Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest (cca. 1600- 12 martie 1678) a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (1640 – 1643, precedat de Ghenadie al II-lea, urmat de Simion Ștefan) care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Sava Brancovici.
Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest s-a născut în jurul anului 1600, în Transilvania, primind la botez numele de Ilie.
Nu se cunoaște nimic despre copilăria lui. A intrat de tânăr în Mănăstirea Putna, unde a fost călugărit, primind numele de Iorest și hirotonit întru ieromonah.
La recomandarea domnitorului moldovean Vasile Lupu, după moartea mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie al II-lea, principele Gheorghe Rákoczy I al Transilvaniei acceptă numirea sa în scaunul mitropolitan de la Alba-Iulia.
Sf. Ilie Iorest este hirotonit episcop în Țara Românească, la Târgoviște de mitropolitul Teofil, potrivit obiceiului și este instalat în scaunul de la Alba-Iulia în anul 1640.
Activitatea mitropolitană
A păstorit ca mitropolit la Alba-Iulia între anii 1640-1643.
A depus eforturi intense pentru păstrarea credinței ortodoxe și s-a opus eforturilor autorităților transilvane de a impune calvinismul ortodocșilor români.
S-au făcut numeroase presiuni și asupra mitropolitului Iorest, ca să-i ajute la răspândirea învățăturii calvine.
În acest scop, cu prilejul confirmării sale ca mitropolit, i s-a fixat un program în mai multe puncte, prin care îi cereau să lucreze în această direcție.
Ca mitropolit a continuat legăturile cu Moldova, fiind cercetat de călugări de la Putna. A făcut vizite canonice în diferite parohii, ajungând până în Maramureș.
La 18 februarie 1642, Dieta Transilvaniei se plângea de el că hirotonește preoți dintre iobagii români de pe moșiile nobiliare, ca să-i scape de iobăgie.
De aceea, membrii Dietei cereau să i se interzică astfel de hirotonii, iar cei pe care i-a hirotonit să fie înapoiați proprietarilor, ca iobagi.
Dar mitropolitul n-a îndeplinit nici una din dorințele calvinilor, ci a rămas statornic în credința ortodoxă, împreună cu păstoriții săi.
În anul 1642 este tipărit primul catehism în limba română, al cărui conținut de credință era însă unul calvin (așa-numitul Catehism calvinesc, care avea să primească renumitul Răspuns din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei).
Superintendentul calvin Ștefan Katona Geleji cere mitropolitului distribuirea acestui catehism în rândul tuturor credincioșilor ortodocși, însă acesta refuză categoric atât distribuirea catehismului, cât și celelalte restricții impuse misiunii sale încă de la numire.
Iorest va fi fost întărit în convingerile sale ortodoxe și de Sinodul de la Iași din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă.
Ca urmare a opoziției sale față de încercările de atragere a credincioșilor ortodocși, ca și a schimbării conjuncturii politice, pe fondul creșterii tensiunilor între Principatul Transilvaniei și Moldova lui Vasile Lupu, situația mitropolitului Iorest a devenit tot mai precară.
I s-a înscenat un proces în care a fost acuzat de imoralitate, proces judecat de un sinod ortodox local, iar mitropolitul a fost depus din treaptă și dat pe mâna autorităților civile, care l-au aruncat în închisoare și i-au confiscat bunurile în anul 1643.
Viața după depunere din poziție
A fost eliberat după câteva luni prin răscumpărare. Principele Gheorghe Rákoczy a fost cel care a împrumutat întreaga sumă pentru răscumpărarea mitropolitului, 1000 de taleri, o sumă foarte mare pentru acea vreme.
Potrivit înțelegerii, Mitropolitul Iorest se angaja să restituie întreaga sumă împrumutată, având drept garanți 24 de credincioși.
Dacă mitropolitul nu restituia suma, garanții ar fi urmat să o plătească în locul său.
Mitropolitul se retrage în Moldova la mănăstirea sa de metanie, însoțit de mai mulți preoți și monahi.
Cu sprijinul ierarhilor moldoveni ai vremii, pleacă în Rusia în anul 1645, însoțit de un monah pe nume Gherman, făcând apel la țarul Mihail Feodorovici Romanov pentru a-l sprijini în restituirea sumei împrumutate de principele transilvan, foarte mare pentru acea vreme.
A fost primit în audiență de țar, căruia i-a dus în dar părticele din moaștele Sf. Dimitrie al Tesalonicului.
În schimb, țarul i-a făcut daruri bogate în bani și obiecte. A vizitat Moscova și probabil Lavra Sf. Serghie și s-a întors apoi, probabil în anul 1646, în Moldova.
Și-a petrecut restul vieții la Mănăstirea Putna, mănăstirea sa de metanie, trecând la Domnul la 12 martie 1678.
