Articole

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

/0 Comentarii/în /de /5.906 vizite

31 mai 2026

 

Onisifor Ghibu (1883–1972) a fost una dintre personalitățile marcante ale culturii și educației românești din prima jumătate a secolului al XX-lea. Pedagog, publicist, militant național și participant activ la realizarea Marii Uniri, el și-a dedicat întreaga viață apărării drepturilor românilor și dezvoltării învățământului românesc în Transilvania și Basarabia. Prin activitatea sa neobosită, a contribuit la formarea unor instituții fundamentale ale României moderne și a rămas în memoria contemporanilor drept unul dintre cei mai importanți promotori ai educației naționale.

Articolul face parte din seria „Personalități marcante” și prezintă viața, activitatea și moștenirea unor oameni care au contribuit prin ideile, operele și acțiunile lor la dezvoltarea societății românești și universale. Materialul a fost revizuit și actualizat în scop documentar și educativ, pe baza surselor istorice și biografice disponibile la momentul publicării.

 

Copilăria și formarea intelectuală

Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883 în localitatea Săliște, din apropierea Sibiului, într-o familie de țărani români din Transilvania aflată atunci sub administrația Imperiului Austro-Ungar. Primele clase le urmează în localitatea natală, iar studiile liceale le începe la Sibiu și le finalizează la Brașov, într-un mediu intelectual în care idealurile afirmării naționale românești erau puternic cultivate.

Pasionat de educație și de destinul cultural al românilor, își continuă pregătirea la Institutul Teologic Andreian din Sibiu, după care studiază la Universitatea din București și la importante centre universitare europene, printre care Budapesta, Strasbourg și Jena. În anul 1909 obține doctoratul la Universitatea din Jena, specializându-se în filosofie, pedagogie și istorie universală.

Contactul cu marile curente pedagogice europene ale epocii îi va influența profund concepțiile despre educație. Onisifor Ghibu considera că școala nu trebuie să fie doar un instrument de transmitere a cunoștințelor, ci și un mijloc de formare morală, culturală și națională a generațiilor tinere. Această viziune avea să îi călăuzească întreaga activitate publică și profesională.

 

Militant pentru drepturile românilor din Transilvania

Întors în Transilvania, Onisifor Ghibu devine una dintre vocile importante ale luptei pentru apărarea drepturilor românilor aflați sub administrația austro-ungară. Între anii 1910 și 1914 ocupă funcția de inspector școlar primar ortodox pentru școlile românești din Transilvania și predă pedagogia la Institutul Teologic din Sibiu.

În aceeași perioadă activează în cadrul Asociațiunii ASTRA, una dintre cele mai importante organizații culturale ale românilor transilvăneni, contribuind la dezvoltarea învățământului și la răspândirea culturii române în mediul rural.

Izbucnirea Primului Război Mondial îl găsește implicat în apărarea cauzei naționale românești. Refugiat la București între 1914 și 1916, colaborează cu personalități precum Octavian Goga și Vasile Lucaciu într-o amplă campanie de susținere a intrării României în război de partea Antantei. Activitatea sa politică și publicistică este considerată atât de periculoasă de autoritățile maghiare, încât în anul 1915 Curtea Militară din Cluj îl condamnă la moarte în contumacie.

Această condamnare nu îl descurajează. Dimpotrivă, ea întărește convingerea că viitorul românilor din Transilvania nu poate fi separat de idealul unității naționale. În anii care urmează, Onisifor Ghibu avea să joace un rol esențial în una dintre cele mai importante etape ale istoriei moderne românești: renașterea națională a Basarabiei și drumul acesteia către Unirea cu România.

 

Onisifor Ghibu și renașterea școlii românești din Basarabia

După ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază împreună cu familia la Iași, iar în martie 1917 ajunge la Chișinău. Aici începe una dintre cele mai importante etape ale vieții sale, care avea să îl transforme într-unul dintre principalii artizani ai renașterii naționale românești din Basarabia.

La momentul sosirii sale, învățământul în limba română era aproape inexistent, după mai bine de un secol de politici de rusificare aplicate de autoritățile țariste. Convins că viitorul unei națiuni depinde de educație și cultură, Onisifor Ghibu se implică imediat în reorganizarea sistemului școlar și în promovarea limbii române în școli, administrație și viața publică.

Împreună cu lideri basarabeni precum Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Vasile Stroescu, contribuie la organizarea mișcării naționale românești și la constituirea Partidului Național Moldovenesc. În paralel, coordonează deschiderea școlilor românești în întreaga provincie și susține formarea unei noi generații de învățători și profesori.

Un rol deosebit l-a avut în dezvoltarea presei românești din Basarabia. În septembrie 1917 contribuie la instalarea primei tipografii cu caractere latine de la Chișinău, unde sunt tipărite manuale școlare și publicații în limba română. La 1 octombrie 1917 apare ziarul „Ardealul”, prima publicație tipărită cu alfabet latin din întregul Imperiu Rus, iar câteva luni mai târziu acesta este transformat în cotidianul „România Nouă”, devenit una dintre principalele tribune ale ideii de unitate națională.

