotarele rusești.

Cerințele lui Iacov Bugalkin n-au fost ascultate, iar Poarta Otomană, din partea ei cerea, ca guvernul rus să nu mai sprijine Georgia, să cedeze Turciei 39 de lacuri sărate din apropiere de Kinburn și să-i permită Porții să aibă consuli în orașele ruse, în special în Crimeea.

De asemenea cerea ca comercianții turci să plătească taxa nu mai mare de 3 %, iar comercianților ruși să le fie interzis să scoată din Turcia produsele turcești și să aibă marinari turci pe corăbiile lor.

Deoarece Poarta Otomană cerea un răspuns urgent până la 20 august 1786, situația ostilă era evidentă.

Neașteptând răspunsul de la Bugalkin, Poarta a înaintat o nouă cerință – de a se renunța la Crimeea, întoarcerea ei Turciei și anularea tuturor tratatelor în privința ei.

Când Iacov Bugalkin a refuzat să accepte acestă cerință, a fost închis în Castelul cu Șapte Turnuri (Edikule).

Acestă acțiune era echivalentă cu declararea războiului.

Ambele părți au început pregătirea perntru război.

 

Decursul războiului

În 1787 Turcia, folosindu-se de susținerea Marii Britanii, Franței și Prusiei, a înaintat un ultimatul Imperiului Rus de a reinstala vasalitatea Hanatului Crimeii și Georgiei, dar și permisiunea din partea Rusiei de a controla corăbiile care treceau prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.

La 13 august 1787 Imperiul Otoman, primind refuz, declară război Rusiei, însă pregătirile Turciei erau nesatisfăcătoare, iar timpul ales era nepotrivit, deoarece Rusia și Sfântul Imperiu Roman, cu puțin înainte de aceasta, au încheiat o alianță militară, despre care turcii au aflat prea târziu.

Succesele de început ale turcilor împotriva austriecilor în Banat, în scurt timp s-au transformat în insuccese împotriva Rusiei.

 

Bătălia de la Kinburn

După o săptămâna de la declararea războiului, care s-a început la 13 (24) august 1787, Flota Turcă a atacat 2 nave ruse, în apropiere de Kinburn, și le-a forțat să se retragă în liman.

Dar încercările următoare din septembrie și octombrie de a cuceri Kinburnul au fost respinse de detașamentul de 5 000 de soldați de sub conducerea lui Alexandr Suvorov.

Victoria in bătălia de la Kinburn (12-16 octombrie 1787) a fost prima mare victorie a armatelor ruse în Războiul Ruso-Turc din 1787—1792.

Ea practic a finalizat campania anului 1787, deoarece în acel an turcii nu au mai întreprins acțiuni militare.

Spre sfârșitul anului 1787, generalul Tekeli a întreprins o incursiune de succes în Kuban.

Alte acțiuni militare nu au mai fost întreprinse, deoarece, cu toate că armatele ruse erau suficient de numeroase în Ucraina pentru apărarea țării, ele nu erau gata pentru operațiuni de atac.

Armata turcă la fel nu erá pregătită.

A doua încercare a turcilor de a cuceri Kinburnul, întreprinsă în iarna 1787—1788, la fel s-a soldat cu insucces.

Iarna, Rusia a întărit alianța cu Austria, obținând de la împăratul Iosif II obligația susținerii în declararea războiului Turciei.

Turcii, aflând despre pericolul care-i amenința din partea ambelor părți, au decis mai întâi să atace austriecii, cu care sperau să se descurce mai bine, dar împotriva Rusiei să se limiteze, un timp, la întărirea cetăților dunărene și trimiterea flotei pentru susținerea Oceakovului și atacul asupra Hersonului.

 

Intrarea Austriei în război

Încă o dată, țarina Ecaterina a II-a a solicitat un război comun împotriva Turciei.

Datorită alianței cu Rusia în această privință, împăratul romano-german Iosif al II-lea s-a simțit obligat să-i dea asistență militară.

Deși ar fi trebuit să aibă grijă de Olanda austriacă, unde clericii și stările se împotriveau reformelor sale, împăratul a decis să formeze un cordon de la Marea Adriatică până la izvoarele Nistrului și să-l protejeze cu șase corpuri de armată, pentru că timpul părea în plus favorabil după moartea regelui Frederic al II-lea al Prusiei.

Din partea Prusiei astfel slăbite nu a fost de așteptat nici o perturbare.

Declarația de război a urmat în februarie 1788.

Corpurile militare au fost staționate în: Croația, Slavonia, Sirmia (armata principală), Banat, Ardeal și Bucovina.

La 14 octombrie 1788, în nordul Ținutului Putnei, la Adjud, turcii sunt înfrânți de armata austriacă, pierzând cu această ocazie trei steaguri.

 

Asedierea Hotinului

În Moldova mareșalul Piotr Rumianțev-Zadunaiski a provocat armatei turce un șir de înfrângeri grele, după ce, predecesorul său Aleksandr Golițân a cucerit Iașul și Hotinul.

Primăvara 1788, la sud au fost create 2 armate: principală, sau “A Ecaterinei” (în jur de 80 000 soldați), sub conducerea lui Grigori Potiomkin, care trebuia să cucerească Oceakovul, de unde turcii puteau crea probleme în Crimeea.

A doua, Armata ucrainească a lui Piotr Rumianțev-Zadunaiski (până la 37 000 soldați), trebuia să se mențină între Nistru și Bug, să amenințe Benderul și să mențină legătura cu austriecii.

În sfârșit, detașamentul generalului Tekeli (18 000) se afla în Kuban pentru apărarea hotarelor ruse din partea estică a Mării Negre.

Asediul Hotinului (1788) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Asediul Hotinului (1788) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asaltul Oceacului

După un lung asediu feldmareșalul Grigori Potiomkin a reușit să ocupe Oceacul la gura Niprului în ziua de 17 decembrie 1788. În timpul acestei lupte s-a distins mai ales diviziunea sub generalul Aleksandr Suvorov.

