Arhiva tag-ul pentru: patrimoniu cultural

30 mai 2026

 

Tradiții și obiceiuri de Rusalii ocupă un loc aparte în cultura populară românească, unde această sărbătoare reprezintă mult mai mult decât un moment din calendarul religios. De-a lungul secolelor, Rusaliile au adunat în jurul lor un bogat patrimoniu de credințe, superstiții, ritualuri și practici magice, unele cu origini precreștine, altele influențate de tradiția creștină. În imaginarul popular, Rusaliile sunt asociate cu Ielele, ființe supranaturale temute și respectate, dar și cu ritualul Călușului, una dintre cele mai spectaculoase tradiții românești păstrate până în zilele noastre.

Sub numele de Rusalii se desfăşoară simultan: două sărbători creştine (Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfânta Treime), un complex de rituri dedicate zânelor (supravieţuiri palide ale unui cult vechi) şi un episod important din cultul morţilor (Moşii de Rusalii). Rusaliile sunt şi ele o sărbătoare a cărei dată se socoteşte după Paşti. Cad în fiecare an la 50 zile după Paşte şi la zece zile după Înălţare. Sărbătoarea durează trei zile.

Prima dintre coincidenţe cu sărbătoarea religioasă numită Pogorârea Duhului Sfânt. În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă şi numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici. În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia…. Atenţie, anul se sfârşeşte şi în cel care urmează găsim a nu ştiu câta duminică după Rusalii. Care Rusalii? Cele din anul precedent. A doua zi de Rusalii coincide cu sărbătorirea Sfintei Treimi. Cu Marţea Rusaliilor, sărbătoarea se încheie.

În sat, casa fiecărui creştin ascunde un ierbar. El se compune din plante de leac şi din sedimentele vegetale ale sărbătorilor. Găseşti la icoană salcie de la Florii, flori de la Sânziene, busuioc… Rusaliile sporesc cu frunze de nuc. Le aduc oamenii de la biserică. Sunt locuri unde femeile spală de Rusalii picioarele trecătorilor. Se aşază la răspântii cu săpun, ştergare şi vase mari cu apă în care pun frunze de nuc.

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor românești (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Originea denumirii Rusaliilor

Denumirea de „Rusalii” provine din latinescul Rosalia, o sărbătoare dedicată cultului morților în lumea romană. Această origine explică și faptul că sărbătoarea este precedată de Moșii de vară, zi în care sunt pomeniți cei adormiți și se împart alimente, vase și ofrande pentru sufletele morților.

În tradiția populară românească, legătura dintre Rusalii și cultul strămoșilor s-a păstrat mult timp, iar multe dintre obiceiurile practicate în această perioadă au fost asociate cu protecția familiei, a gospodăriei și a comunității.

 

Rusaliile și lumea nevăzută

În credințele populare, Rusaliile nu desemnează doar sărbătoarea creștină a Pogorârii Sfântului Duh, ci și un grup de ființe supranaturale feminine, cunoscute în diferite regiuni ale țării sub numele de Iele, Frumoasele, Dânsele, Măiestrele, Șoimanele sau Rusaliile.

Aceste ființe sunt descrise ca fete sau femei de o frumusețe neobișnuită, îmbrăcate în alb, care apar mai ales noaptea, în luminișuri, poieni, păduri, la răscruci de drumuri sau pe malurile apelor. Se spune că dansează în cerc, cântă și pot fermeca sau pedepsi oamenii care le ies în cale.

În imaginarul popular românesc, Ielele sunt considerate capricioase și răzbunătoare. Ele pot aduce boli, amețeală, mutenie, nebunie sau alte suferințe celor care nu respectă sărbătoarea ori pătrund în locurile unde acestea dansează.

 

Locurile unde au jucat Ielele

O credință răspândită în multe zone ale României spune că locurile în care au dansat Ielele pot fi recunoscute după forma circulară a vegetației. Aceste cercuri, considerate fermecate, erau evitate de oameni și animale.

Se credea că cine calcă într-un asemenea loc poate fi „luat de Rusalii”, adică afectat de boli misterioase sau de tulburări greu de explicat. Din acest motiv, oamenii evitau să lucreze pământul în anumite zile și respectau cu strictețe interdicțiile tradiționale.