Activitatea sa din Basarabia nu s-a limitat la domeniul educației. Prin articole, conferințe și acțiuni publice, Onisifor Ghibu a contribuit la consolidarea conștiinței naționale românești și la pregătirea climatului politic care avea să facă posibilă Unirea din 1918.

 

Contribuția la Marea Unire din 1918

În tumultul anilor 1917–1918, Onisifor Ghibu s-a aflat în centrul mișcării care urmărea afirmarea dreptului românilor la autodeterminare. Prin activitatea sa publicistică și organizatorică, a susținut constant apropierea Basarabiei de Regatul României și a promovat ideea unității tuturor românilor.

În paginile ziarului „România Nouă” a pledat pentru unirea politică a tuturor provinciilor locuite de români, considerând că destrămarea marilor imperii europene oferă o oportunitate istorică unică pentru realizarea acestui ideal. Publicația sa a devenit una dintre cele mai influente voci unioniste ale epocii.

După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, Onisifor Ghibu își continuă activitatea în slujba cauzei naționale. În același an este ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei și este numit secretar general al Resortului Instrucțiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent, organismul care a administrat Transilvania după Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Participarea sa la procesul de reorganizare a vieții publice și educaționale după 1 Decembrie 1918 îl transformă într-una dintre figurile importante ale generației care a contribuit la construirea României Mari.

 

Ctitor al Universității românești din Cluj

După înfăptuirea Marii Uniri, una dintre cele mai importante misiuni asumate de Onisifor Ghibu a fost reorganizarea învățământului românesc din Transilvania. În calitate de secretar general al Resortului Instrucțiunii Publice, el coordonează reformarea școlilor și integrarea lor în sistemul educațional al statului român.

Unul dintre cele mai importante proiecte ale sale a fost transformarea fostei universități maghiare din Cluj într-o instituție de învățământ superior românească. Onisifor Ghibu s-a numărat printre principalii organizatori ai noii universități, contribuind la definirea structurii academice și la atragerea unor personalități științifice de prestigiu.

Printre realizările sale se numără și aducerea în țară a marelui savant Emil Racoviță, pe care îl sprijină în înființarea la Cluj a primului institut de speologie din lume. De asemenea, susține dezvoltarea altor instituții culturale și educaționale importante, inclusiv a Conservatorului din Cluj și a Politehnicii din Timișoara.

În anul 1919 este numit profesor titular la Universitatea din Cluj și este ales membru corespondent al Academiei Române. Timp de peste două decenii va forma generații de profesori și va contribui la dezvoltarea pedagogiei românești moderne.

Pentru Onisifor Ghibu, universitatea nu era doar o instituție de învățământ superior, ci un instrument esențial pentru consolidarea identității culturale și intelectuale a României întregite. Din acest motiv, numele său rămâne legat de una dintre cele mai importante construcții academice ale României moderne.

 

Opera pedagogică și activitatea publicistică

Activitatea lui Onisifor Ghibu nu s-a limitat la organizarea instituțiilor de învățământ sau la implicarea în viața publică. El a fost și unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai educației românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, contribuind decisiv la dezvoltarea pedagogiei moderne și la afirmarea rolului școlii în formarea conștiinței naționale.

De-a lungul vieții a publicat peste o sută de volume și lucrări de specialitate, precum și peste o mie de articole, studii, conferințe și intervenții publicistice. Scrierile sale au abordat teme diverse, de la pedagogie, istoria învățământului și cultura română, până la probleme politice, religioase și naționale.

Printre lucrările sale reprezentative se numără Despre educație (1911), Școala românească din Ungaria (1912), Universitatea din Cluj și institutele ei de educație (1922), Universitatea românească a Daciei superioare (1924), Portrete pedagogice (1927) și Prolegomenă la o educație românească (1941). În aceste lucrări, Onisifor Ghibu a susținut necesitatea unui învățământ modern, accesibil și adaptat nevoilor societății românești.

În viziunea sa, școala trebuia să formeze nu doar specialiști, ci și cetățeni responsabili, capabili să contribuie la dezvoltarea comunității și la apărarea valorilor naționale. Această concepție avea să influențeze generații întregi de profesori și elevi.

Pe lângă activitatea pedagogică, a desfășurat o intensă activitate publicistică. A colaborat cu numeroase publicații și a fondat sau coordonat reviste și ziare care au avut un rol important în viața culturală și politică a epocii. În Basarabia, publicațiile Ardealul și România Nouă au devenit instrumente esențiale ale mișcării unioniste și ale renașterii culturale românești.

 

În conflict cu regimul comunist

După instaurarea regimului comunist în România, destinul lui Onisifor Ghibu cunoaște o schimbare dramatică. Activitatea sa națională, pozițiile sale antirevizioniste și opoziția față de influența sovietică îl transformă într-o persoană indezirabilă pentru noua putere.

În anul 1945 este arestat fără proces și internat timp de peste opt luni în lagărul de deținuți politici de la Caracal. Tot atunci este îndepărtat din învățământul universitar și pensionat forțat, devenind primul profesor epurat de la Universitatea din Cluj, instituție pe care contribuise decisiv la organizarea ei în 1919.