 

Campaniile din 1789

Aliații austro-ruși au avut din ce în ce mai mare succes militar:

- La 19 aprilie 1789, trupele austriece comandate de Andreas Karaczay se înfruntă cu otomanii la Valea Seacă.

La lupte participă două escadroane din Kaiser Chevau-léger Nr. 1 și anume, Barco Hussar Nr. 35, și Regimentul de Dragoni Levenehr Nr. 19, șase companii ale Regimentului de Infanterie Kaunitz Nr. 20 și patru piese de artilerie.

Trupele otomane de cavalerie învinse număra 5.000 de oameni. Sunt capturate numeroase steaguri și un număr important de otomani sunt luați prizonieri.

- aprilie 1789, rușii, conduși de Korsakov, cu unități ale Diviziei 3 (2 batalione de grenadieri, 1 batalion vânatori, 1 infanterie și cavalerie) luptă la Bârlad cu 8.000 de turci care se retrag. Apoi, divizia 3 invinge turcii la Maximeni iar aceștia se retrag peste Siret.

Înainte de a se retrage la Bârlad, rușii distrug tabăra otomană de la Galați. La lupte participă unitătile care sunt staționate în tabăra de la Bârlad: Rostov, Absheron, Tula, Ryazan și Starodubovsky.

- După rechemarea mareșalului Piotr Rumianțev-Zadunaiski, protejatul împărătesei, Grigori Potemkin, a condus noile operațiuni ale Armatei de Sud ale Rusiei în Principatul Moldovei.

Dupä decizia lui, Corpul I Armată al prințului Repnin și-a concentrat trupele pe malul stâng al Prutului la Cozmești și pe cel drept în apropiere de Mohila, Corpul II Armată țarist, sub conducerea generalului Mihail Krecetnikov, a acoperit teritoriul Chișinăului, în timp ce Corpul III Armată țarist, comandat de generalul Aleksandr Suvorov, și-a strâns forțele la Bârlad.

Pe de altă parte, o armată otomană de 20.000 de ostași s-a adunat la sfârșitul lunii iunie 1789 între Nistru și Prut.

Dar deja la începutul lunii iunie, Corpul Imperial Galițian al prințului Josias de Saxa-Coburg a traversat secțiunea Trotușului, trecând prin Muntenia pentru a se uni cu forțele țariste. Împreună cu Corpul III Armată de sub Suvorov, a învins turcii în Bătălia de la Focșani.

- În același timp un alt corp imperial de sub Feldmarschalleutnant-ul Charles Joseph de Croix, comte de Clerfait, a învins otomanii pe 17 august 1789 în două bătălii victorioase la Mehadia și Zczupanek (posibil Jupalnic, fostă localitate din Banat aflată în apropierea Orșovei, astăzi dispărută ca urmare a lucrărilor de amenajare a complexului hidrotehnic Porțile de Fier I[9]), izgonindu-i din Banat.

- Feldmareșalul Gideon Ernst von Laudon, care cucerise orașul Gradiška (azi Bosnia-Herțegovina) deja la 2 septembrie 1788, a fost numit de către împărat comandant suprem a armatei principale în fața Belgradului. Pe 8 octombrie 1789 a reușit să finalizeze cu succes asediul îndelungat al Belgradului.

- Apoi, aliații au concentrat 25.000 de soldați cu 103 de tunuri împotriva aproximativ 60.000 turci sub comanda lui Hassan Pașa și Kemenkes Mustafa, învingându-i de două ori, la râul Râmnic și, la 22 septembrie 1789, în Bătălia de la Mărtinești.

- Pe 13 octombrie 1789, Potemkin a forțat predarea Cetății Albe, iar la 14 octombrie a capitulat și Tighina cu o garnizoană turcă de 16.000 de soldați.

- Noul comandant din Transilvania, prințul Friedrich Karl Wilhelm von Hohenlohe-Ingelfingen, a respins contra-atacurile lui Pașa de Rustciuk și a învins un corp de armată turcesc la Porceni și Vădeni, pe 7 și 8 octombrie al anului.

- În Țara Românească, trupele prințului de Saxe-Coburg au ocupat Bucureștiul pe 10 noiembrie, iar Craiova pe 13 noiembrie 1789.

 

Convenția de la Reichenbach din 1790

Pentru a forța Austria să se retragă din război, noul rege Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei a încheiat o alianță ofensivă cu sultanul Selim al 3-lea la 31 ianuarie 1790.

După moartea împăratului Iosif al II-lea la 19 februarie 1790, fratele și succesorul său, Leopold al II-lea, s-a aliat pe 27 iulie 1790 cu Friedrich Wilhelm în Convenția de la Reichenbach, prin care Habsburgii s-au obligat să părăsească alianța cu Rusia și să pună capăt războiului cu otomanii.

 

Pacea de la Värälä din 1790

Regele Gustav al III-lea al Suediei începuse un război împotriva Rusiei deja în 1788, pentru a obține teritorii noi.

Decursul războiului a fost inițial nefavorabil pentru Suedia.

Nobilimea nu a vrut războiul și s-a opus și au avut loc răzvrătiri în trupele lui Gustav.

Dar într-o victorie navală în iunie 1790, Suedia a reușit să distrugă o treime din flota rusă, amenințând din nou Sankt Petersburg.

Faptul că Danemarca a declarat război Suediei a salvat probabil capitala Rusiei.

Drept urmare războiul a fost declarat sfârșit în Tratatul de la Värälä la 14 august 1790, fără schimbări teritoriale, dar dreptul Rusiei de a interfera cu afacerile interne suedeze, fixate în Tratatul de la Nystad (30 august/10 septembrie 1721) a fost revocat în mod expres

 

Războiul pe mare în 1791

Deși flota rusească a fost slăbită, a fost totuși eliberată de un război pe mai multe fronturi și flota Mării Negre a putut fi întărită.