Episcop al Hușilor?
Au existat unele păreri conform cărora Mitropolitul Ilie Iorest ar fi păstorit Episcopia Hușilor în perioada petrecerii sale în Moldova (între 1655 și 1677). Mircea Păcurariu însă, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, respinge această teorie.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea ca sfânt mărturisitor a Mitropolitului Ilie Iorest în anul 1950, iar proclamarea oficială a acestui act s-a făcut în anul 1955.
„Ținând seamă de viața sa curată, dar mai ales de râvna și pătimirea îndurată pentru apărarea Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 28 februarie 1950 ca mitropolitul Ilie Iorest să fie cinstit ca sfânt mărturisitor de către întreaga Biserică Ortodoxă Română, în ziua de 24 aprilie a fiecărui an, odată cu Sava Brancovici, unul dintre urmașii lui în scaunul mitropolitan. Canonizarea sa solemnă s-a făcut la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Imnografie
Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:
Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:
Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!
Viața Sfântului Ierarh Ilie Iorest
Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest, mitropolitul Transilvaniei (†1678) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mănăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale, egumenul mănăstirii l-a făcut ieromonah, și era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind tele sfinte cu frică de Dumnezeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești.
Vestea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte și întaistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credință ortodoxă de învățăturile străine calvinești și de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoți râvnitori, sfințea biserici și mergea prin sate, mângâind și învățând pe credincioși ca un bun păstor al turmei lui Hristos.
În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace în brațele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sfântul Ierarh Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656.
De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648).
A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea.
Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011.
Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.
Sfântul Ierarh Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei (✝1656) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Viața
Înainte de arhierie
Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.
A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă).
Conform Pr. Mircea Păcurariu, este de presupus „că a învățat carte în gimnaziul din Alba Iulia, care funcționa de prin 1580, transformat în colegiu academic de principele Gabriel Bethlen, în 1622”.
A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.
Activitatea mitropolitană
În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.
Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei.
Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.[4]
Această situație a nemulțumit pe noul mitropolit, dar și pe unii protopopi (de pe Câmpulung și din Țara Făgărașului), care i-au declarat lui Geleji în dimineața aceleiași zile că nu doresc să iasă de sub ascultarea mitropolitului ortodox.
Dându-și seama de insuccesul propagandei calvine, Geleji sfătuia pe principe în aceeași scrisoare să îngăduie lui Simion Ștefan să facă vizite canonice și în protopopiatele puse sub ascultarea lui.
În aceste vizite, mitropolitul urma să fie însoțit de „popa Gheorghe și de Molodiț” (probabil Gheorghe din Secul care a lucrat la traducerea Catehismului calvinesc și Mihail Molodiț, viitorul episcop de Maramureș, din 1651) „fără de care să nu vorbească nimic cu nimenea, ci adunând preoții români la fiecare protopopie, să-i sfătuiască a primi condițiunile și articolele…”.
Desigur este vorba de cele 15 puncte umilitoare care i-au fost impuse prin decretul de recunoaștere dat de Gh. Rákóczy I la 10 octombrie 1643.
Iată principalele îndatoriri ale mitropolitului Ștefan, impuse de Gheorghe Rákóczy I, în diplomă de confirmare din 1633: să predice în românește, dar numai după Sfânta Scriptură, înlăturând astfel Sfânta Tradiție, tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc, în locul Sfintei Împărtășanii să folosească pâine și vin nesfințite, să se înlăture ritualul botezului și al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile și cântările folosite de calvini, să se înlăture cultul icoanelor și al crucii, ș.a.
Se precizau apoi câteva din drepturile pe care le avea superintendentul calvin asupra Bisericii Ortodoxe și a mitropolitului.
Astfel, „Episcopul ortodox unguresc” trebuia să fie consultat „în orice lucru greu în trebile religiunii”, își dădea avizul la numirea, menținerea sau îndepărtarea din slujbă a protopopilor, și se pronunța în caz de apel asupra sentențelor pronunțate de mitropolit și protopopi.
Dacă mitropolitul Ștefan ar fi îndeplinit toate condițiile care i-au fost impuse, fără îndoială că s-ar fi schimbat din temelii nu numai viața Bisericii, ci și viața poporului român din Transilvania.
Faptul că ele n-au fost îndeplinite se datorează nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului Ștefan, ci mai ales credincioșilor ortodocși, care au ştiut să-şi apere cu dârzenie legea strămoșească.
În pofida condițiilor vitrege în care și-a desfășurat activitatea și a nenumăratelor piedici care i s-au pus, vlădica Ștefan nu s-a înstrăinat de credincioșii săi și nici n-a îndeplinit vreuna din sarcinile umilitoare pe care i le-au impus cârmuitorii de atunci ai Transilvaniei.