Anii care urmează sunt marcați de supraveghere permanentă, restricții și marginalizare. Biblioteca și lucrările sale sunt trecute sub tăcere, iar accesul la viața publică îi este practic interzis. Cu toate acestea, Onisifor Ghibu refuză să renunțe la convingerile sale și continuă să redacteze memorii, petiții și scrisori adresate autorităților române și sovietice.

Unul dintre cele mai curajoase gesturi ale sale are loc în octombrie 1956, în contextul evenimentelor din Ungaria. Într-un memoriu adresat liderilor sovietici Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin, el solicită retragerea trupelor sovietice și reanalizarea situației Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța. Gestul este considerat extrem de îndrăzneț pentru acea perioadă și atrage represalii imediate.

La 10 decembrie 1956 este arestat din nou și condamnat la închisoare pentru „acțiuni împotriva regimului democrat-popular”. Va fi eliberat în ianuarie 1958, însă va rămâne în continuare exclus din viața publică și atent supravegheat de Securitate.

În pofida persecuțiilor, Onisifor Ghibu nu și-a abandonat niciodată idealurile. A continuat să scrie și să lucreze la vasta sa operă memorialistică, lăsând posterității o impresionantă mărturie despre istoria și frământările României din secolul al XX-lea.

 

Moștenirea lui Onisifor Ghibu

Onisifor Ghibu s-a stins din viață la 31 octombrie 1972, după aproape nouă decenii dedicate educației, culturii și cauzei naționale românești.

Moștenirea sa este însă mult mai amplă decât funcțiile ocupate sau lucrările publicate. El a contribuit la renașterea școlii românești din Basarabia, la consolidarea sistemului educațional al României Mari și la dezvoltarea învățământului universitar românesc. Prin activitatea sa, a demonstrat că educația poate deveni un instrument esențial de afirmare națională și de modernizare a societății.

La moartea sa a lăsat în urmă zeci de mii de pagini de manuscrise, jurnale, memorii și corespondență. O parte importantă a acestui patrimoniu a fost publicată postum prin grija familiei și a cercetătorilor interesați de opera sa.

Recunoașterea valorii sale a depășit granițele României. În anul 1983, la centenarul nașterii sale, UNESCO a inclus comemorarea lui Onisifor Ghibu în calendarul aniversărilor internaționale, confirmând importanța contribuției sale la educație și cultură.

Astăzi, numele său este purtat de instituții de învățământ, biblioteci și fundații culturale, iar activitatea sa continuă să fie studiată atât în România, cât și în Republica Moldova. Pentru numeroși istorici și pedagogi, Onisifor Ghibu rămâne una dintre figurile exemplare ale intelectualității românești din secolul al XX-lea.

 

Document istoric

Printre numeroasele documente lăsate posterității, se remarcă scrisorile și memoriile prin care Onisifor Ghibu a denunțat abuzurile regimului comunist și consecințele ocupației sovietice asupra României. Aceste texte ilustrează nu doar curajul său civic, ci și fidelitatea față de idealurile pentru care a luptat întreaga viață: libertatea, demnitatea și unitatea națională.

Un loc aparte îl ocupă scrisoarea adresată lui Petru Groza în anul 1945, precum și memoriul trimis liderilor sovietici Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin în 1956, documente care au rămas mărturii ale rezistenței intelectuale românești în perioada totalitară.

Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)

“Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:

Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?

Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?

Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională. De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.

 

În loc de încheiere

Viața lui Onisifor Ghibu reprezintă povestea unui intelectual care și-a pus întreaga energie în slujba educației și a idealului național. Profesor, organizator de instituții, publicist și militant, el a traversat unele dintre cele mai dificile momente ale istoriei moderne românești fără a renunța la convingerile sale.

Seria „Personalități marcante” își propune să readucă în atenția cititorilor oameni ale căror fapte și idei au contribuit la modelarea societății românești. Prin opera și exemplul său, Onisifor Ghibu continuă să rămână o sursă de inspirație pentru cei care cred în puterea educației, a culturii și a responsabilității față de binele public.

 

Notă editorială: Acest articol a fost revizuit și actualizat în cadrul seriei „Personalități marcante”, dedicată personalităților care au contribuit semnificativ la dezvoltarea culturii, educației, științei, vieții publice și identității naționale românești.

Pentru redactarea și completarea materialului au fost consultate surse biografice, documentare și enciclopedice, între care pagina dedicată lui Onisifor Ghibu de pe Wikipedia în limba română, materiale publicate de Fundația Culturală Onisifor Ghibu, precum și alte lucrări și documente referitoare la activitatea pedagogică, culturală și politică a acestuia.

Imaginile utilizate în articol sunt atribuite conform informațiilor furnizate de sursele originale și licențelor aplicabile utilizării editoriale.