În urmare au avut loc 3 bătălii victorioase și decisive sub comanda amiralului Fiodor Fiodorovitch Ușakov (1744-1817):

- 19 iulie 1790: Bătălia navală de la Kerci împotriva unei flote otomane de invazie mult mai mari, împiedicând astfel ocupația Crimeii, dar nu puține vase turcești au putut să evadă datorită mai marii viteze;

- 8 septembrie 1790: Bătălia navală de la Tendra împotriva unei noi flote otomane de invazie mult mai mari (23 de vapoare cu 1360 de tunuri la 11 vase cu 830 de tunuri) care a costat moartea de 1400 otomani (numai 25 ruși);

- 11 august 1791: Bătălia navală de la Capul Caliacra în care restul flotei de la Kerci a fost găsită și aproape complet distrusă;

Bătălia navală de la Kerci (19 iulie 1790) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia navală de la Kerci (19 iulie 1790) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Șiștova din 1791

În consecința Convenției de la Reichenbach, Leopold al II-lea a încheiat pe 4 august 1791 cu sultanul Selim al III-lea o pace separată, prin Tratatul de la Sviștov (azi, în Bulgaria), terminând astfel ultimul război austro-turc.

Împăratul romano-german a renunțat la toate teritoriile cucerite și a păstrat doar Orșova pe malul nordic al Dunării, stabilind altfel granița comună a ambelor imperii din 1788.

Ca și în primul război ruso-austriac împotriva turcilor din 1736-1739, retragerea Vienei a fost percepută în Sankt-Petersburg ca o trădare.

Ca rezultat, istoriografia rusă subapreciază partea Austriei pentru succesele militare în acest război până în prezent.

Selim al III-lea (n. 24 decembrie 1761, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 29 iulie 1808, Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost sultanul Imperiului Otoman în perioada 7 aprilie 1789 – 29 mai 1807 - Portrait by Konstantin Kapıdağlı, c. 1804-1806 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Selim al III-lea – Portrait by Konstantin Kapıdağlı, c. 1804-1806 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Campania rusă a anului 1791

Rușii au continuat ofensiva lor singur.

Prințul Nicolai Vasilievici Repnin (1734-1801, succesorul lui Potemkin ca comandant-șef), a reușit să-l învingă decisiv pe Marele Vizir al Otomanilor în Bătălia de la Măcin pe 10 iulie 1791.

Această înfrângere i-a forțat pe otomani să semneze Armistițiul de la Galați, etapă preliminară pentru Tratatul de la Iași (vezi jos), după ce și noul sultan Selim III. (1789-1807) și țarina Ecaterina au subliniat disponibilitatea pentru pace.

Doar Grigori Potemkin s-a declarat adversar.

Dar după ce marele general a murit în avans spre Nicolaev la 5./16 octombrie 1791 de malarie, drumul pentru un tratat de pace a fost liber.

 

Rezultatele războiului

Retragerea trupelor și navelor de război în Europa în 1791 a dus la căderea emirului mameluc Ismail Bey, aliatului turc în Egipt.

Succesorii săi, Murad Bey și Ibrahim Bey, au înființat un regim independent de Constantinopol.

În consecința Tratatului de la Iași din 1792, otomanii au recunoscut anexarea Rusiei din 1783 a Canatului Crimeii.

Regiunea Edisan (cu Odessa și Oceag) a fost cedată și ea Rusiei, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa, în timp ce frontiera rusă asiatică, râul Kuban, a rămas neschimbată.

Din păcate țările române, numite de turci “Daçya”, au rămas sub jugul otoman.

Scopul războiului otoman de a recupera Crimeea a eșuat și, dacă n-ar fi fost Revoluția Franceză, situația Imperiului Otoman ar fi putut fi mult mai gravă.

Dar așa, s-a hotărât legarea otomanilor mai strâns de sistemul statelor europene.

De acea au fost înființate ambasade permanente la Londra și Viena (1794), Paris (1795) și Berlin (1796).

Imperiul Otoman a fost legat mai strâns de sistemul european de stat.

Având în vedere că războiul a demonstrat rămânerea în urmă a constituției militare, sultanul Selim al III-lea a efectuat o reformă a armatei.

Noile unități au fost echipate și instruite pe modelul european.

Pentru a finanța această nouă ordine taxele au trebuit să fie majorate.

În plus, unitățile tradiționale, ca de exemplu ienicerii, s-au simțit resetați.

Ambele împrejurări au condus la criza de stat din 1807/08

 

cititi despre Războiul Ruso-Austro-Turc (1787–1792) si pe: historia.ro; en.wikipedia.org

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

foto preluat de pe www.agerpres.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

Tratatul de pace de la Adrianopol, (numit și Tratatul de la Edirne), a fost finalizat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, fiind semnat pe 2/14 septembrie 1829 în Adrianopol de Alexei Orlov și Abdul Kadîr-bei. Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării și fortărețele Akhaltsikhe și Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), și a hanatelor Erevanului și Nahicevanului, care fuseseră cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.

Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn. A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) care să rezolve în sfârșit problema strâmtorilor . Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei și permitea Rusiei să ocupe Valahia și Moldova până când Imperiul Otoman reușea să plătească o uriașa despăgubire de război.

Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoașterea domniei pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul Dunării și restituia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Prin acest tratat se consfințea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei [Imperiul Rus/țariste].

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia). Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.

Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european. Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele. Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.

Portul Moldovei, Galaţi (1826) – foto; ro.wikipedia.org

Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila. Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia” care prevedea:

– raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;

– autonomia administrativă;

– domni pămînteni aleşi pe viaţă;

– libertatea comerţului pentru toate produsele;

– dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;

– scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;

– limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;

– menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;

– interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov, ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв), cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834). Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia.

Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc. Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal. Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Notă (titlul V din Tratatul de Pace de la Adrianopol 2/14 septembrie 1829, varianta originală în limba rusă):

Статья V

Поелику княжества Молдавское и Валахское подчинили себя особыми капитуляциями верховной власти Блистательной Порты и поелику Россия приняла на себя ручательство в их благоденствии, то ныне сохраняются им все права, преимущества и выгоды, дарованные в тех капитуляциях или же в договорах, между обоими императорскими дворами заключенных, или наконец в хатти-шерифах, в разные времена изданных. Посему оным княжествам предоставляется свобода богослужения, совершенная безопасность, народное независимое управление и право беспрепятственной торговли. Дополнительные к предшедшим договорам статьи, признанные необходимыми для того, чтобы сии области непременно воспользовались правами своими, изложены в отдельном акте, который есть и будет почитаем равносильной с прочими частью настоящего договора.

Titlul V

Deoarece cnezatele Moldovei şi Valahiei s-au supus în baza capitulaţiilor speciale puterii supreme a Porţii Strălucitoare şi deoarece Rusia s-a angajat să garanteze bunăstarea lor, atunci acestora li se păstrează toate drepturile, avantajele şi beneficiile, acordate în aceste capitulaţii sau acorduri, semnate între ambele case imperiale sau în hatti-şerifuri, editate anterior. De aceea acestor cnezate li se acordă libertatea religioasă, securitatea deplină, administrarea populară locală şi dreptul de comerţ liber. Articolele suplimentare acordurilor anterioare, considerate necesare pentru ca aceste regiuni neapărat să se poată folosi de drepturile lor, specificate într-un document separat, care este şi va fi respectat identic cu celelalte părţi ale prezentului acord.”

(traducere din rusă Istoria.md)

 

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) si pe: www.agerpres.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1806–1812)

Flota rusă după bătălia de la Athos, tablou de Alexei Bogoliubov (1824-96)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe articole preluate de pe ro.wikipedia.org si istoria.md

22 decembrie 2020

 

Războiul Ruso-Turc (22 decembrie 1806 – 28 mai 1812)

Războiul ruso-turc din 1806–1812 a fost un conflict armat din lunga serie de războaie dintre Imperiile Rus și Otoman.

 

Contextul istoric și primele lupte ( 1806 – 1807)

Războiul a izbucnit în contextul războaielor napoleoniene. Sultanul otoman, încurajat de înfrângerea suferită de ruși la Austerlitz, a detronat domnitorul Munteniei Constantin Ipsilanti și pe cel al Moldovei Alexandru Moruzi, amândoi fiind considerați rusofili. În același timp, francezii, aliați în acel moment cu Turcia, au ocupat Dalmația și amenințau cu o eventuală invazie în Moldova și Muntenia. Pentru a asigura siguranța frontierelor sudice ale imperiului împotriva unui atac al francezilor, rușii au mutat o armată cu un efectiv de 40.000 de oameni în Principatele Dunărene. Ca răspuns imediat, turcii au blocat traficul navelor rusești prin strâmtori și au declarat război Rusiei.

La începutul conflictului, țarul nu s-a grăbit să implice masiv armata rusă împotriva turcilor, de vreme ce armata țaristă era implicată în luptele din Prusia cu forțele lui Bonaparte. În Muntenia, atacul masiv otoman care viza ocuparea Bucureștiului a fost oprit la Obilești de Mihail Miloradovici și cei numai 4.500 de soldați (2 iunie 1807).

În Armenia, contele Gudovici, comandând un contingent de 7.000 de soldați, a reușit să distrugă puternica armată otomană de peste 20.000 de soldați în bătălia de la Arpachai, (18 iunie 1807).

În același timp, flota rusă din Marea Neagră de sub comanda amiralului Dmitri Seniavin a blocat strâmtorile și a distrus flota otomană în bătăliile Dardanellelor și Athosului.

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Campania din anii 1808–1810

În acest punct, războiul părea că se va sfârși după semnarea păcii de la Tilsit dintre Franța și Rusia. Tarul Alexandru I, după ce fusese silit de Napoleon Bonaparte să semneze un armistițiu cu turcii, a folosit răgazul obținut pentru transferarea unor noi efective din Prusia în Basarabia. După ce armata sa din zona de sud a ajuns la un efectiv de 80.000 de oameni, țarul a hotărât redeschiderea ostilităților cu turcii.

Dacă timp de un an bătrânul comandant Prozorovski (76 de ani) nu a reușit să obțină progrese importante, noul comandant al forțelor imperiale ruse, Prințul Bagration a trecut la acțiuni foarte hotărâte, a traversat Dunărea și a ocupat Dobrogea. Bagration a trecut la asedierea pozițiilor fortificate otomane de la Silistra, dar temându-se de înaintarea unei armate turcești de 50.000 de oameni venită în sprijinul asediaților, a evacuat Dobrogea și s-a retras pe pozițiile de plecare din Basarabia.

În 1810, luptele au fost reluate de armatele țariste aflate sub comanda fraților Kamenski au atacat cu vigoare și au distrus forțele otomane din Pazardjik (22 mai). Fortăreața de la Silistra a fost izolată, iar garnizoana turcă s-a predat pe 30 mai. Încurajați de acest succes, frații Kamenski au asediat zece zile mai târziu puternica fortăreață de la Șumla.

Aici, turcii au respins atacul rușilor, provocându-le pierderi importante, rezultate la fel de proaste obținând armata țaristă și în cazul asaltului fortăreței de la Ruse de pe 22 iulie. Fortăreața de la Ruse a fost cucerită de ruși pe 9 septembrie. După ce comandantul rus Kamenski a fost ucis în luptă, noul comandant Mihail Kutuzov a acționat cu multă prudență și a evacuat Silistra și s-a retras spre nord.