El nu și-a uitat niciodată înaltele sale îndatoriri arhierești, ci a căutat în permanență să țină trează conștiința ortodoxă și românească în sufletele păstoriților.
Dovadă sunt cele două tipărituri românești apărute la Alba Iulia, sub îndrumarea sa: Noul Testament din 1648 și Psaltirea din 1651.
Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință.
Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.
Mitropolitul Simion Ștefan a trecut la cele veșnice în vara anului 1656 (probabil prin iulie), fiind atestat documentar, pentru ultima oară la 22 mai 1656, când întărea ca protopop al Hunedoarei pe preotul Ioan.
Sfântul Ierarh Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei (✝1656) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Scrieri
În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, se tipărește la Alba Iulia (sau Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului Testament.
Aceasta a fost prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, fiind anterioară Bibliei lui Șerban Cantacuzino, aceasta din urmă conținând în plus și prima traducere în limba română a Vechiului Testament.
Noul Testament de la Bălgrad este prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, publicat în 1648 la Bălgrad (astăzi, Alba Iulia), în timpul principelui calvin Gheorghe Rákóczi I, sub coordonarea arhiepiscopului Simion Ștefan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Iată ce scria Simion Ștefan în Predoslovie (prefață):
„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.
Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.
Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:
„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din țărână făcută”.
Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești: „Psaltirea”, în 1651.
Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră cititor” (introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.
„Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole din Faptele Apostolilor.
De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un „Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Acțiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean.
Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și bisericești.
Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Mărturisitor Sava Brancovici a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (între anii 1656-1680, precedat de Simion Ștefan, urmat de Iosif Budai) care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.
Mitropolitul Sava este cel dintâi ierarh despre care se știe că a dat dispoziții în scris cu privire la săvârșirea slujbelor în românește și la instruirea copiilor în biserică.
Pentru apărarea credinței împotriva prozelitismului calvin, a fost eventual judecat și închis de autoritățile maghiare în 1680.
În acest timp, era scos din închisoare numai în cămașă și bătut cu biciul până când „se rupea cămașa… și carnea de pe trupul lui” (Cserei Mihály)[1]. După eliberare, mitropolitul nu a mai trăit mult și s-a dus la Domnul în 1683.
„Tot norodul și clerul românesc ca un lucru adevărat ține, cum de la cei bătrâni au luat, că Sava acesta toate întâmplările acestea le-a pățit pentru credință, că s-a împotrivit eresului calvinesc și l-a lepădat și n-a vrut a se uni cu acela.”
(Samuil Micu)
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Ilie Iorest și cu Sf. Ierarh Simion Ștefan.
Înainte de arhierie
Începutul vieții
Amănunte asupra vieții lui Sava Brancovici se găsesc în cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe Brancovici (c. 1645-1711).
Născut Simion Brancovici, Sava se trăgea dintr-o veche familie sârbească, venită, se crede, din părțile Herțegovinei, din localitatea Korenici, nume care figura uneori și în titulatura sa.
Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, familia Brancovici avea întinse proprietăți în comitatele Arad, Zarand și Timiș.
Dintre înaintașii mitropolitului Sava, se cunosc Sava, „episcop de Lipova și Ineu” (c. 1606-c. 1627) și Longhin Brancovici (1628-c. 1643), fratele tatălui său, hirotonit arhiereu pentru credincioșii din părțile Lipovei-Ineului de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (1628), retras înainte de 1643 la mănăstirea Comana din Țara Românească.
Tatăl lui Sava Brancovici, Ioan, slujise în tinerețe ca ostaș; a avut patru fii și două fiice, cel mai mare fiind Simion (Sava), viitorul mitropolit.
Acesta s-a născut în jurul anului 1620, a învățat carte în casa părintească, apoi la mănăstirea Comana, unde era retras unchiul său Longhin. De aici, s-a reîntors acasă, s-a căsătorit, având și copii, care au murit de mici.
De multe ori era nevoit să îmbrace și haina ostășească din pricina numeroaselor ciocniri pe care le aveau locuitorii din acele părți cu turcii.
Îmbrăcarea hainei preoțești
Întâmplându-se să moară Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, o altă rudă, credincioșii de acolo l-au sfătuit să-și închine viața slujirii lui Dumnezeu, ca preot-protopop.
Îndeplinindu-le dorința, a plecat în Țara Românească, la unchiul său Longhin, care a rugat pe mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească întru preot.
După hirotonie, s-a reîntors la Ineu, unde a aflat că soția îi murise între timp, iar bătrâna sa mamă se călugărise, sub numele de Maria.
A îndeplinit slujba de preot-protopop din Arad timp de mai mulți ani, până în 1636, când soborul de preoți și mireni ortodocși, întrunit la Alba Iulia, l-a ales în scaunul de mitropolit al Transilvaniei.