Un mare neajuns crede poporul că are de la un fel de spirite femeiești ce poartă diferite numiri, care toate la un loc se cuprind în acela de Iele, și uneori în cel de Zâne sau Rusalii. Aceste denumiri sunt înmulțite de o altă credință populară care zice că zânele să nu fie chemate după numele lor adevărat, ci cu un alt cuvânt convențional, care, firește, după ce devine știut de toți, trebuie părăsit și înlocuit prin altul. Astfel că Ielele se mai cheamă și Nemilostive, Dânse, Iude, Fetele lui Iuda, Drăgaice, Samovile, Vâlve, Nagode, Irodițe, Vânturițe, Vântoase, Fetele Vântoaselor, Stăpânele Vântului sau Irodiece.

Alteori, pentru ca puterea lor să nu fie covârșitoare, poporul le dă numiri de laudă sau de dezmierdare, spre a le îndupleca la bine, cum sunt acestea: Milostive, Zâne Milostive, Măestre, Zâne Măiestre, Doamne, Domnițe, Bune, Puternice, Fete Frumoase, Frumoase, Frumușele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Fetele lui Șandru, Viteze, Harnice, Sfinte, Sfinte Mari, Șoimane sau Șoimance.

Unele credințe spun că ar fi niște babe urâte; altele că ar fi niște fecioare frumoase; unele că umblă într-anumite zile de Rusalii; altele că umblă și alteori; în sfârșit, unele credințe ne spun că Ielele umblă prin anumite locuri numai, iar altele, că umblă pretutindeni.

Prin unele părți din Oltenia se crede că Ielele sunt în număr de șapte și că sunt așa de frumoase, că numai îngerii din cer le întrec. Ele n-au trup de carne și sunt „numai năluci în chip de femei tinere și vesele”. Nu le poate vedea nimeni, în afară de cei buni la suflet și de făcătorii de bine. Au zale pe piept, și clopoței la picioare. Cântarea lor, de frumoasă ce este, nu se poate asemăna cu nicio cântare de pe pământ. Ele zboară prin văzduh înainte de miezul nopții și trec cântând din zale și din clopoței pe deasupra caselor unde au să trimită vreo pedeapsă asupra vreunui om rău la suflet și la fapte.

Dacă joacă pe pământ, Ielele își aleg grădinile cu iarbă verde și poienile înrourate de prin păduri. Locul unde au jucat se cunoaște de către unii oameni: iarba se topește ca și cum ar fi arsă, iar mai târziu otăvește alta, însă cu mult mai frumoasă ca cea dintâi. Pe aceasta însă, vitele n-o mănâncă.

Ielele beau noaptea apă din fântâni, și oricine va bea după dânsele, rămâne pocit. Pentru aceasta, când bea cineva apă dimineața apă dintr-o fântână, să lase vreun semn acolo, ca poceala să cadă pe acel semn.

Ielele le aflăm la foarte multe popoare vechi și noi. Naiadele se pot pune alături cu Ielele. Slavii le numesc Vila și cred că trăiesc în păduri, ape și pe câmpuri, – îndeosebi, ape, lucru care le apropie foarte mult de Zânele aromânilor care le socotesc șezătoare mai ales pe la fântâni și locuri umede. Cehii le zic Vodni Panny (Jupânese de apă) sau ca și noi, Zeny. Polonezii traduc și le numesc dumnezeițe: Bogunki. Rușii le numesc Rusalka. Bulgarii le numesc Samovila ca și macedo-românii, și au povestea feciorului care fură cămașa uneia dintre ele la scăldătoare, ca să și-o ia de nevastă; mai de-apoi, Zâna fuge, – întocmai ca și-n poveștile noastre.

Tudor Pamfile – Mitologia poporului român, vol. II (Vestala, 2008) – preluat de pe Muzeul Național al Țăranului Român

 

Ce nu era voie să faci de Rusalii

În lumea satului tradițional, zilele Rusaliilor erau însoțite de numeroase interdicții.

Nu era recomandat:

• să se lucreze la câmp;
• să se cosească;
• să se spele;
• să se țeasă;
• să se taie lemne;
• să se plece singur prin păduri sau pe câmp.

Nerespectarea acestor reguli putea atrage mânia Rusaliilor. În unele regiuni se spunea că cei care lucrează în aceste zile pot fi pedepsiți prin accidente, boli sau recolte compromise.

