Articole

Petru Poni (1841 – 1925) chimist și mineralog român, unul dintre fondatorii școlii românești de chimie

Petru Poni (1841 – 1925)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Poni (n. 4 ianuarie 1841, satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași) a fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române.

 

Biografie

A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din Iași (1852-1859). Ca bursier la Paris s-a specializat în chimie fizică și mineralogie la „College de France” și Sorbona. Întors în țară, în 1865 se angajează ca profesor la Liceul Național, iar din anul 1866 predă și la Școala Militară din Iași. În anul 1878 este numit șef al Catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași unde a predat timp de 33 de ani. Aici a înființat:

- Primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882);
- Catedra de Chimie organică (1891).

În 1897, Petru Poni și Anastasie Obregia au inaugurat, în noua clădire a Universității din Iași, un laborator de chimie, după model german. În 1903 Prof. Petru Poni a introdus un nou curs: Studiul chimic al petrolului 

Din 30 iunie 1879 a fost ales membru al Academiei Române, iar în anul 1889 a fost numit comisar al Guvernului Român la Expoziția Universală de la Paris.

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

A fost unul dintre pionierii chimiei românești fiind considerat întemeietorul acestei școli. În prezent, Institutul de Chimie Macromoleculară al Academiei Române din Iași poartă numele Petru Poni.

 

Activitatea științifică

A cercetat peste 80 de minerale culese din diverse zone ale țării și chiar a descoperit două minerale noi, denumite de el broștenită și badenită. A elaborat studii în legătură cu acțiunea acidului azotic de diverse concentrații asupra unor hidrocarburi parafinice izolate din petrolul indigen. A cercetat apele minerale din țară și a făcut observații meteorologice în Moldova. El a publicat și primele manuale de fizică și de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare din România, destinate cercetărilor științifice și pregătirii cadrelor de chimiști. A colaborat la înființarea unor societăți științifice în România: Societatea română de științe (1890) și Societatea de științe (1900), și a fost membru al Societății de științe naturale din Moscova (1910).

În anul 1903, omul de știință a fost decorat de către împăratul Franz Joseph al Austriei cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph.

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui - foto: ro.wikipedia.org

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui – foto: ro.wikipedia.org

Printre lucrările de specialitate publicate de profesorul Petru Poni se numără:

- „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broșteni” (1882),
- „Mineralele de la Bădenii-Ungureni” (1885),
- „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României” (1900), prima monografie asupra mineralelor țării noastre,
- „Cercetări asupra compozițiunii chimice a petroleurilor române” (1900).

 

Activitatea politică

În plan politic Petru Poni s-a remarcat ca unul dintre membrii marcanți ai Partidului Național Liberal (P.N.L.) din aceea vreme. În anul 1884 s-a alăturat grupării politice formată din “liberalii sinceri” conduși de George Vernescu și conservatorii lui Lascăr Catargiu (Partidul Liberal-Conservator). După o scurtă perioadă petrecută în această formațiune politică, revine în P.N.L. A fost ales, în mai multe rânduri, deputat și senator.

De asemenea, a îndeplinit și funcția de primar al municipiului Iași în perioada 9 aprilie – 11 iulie 1907 și 1922.

A deținut în trei rânduri funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (21 iulie – 26 noiembrie 1891; 4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896; 24 octombrie – 29 noiembrie 1918).

 

Cinstirea lui Petru Poni

Numismatică

Cu prilejul „împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni”, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, la 22 februarie 2016, o monedă comemorativă de argint, cu titlul de 999‰, având greutatea de 31,103 g. Moneda este rotundă, cu diametrul de 37 mm, și are valoarea nominală de 10 lei. Toate cele 200 de monede din emisiune sunt de calitate proof. Cantul monedei este zimțat. Fiecare exemplar este însoțit de câte un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității savantului.

Fiecare monedă este ambalată în câte o capsulă de metacrilat transparent.

Monedele din argint dedicate împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni au putere circulatorie pe teritoriul României.”

 

Colegii și licee care poartă numele lui Petru Poni

Colegii și licee din Iași, Roman, Onești, București au primit numele savantului Petru Poni.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Petru Poni si pe en.wikipedia.org

Onisifor Ghibu (1883 – 1972) profesor de pedagogie, politician, luptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri de la 1918, membru corespondent al Academiei Române

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

foto preluat de pe digital-library.ulbsibiu.ro
articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, unde face şi şcoala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Braşov. Studiile universitare le face la Institutul teologic andreian Sibiu, apoi şi le desăvârşeşte la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecîndu-şi şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală (1909).