Deceniile 1650 și 1660
Hirotonia întru arhiereu
A trecut din nou în Țara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sava, a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Târgoviște, a treia zi după Înălțarea Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ștefan, vlădica Longhin Brancovici, episcopii țării și unii arhierei străini aflați în capitala Țării Românești.
Încărcat cu daruri, primite de la domnitorul Constantin Șerban Basarab și de la mitropolitul Ștefan, s-a reîntors apoi la turma sa din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reședința sa de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaștere din partea principelui Gheorghe Rákóczy II (1648-1660), prin care i se acorda o jurisdicție foarte întinsă, așa cum n-a avut nici unul din înaintașii săi: Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul și Maramureșul, cu excepția Tării Făgărașului și a câtorva biserici.
Nu era pus sub atârnarea superintendentului calvin și nici nu i s-au impus cele 15 puncte calvine, așa cum se întâmplase cu Simion Ștefan, în 1643. Acest lucru s-ar putea explica atât prin personalitatea sa, făcând parte dintr-o familie de vlădici și de luptători împotriva turcilor, cât și prin legăturile politice pe care Gh. Rákóczy II le încheiase înainte cu un an cu domnii români Constantin Șerban al Țării Românești și Gheorghe Ștefan al Moldovei.
Păstoria lui Sava, deși îndelungată, a fost mult tulburată de acțiunea prozelitistă calvină care se ducea printre românii ortodocși, patronată de înșiși principii Transilvaniei, dar și de războaiele și schimbările politice petrecute atunci.
Prozelitismul calvin
După moartea lui Gheorghe Rákóczy I (1648), văduva sa, Suzana Lorántffy, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor (mai ales a celor din Făgăraș) la calvinism.
În acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit niște „vizitatori” (un fel de inspectori calvini), care să inspecteze de două ori pe an toate parohiile românești din Țara Făgărașului, să se intereseze de pregătirea preoților și de felul cum își desfășurau activitatea.
Cheltuielile lor de deplasare și întreținere le suportau preoții și credincioșii români (în 1658, de pildă, au fost cercetați preoții și grămăticii românești din 39 de sate).
A doua zi, 3 aprilie 1657, principesa Susana Lorantffy a semnat un nou decret, prin care se înființa o școală calvină românească în Făgăraș, alături de biserica și școala reformată maghiară.
Decretul respectiv era însoțit de o serie de dispoziții privitoare la organizarea școlii, elevi, inspectori, învățători, mijloacele de întreținere etc.
Din lectura acestor dispoziții, rezultă limpede că prin înființarea școlii nu se urmărea altceva decât „calvinizarea” viitorilor preoți și învățători din Țara Făgărașului și prin el a maselor largi de credincioși.
De pildă, se prevedea ca învățătorul școlii să fie absolvent al unei școli reformate maghiare, fiind îndatorat să învețe pe elevi Catehismul calvinesc și cântările calvine folosite de comunitățile româno-calvine din Lugoj și Caransebeș, să traducă rugăciunile calvine în românește etc.
Se dispunea apoi ca toți „grămăticii” români din Țara Făgărașului să frecventeze cursurile acelei școli, urmând ca după absolvire să funcționeze ca învățători și preoți în Țara Făgărașului. Absolvenții buni învățau în continuare și la școala latinească.
Elevii săraci erau întreținuți din contribuțiile preoților (câte 25 de bani și o găină) și ale satelor (câte 25 de bani) din Țara Făgărașului.
Cu toate scopurile de calvinizare și maghiarizare urmărite de această școală, trebuie menționat că ea s-a numărat printre cele dintre primele școli sistematice românești.
A dăinuit până către anul 1700, dând mai multe generații de cărturari români. Politica de calvinizare a fost continuată desigur și în anii următori.
Depunerea din scaun
La începutul anului 1658, Gheorghe Rákóczy, a făcut apel la trupele austriece să se ridice împotriva turcilor. Acest fapt a provocat o cumplită expediție de jaf în Transilvania, întreprinsă de turci, cu ajutor de la tătari și cazaci.
Turcii au izbutit acum să impună ca principe pe Barcsai Acațiu (1658-1660), fost ban al Lugojului și Caransebeșului, care le-a cedat Ineul, Lugojul și Caransebeșul, urcând și haraciul la 40.000 de galbeni.
În același timp, o altă dietă, întrunită la Târgu Mureș, a declarat că rămâne credincioasă lui Gh. Rákóczy, așa că existau acum doi principi. Transilvania devine teatru de lupte pentru satisfacerea unor ambiții personale.
În astfel de împrejurări, desigur că și păstoria mitropolitului Sava nu s-a putut desfășura în linişte. De pildă, în cursul expediției turcești din 1658, au fost arse și jefuite catedrala și reședința mitropolitană din Alba Iulia.