 

Teiul și nucul – plante de protecție

Printre cele mai răspândite obiceiuri de Rusalii se numără folosirea ramurilor de tei și de nuc.

Acestea erau aduse la biserică pentru a fi binecuvântate, apoi erau așezate la porți, la ferestre, la uși, în gospodării sau pe câmpuri. În credința populară, ramurile aveau rol protector împotriva spiritelor rele, a grindinei și a altor primejdii.

Teiul era considerat una dintre cele mai puternice plante de apărare împotriva Ielelor, motiv pentru care multe persoane purtau ramuri de tei asupra lor în zilele Rusaliilor.

 

Moșii de vară

Sâmbăta dinaintea Rusaliilor este cunoscută sub numele de Moșii de vară și este dedicată pomenirii celor adormiți.

În multe regiuni ale țării se împart vase noi de lut sau de lemn, umplute cu apă, lapte, vin, colivă, colaci, fructe sau alte alimente. Aceste daruri sunt oferite pentru sufletele celor plecați dintre cei vii și reprezintă una dintre cele mai importante tradiții de pomenire din calendarul popular românesc.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Sâmbăta e „ziua morţilor”, după rânduielile religiei creştine. În această zi Mântuitorul Hristos, ucis de cu vineri, a stat toată ziua mort, pentru a învia Duminică.

Din această tradiţie şi din aprofundarea credinţelor antice, mitologiştii spun că morţii sunt duşi în imperiul Sfintei Sâmbete de către Sfânta Vineri, după cum amurgul (personificat prin Sfânta Vineri), conduce în noapte (personificată prin Sfânta Sâmbătă). Noaptea, în întuneric, ies strigoii şi toate duhurile rele; noaptea, şi prin urmare Sfânta Sâmbătă, este stăpâna acestor duhuri.

Drumul către cei răposaţi va fi prin imperiul Sfintei Sâmbete, adică, în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morţi. Sâmbăta se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate să constea din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele. Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sâmbetei.

Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă pe apă, „apa Sâmbetei”, care-l va duce şi-l va aşeza, după credinţa poporului, în locul cuvenit. Astfel se întâmplă cu obiectele sfinte dar vechi, precum: icoane de lemn mâncate de cari, candele crăpate, sfeşnice, rămăşiţe de lumânări şi altele. Acestea nu se aruncă afară, unde nu-i cu putinţă să nu fi căzut o fărâmă de spurcăciune, ci se aruncă pe apă, spre a fi duse pe lumea cealaltă, a morţilor, prin mijlocirea „apei Sâmbetei”.

Din toate Sâmbetele şi prin urmare din toţi „moşii”, ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este Sâmbăta Duminicii Mari, în Ajunul Duminicii Mari, numită şi „Moşii Duminicii Mari”, „Moşii Rusaliilor”, „Moşii de Rusalii” sau, mai peste tot locul, „Moşii cei mari” sau „Moşii de vară”.

Tudor Pamfile – Sărbătorile de vară la români (1910) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Călușarii și dansul care alungă Rusaliile

Poate cea mai spectaculoasă tradiție asociată Rusaliilor este Călușul.

Călușarii formează cete rituale alcătuite, de regulă, din bărbați care execută dansuri complexe, însoțite de formule ceremoniale și gesturi simbolice. În credința populară, puterea lor era atât de mare încât putea alunga influența Rusaliilor și vindeca persoanele „luate de Iele”.

Dansul călușarilor avea rol protector și terapeutic. În trecut, atunci când cineva era considerat afectat de Rusalii, era adus în fața cetei, iar prin dans, descântece și ritualuri speciale se încerca restabilirea sănătății sale.

Tradiția Călușului este considerată una dintre cele mai valoroase expresii ale patrimoniului cultural românesc și continuă să fie practicată în numeroase localități.