Foto: Onisifor Ghibu (1934), Wikimedia Commons, după fotografia originală disponibilă la commons.wikimedia.org

Maria Montessori (1870 – 1952)

/0 Comentarii/în /de /8.661 vizite

foto preluat de pe life.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro; adevarul.ro

 

Maria Montessori (1870 – 1952)

Maria Montessori (n. 31 august 1870, Ancona, Italia — d. 6 mai 1952, Noordwijk, Olanda) a fost medic și pedagog italian, care a creat o metodă specială de educare a copiilor foarte tineri, Metoda Montessori, înființând peste tot în lume școli care aplicau metoda sa (Școli Montessori).

Maria Montessori s-a născut la 31 august 1870 în Ancona, Italia. Familia Montessori s-a mutat la Roma în 1875, iar anul următor Maria a fost înscrisă la şcoala de stat. Şi-a continuat educaţia între 1886-1890, la Institutul Tehnic ”Leonardo da Vinci’‘ dorind să devină inginer. După absolvire, părinţii săi au încurajat-o să urmeze o carieră în învăţământ, fiind unul dintre domeniile în care femeile puteau să evolueze. Însă, Maria era hotărâtă să urmeze şcoala medicală şi să devină doctor.

În 1890, Maria s-a înscris la Universitatea din Roma unde a studiat fizică, matematică şi ştiinţele naturale, iar după doi ani şi-a primit diploma. A obţinut numeroase burse şi împreună cu banii câştigaţi din lecţiile particulare, şi-a putut plăti cea mai mare parte a educaţiei sale medicale. În timpul şcolii s-a confruntat cu prejudecăţile colegilor săi, realizând singură disecţiile, deoarece clasele mixte nu erau permise.

Maria Montessori (n. 31 august 1870, Ancona, Italia - d. 6 mai 1952, Noordwijk, Olanda) a fost medic și pedagog italian, care a creat o metodă specială de educare a copiilor foarte tineri, Metoda Montessori, înființând peste tot în lume școli care aplicau metoda sa (Școli Montessori) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maria Montessori - foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Maria Montessori a devenit la 10 iulie 1896, prima femeie medic din Italia

A fost angajată imediat la Spitalul San Giovanni de pe lângă Universitatea din Roma. În 1897 s-a alăturat voluntar unui program de cercetare în cadrul clinicii de psihiatrie de la Universitatea din Roma. Ca parte a muncii sale, Maria Montessori vizita azilurile pentru copii cu retard mintal din Roma. În cadrul unei vizite, îngrijitorul azilului i-a relatat faptul că aceştia adunau de pe jos firimiturile căzute după luarea mesei. Montessori şi-a dat seama că într-o astfel de cameră goală, nemobilată, copiii îşi doreau stimulare senzorială şi activităţi pentru mâinile lor şi că lipsa acestora contribuia la starea lor. Astfel, a început să cerceteze tot ceea ce avea legătură cu copiii retardaţi.

În 1898, munca lui Montessori cu copiii de la azil a devenit din ce în ce mai importantă. S-a adresat, în acest context, Congresului Naţional Medical din Torino, unde a susţinut teoria controversată conform căreia lipsa unei pregătiri adecvate pentru copiii cu retard reprezenta cauza comportamentului lor. În acest sens, ea a prezentat anul următor, în cadrul Congresului Pedagogic Naţional, o viziune a progresului social şi economic pornind de la măsurile educaţionale. Această noţiune de reformă socială prin educaţie a fost o idee care s-a dezvoltat şi maturizat pe tot parcursul vieţii sale.

Implicarea lui Montessori în Liga Naţională pentru Educaţia Copiilor Retardaţi a condus la numirea sa ca şi co-director, împreună cu Giusseppe Montesano, în fruntea unei noi instituţii numită Şcoala pentru copii cu tulburări de comportament, care s-a dovedit a fi un punct de cotitură în viaţa Mariei Montessori, marcând o schimbare în identitatea profesională de la medic la pedagog.

Până atunci, ideile sale despre dezvoltarea copiilor erau doar teorii, dar această şcoală i-a permis să pună aceste idei în practică. Montessori a lucrat timp de doi ani în cadrul acestei şcoli, aducând muncii sale un plus de valoare ştiinţifică şi analitică, învăţând şi observând copiii în timpul zilei şi scriind informaţiile noaptea.

 

Maria Montessori, Giuseppe Ferruccio Montesano, Mario Montessori

Maria Montessori a avut un singur copil, un băiat, care s-a născut în urma unei relaţii pe care a avut-o cu partenerul, medicul şi colegul de la şcoala dedicată copiilor cu deficienţe mintale din Roma, Giuseppe Ferruccio Montesano. Decizia de a da copilul spre adopţie şochează şi acum.

Cu Giuseppe Montesano a împărţit managementul şcolii pentru copiii cu dizabilităţi – Şcoala Ortofrenică. Mario Montessori s-a născut la 31 martie 1898. Relaţia cu Montesano ar fi putut deveni oficială prin căsătorie. Doar că, în atare condiţii, ar fi trebuit să renunţe la posibilitatea de a mai munci în domeniul delicat al educaţiei copiilor cu nevoi speciale.

Montessori a decis să-şi continue munca şi studiile, în detrimentul căsătoriei şi a căzut de acord cu iubitul ei să păstreze în secret relaţia, cu condiţia ca niciunul dintre ei să nu se căsătorească cu altcineva.