Prințul Mihail Illarionovici Golenișcev-Kutuzov (*5 septembrie {s.v.)/ 16 septembrie(s.n.) – 1745 — † 16/28 aprilie 1813 a fost un feldmareșal țarist, căruia i se atribuie meritul salvării țării în timpul invaziei napoleoniene din 1812 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Prințul Mihail Illarionovici Golenișcev-Kutuzov (*5 septembrie {s.v.)/ 16 septembrie(s.n.) – 1745 — † 16/28 aprilie 1813 a fost un feldmareșal țarist, căruia i se atribuie meritul salvării țării în timpul invaziei napoleoniene din 1812 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Încetarea războiului și acordul de pace

Manevra înșelătoare a lui Kutuzov l-a determinat pe comandantul otoman Ahmed Pașa să-și conducă cei 60.000 de oameni într-un atac împotriva rușilor. Bătălia dintre cele două forțe a avut loc pe 22 iunie 1811 lângă Ruse. Deși ofensiva turcă a fost respinsă, Kutuzov a hotărât să se retragă în Basarabia. La începutul lunii octombrie, un puternic detașament rus a traversat în condițiile unui secret desăvârșit Dunărea și pe 2 octombrie a atacat în toiul nopții forțele lui Ahmed Pașa. Peste 9.000 de otomani au fost uciși. Ahmed Pașa a fost învins, predându-se împreună cu forțele sale lui Kutuzov pe 23 noiembrie.

Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Pacea de la București, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie 1812, cu doar o zi înainte de declanșarea invadării Rusiei de către armatele napoleoniene.

 

Raportul de forțe in Europa de Sud-Est la inceputul secolului al XIX-lea

După un șir de războaie cu puterile vecine, criza Imperiului Otoman s-a acutizat și a cuprins toate sferele vieții, de aceea rezolvarea problemei orientale devenea tot mai acută. Puterile europene urmăreau scopuri expansioniste acționând sub lozinca “eliberării creștinilor“.

Scopul principal al Imperiului Rus era dezolvarea problemei orientale în favoare sa, prin stabilirea unei dominații depline asupra Balcanilor și strâmtorilor Bosfor și Dardanele, inclusiv asupra Constantinopolului. Imperiul Habsburgic, urmărind aceleași scopuri anexioniste, s-a folosit de conflictele ruso-otomane pentru a-și extinde influența. Însă la începutul secolului al XIX-lea acesta era amenințat de armatele franceze și nu putea interveni direct în problema orientală.

După proclamarea ca împărat al Franței 1804, Napoleon I începe cuceririle în Europa, fiind cointeresat în ciocnirea dintre Imperiile Rus și cel Otoman pentru a le slăbi puterile și pentru a deturna o parte a armatei ruse din Europa Centrală spre sud-estul continentului. Anglia, deși susținea Rusia ca aliat împotriva Franței, nu dorea consolidarea pozițiilor acesteia în bazinul Mării Negre și în Balcani.

 

Războiul ruso-turc din 1806-1812 (1806 – 1812)

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Ajungând la Nistru, Imperiul rus nici nu se gândea să se oprească aici. La 22 noiembrie 1806 izbucnea noul război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române. Ca dovadă a intenţiilor Rusiei, deja la 8 ianuarie 1807 Poarta acuza Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene.

Războiul ruso-turc 1806-1812 - (Unităţi militare ruse - reconstituire) - foto preluat de pe istoria.md

Războiul ruso-turc 1806-1812 – (Unităţi militare ruse – reconstituire) – foto preluat de pe istoria.md

Să menţionăm că în 1806 relaţiile Rusiei cu Franţa lui Napoleon nu erau deloc bune, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestuia în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi. Probabil căutând să se răzbune pentru pierderile suferite, ruşii au atacat din nou Turcia, socotită deja de multă vreme ca „omul bolnav al Europei”. Ruşii se arătau foarte indignaţi pentru pretinsele încălcări de către turci ale tratatului bilateral din 1802.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni. În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809.

Dar ruşii, ca de obicei, declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Războiul ruso-turc 1806-1812 (Lupta între unităţile militare ruse şi turce - reconstituire) - foto preluat de pe istoria.md

Războiul ruso-turc 1806-1812 (Lupta între unităţile militare ruse şi turce – reconstituire) – foto preluat de pe istoria.md

În continuarea înaintării lor nestăvilite, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingând primele trupe turceşti ieşite în întâmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sârbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

În acest timp, marile puteri occidentale începeau să ia poziţie faţă de conflictul ruso-turc. În funcţie de interesele proprii, ele începeau să sprijine o parte sau alta din cele aflate în război. Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia. În schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman. La 25 ianuarie 1807, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Arbuthnot, cerea Porţii între altele cedarea principatelor către Rusia.

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că: „Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”  Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată. „Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat se începură tratativele de pace.

 

cititi despre Războiul Ruso-Turc (1806–1812) si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (16/28 mai 1812)

Tratatul de la București (1812)

foto preluat de pe pinterest.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pacea de la București din 1812 a fost un tratat de pace semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806–1812. Prin acest tratat, Principatul Moldovei a fost redus la o zonă geografică care a inclus cea mai mare parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia, a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).

Basarabia (galben, otomană) până în 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Basarabia (galben, otomană) până în 1812 - foto: ro.wikipedia.org

 

Context

Războiul ruso-turc din 1806–1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.

Unităţi militare ruse în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire - foto: istoria.md

Unităţi militare ruse în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire – foto: istoria.md

La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea “nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar “prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”. În pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.

Lupta între unităţile militare ruse şi turce în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire - foto: istoria.md

Lupta între unităţile militare ruse şi turce în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire – foto: istoria.md

Un armistițiu a fost semnat cu sârbii revoltați și s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.

 

Tratativele de pace

Având asemenea asigurări diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse și Slobozia. Propunerile țariste prevedeau, în mod imperialist, ca “principatele Moldova, „Valahia Mare” și „Mică” (adică Muntenia și Oltania formând ȚaraRomânească) și Basarabia” să se alipească “pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor”, specificându-se că “fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii”.