Zâne şi căluşari

Poveştile sunt pline de Zâne bune şi frumoase. E o formulă care îndulceşte . <În realitate>, Zânele, tinere sau bătrâne, frumoase sau urâte, sunt rele şi neiertătoare. Românii din Balcani cred că există şi Zâni, adică Zâne bărbaţi. Fiind atât de răzbunătoare omul se fereşte să le spună pe nume, deşi au nume. Pe trei dinte ele, de pildă, le cheamă:Savatina, Mărgălina şi Rujalina. Mai bine li se adresează pe ocolite şi cu vorbe frumoase: Ele, Iele, Dânsele, Ale Sfinte, Albele, Frumoasele, Milostivele, Măiestrele,Vântoasele, Doamnele, Domniţele, Iudele, Irodiţele, Bunele, Puternicile, Vitezele,Harnicile,Şoimanele, Fetele Câmpului, Fetele Codrului, Fetele lui Sandru…

Fetele lui Sandru

Fiecare nume dat Zânelor poate fi explicat. De pildă, li se spune Fetele lui Sandru pentru că se crede că ar fi fost fiicele sau slujnicele lui Alexandru Împărat, cel din Alexandria. Acest împărat ar fi primit o sticlă cu apă vie. Ce i-a dat prin cap, a dat din ea să bea calului, să-l facă nemuritor. Calul a băut şi trăieşte şi astăzi în prundurile mărilor. Ce-a mai rămas din apă, în sticlă, au băut-o fetele sau slujnicele împăratului. Şi au devenit nemuritoare şi ele.

Zânele zboară pe sus, pe cer. Cântă şi le place să danseze. Pe locul unde au dansat se fac în iarba care se usucă. Deasupra creşte alta, mai frumoasă, pe care vitele n-o mănâncă. Ca să poată juca, sunt permanent în căutare de lăutar. Găsesc câteodată pe unul cu fluierul, cimpoiul sau vioara şi îl roagă să le cânte. Poate să le cânte, dar dacă vorbeşte cu ele este un om pierdut.

Ielele şi fluierul

Ielele iubesc muzica. Tânărul care voia să aibă fluier bun îl pregătea cu ajutorul lor în felul următor: mai întâi îi astupa găurile şi îl umplea cu lapte. Însoţit de doi câini negri şi gol puşcă, îngropa fluierul la nouă hotare, având grijă să ţină tot timpul mâinile la spate. Lua fluierul de acolo după trei zile, în aceleaşi condiţii. Nici la dus şi nici la întos nu avea voie să privească în urmă. Acasă, fluierul era pus sub pernă. Peste noapte, Ielele veneau şi îl întrebau de trei ori;ce ne dai, ce ne dai, ce ne dai? Tânărul trebuia să răspundă a treia oară că le dă degetul mic de la mâna stângă. Apoi, trei zile trebuia să uite de fluier. Dacă făcea întocmai, devenea cântăreţ renumit.

Cine vorbeşte cu Zânele îşi pierde darul vorbirii. Ele schilodesc, orbesc, surzesc, pocesc oamenii. Poartă asupra lor obiecte ascuţite de fier cu care îi impung. Alteori fură oamenii şi îi poartă pe sus. Când se satură, îi aruncă pe la răspântii, sleiţi de putere.

Mai mult îşi fac veacul pe la fântâni, râuri, izvoare. Le place atât de mult apa, încât pot fi gasite şi pe la streaşinile de casă. Locul lor preferat rămâne însă cel de la răspântii, oamenii văd cum se ridică vârtejuri de praf. Există nişte Zâne parcă mai rele decât toate, care se numesc Oarbele-Şchioapele. Ele sunt ţinute cu o săptămână înainte de Rusalii. Norocul oamenilor este că ce trebuie să facă. Dacă le întâlnesc, evit să răspundă chemărilor lor ademenitoare. Alt noroc este că există buruieni de care Zânelor le este frică. Iată câteva: avrămeasca, odoleanul, rostopasca. Într-o publicaţie din 1874, se povesteşte cum un flăcău a întâlnit Ielele care zburau pe sus, albe şi strălucitoare, învolburând norii şi cântând:

< De n-ar fi avrămeasa, / Cărstineasa / Şi floarea albastră, / N-ar mai fi în lume cruce de nevastă / Şi toată lumea ar fi a noastră.>

După aproape 99 de ani, am avut ocazia să întâlnesc o bătrînă în Maramureş care mi-a povestit o întâmplare identică. Numai că în varianta ei Zânele cântau: < Încă de n-ar fi pe lume / Leuştean şi rostopască / Toată lumea ar fi a noastră.>
Şi mai au oamenii noroc cu descântecele, prin care îndreaptă răul făcut de Zâne. […]

Pe lângă descântec, care trebuie să fie pronunţat de o descântătoare, există şi numeroase practici. De exemplu, omul care s-a îmbolnăvit din vânt, adică de Iele, când se simte ceva mai bine, trebuie să se ducă în locul unde l-a cuprins boala şi să sape acolo. Va găsi un cărbune. În locul cărbunelui să-şi îngroape cămaşa şi se va însănătoşi. Există şi < medicamente >, cum ar fi: fierea de corb, carnea de sobol, lacrima de viţă, măslinul nefructifer, feriga, cuibul de rândunică, cataplasmele cu frunză de nuc şi multe, foarte multe altele.

