Articole

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 – 604)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Papa Grigore I cel Mare

Sfântul Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare [lat. Sanctus Gregorius Magnus] și ca Grigore Dialogul (n. 540 d.Hr., Roma, Regatul Ostrogot – d. 12 martie 604 d.Hr., Roma, Imperiul Roman de Răsărit), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii și unul dintre cei șase părinți apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim, Tertulian și Ciprian de Cartagina.

A fost și primul călugăr care a devenit papă. Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica din Imperiul Roman de Apus cât și în Biserica din Imperiul Roman de Răsărit . Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore și îl citează în lucrarea sa Învățătura religiei creștine. „Da”, – spunea papa Grigore cel Mare la începutul pontificatului său – „vom reforma și administrația bisericească, și legile canonice. Și semnul va fi acesta: reforma muzicii (liturgice)”.

Papa Grigore a întrunit în cel mai înalt grad toate calitățile omului de conducere, sensul datoriei, al măsurii și al demnității. Istoricul protestant Harnack îi admira „înțelepciunea, dreptatea, blândețea, puterea de inițiativă, toleranța” și Bossuet îl consideră „modelul desăvârșit al modului de guvernare a Bisericii”. Este patronul muzicienilor, cântăreților, studenților și al învățătorilor. Este considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie.

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 - 604) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 – 604) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latină Vigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore.

Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare.

Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare.

Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi – Gordian și Silvia – s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute.

Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră de funcționar imperial.

 

 

Guvernator al Romei

După terminarea studiilor, Grigore a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei (praefectus urbis), cea mai înaltă funcție civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcționare a întregului aparat de stat, de la menținerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întrețină bune relații cu papa, care avea de acum o mare relevanță socială, și să fie întotdeauna atent la dispozițiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viață ușoară, dar a fost o experiență foarte prețioasă. În anii oficiului său public, și-a făcut proprie experiența seculară a administrației publice și a pus-o în slujba concetățenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit așa de mult, încât și săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că și-a dobândit stima în fața autorităților imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câștigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau și îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

 

Grigore călugărul

Cariera publică însă avea să se termine odată cu moartea tatălui său. Grigore a renunțat la înalta funcție deținută și a intrat în viața monastică. Afinitatea pentru traiul monahal s-ar putea datora familiei sale, mama sa trăind ca o sfântă, iar surorile tatălui său erau călugărițe. Astfel Grigore și-a împărțit întreaga avere săracilor și a ctitorit șapte mănăstiri, dintre care șase în Sicilia.

Și-a transformat casa părintească de pe Colina Caelius în mănăstire închinată Sf. Apostol Andrei, în care a adăpostit călugării benedictini, alungați din mănăstirea Monte Cassino de longobarzii care încercau să cucerească peninsula italică. Grigore însuși s-a retras aici, dorind să rămână simplu călugăr benedictin. După multe secole, mănăstirea Sf. Andrei a fost dedicată celui care a întemeiat-o, Sf. Grigore (Mănăstirea Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio).

Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (lat. apocrisiarius), ambasador la curtea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Ca ambasador pe lângă împăratul Tiberiu I Constantin și succesorul acestuia, Mauriciu, le-a cerut să ajute Roma supusă atacurilor longobarde. A fost rechemat la Roma, unde, ales abate, și-a reluat viața de călugăr în mănăstirea sa. A fost consilier al papei Pelagius al II-lea, când acesta i-a cerut ajutorul pentru a reuni episcopii din nordul Italiei cu Roma, aflați în schismă din cauza poziției luate de papa Vigiliu în privința condamnării „Celor Trei Capitole”.

 

Alegerea ca papă

După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590.

După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

Activitatea sa din timpul celor 14 ani de pontificat (de la 3 sept. 590 la 12 martie 604) pare de necrezut: organizează apărarea Romei, amenințată de Aginulfo, cu care apoi a întreținut raporturi de bună vecinătate; administrează avutul public cu minuțioasă nepărtinire, suplinind lipsurile funcționarilor imperiali; se îngrijește de aprovizionarea cu apă a orașului Roma; favorizează împământenirea dijmașilor, eliminând orice formă de sclavie; însuflețit de zelul pentru răspândirea credinței, propune și susține misiunea Sf. Augustin de Canterbury în Anglia. Întotdeauna atent la problemele întregii creștinătăți, nu desconsidera grijile mărunte ale vieții de fiecare zi. Cu puțin timp înainte de a muri, s-a interesat de o ocazie pentru a-i trimite episcopului din Chiusi o manta de iarnă.

A murit în ziua de 12 martie 604 și a fost înhumat în Bazilica „Sf. Petru” din Roma. Noul Calendar a stabilit comemorarea lui pentru ziua de 3 septembrie, ziua în care a început activitatea de păstor suprem al Bisericii lui Cristos.