Southeast Europe after the treaty, Bessarabia shown in light green - foto: en.wikipedia.org

Southeast Europe after the treaty, Bessarabia shown in light green – foto: en.wikipedia.org

În timp ce, din partea țaristă, Mihail Kutuzov depunea toate eforturile necesare pentru încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană, mediatorii britanici și francezi tărăgăneau tratativele de pace în speranța de a limita pierderile otomane, nu de dragul „Sublimei Porți” ci pentru a stăvili expansiunea rusească spre Balcani și strâmtori.

Constantinopolul a refuzat ferm propunerile inițiale țariste, și atunci Rusia s-a declarat mulțumită și cu ocuparea “doar” a teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru. Evoluțiile militare și politice i-au determinat pe unii politicieni și generali ruși să ceară guvernului țarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Ismail și Cetatea Albă), care dădea acces la gurile Dunării.

Odată cu îmbunătățirea situației sale pe front, Imperiul Țarist și-a mărit din nou pretențiile, cerând cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru (ulterior numit Basarabia, nume care până atunci desemnase doar teritoriul numit de Turci „Bugeac”). În această ultimă fază, negociatorul otoman a fost prințul fanariot Dumitru Moruzi (1768-1812, fiu al domnitorului Moldovei Constantin Moruzi și Mare Drogman al Imperiului Otoman din 1808), iar negociatorul rus a fost prințul francez emigrat Alexandre-Louis Andrault de Langeron (1763-1831, în slujba Rusiei din 1790).

 

Tratatul de pace

Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la București, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice și două articole secrete.

Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet - foto: ro.wikipedia.org

Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet – foto: ro.wikipedia.or

 

Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată “gubernia Bessarabia”.

 

Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și altor localități din Caucaz.

La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, la care au participat și românii timoceni.

 

Caracterul legislativ al actului

Actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost juridic fraudulos, deoarece încălca practica internațională, cu toate normele de drept existente la moment, deoarece Moldova nu era provincie otomană.

 

Urmări

Datorată dibăciei trimisului rus, prințul Langeron, trecerea întregii Moldove orientale (de atunci încoace Basarabia) sub stăpânirea țaristă în ajunul ofensivei lui Napoleon Bonaparte, i-a adus lui Langeron recunștința țarului Alexandru I, cu mari avantaje nobiliare, militare și financiare ; în schimb, sultanul Mahmud, mâniat de faptul că Dumitru Moruzi nu știuse să tergiverseze încă o zi până la această ofensivă (din lipsa unor informatori în Franța), s-a răzbunat pe prințul fanariot condamnându-l să fie decapitat pentru trădare, sultanul bănuindu-l că ar fi fost, ca ortodox, favorabil intereselor rusești. Pentru Rusia, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, ratificarea numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia permițând retragera de la Dunăre a trupelor ruse pentru a rezista invaziei franceze, și scoaterea Imperiului Otoman înfrânt din rândul aliaților Franței.

Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812 -  foto: ro.wikipedia.org

Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812 – foto: ro.wikipedia.org

Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-și retragă trupele din Moldova Occidentală. De asemenea, țarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noii granițe ar fi dorit și să-și vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări și de schimburi de moșii.

Vechiul principat al Moldovei, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a fost astfel sfâșiat în două. Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare (vezi istoria moldovenismului). Imediat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturdza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Dar treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1735–1739)

Războiul Ruso-Turc (1735–1739)

foto preluat de pe internetwar.ru
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Ruso-Turc din 1735–1739 a fost cauzat de tentativele de expansiune ale rușilor la Marea Neagră precum și incursiunile tătarilor crimeeni în Ucraina. Acestea au fost aceleași motive care au dus și la alte conflicte în trecut.

 

Contextul

Țarina Ana a Rusiei a participat cu succes la Războiul pentru Succesiunea Poloniei și l-a impus pe tronul polono-lituanian pe August al III-lea. Ostilitățile au luat sfârșit printr-un acord semnat în 1735, dar acest conflict și rezultatul său a creat tensiune la Constantinopol. Un alt pretendent la tronul polon, Stanisław Leszczyński, fusese susținut și de Franța, care la rândul său era în bune relații cu sultanul Mahmud I.

După încheierea Războiului de Succesiune, Rusia și-a reorientat spre sud politica externă. În cadrul războiului ruso-persan din 1722–1723⁠, Rusia a obținut unele teritorii persane, dar s-a arătat dispusă să renunțe la pretenții în schimbul unei alianțe antiotomane. Drept casus belli, Rusia a folosit raidurile tătărești în Ucraina și a lansat în primă fază un atac asupra Hanatului Crimeei. Operațiunea s-a soldat cu un eșec. La rândul său, după mai multe operațiuni în 1730–1736, Războiul Turco-Persan s-a încheiat cu Pacea de la Bagdad din 1734, dar Persia și-a reactivat beligeranța de această dată alături de Rusia.

Feldmareșalul Burkhard Christoph von Münnich⁠ a reechipat și reînzestrat armata rusă. El era dornic să demonstreze rezultatele reformelor sale, dar avea nevoie de timp pentru ca soarta războiului să se întoarcă în favoarea sa.