Voind să-și consolideze poziția prin câștigarea preoțimii ortodoxe, Acațiu Barcsai a dat, la 9 ianuarie 1659, o nouă diplomă de confirmare lui Sava, acordându-i jurisdicție și asupra Țării Făgărașului, pe lângă teritoriile amintite în diploma lui Gheorghe Rákóczi II.
În luna următoare, Sava înfățișa dietei transilvane, întrunită la Bistrița, starea deplorabilă a clerului ortodox, din pricina contribuțiilor fiscale. Urmarea a fost că la 15 martie 1659, Barcsai scutea pe preoții români de toate îndatoririle fiscale pe care le aveau față de vistieria țării.
La 20 martie 1659, printr-un alt decret, erau acordate aceleași scutiri preoților din Țara Făgărașului, accentuând obligația acestora, precum și a tuturor preoților români transilvăneni, de a sta sub ascultarea mitropolitului Sava.
Cu toate acestea, din cauza disputelor politice, mitropolitul Sava a fost mai întâi înlocuit cu Ghenadie III și apoi cu vlădică Daniil, revenind în scaunul mitropolitan abia la 23 aprilie 1662.
De data această, Țara Făgărașului era scoasă de sub jurisdicția sa.
Revenirea în scaun
Din 1662 până în 1680, Sava Brancovici a păstorit fără întrerupere. La 1 septembrie 1663, Mihail Apaffi, principele ales de turci, a întărit decretul dat de Barcsai la 15 martie 1659, privind scutirea preoților români de dări. O altă grijă a lui Sava Brancovici a fost aceea a refacerii catedralei sale mitropolitane, care era distrusă în urma expedițiilor turcești discutate mai sus.
Dar nu peste mult timp, vlădica Sava a ajuns la neînțelegeri cu principele și cu ceilalți conducători calvini ai Transilvaniei.
Astfel, în 1667, principele a încredințat pe cei patru „epitropi” ai averii mitropoliei să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale și să ia măsuri pentru deschiderea unei școli și pentru reînființarea tipografiei.
Cerea de asemenea să fie ascultați preoții români care ar fi suferit vreo nedreptate din partea mitropolitului.
Călătoria în Rusia
Deși era într-o situație grea, vlădica a obținut totuși din partea lui Apaffi permisiunea să facă o călătorie în Rusia, așa cum făcuseră pe vremuri unchiul său Longhin și mitropolitul Ilie Iorest.
Către sfârșitul lunii mai a ajuns la Moscova, fiind primit de țar, într-o primă audiență, la 31 mai 1668. A prezentat țarului mai multe daruri, primind, la rândul său, felurite danii, în bani și obiecte.
În ziua următoare, a depus la biroul ambasadorilor din Moscova o scrisoare (memoriu), în care recomanda necesitatea unirii tuturor popoarelor creștine din Răsărit împotriva cotropitorilor otomani.
„Este, în părțile acestea, scria el, mare mulțime de creștini pravoslavnici: sârbi, bulgari, români: toți aceștia așteaptă să fie de undeva năvală a creștinilor asupra blestematului de turc, căci sînt în mare lipsă, necaz și strîmtoare.”
În ziua de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, mitropolitul Sava a slujit în biserica Uspenia din Moscova, alături de patriarhii Paisie al Alexandriei și Macarie al Antiohiei, prezenți la lucrările Sinodului convocat în 1666-1667 pentru judecarea patriarhului rus Nicon.
A mai zăbovit la Moscova până în luna august, când a fost primit într-o nouă audiență de țar, primind alte ajutoare în bani pentru nevoile Bisericii pe care o păstorea.
I s-a dat și un hrisov, prin care i se îngăduia lui și urmașilor săi să meargă în Rusia, după ajutoare, din șapte în șapte ani.
Deceniul 1670
Continuarea prozelitismului maghiar
După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sava a început o perioadă de asupriri din partea lui Mihail Apaffi și a celorlalți cârmuitori calvini, care și-au dat seama că prin această călătorie i-a sporit încrederea în Ortodoxie și hotărârea de a rămâne statornic în credința strămoșească și în toate rânduielile ei.
Se adaugă la aceasta și teama lui Apaffi – om de încredere al turcilor – că Sava urmărise în călătoria sa și interese de natură politică.
De aceea, la 20 februarie 1669, îndemnat de superintendentul calvin Kovásznay Péter, Apaffi a dat un decret, prin care i s-au impus lui Sava noi restricții, în esență identice cu cele impuse lui Simion Ștefan, în 1643.
Cea mai grea îndatorire era aceea a subordonării mitropolitului față de superintendentul calvin „atât în hirotonirea preoților și a protopopilor, precum și în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieții… în convocarea și conducerea sinodului general românesc” etc.