 

Sărbători

- în calendarul latin: 3 septembrie (ziua în care a fost hirotonit întru episcop, în anul 590) și 12 martie (ziua morții)

- în calendarul bizantin: 12 martie

- în calendarul lutheran: 12 martie

- în calendarul anglican: 3 septembrie

 

Opera

Cele 848 de scrisori rămase de la el și omiliile către popor dovedesc limpede imensa activitate desfășurată de Papa Grigore cel Mare. În toate domeniile vieții bisericești, a lăsat urme adânci. Viața Sfântului Benedict și Liber regulae pastoralis – „Cartea păstoririi sufletelor” sunt citite și astăzi cu mult interes și mult folos. S-a ocupat și de muzica sacră, cântarea folosită la oficierea sfintelor slujbe, și a stabilit normele care au dus la „cântarea gregoriană”.

Sfântul Grigore a scris patru volume intitulate Dialogi (Dialogurile), motiv pentru care creștinătatea răsăriteană îl cinstește sub numele de Grigorie Dialogul. Dialogurile papei Grigore cel Mare, scrise la finalul secolului al VI-lea, conțin o legitimare a valorilor ascetice ale Evului Mediu timpuriu, legate de nașterea culturii benedictine. Povestirile de vieți exemplare, inspirate de surse patristice, dar prinse în tumultul invaziilor barbare din Italia, conțin arhetipurile valorilor și frămîntărilor omului european, proiectate pe un plan escatologic cu teme doctrinare noi, precum purgatoriul, dar și o filosofie a sfîrșitului istoriei.

A compus Liturghia darurilor înainte sfințite, care se celebrează în bisericile răsăritene în timpul postului mare. Cunoscută cu titlul Liturghia Sf. Grigorie Dialogul, este una dintre cele trei liturghii oficiate în bisericile ortodoxe și greco-catolică, alături de cea a lui Ioan Gură de Aur și cea a lui Vasile cel Mare.

A mai scris Cartea regulii pastorale, adresată preoților, în care vorbește despre cumpătarea în asceză. Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experiența sa personală, a făcut în așa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor și să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericești. El vedea unite în preot contemplația și ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu și vestirea lui, doctrina și exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemați la preoție să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplației:

Nu este posibil să preferi propria liniște binelui spiritual al celorlalți. Cristos, pentru a-i ajuta pe toți, a ieșit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”. În consecință, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se așeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeași carismă, care însuflețea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viață și Bisericilor episcopale prin Regula pastorală. Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale,deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credință popoarele Marii Britanii. Și așa s-a și întâmplat.

 

Ediții în limba română

- Dialoguri (ediție bilingvă a celor patru cărți), trad. din lb. latină de Cristina Horotan, notă intro., tabel cronologic și plan al tratatului de Alexander Baumgarten, note de Cristina Horotan și Alexandru Daroni, Editura Polirom, Iași, 2017.

- Despre minunile Părinților italieni (cartea I și III a Dialogurilor), trad.din latină de Elena Sima, introducere, note, ediție de Florin Crîșmăreanu, Editura Doxologia, Iași, 2016.

- Omilii la profetul Iezechiel, trad. din lb. latină de Elena Sima, Ingrid Ileana Bauer, Editura Doxologia, Iași, 2015.

- Cartea regulii pastorale, trad, prefață și note de Pr.prof.Alexandru Moisiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,1996.

 

cititi mai mult despre Papa Grigore I cel Mare (Grigorie cel Mare/Sf. Ier. Grigorie Dialogul, Episcopul Romei) si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org

 

Papa Clement I

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr., Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97.

 

Scrieri

Epistola papei Clement I către Biserica din Corint (1 Clement) compusă pentru a reface armonia dintre preoţi şi credincioşi, este considerată una dintre scrisorile creştine vechi existente în afara Noului Testament. Această scrisoare este manifestul primatului Romei şi prima afirmare a autorităţii apostolice a Episcopiei Părinţilor Apostoli. După Sfântul Irineu, cea dea doua epistolă – 2 Clement – este atribuită Sfântului Clement datorită afinităţilor stilistice, însă există şi opinia că această a doua epistolă ar fi fost scrisă mai târziu.

 

Origine

Se cunosc doar câteva detalii despre viaţa papei Clement I, unele surse menţionând anul 88 când Clement devine papă şi episcop al Romei, altele anul 92. Este însă cert că Papa Clement I a murit în anul 99. Conform tradiţiei, Clement era un sclav roman eliberat de Titus Flavius Clemens, consul pe timpul împăratului Domiţian, convertit la creştinism. De asemenea se crede că l-a cunoscut personal pe Sfântul Petru, care l-ar fi uns papă, iar unele surse spun că este menţionat de Sfântul Pavel în Scrisoarea către Filipeni (4:3).

 

Martiriul

După tradiţie papa Clement I a fost prins de împăratul Traian, trimis în cetatea Cherson (Chersonesus) din Sudul Crimeii de astăzi fiind condamnat să lucreze într-o mină de piatră, a salvat prizonierii în mod miraculos în timpul unui accident, convertind o mare parte din păgânii întemniţaţi. Sfântul Clement a murit ca martir, fiind legat de o ancora şi înecat în Marea Neagră.