A fost numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912). Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si de istoric, dar mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a consumat viaţa.

Refugiat în București între anii 1914 și 1916, a colaborat cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei. Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte. Pentru activitatea sa sustinută pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte în contumacie, în 1915, de Curtea Militară Maghiară din Cluj .

După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 se stabileşte cu familia la Chişinău unde se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română. Împreună cu câțiva fruntași basarabeni întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.

Întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

Onisifor Ghibu este acela care a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecand de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia. Demersul său a venit în contextul în care autorităţile locale din Basarbia insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, insă Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pentru mai tarziu pe lista priorităţilor, aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău, un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

De altfel, este semnificativ si cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române: „profesor la universitatea din Cluj, comisar general al ASTREI pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”. Facea aceasta nu din vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat.

De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă, punand bazele unei biblioteci publice româneşti la Chisinau. Neslăbita sa credinţă într-un ideal, ca şi disciplina muncii, l-au ajutat să redacteze zeci de volume de pedagogie, studii politice, memorii, jurnale, să susţină o corespondenţă bogată cu personalităţi ale epocii sale si să scrie mii de articole.

Împreună cu câțiva fruntași basarabeni el întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. A mărturisit cu fermitate, prin discurs şi prin scris, credinţa sa in destinul luminos al neamului din care se trăgea si a luptat permanent pentru unitatea poporului său, atît in Ardeal, cat şi de peste Prut, in Basarbia, iar atunci cand drepturile romanilor erau lezate, nu a precupeţit nici un efort pentru a le apăra cu vorba si cu fapta. Onisifor Ghibu se va afla si în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918, fiind unul dintre participanţii importanţi in lupta pentru infaptuirea Marii Uniri de la 1918. În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent din Ardeal, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei.

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. În această calitate, din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cît a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămîntul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească din Cluj (1919), Politehnica din Timişoara, Conservatorul din Cluj. Încă din 1919 este membru corespondent al Academiei Române. Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume.

În 1919, Onisifor Ghibu a fost numit profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii clujene, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945.

Pentru activitatea sa naționalistă, nesovaitor patriotica, antirevizionistă și antisovietică, a avut de suferit tot restul vieții, după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la începuturile acestui regim antinational, ”persona non grata”. Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane. În fața persecutiilor Onisifor Ghibu nu a dezarmat, scriind memorii scrisori şi petiţii conducătorilor ţării de la acea vreme.
La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României, nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

Nemulţumit de ceea ce se întîmpla, a scris memorii şi scrisori, a adresat petiţii conducătorilor ţării la acea vreme. Intr-o celebra scrisoare adresată conducătorilor sovietici, N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin, in data de 31 Octombrie 1956, Onisifor Ghibu le solicita acestora revizuirea situaţiei Basarabiei, repararea crimei efectuate de Stalin, precum şi retragerea trupelor sovietice din România. Această îndrăzneala l-a „costat” o condamnare de 5 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. pronunţată de către tribunalul Militar din Sibiu, Avea sa stea în detenţie în perioada decembrie 1956 – ianuarie 1958, la inchisoarea din Făgăraş, cunoscută pentru regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958, la intervenţia prim – ministrului comunist dr. Petru Groza, cuprins probabil de remuscari.

Dar mizeriile au continuat si dupa eliberarea din detentie, până la moartea sa. Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, inca 27 de ani după ”epurarea” sa. Învăţat să învingă orice greutati, nu i se părea greu să o învingă şi pe cea ultimă, a timpului… Şi scria, scria cu înverşunare, lăsând in urma sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte de memorialistică. N-a abandonat nici un moment lupta, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.

S-a stins din viaţă la aproape 90 de ani, la 31 octombrie 1972. Spiritul luminos si mesajul transmis de exemplul dat de marele roman patriot Onisifor Ghibu, nu au putut fi inabusite de teroarea comunista, amintirea si exemplul sau ramanand vii in amintirea generatiilor urmatoare, fapt confirmat şi de celebrarea sa de către UNESCO în anul 1983, cu ocazia centenarului naşterii sale. Pentru toate faptele sale curajoase şi altele mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian, la 31 mai 1998, cand au dezvelit la Chisinau un monument închinat amintirii lor.

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)

Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:

Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?

Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?

Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională. De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Alfonso Castaldi (1874 – 1942), compozitor, dirijor și profesor de muzică român de origine italiană

Alfonso Castaldi
foto: 433.ro
articole: ro.wikipedia.org; youtube.com

Alfonso Castaldi (n. 23 aprilie, 1874 Maddalone, Italia – d. 6 august 1942, București) a fost un compozitor, dirijor și profesor de muzică român de origine italiană, stabilit în România la vârsta de 20 de ani.

A început studiile muzicale la Maddalone (1879-1883) cu Michele Serino (teorie-solfegiu) și Luigi Picillo (teorie-solfegiu, armonie), și le-a cotinuat la Conservatorul din Napoli (1883-1889) cu Paolo Serrao (armonie), Francesco Cilea și Umberto Giordano (contrapunct, fugă, compoziție).

A fost profesor particular de mandolină, chitară, vioară și teorie muzicală la Galați (1896-1901) continuând ca profesor de orchestră (1904-1905), de armonie, contrapunct, compoziție și orchestrație la Conservatorul din București (1905-1940).

În 1914 a fondat orchestra Tinerimea simfonică din București.

Între 1925 și 1929 a fost inspector al muzicii în Ministerul Artelor.

În afară de prelucrări după autori preclasici, a compus două simfonii, schița simfonică „Tarantella” (1904), poeme simfonice („Talatta”, 1906; „Marsyas”, 1907), muzică de cameră. Are realizări și în domeniul muzicii vocale (coruri, cântece, etc.). Creația sa muzicală, caracterizată prin pragmatism și meșteșug artistic, se resimte de influența impresionismului. Deosebit de importantă a fost activitatea sa pedagogică în domeniul predării armoniei și contrapunctului, fiind profesorul multor compozitori și dirijori români, printre care George Georgescu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Alessandrescu, Nicolae Brânzeu, Ion Vasilescu.

A fost și un talentat artist plastic, pictând portrete și peisaje. A făcut parte din cercul de artiști plastici de seamă ai vremii sale: Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu, Fritz Storck, Paul Verona, Ștefan Dimitrescu, Ștefan Luchian, Alexandru Szathmary, Iosif Iser și Oscar Han.

Lucrări

muzică de teatru

- Floriana, 1902, operă într-un act, libretul de V. Ambra;
- Făt Frumos (Porc Împărat), 1915, feerie în 3 acte și 5 tablouri, libretul de G. Diamandy. muzică vocal-simfonică
- Missă pentru solist, cor mixt și orchestră, 1889;
- La chanson d’Eve, 1911, patru poeme lirico-simfonice pentru voce și orchestră, versuri de Ch. Van Lerberge.

muzică simfonică

- Uvertură pentru orchestră, 1902, dedicată sculptorului Fritz Storck;
- Tarantella, 1904, schiță simfonică pentru instrumente de coarde;
- Thalassa, 1906, poem simfonic;
- Marsyas, 1907, poem simfonic pentru orchestră mare;
- Simfonia nr. 1 în la minor, 1916;
- Simfonia nr. 2 L’Eroe senza glorie, 1925.

muzică de cameră

- Elegie pentru vioară și pian, 1886;
- Cvartet de coarde în stil antic;
- Cvartet de coarde nr. 2;
- Marșul vânătorilor, 1901, pentru pian solo;
- Elegie pentru violoncel și pian,;
- Nani, nani al păpușii, 1929, pentru harpă solo

muzică corală

- Lauda di Beatrice, 1921, pentru două coruri la 8 voci, versuri de Dante Alighieri

muzică vocală

- Due melodie per canto e piano-forte sul poesie d’autori del secolo XVII, 1913

Disticții

- Premiul de muzică al Ministerului Cultelor și Artelor (1925)
- Premiul Național de Muzică (1929).

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgyoutube.com

TOXIC – documentar bazat pe ideile si studiile profesoruli Gheorghe Mencinicopschi

TOXIC este filmul documentar ce trateaza in detaliu industria alimentara si explica felul in care mancarea ajunge de la producator la dumneavoastra in farfurie. Este bazat pe ideile si studiile domnului Profesor Gheorghe Mencinicopschi si ecranizat de Andrei Sota.

Multumiri speciale merg catre dl. Ing. Silviu Socol, presedinte al FARES Romania, fara sprijinul caruia pelicula nu s-ar fi putut realiza. Producator al acestui film este Corina Pintilie, un aprig sustinator al traiului sanatos si editor al numeroase carti de succes in domeniu (editura Coreus).

Productia executiva realizata de echipa Makina Film