De asemenea, i se cerea să înființeze școli românești, să reînființeze tipografia, în care să publice cărți noi, să se săvârșească slujbele numai în românește.
Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Ortodoxe, totuși, prin ele nu se urmărea decât calvinizarea ei treptată.
Dându-și seama că prin reînființarea tipografiei nu se urmărea altceva decât tipărirea de cărți calvine, vlădica Sava a ținut-o ascunsă ani de zile.
La 14 iunie 1674, Mihail Apaffi dispunea ca mitropolitul ortodox, protopopii, preoții și toate bisericile românești să fie puse sub ascultarea noului superintendent calvin Tiszabéczi Gáspár.
Acesta urma să aibă de grijă de toate bisericile românești și să le cârmuiască după conștiința sufletului său. Mitropolitul era îndatorat să-i dea ascultare în toate.
Era limpede că principele urmărea însăși desființarea Bisericii românești.
Dar, cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sava a știut să treacă și peste aceste noi umilințe pe care i le pregătea Apaffi.
„Sinodul” lui Sava
În anul 1675, vlădica a convocat o adunare sau „sinod” la Alba Iulia, la care au chemat „titorii”, jurații scaunului mitropolitan (un fel de „epitropi”, respectiv consilieri) și protopopii eparhiei. Soborul a luat o seamă de hotărâri privitoare la întărirea vieții moral-religioase a preoților și credincioșilor români din Transilvania.
După conținutul lor, măsurile luate ar putea fi împărțite în patru grupe:
1 – Românizarea slujbelor și săvârșirea lor în toate duminicile și sărbătorile, ca și miercurea și vinerea, iar în timpul posturilor, zilnic.
2 – Disciplinarea preoților, cu vizite canonice făcute de mitropolit și cu un control mai sever din partea protopopilor;
3 – Înlăturarea superstițiilor, mai ales a celor legate de cultul morților;
4 – Catehizarea credincioșilor maturi, dar mai ales a copiilor, de către preoți, în biserică, îndatorirea, pentru credincioși, de a participa la slujbe, de a se spovedi și împărtăși de patru ori pe an și altele.
Trebuie reținut că Sava este cel dintâi ierarh despre care se știe că a dat dispoziții în scris cu privire la săvârșirea slujbelor în românește, la „predicarea” cuvântului lui Dumnezeu și la instruirea copiilor în biserică.
Nu era nicio hotărâre prin care s-ar fi urmărit calvinizarea clerului și a credincioșilor.
Dimpotrivă, din această simplă prezentare a hotărârilor adoptate de soborul din 1675, reiese că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea Bisericii sale la un nivel cultural și moral cit mai înalt, ca și de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românească.
Îmbunătățirea condițiilor pentru ortodocși
Profitând de faptul că în 1675 fratele său Gheorghe Brancovici a fost numit reprezentant (capuchehaie) al lui Mihail Apaffi pe lângă Poarta otomană (i-a dăruit chiar o moșie, la Vințu de Jos), vlădica Sava a putut obține din partea lui noi drepturi pe seama Bisericii sale.
Astfel, la 30 decembrie 1675, a dat o diplomă, prin care dispunea ca protopopii, preoții și bisericile românești să nu mai fie luate de sub jurisdicția lui Sava Brancovici.
În anul următor a obținut de la Apaffi un decret, potrivit căruia preoții români erau scutiți de dări. In 1678 și 1679, Sava a primit noi decrete din partea lui Apaffi, in care se arăta că, deși s-au ridicat numeroase acuze împotriva lui, totuși i se recunosc toate drepturile și atribuâiile sale arhierești, inclusiv dreptul de a încasa dările de la preoții lui.
Tot în legătură cu mitropolitul Sava trebuie să se rețină atenția așa numitul „Zaconic ce să zice cartea legilor”, un fel de statut de organizare a Bisericii românești din Transilvania în secolele XVI-XVII.
Deși fragmentul păstrat s-a scris numai în iunie 1680, deci la câteva zile după destituirea lui Sava, totuși, rânduielile cuprinse în el sunt cu mult mai vechi, după cum rezultă chiar din text.
Zaconicul se ocupa cu atribuțiile soborului mare (la Mitropolie) și ale „soboarelor eparhiale” (la protopopiate), de preoți, protopopi, de averea Mitropoliei etc.
Întemnițarea și adormirea
Contextul politic
Deși la prima vedere se părea că legăturile dintre mitropolit și Apaffi erau bune, în realitate deveneau tot mai încordate. Situația i s-a înrăutățit după ce a ajuns superintendent Tófői Mihály, fostul predicator de la curtea lui Apaffi, un calvin convins, om cult, cu studii în Anglia și Germania.
Se adăuga și faptul că tocmai atunci se descoperise un complot îndreptat împotriva lui Mihai Apaffi, condus de Beldy Pál. Printre aderenții acestuia se afla și Gheorghe Brancovici, lucru pe care-l recunoaște el însuși în Cronica sa.