Căluşarii <lucrează> sub patronajul Ielelor. Grupul de Căluşari se constituie după un ritual foarte strict, care diferă enorm de la o zonă la alta. Constantă este rigoarea cu care trebuie executat ritualul şi faptul că, odată devenit căluşar, omul trebuie să rămână în ceată câţiva ani (uneori nouă). În grup există roluri precise: căluşarii, vătaful, mutul plus muzicantii. Din recuzită nu lipsesc steagul, bâtele, clopoţeii, ciocul din blană (uneori sabia şi biciul). Dacă se întâlnesc două cete de căluşari, este lege că trebuie să se lupte. Cei învinşi devin supuşii învingătorilor. Dacă cineva moare în această bătaie, legea este ca justiţia să nu intervină. S-a renunţat la asta de mult. Pentru modul în care se leagă Căluşarii, iată, în rezumat, o variantă.

Legământul Căluşarilor

Vătaful îşi alege oamenii dintre tinerii care joacă bine. Le propune să devină căluşari şi, cei care acceptă, îşi întăresc promisiunea dând vătafului un ban. De Ispas (Înălţarea), deci cu zece zile înainte de Rusalii, se întâlnesc într-un loc ferit după ce au trecut mai înainte pe la nouă izvoare şi nouă hotare. În locul unde se opresc trebuie să se întretaie trei drumuri. Vătaful le leagă pe braţe panglici şi la fluierul picioarelor curele cu clopoţei. Se aşează în cerc. Invocă pe Irodioasă, patroana lor, ca să le fie în ajutor. Vătaful îi stropeşte cu apă, apoi le cere să ridice bâtele şi să le ciocnească de trei ori. Bâtele sunt făcutte din lemn de stejar, au înălţimea unui stat de om, măciulie la capătul de sus şi ferecatură la cel de jos, care este mai subţire.

Vătaful le porunceşte să se ducă acasă fără să privească înapoi. Îi avertizează că este singurul care poate să le desfacă legământul. Le mai spune că nu trebuie să se uite să ceară ajutorul Irodiesei ori de câte ori joacă şi, mai ales, când li se dă de mâncare, să arunce sub masă o bucată pentru ea…
Transcriu din altă variantă textul de legământ pe care trebuie să-l pronunţe căluşarii: < În numele lui Dumnezeu, sfântuţul, ne legăm jurând în credinţă către steag că vom juca în dreptate, fără supărare şi fără număr >.

Jocul căluşarilor se compune din foarte multe figuri, pe care le dictează vătaful. Ce putem înţelege noi, orăşenii, când auzim: ? Căluşarii înţeleg. Steagul este o prăjină înaltă, ajungând uneori la cinci metri, pe care n-o împodobesc singuri. După unele informaţii se duc la o babă vrăjitoare. Aceasta leagă de prăjină o basma albă care trebuie să fi aparţinut unei femei rele. Femeia rea trebuie să fi murit însă cu această basma pe cap. Vrăjitoarea descântă steagul, îi pune căpăţâni de usturoi. Se spune că în urmă descântecului usturoiul miroase şi mai tare. Tot ea le dă căluşarilor cu steagul peste nas, ca să ia putere. Dacă steagul ar fi ţinut aplecat, ar muri toţi căluşarii din ceată. Steagul se înfige în pământ în timpul nopţii şi este păzit.

Căluşarii joacă pe la casele oamenilor. Nu pe la toţi, la oamenii care au ce să le dea. Cei care n-au, vin la gard şi se uită. Căluşarii sperie copiii cu ciocul şi îi iau la joc ca să fie sănătoşi. Dau femeilor usturoi de la brâu şi din steag. Ce primesc pe la case împart infiecare seară frăţeşte.