Ana Ivanovna (7 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1693 – 28 octombrie [S.V. 17 octombrie] 1740) a domnit ca Ducesă de Courland din 1711 până în 1730 şi ca Împărăteasă a Rusiei din 1730 până în 1740. Ana a fost fiica lui Ivan al V-lea al Rusiei şi nepoată de frate a ţarului Petru cel Mare. S-a căsătorit cu Frederick Wilhelm, Duce de Courland în noiembrie 1710 însă în ianuarie 1711, în urma unui atac cerebral, soţul ei a murit [Louis Caravaque, Portrait of Empress Anna Ioannovna (1730)] - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ana Ivanovna (7 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1693 – 28 octombrie [S.V. 17 octombrie] 1740) a domnit ca Ducesă de Courland din 1711 până în 1730 şi ca Împărăteasă a Rusiei din 1730 până în 1740. Ana a fost fiica lui Ivan al V-lea al Rusiei şi nepoată de frate a ţarului Petru cel Mare. S-a căsătorit cu Frederick Wilhelm, Duce de Courland în noiembrie 1710 însă în ianuarie 1711, în urma unui atac cerebral, soţul ei a murit [Louis Caravaque, Portrait of Empress Anna Ioannovna (1730)] - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Campaniile din 1736

Până în 1736, Rusia a avut inițiativa în conflict. Armata Niprului, condusă de Münnich și numărând 62.000 de oameni a atacat cetățile otomane de pe Istmul Perekop în mai 1736. În iunie, a ocupat capitala Crimeei, Bahcisarai și în iulie, cetatea Oceacov. Münnich era pe val și făcea planuri de cucerire a Constantinopolului, ceea ce ar fi asigurat accesul rușilor din Marea Neagră în Marea Mediterană și gonirea otomanilor din Europa, dar nu i-a mai putut surprinde pe tătari în câmp deschis. Münnich își pregătise însă în Ucraina provizii de cereale, completate cu cele confiscate de prin Crimeea, doar pentru circa două luni.

Deși declarația de război era în vigoare, atacul rusesc asupra Crimeei i-a luat prin surprindere pe otomani. Marele vizir Silahdar Seyyid Mehmed Paşa⁠ a început mobilizarea abia în aprilie, când a primit vestea invaziei rusești. Otomanii veneau în ajutorul tătarilor, care la rândul lor duceau un război de gherilă împotriva armatei ruse, mai puternice și mai moderne. Ei atacau liniile de aprovizionare ale inamicului, dădeau mici lovituri unor detașamente mai izolate, și ardeau câmpurile și casele din calea rușilor. Münnich nu a reușit să-și aprovizioneze corespunzător forțele, și a întâmpinat dificultăți în a înainta pe teren mai accidentat. Mai mult, armata sa a început să sufere de epidemii, și a pierdut mulți oameni din cauza bolilor. În toamnă, a fost obligat să se retragă.

La 19 iunie, o altă armată rusească, Armata Donului condusă de Peter de Lacy, cu 28.000 de oameni, a luat Azovul cu ajutorul flotilei Donului. Turcii s-au apărat cu vigoare, dar asediul a fost scurtat de distrugerea depozitului de muniții al cetății. Comandantul turc a convenit o capitulare condiționată de libera trecere, pe care a primit-o în sunetul fanfarei armatei lui Lacy. În garnizoană trăiau 3.500 de bărbați și 2.500 de femei și copii. În iulie, Lacy a pornit și el către Crimeea, dar a întâmpinat aceleași probleme de logistică pe care le avusese și Münnich și s-a retras la Azov. În anul 1736, efortul rusesc de război a constat în 30.000 de oameni, dintre care 2.000 au murit în lupte.

Războiul Ruso-Turc (1735–1739) - Campania rusa din 1736 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1735–1739) – Campania rusa din 1736 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Pacea persană

„Napoleonul Persiei”, cum era numit Nadir Șah, a semnat un acord cu otomanii la Constantinopol la 17 octombrie 1736. Frontierele convenite erau aceleași cu cele stabilite în timpul sultanului Murat al IV-lea cu un secol în urmă. Războiul din Persia mersese bine pentru otomani, dar pacea acordată persanilor era una generoasă. Otomanii nu au regretat însă aceasta, deoarece acum își puteau concentra efortul în nord, contra Rusiei. Ajuns la putere în 1726 în urma unei răscoale din Afganistan, Nadir a fost ales în 1736 șah al Persiei. El a înlăturat vechea dinastie safavidă și a fondat noua dinastie Afsharidă⁠.

Nader Shah Afshar (August 1688 – 19 June 1747) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nader Shah Afshar (August 1688 – 19 June 1747) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Războiul în 1737

Ostilitățile s-au reluat în anul următor, Lacy atacând Crimeea pe o altă rută și reușind să provoace pierderi grele tătarilor cu o armată de 40.000 de oameni. Simultam, Münnich a trecut Niprul cu 80.000 de oameni în câmpiile Ucrainei, suprinzând din nou cetatea Oceacov, pe care a cucerit-o în urma unei alte norocoase explozii a depozitului de muniții. Au reapărut apoi însă aceleași probeleme ca în campania din anul precedent; lipsa de provizii și epidemiile l-au forțat să se întoarcă din nou spre nord-est.

Imperiul Otoman și Rusia au întreținut în continuare negocieri de pace. Emisarii Austriei au jucat rol de mediator până la sfârșitul verii lui 1737, deși Austria semnase un acord secret cu rușii încă din ianuarie. Acțiunile rușilor au eșuat, ceea ce i-a făcut pe aceștia să se arate dispuși să împartă prada cu Habsburgii austrieci. Austria dorea să se implice mai mult în Balcani, și în același timp să limiteze influența rusească. Negocierile cu otomanii, purtate în cadrul congresului de la Nemirow, au esuat în august, iar austriecii au intrat în război de partea rușilor. Armatele austriece au atact Niš și Vidin așteptându-se să primească întăriri rusești prin Țara Românească. Austriecii au ocupat Nišul, dar succesele lor au scăzut după aceea. Otomanii au recucerit Nišul în octombrie și Austria a suferit o serie de înfrângeri.

Yeğen Mehmed pașa a fost numit mare vizir la 3 decembrie 1737. Armata otomană a început să dea semne de redresare și cursul războiului a început să-i fie favorabil.