N-ar fi exclus ca la mișcarea antiapafiană să fi aderat și mitropolitul Sava, fapt care i-a agravat și mai mult situația.
Așa se pot explica grabnicele măsuri de cercetare și judecare a cazului său.
Procesul
Din dispoziția lui Apaffi, la 2 iunie 1680 s-a constituit un scaun de judecată la Alba Iulia.
Președinte era Alvinczi Pál din Vurpăr, protonotarul principelui, prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar printre membri se numărau: protopopul calvin Veresmarty János din Benic, protopopul român Ioan Zoba din Vințu de Jos, notarul soborului mare, un cunoscut filo-calvin și dușman al mitropolitului, împreună cu alți bărbați mireni și din ceata bisericească știutori de legi, în total 101 persoane.
Primul acuzator era superintendentul Tófői Mihály, reprezentat prin Ștefan Paloș. Apărătorii mitropolitului erau fratele său Gheorghe și negustorul greco-macedo-român Ioan Patăr (Pater Ianoș).
În aceeași zi s-a pronunțat sentința de destituire a mitropolitului – redactată în ungurește – în care era învinuit că a dus o viață imorală și că a neglijat mănăstirea din Alba Iulia și tipografia.
Pe baza acestor învinuiri nedrepte, Sava Brancovici a fost înlăturat „din dregătoria episcopească și din cea preoțească, pe temeiul canoanelor 80 și 81 ale bisericii calvine din Ardeal și canonul 75 al legii românești”, urmând să i se intenteze și un proces civil, pe baza prevederilor din Approbatae Constitutiones (partea I, titlul I, art. 3).
Așadar mitropolitul ortodox era judecat după „canoanele” calvine.
Scriind spre osândirea lui Sava, cronicarul maghiar Cserei Mihály (1668-1756) relatează că Ioan Zoba a fost „mituit cu daruri” de principe, ca să-l învinuiască pe Sava de imoralitate.
Același cronicar spune că „au prădat întreagă averea” mitropolitului și că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Țara Românească.
Închiderea
Chiar în ziua în care s-a pronunțat sentința, Apaffi a adresat o scrisoare Sfatului orășenesc din Sibiu, cerând imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi frați Brancovici în casa în care locuiau la Sibiu.
La inventarierea acelor bunuri, s-au găsit trei traiste, apoi alți 14 saci cu cărți și o tipografie cu toate piesele ei, apoi alte numeroase cărți românești, maghiare și latine, precum și un ziar legat în piele”, probabil jurnalul său personal, care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informații privitoare la arhipăstoria sa.
Alte bunuri – mai ales cărți – s-au aflat la reședința sa din Alba Iulia. Se desprinde de aici că mitropolitul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale cărturărești.
După judecată, vlădica Sava a fost închis, fapt relatat de mai mulți contemporani.
De pildă, Cserei Mihály, pomenit mai sus, relatează că era scos din închisoare numai în cămașă și bătut cu biciul până când „se rupea cămașa… și carnea de pe trupul lui”.
Aceleași lucruri le relatează un cronicar sas, pastorul Andrei Gunesch din Petrești.
Eliberarea
La scurt timp după judecarea și întemnițarea lui Sava, au început să se facă felurite încercări pentru eliberarea lui. De pildă, fratele său Gheorghe, plecat în Țara Românească, a cerut sprijinul domnitorului Șerban Cantacuzino.
Acesta, prin Constantin Brâncoveanu, trimisul său la Poartă, a încheiat o înțelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi aflați la Constantinopol, în care se prevedea că, în cazul înlăturării lui, să se dea libertate credinței ortodoxe în Transilvania, iar mitropolitul Sava să fie reabilitat.
Desigur, principele Apaffi nu putea rămâne străin de uneltirile îndreptate împotriva lui. Toate acestea l-au determinat să-l elibereze pe mitropolitul Sava, pentru a înlesni, în felul acesta, o apropiere de Șerban Cantacuzino.
Adormirea
Bătrân și bolnav, vlădica Sava n-a mai trăit mult timp, ci a trecut la cele veșnice, probabil în aprilie 1683.
La 1 mai 1683, fratele său Gheorghe dăruia bisericii din Veștem (jud. Sibiu) o Evanghelie, pe care lăsa o însemnare, cu rugămintea ca preoții acelei biserici să pomenească la liturghie și pe „răposatul Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului…”.
Proslăvirea
Din cele expuse, rezultă că mitropolitul Sava Brancovici a păstorit, aproape un sfert de veac, în împrejurări din cele mai grele.