Doar că tatăl a fost primul care a încălcat pactul. S-a îndrăgostit de altă femeie şi s-a căsătorit ulterior cu aceasta. Simţindu-se trădată, Maria Montessori a decis să părăsească spitalul universitar. Mai mult a luat hotărârea de a-şi da copilul în îngrijire unei familii care locuia în mediul rural, în apropierea Romei.

 

Marea trădare

Kramer este cel care menţionează în 1976 despre relaţiile personale ale Mariei Montessori şi fiul Mario, pe care l-a avut cu Dr. Montesano. Se pare că în calea căsătoriei acestora ar fi stat şi familia lui Montesano, lucru confirmat în urma cercetărilor Dr. Robert Gardener de la Clanmore Montessori din Oakville, Ontario.

Mama lui Montesano a refuzat să ia în considerare căsătoria. Montesano a fost cel care a propus ca fiul său să fie dat spre îngrijire unei asistente imediat după naştere, în schimbul numelui său. Montessori a fost devastată. Acela a fost momentul în care Montesano a jurat că nu se va căsători niciodată cu altcineva.

Un an mai târziu, Montesano a trădat-o şi s-a căsătorit cu o altă femeie. În plină criză, Montessori a luat decizia de a-şi trimite fiul să locuiască cu străini, vizitându-l în următorul deceniu, doar ocazional, fără să-i spună adevărul originii sale.

 

Copilul abandonat, recunoscut oficial în ultimii ani de viaţă ai mamei şi în testament

Dr. Giuseppe Ferruccio Montesano nu şi-a recunoscut niciodată copilul.

Dar Mario Montessori a devenit unul dintre cei mai importanţi asistenţi din munca Mariei Montessori şi, mai târziu, chiar coordonatorul proiectelor ei educaţionale.

Cu toate acestea, nici Maria Montessori nu l-a recunoscut public multă vreme. În numeroasele lor turnee, l-a prezentat întotdeauna ca pe nepotul ei sau drept fiul ei adoptiv. L-a acceptat public înainte să moară, recunoscându-i acest drept şi în testamentul ei în care l-a identificat drept „Il figlio mio” – „fiul meu”.

cititi mai mult despre relația Mariei Montessori cu copilul ei pe adevarul.ro

Maria şi Mario Montessori, creatorii unui nou sistem de învățământ la nivel mondial - Metoda Montessori Foto baandek org, preluat de pe adevarul.ro

Maria şi Mario Montessori, creatorii unui nou sistem de învățământ la nivel mondial – Metoda Montessori - Foto baandek org, preluat de pe adevarul.ro

 

Decizia de a renunţa la copil şi de a se izola în mănăstire

Este perioada în care a luat decizia de a se izola într-o mănăstire pentru a medita. A fost o cruntă lovitură pentru orgoliul unei femei care nu cunoscuse decât triumful, într-o lume a bărbaţilor.

Mândra şi strălucitoarea femeie făcea cunoştinţă cu disperarea. Potrivit cercetărilor dr. Gardner, în timpul zilelor şi săptămânilor de izolare s-a întâmplat ceva incredibil. Maria Montessori a cunoscut o transformare psihologică completă şi a ieşit din această perioadă de auto-examinare cu un set de obiective care par incredibile pentru observatorul modern. Părea hotărâtă să se reinventeze total.

 

Incredibila transformare psihologică din izolare care a dat naştere unui fenomen mondial

Deşi a fost prima femeie medic din istoria Italiei, a decis să părăsească practica medicinii pentru totdeauna. În acelaşi timp, a luat o decizie care avea să schimbe cursul educaţiei şi predării pentru totdeauna. Până în acel moment, fusese preocupată de copiii cu probleme. A decis să-şi concentreze toate energiile pe îmbunătăţirea pedagogiei pentru copiii normali.

În 1901, a părăsit Şcoala pentru copii cu tulburări de comportament şi s-a înscris la Universitatea din Roma pentru a stăpâni domenii de studiu total noi. A urmat cursuri de antropologie, filozofie educaţională şi psihologie experimentală. Între 1904-1908 a deţinut funcţia de lector al Şcolii Pedagogice a Universităţii din Roma.

Într-un mod ciudat, dacă nu ar fi existat Dr. Montesano, nu ar fi existat nici Maria Montessori. Fără să vrea, a devenit catalizatorul unei crize emoţionale monumentale, care a determinat-o pe Montessori, abia în anii 30, să conteste concepţiile greşite despre capacităţile şi nevoile celor mici.

Maria Montessori a deschis la 6 ianuarie 1907, prima ”Casa dei Bambini” (Casa Copiilor), potrivit http://ami-global.org/, într-unul dintre cele mai sărace cartiere din Roma, San Lorenzo. Având şansa să lucreze cu copii normali, Maria a adus câteva materiale educaţionale pe care le concepuse de-a lungul anilor. Astfel, a creat o legătură permanentă cu copiii şi a devenit profund interesată de dezvoltarea lor.