Rolul lor cel mai important este acela de vindecători. Oamenii despre care se crede că au o boală provocată de Iele sunt prezentaţi căluşarilor. Tratamentul diferă de la o zonă la alta. Voi povesti în continuare o variantă.

Căluşarii vindecători

Bolnavul este pus în curte pe o pătură, întinsă cu faţa în sus şi orientat către răsărit. Căluşarii îl înconjoară. Lăutarii încep să cânte fragmente din diferite melodii, aparţinând repertoriului. Căluşarilor. Bolnavul stă pe spate nemişcat. Dacă < i-au dat de boală >, la una dintre melodii mişcă din picioare ca şi când ar dansa. Muzica se opreşte. Este duminică, ceaţa are de mers şi la alte gospodării. Se înţeleg cu familia asupra momentului când se întorc, merg la ţintă cu melodia la care bolnavul a răspuns prin mişcări de picioare. Pun lângă bolnavo ulcică nouă plină cu apă, de toarta căreia este legat, cu fir roşu, un pui negru de găină ieşit, din ou de o zi.

Căluşarii joacă. La un moment dat, vătaful ia ulcica şi puiul şi le azvârle cât poate de sus, spre cer. Oala cade, se sparge şi-l stropeşte pe bolnav. Puiul moare.Dacă nici după ce a fost stropit cu apa din ulcică bolnavul nu se scoală din boală, este semn că nu mai nimic de făcut.

O săptămână după Rusalii, deci într-o marţi, se face îngroparea ciocului sau spargerea căluşului. Ciocul are chiar formă de cioc (de pasăre), de cap de lup sau cap de cal şi este acoperit cu o blană de iepure. Mai tot timpul se poartă într-o desagă. Când este scos la iveală, oamenii se sperie. Acum este îngropat la loc ferit. Feciorii se despart fără să privească în urmă. Este prima oară când se despart, după atâtea zile petrecute împreună. Cât timp joacă, dorm laolaltă, uneori sub streaşina bisericii.

Irina Nicolau – “Ghidul sărbătorilor românești” (Humanitas, 1998) – preluat de pe Muzeul Național al Țăranului Român

 

Rusaliile și calendarul popular

Rusaliile marchează una dintre cele mai importante perioade ale anului agricol. În apropierea solstițiului de vară, vegetația ajunge la maturitate, iar comunitățile rurale urmăreau cu atenție semnele naturii pentru a anticipa recoltele.

Fulgerele, ploile, seceta, apariția insectelor sau comportamentul animalelor erau interpretate ca semne ale unui an bun sau rău pentru agricultură. Astfel, Rusaliile se înscriu într-un ansamblu complex de practici și observații care reflectă relația profundă dintre omul tradițional și natură.

 

O moștenire vie a culturii populare românești

Rusaliile reprezintă una dintre cele mai bogate și fascinante sărbători ale folclorului românesc. La granița dintre tradiția creștină și credințele populare străvechi, ele reunesc elemente de spiritualitate, mitologie, magie, ritual și viață comunitară.

Ielele, Moșii de vară, ramurile de tei și nuc, precum și spectaculosul dans al Călușarilor sunt mărturii ale unei moșteniri culturale transmise din generație în generație. Chiar dacă multe dintre vechile credințe și-au pierdut astăzi forța de altădată, Rusaliile continuă să ocupe un loc important în memoria colectivă și în identitatea culturală a satului românesc.

 

Notă editorială: Acest articol a fost realizat pe baza unor surse documentare dedicate tradițiilor, obiceiurilor și credințelor populare românești legate de sărbătoarea Rusaliilor. Informațiile au fost selectate, verificate și reformulate într-o manieră editorială pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra semnificațiilor culturale și folclorice asociate acestei sărbători, de la credințele despre Iele și Rusalii până la ritualurile Călușarilor și practicile de protecție păstrate în lumea satului tradițional.

Surse:

• Agenția Națională pentru Zootehnie și Montanologie – „Datini, tradiții și obiceiuri populare românești în luna iunie” (azm.gov.ro);
• Wikipedia – „Iele”;
• Wikipedia – „Călușarii”.

Sursa fotografiei reprezentative: fotografie de epocă reprezentând o ceată de călușari în timpul ritualului tradițional practicat în perioada Rusaliilor, din Arhiva de Imagine MȚR (AL-428), Muzeul Național al Țăranului Român.