 

Relicve

Este probabil ca Biserica San Clemente (Sf. Clement) să fi fost construită pe locul casei sale.

Conform tradiţiei, Sfântul Chiril a adus relicvele Sfântului Clement la Roma în secolul 9, unde au fost îngropate în Basilica Sfântului Clement. Capul şi o parte de oseminte sunt revendicate de Lavra Pecerska din Kiev.

 

Sărbători

Este sărbătorit în Biserica Romano-Catolică pe 23 noiembrie.

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma îl sărbătoresc pe 24 noiembrie.

cititi mai mult despre Papa Clement I si pe en.wikipedia.org

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr.,[1] Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97 - (c. 1000 portrayal at Saint Sophia's Cathedral, Kyiv) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Clement I – (c. 1000 portrayal at Saint Sophia’s Cathedral, Kyiv) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Clement Romanul (uneori numit și Clement, episcopul Romei) a fost al treilea episcop al Romei după Apostolul Petru. Clement este cunoscut mai ales pentru Scrisoarea sa către Corinteni, scrisă în 95 sau 96 d.Hr. Este socotit un părinte apostolic. Prăznuirea lui se face la 24 noiembrie.

 

Viața

Se cunosc puține lucruri despre viața sfântului Clement. Scriitura sa pare să denote un autor provenit din iudaismul elenistic, convertit la creștinism.

Cei care au scris despre el – printre care Irineu de Lyon (130-202), Tertulian (sec. II-III), Eusebiu de Cezareea (sec. IV), Ieronim (sec. IV), Epifanie de Salamina (sec. IV) – au făcut-o după ce trecuse destul de mult timp de la moartea sa (dar urmând desigur surse sau tradiții pe care le-au avut la dispoziție).

Data nașterii Sf. Clement nu este cunoscută. El a fost un ucenic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel din ultima perioadă a șederii acestora la Roma (anii 60 d.Hr.). Se pare că a fost hirotonit chiar de către Sf. Petru.

În epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni (Fil. 4, 3) se face o referire la un anume Clement („care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine și cu Clement și cu ceilalți împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”), dar nu se poate stabili cu exactitate dacă este vorba chiar despre Clement Romanul.

Un alt Clement apare la sfârșitul viziunii a doua din scrierea apostolică Păstorul lui Herma; acesta este identificat de cei mai mulți specialiști ca fiind chiar Clement Romanul.

Clement a fost ales episcop al Romei în jurul anului 88, ocupând acest rang ierarhic până în anul 98, când a murit. Despre moartea sa, datele sunt incerte. Sursele mai vechi relatează că ar fi murit de moarte naturală, în anul 98, probabil în Grecia. O tradiție care datează din secolul al IX-lea povestește despre martirizarea sa, în Crimeea, în anul 102, prin înecare, fiind aruncat peste bordul unei nave, cu o ancoră legată de el.

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 - 102) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Scrisori

Scrisoarea (epistola) trimisă în anul 96 d.Hr. Bisericii din Corint în numele Bisericii din Roma, îi este atribuită sfântului Clement, episcopul Romei în acea perioadă. Scrisoarea a fost trimisă într-o încercare de a restabili pacea și unitatea în Biserica din Corint, unde câțiva oameni, aparent violenți, se revoltaseră împotriva conducerii comunității creștine de acolo.

O a doua scrisoare către Corinteni i-a fost, de asemenea, atribuită Sf. Clement inițial, pe baza faptului că ea a fost inclusă într-un manuscris grec vechi care conținea și prima scrisoare a lui Clement către Corinteni, cu titlul de „a doua Epistolă a lui Clement către Corinteni”. Există însă controverse asupra autorului real al acestei de a doua scrisori, deoarece atunci când partea de la sfârșit a epistolei (parte care lipsea din manuscrisul grecesc) a fost regăsită, aceasta s-a dovedit a fi o omilie a unui autor necunoscut.

 

Doctrina

Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni are puține învățături intenționat dogmatice, fiind în mare măsură un îndemn de suflet la pace și bună înțelegere creștină.

Unul din cele mai importante pasaje este cel în care Sf. Clement mărturisește adevărul trinitar: „Nu avem oare un singur Dumnezeu și un singur Hristos și un singur Duh al harului revărsat peste noi?” (cap. 58).

În contextul scrisorii sale, Sf. Clement vorbește despre succesiunea apostolică: sfinții Apostoli au prevăzut certurile și dezbinările din Biserici, și de aceea au lăsat o succesiune de episcopi și diaconi, care nu poate fi eliminată după plăcerea oricui. (cap. 42-44)

Capitolele 59-61 cuprind o rugăciune euharistică care amintește de anaforalele liturgice cele mai vechi cunoscute.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei si pe doxologia.ro