În urma unei cercetări atente şi minuţioase, ea a realizat că micuţii îşi construiesc propriile lor personalităţi pe măsură ce interacţionează cu mediul înconjurător. A numit acest proces, mai târziu, auto-educaţie. Montessori a fost convinsă că educaţia începe la naştere şi că primii ani din viaţa unui copil, sunt cei care-l formează pe acesta cel mai mult, dar sunt şi cei mai importanţi, atât fizic cât şi mental, potrivit www.casamontessori.ro.

În 1909, dr. Montessori a ţinut primul ei curs pe teme pedagogice, la care au participat atât studenţi italieni, dar şi din alte ţări. Notiţele din această perioadă au fost reunite într-o primă lucrare publicată în acelaşi an. A fost tradusă în SUA în 1912, sub titlul de ”Metoda Montessori”. La scurt timp a fost tradusă în peste 20 de limbi, devenind un punct de referinţă în domeniul pedagogic.

Munca Mariei Montessori a continuat şi treptat a fost acceptată în multe ţări europene şi în alte părţi ale lumii. Astfel, ea a studiat copii de toate rasele şi culturile din numeroase ţări, ajungând să realizeze în cele din urmă că legile dezvoltării umanităţii sunt valabile oriunde.

În 1933 toate şcolile Montessori din Germania au fost închise. Au urmat cele din Italia. Izbucnirea Războiului civil din Spania a făcut ca membrii familiei Montessori să plece, în 1936, în Anglia. Au ajuns apoi în Olanda.

Maria Montessori şi fiul său au plecat în India, în 1939, pentru a susţine cursuri de formare în pedagogie. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, fiind cetăţeni italieni, Mario a fost arestat, iar mama sa a fost pusă în arest la domiciliu. S-au reîntors în Olanda în 1946.

În 1947, Maria Montessori a susţinut la sediul UNESCO o alocuţiune pe tema ”Educaţie şi Pace”, conform http://ami-global.org/.

 

Nominalizată de trei ori la Premiul Nobel pentru Pace

În timp ce Montesano nu a fost niciodată mai mult decât o notă de subsol pentru istorie, Maria Montessori a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru pace de trei ori. I-a fost acordată decoraţia franceze a Legiunii de Onoare şi a primit doctorate de onoare de la unele dintre cele mai mari universităţi din lume.

Maria Montessori a murit în Olanda la vârsta de 81 de ani, la 6 mai 1952.

Maria Montessori (1870 - 1952) - foto preluat de pe adevarul.ro

Maria Montessori (1870 – 1952) – foto preluat de pe adevarul.ro

 

Metoda Montessori

Maria Montessori și-a concentrat atenția și metodele educaționale asupra copiilor retardați intelectual, având deficiențe mintale din naștere, numiți comun și/sau popular idioți.

- Principiul de bază este auto-educarea și aplicarea celor învățate direct, imediat.

- Crearea de grupe educaționale care acoperă 3 ani, spre exemplu: grupa 3-5 ani, sau 6-9, sau 7-10, etc..

- Încurajarea copiilor să ia mereu decizii proprii pe care să le respecte.

- Curățenia și aranjarea locului unde își desfășoară activitatea copiii sunt făcute de ei înșiși, în funcție de modul specific cum se autoconduc.

Ce este specific unui program de pregătire ce folosește “Metoda Montessori” îl reprezintă modul în care se desfășoară activitățile în clasă. Fiecare sală de clasă este echipată cu materiale ce permit, mai întâi, învățarea prin intermediul simțurilor și mai târziu prin citire, scriere, matematică avansată. În activitățile de predare sunt folosite artele vizuale, muzica și mișcarea.

Materialele didactice sunt atent selectate și plasate astfel încât , totul să fie la locul lui și la vedere pentru a facilita selectarea acestora de către copii. Copiii le pot vedea și pot învăța din greșelile proprii, fără ca un profesor să le sublinieze eroarea. Acesta este unul dintre numeroasele aspecte ale unei clase Montessori care favorizează independența.

La sugari, Metoda Montessori încurajează dezvoltarea naturală a personalității copilului prin învățare prin atingere și mișcare liberă într-un mediu favorabil.

Pe principiul unei libertăți controlate, școlile Montessori inspiră copiii să lucreze în ritmul lor propriu, singuri sau împreună cu alte persoane. Cadrele didactice încurajează dezvoltarea copiilor auto-motivați, independenți, echilibrați, activi, colaborativi prin predare de la egal la egal. Copiii mai mici se bucură de stimularea zilnică conform modelelor mai vechi, în timp ce copiii mai mari învață să se respecte reciproc într-o atmosferă caldă de acceptare și bucurie.

Pentru elevii mai mari sălile de clasă promovează în continuare libertatea de a alege, curățenia și aranjarea locului unde își desfășoară activitatea, sunt folosite discuții de grup, excursiile, stabilirea programului zilnic și săptămânal cu scopul finalizării lucrărilor din programa școlară. Proiectele de colaborare, experimentele științifice, prezentările vizuale necesită o planificare atentă și o cantitate mai mare de timp. Respectul, responsabilitatea și dezvoltarea caracterului sunt prevăzute, de asemenea, în unitățile curriculare.