Burkhard Christoph Graf von Münnich (19 May [O.S. 9] 1683 – 27 October [O.S. 16] 1767) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Burkhard Christoph Graf von Münnich (19 May [O.S. 9] 1683 – 27 October [O.S. 16] 1767) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Campaniile din 1738

În 1738, războiul s-a desfășurat similar. Lacy a atacat din nou Crimeea, dar nu a mai avut succes. Münnich a pornit spre vest de această dată cu 100.000 de oameni către Nistru, dar din nou a fost forțat să se retragă de foamete, lipsă de provizii, epidemii și de hărțuirea turcilor. În Balcani, armata austriacă nu reușea să se impună în fața otomanilor.

Iarna, s-au încercat noi tratative de pace, care nu au reușit nici de această dată să se materializeze, din două motive. Pe de o parte, după succesele repurtate contra Austriei, turcii și-au mărit pretențiile, și pe de altă parte Münnich reușise să o convingă pe țarină să-i accepte „planul oriental”, acela de a invada Principatele Dunărene, vasale otomanilor, și de a le folosi apoi ca bază pentru atacarea Constantinopolului.

Războiul Ruso-Turc (1735–1739) - foto preluat de pe commons.wikimedia.org

Războiul Ruso-Turc (1735–1739) – foto preluat de pe commons.wikimedia.org

 

Campaniile din 1739

Münnich și-a dus în 1739 o mare armată pe Prut, ca și Petru cel Mare în Războiul Ruso-Turc din 1711. Ca și înainte, Münnich a înaintat prea mult și legăturile sale cu armata din Rusia au rămas expuse atacurilor turcilor și tătarilor. Otomanii l-au încercuit, dar Münnich nu a descurajat și a lansat un atac în urma căruia a reușit, ca prin minune, să rupă încercuirea. În august, la Stăuceni, el a simulat un atac, după care i-a surprins și i-a distrus pe turci. În plus, Münnich a cucerit Hotinul aproape fără luptă. După ce au căpătat astfel acces la proviziile turcilor, rușii au reușit să ocupe și mare parte din Țara Românească la sfârșitul verii și începutul toamnei lui 1739. Rușii au avut destul de mult succes până când Münnich a primit cu surprindere vestea că austriecii ceruseră pace.

În 1739, generalii otomani și-au concentrat forțele pe Dunăre pe frontul austriac, unde austriecii nu au putut aduna decât un sfert din forțele pe care le aveau otomanii. În luptă deschisă, ei ar fi fost zdrobiți, așa că s-au retras la Belgrad. Armata lui Münnich a rămas astfel între otomani și Marea Neagră fără sprijin din flanc.

Cetatea Hotin, cetate localizată pe malul abrupt al râului Nistru în orașul Hotin din regiunea Cernăuți (în vestul Ucrainei) - foto preluat de pe romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com

Cetatea Hotin, cetate localizată pe malul abrupt al râului Nistru în orașul Hotin din regiunea Cernăuți (în vestul Ucrainei) – foto preluat de pe romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com

 

Pacea

Austria a semnat Pacea de la Belgrad la 21 august 1739 renunțând la teritoriile obținute prin Pacea de la Passarowitz în 1718, nordul Serbiei, nordul Bosniei și Oltenia.

Tratatul de la Belgrad a fost un tratat de pace semnat la 18 septembrie 1739, în Belgrad (Serbia), între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Astfel se punea capăt conflictului care durase timp de patru ani (1735-1739), în care Habsburgii, împreună cu Imperiul Rus au luptat împotriva otomanilor. Prin acest tratat, Habsburgii cedau otomanilor nordul Serbiei (incluzând Belgradul), iar Valahiei (controlată de otomani) Oltenia, câștigată în 1718 prin Tratatul de la Passarowitz, stabilind linia de demarcație de-a lungul râurilor Sava și Dunăre. Retragerea habsburgică a forțat Rusia să accepte pacea prin Tratatul de la Niš, ce punea astfel capăt războiului ruso-turc, obținând însă permisiunea de a construi un port la Marea Azov, dorință mai veche a ei.

Treaty of Belgrade (18 September 1739) Political situation before the war 1737-1739 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Treaty of Belgrade (18 September 1739) Political situation before the war 1737-1739 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Din cauza păcii semnate de austrieci, rușii nu au putut profita de succesele lui Münnich, întrucât flancul rămăsese descoperit. În plus, perspectiva unui nou război cu Suedia i-a obligat și pe ruși să accepte pacea. Pacea de la Niš s-a semnat la 3 octombrie 1739. Rușii au obținut o pace puțin mai favorabilă, prin aceea că le rămânea Azovul cucerit la începutul războiului, dar cu condiția de nu-l fortifica. Rușii au suferit cele mai grele pierderi în război, mai ales din cauza epidemiilor. Deși Münnich nu a planificat atent și a făcut planuri prea îndrăznețe, el a avut dreptate în aceea că armata rusă modernizată devenise mai puternică decât cea otomană.

Treaty of Belgrade (18 September 1739) Political situation in 1739, after Treaty of Belgrade - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Treaty of Belgrade (18 September 1739) Political situation in 1739, after Treaty of Belgrade – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pacea de la Niš a dus la 30 de ani de pace pentru Imperiul Otoman, timp în care vecinii și inamicii săi au fost ocupați cu alte războaie. La est, Persia lui Nadir Șah a dus mai multe războaie cu vecinii înainte de a fi asasinat. La vest și la nord, Austria și Rusia au fost implicate mai întâi în Războiul de Succesiune Austriacă din 1740–1748 și apoi în Războiul de Șapte Ani din 1756–1763. Pentru puterea Imperiului Otoman, aceasta nu a fost un fenomen favorabil, armata sa rămânând în afara conflictelor europene și nemodernizându-se într-o perioadă în care s-au dezvoltat numeroase inovații, aplicații și tehnici de luptă.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Războiul Ruso-Turc (1735–1739) si pe: en.wikipedia.org; internetwar.ru
cititi si:
Războiul Ruso-Turc (1877–1878)
- Războiul Ruso-Turc (1806–1812)