 

cititi mai mult despre Maria Montessori si pe: www.agerpres.ro; adevarul.ro; www.mayamontessori.ro en.wikipedia.org;

Petru Poni (1841 – 1925) chimist și mineralog român, unul dintre fondatorii școlii românești de chimie

/0 Comentarii/în , /de /10.147 vizite

Petru Poni (1841 – 1925)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Petru Poni (n. 4 ianuarie 1841, satul Săcărești, comuna Cucuteni, județul Iași; d. 2 aprilie 1925, Iași) a fost un chimist, fizician, pedagog, mineralog și om politic român, pionier al școlii românești de chimie. A fost profesor la Universitatea din Iași și membru titular al Academiei Române.

 

Biografie

A absolvit școala primară la Târgu Frumos și apoi a urmat la Gimnaziul Central din Iași (1852-1859). Ca bursier la Paris s-a specializat în chimie fizică și mineralogie la „College de France” și Sorbona. Întors în țară, în 1865 se angajează ca profesor la Liceul Național, iar din anul 1866 predă și la Școala Militară din Iași. În anul 1878 este numit șef al Catedrei de Chimie din cadrul Universității din Iași unde a predat timp de 33 de ani. Aici a înființat:

- Primul laborator de Chimie al Universității din Iași (1882);
- Catedra de Chimie organică (1891).

În 1897, Petru Poni și Anastasie Obregia au inaugurat, în noua clădire a Universității din Iași, un laborator de chimie, după model german. În 1903 Prof. Petru Poni a introdus un nou curs: Studiul chimic al petrolului 

Din 30 iunie 1879 a fost ales membru al Academiei Române, iar în anul 1889 a fost numit comisar al Guvernului Român la Expoziția Universală de la Paris.

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Petru Poni apărut în ziarul Adevărul în 1899, cu ocazia alegerii acestuia ca preşedinte al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

A fost unul dintre pionierii chimiei românești fiind considerat întemeietorul acestei școli. În prezent, Institutul de Chimie Macromoleculară al Academiei Române din Iași poartă numele Petru Poni.

 

Activitatea științifică

A cercetat peste 80 de minerale culese din diverse zone ale țării și chiar a descoperit două minerale noi, denumite de el broștenită și badenită. A elaborat studii în legătură cu acțiunea acidului azotic de diverse concentrații asupra unor hidrocarburi parafinice izolate din petrolul indigen. A cercetat apele minerale din țară și a făcut observații meteorologice în Moldova. El a publicat și primele manuale de fizică și de chimie în limba română. Este organizatorul primelor laboratoare din România, destinate cercetărilor științifice și pregătirii cadrelor de chimiști. A colaborat la înființarea unor societăți științifice în România: Societatea română de științe (1890) și Societatea de științe (1900), și a fost membru al Societății de științe naturale din Moscova (1910).

În anul 1903, omul de știință a fost decorat de către împăratul Franz Joseph al Austriei cu Marea cruce al Ordinului Franz Joseph.

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui - foto: ro.wikipedia.org

Ordinul imperial austriac „Franz Joseph” a fost fondat la 2 decembrie 1849 de către împăratul Franz Joseph I și acordat ca un premiu pentru merite militare și civile. Fundația a avut loc la prima aniversare a întronării lui – foto: ro.wikipedia.org

Printre lucrările de specialitate publicate de profesorul Petru Poni se numără:

- „Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broșteni” (1882),
- „Mineralele de la Bădenii-Ungureni” (1885),
- „Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României” (1900), prima monografie asupra mineralelor țării noastre,
- „Cercetări asupra compozițiunii chimice a petroleurilor române” (1900).

 

Activitatea politică

În plan politic Petru Poni s-a remarcat ca unul dintre membrii marcanți ai Partidului Național Liberal (P.N.L.) din aceea vreme. În anul 1884 s-a alăturat grupării politice formată din “liberalii sinceri” conduși de George Vernescu și conservatorii lui Lascăr Catargiu (Partidul Liberal-Conservator). După o scurtă perioadă petrecută în această formațiune politică, revine în P.N.L. A fost ales, în mai multe rânduri, deputat și senator.

De asemenea, a îndeplinit și funcția de primar al municipiului Iași în perioada 9 aprilie – 11 iulie 1907 și 1922.

A deținut în trei rânduri funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii (21 iulie – 26 noiembrie 1891; 4 octombrie 1895 – 21 noiembrie 1896; 24 octombrie – 29 noiembrie 1918).

 

Cinstirea lui Petru Poni

Numismatică

Cu prilejul „împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni”, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, la 22 februarie 2016, o monedă comemorativă de argint, cu titlul de 999‰, având greutatea de 31,103 g. Moneda este rotundă, cu diametrul de 37 mm, și are valoarea nominală de 10 lei. Toate cele 200 de monede din emisiune sunt de calitate proof. Cantul monedei este zimțat. Fiecare exemplar este însoțit de câte un certificat de autenticitate și de o prezentare succintă în limbile română, engleză și franceză a vieții și activității savantului.

Fiecare monedă este ambalată în câte o capsulă de metacrilat transparent.

„Monedele din argint dedicate împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Petru Poni au putere circulatorie pe teritoriul României.”

 

Colegii și licee care poartă numele lui Petru Poni

Colegii și licee din Iași, Roman, Onești, București au primit numele savantului Petru Poni.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Petru Poni si pe en.wikipedia.org

Alfonso Castaldi (1874 – 1942), compozitor, dirijor și profesor de muzică român de origine italiană

/0 Comentarii/în /de /4.060 vizite

Alfonso Castaldi
foto: 433.ro
articole: ro.wikipedia.org; youtube.com

Alfonso Castaldi (n. 23 aprilie, 1874 Maddalone, Italia – d. 6 august 1942, București) a fost un compozitor, dirijor și profesor de muzică român de origine italiană, stabilit în România la vârsta de 20 de ani.

A început studiile muzicale la Maddalone (1879-1883) cu Michele Serino (teorie-solfegiu) și Luigi Picillo (teorie-solfegiu, armonie), și le-a cotinuat la Conservatorul din Napoli (1883-1889) cu Paolo Serrao (armonie), Francesco Cilea și Umberto Giordano (contrapunct, fugă, compoziție).

A fost profesor particular de mandolină, chitară, vioară și teorie muzicală la Galați (1896-1901) continuând ca profesor de orchestră (1904-1905), de armonie, contrapunct, compoziție și orchestrație la Conservatorul din București (1905-1940).

În 1914 a fondat orchestra Tinerimea simfonică din București.

Între 1925 și 1929 a fost inspector al muzicii în Ministerul Artelor.

În afară de prelucrări după autori preclasici, a compus două simfonii, schița simfonică „Tarantella” (1904), poeme simfonice („Talatta”, 1906; „Marsyas”, 1907), muzică de cameră. Are realizări și în domeniul muzicii vocale (coruri, cântece, etc.). Creația sa muzicală, caracterizată prin pragmatism și meșteșug artistic, se resimte de influența impresionismului. Deosebit de importantă a fost activitatea sa pedagogică în domeniul predării armoniei și contrapunctului, fiind profesorul multor compozitori și dirijori români, printre care George Georgescu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Alessandrescu, Nicolae Brânzeu, Ion Vasilescu.

A fost și un talentat artist plastic, pictând portrete și peisaje. A făcut parte din cercul de artiști plastici de seamă ai vremii sale: Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu, Fritz Storck, Paul Verona, Ștefan Dimitrescu, Ștefan Luchian, Alexandru Szathmary, Iosif Iser și Oscar Han.

Lucrări

muzică de teatru

- Floriana, 1902, operă într-un act, libretul de V. Ambra;
- Făt Frumos (Porc Împărat), 1915, feerie în 3 acte și 5 tablouri, libretul de G. Diamandy. muzică vocal-simfonică
- Missă pentru solist, cor mixt și orchestră, 1889;
- La chanson d’Eve, 1911, patru poeme lirico-simfonice pentru voce și orchestră, versuri de Ch. Van Lerberge.

muzică simfonică

- Uvertură pentru orchestră, 1902, dedicată sculptorului Fritz Storck;
- Tarantella, 1904, schiță simfonică pentru instrumente de coarde;
- Thalassa, 1906, poem simfonic;
- Marsyas, 1907, poem simfonic pentru orchestră mare;
- Simfonia nr. 1 în la minor, 1916;
- Simfonia nr. 2 L’Eroe senza glorie, 1925.

muzică de cameră

- Elegie pentru vioară și pian, 1886;
- Cvartet de coarde în stil antic;
- Cvartet de coarde nr. 2;
- Marșul vânătorilor, 1901, pentru pian solo;
- Elegie pentru violoncel și pian,;
- Nani, nani al păpușii, 1929, pentru harpă solo

muzică corală

- Lauda di Beatrice, 1921, pentru două coruri la 8 voci, versuri de Dante Alighieri

muzică vocală

- Due melodie per canto e piano-forte sul poesie d’autori del secolo XVII, 1913

Disticții

- Premiul de muzică al Ministerului Cultelor și Artelor (1925)
- Premiul Național de Muzică (1929).

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

TOXIC – documentar bazat pe ideile si studiile profesoruli Gheorghe Mencinicopschi

/0 Comentarii/în /de /2.370 vizite

TOXIC este filmul documentar ce trateaza in detaliu industria alimentara si explica felul in care mancarea ajunge de la producator la dumneavoastra in farfurie. Este bazat pe ideile si studiile domnului Profesor Gheorghe Mencinicopschi si ecranizat de Andrei Sota.

Multumiri speciale merg catre dl. Ing. Silviu Socol, presedinte al FARES Romania, fara sprijinul caruia pelicula nu s-ar fi putut realiza. Producator al acestui film este Corina Pintilie, un aprig sustinator al traiului sanatos si editor al numeroase carti de succes in domeniu (editura Coreus).

Productia executiva realizata de echipa Makina Film