Personalitatea lui o conturează atât luptele necontenite pe care a trebuit să le poarte cu dușmanii credinței ortodoxe, cât și suferințele pe care le-a îndurat la sfârșitul vieții și pe care le-a suportat cu demnitate și cu resemnare creștinească.
Pentru toate acestea, ținând seama de viața lui curată, de statornicia sa în Ortodoxie și de lupta pentru apărarea ei,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 28 februarie 1930, a hotărât ca mitropolitul Sava să fie cinstit ca sfânt mărturisitor în întreaga Biserică Ortodoxă Română, împreună cu înaintașul său în scaun, Ilie Iorest.
Canonizarea lor solemnă s-a făcut la Alba Iulia, la 21 octombrie 1955, iar prăznuirea li se face, în Biserica Română, în fiecare an, la 24 aprilie.
Imnografie
Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:
Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:
Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!
Viața Sfântului Ierarh Sava Brancovici
Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei (1620 – 1683) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinți binecredincioși, Ioan și Măria, primind din botez numele de Simeon. După ce învață carte și deprinde rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge protopop și slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârșind cele sfinte cu mare râvnă și frică de Dumnezeu. Apoi rămânând văduv, iar mama sa îmbrăcând haina monahală, în anul 1656 fericitul preot Simeon este ales mitropolit și păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la mitropolia din Târgoviște, sub numele de Sava, apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost așezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia în locul răposatului ierarh Simeon Ștefan.
Ca păstor și părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinței ortodoxe și un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credință, a combătut învățăturile greșite calvinești, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălțat numeroase locașuri prin sate și orașe, a rânduit peste tot preoți devotați, a mângâiat pe țăranii ardeleni, întărindu-i în credință și nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia și bisericile jefuite și stricate de răufăcători.
Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credința ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă și răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncându-l în temniță, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit și chinuit ca un martir pentru dreapta credință, fiind silit să treacă la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele și tradiția Bisericii Ortodoxe.
După grele suferințe, în anul 1683 a fost scos din temniță, dar fiind slăbit de chinuri, îndată și-a dat sfântul său suflet în brațele lui Hristos. Pentru sfințenia vieții lui, credincioșii l-au numărat încă din viața aceasta în ceata sfinților, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955 ca mărturisitor al dreptei credințe și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
O jumătate de veac de la trecerea în eternitate a Mitropolitului Tit Simedrea
Oamenii și faptele lor sunt, adeseori, cu trecerea timpului, din ce în ce mai puțin cunoscuți pentru că și cei care le-au stat în preajmă, cei care ar mai putea da mărturie despre aceste fapte pleacă și ei, la rândul lor, în lumea nemuritoare. În această rânduială de neschimbat constatăm că, pe pământ, omul moare doar atunci când uitarea îl învăluie, dar aceasta se întâmplă numai în lumea trecătoare, căci în fața lui Dumnezeu nici un om și nici o fărâmă de faptă nu se risipesc și nici nu dispar vreodată.
Însă nu așa stau lucrurile cu Mitropolitul Tit Simedrea. Pe măsură ce anii trec, chipul blând al înțeleptului mitropolit se luminează tot mai mult. Făcând cunoștință cu el prin scrierile sale despre cartea veche românească, domeniu al istoriei noastre în care ierarhul are contribuții semnificative, m-am aplecat mai mult asupra vieții sale care m-a captivat, având un fir foarte încărcat și necăjit de vremuri dificile: două războaie mondiale, două invazii ale sovieticilor în eparhiile în care a păstorit: Bălți și Cernăuți, mai multe regimuri dictatoriale care au culminat cu comunismul agresiv în care a trăit 26 de ani.
Dar ceea ce avea să mă ajute să întreprind o cercetare asupra vieții și activității Mitropolitului Tit Simedrea a fost ideea profesorului Gheorghe Vasilescu (†2016), fostul director al Arhivelor Patriarhiei Române, de a-mi face cunoștință cu un om deosebit de rafinat, cult și crescut în educația bună de altădată, inginerul Grigore Popescu, nepotul direct al Mitropolitului Tit Simedrea.
Să amintim că vlădica Tit a fost căsătorit, în tinerețe, pentru foarte puțini ani, căci, murindu-i soția de timpuriu, el a rămas singur cu grija unicului său copil, o fetiță, Venera. De edu¬cația acesteia s-a ocupat îndeaproape trimițând-o la Paris să urmeze școli bune. Venera s-a căsătorit cu inginerul Dumitru Popescu, omul de nădejde al celebrului in¬dustriaș Malaxa și mai târziu, în timpul păstoriei Patriarhului Justinian Marina, inginer constructor la Serviciul Tehnic al Arhiepiscopiei Bucureș¬tilor.
Din căsătoria Venerei Simedrea cu Dumitru Popescu au rezultat cei doi ne-poți ai Mitropolitului Tit: Marina (†3.IX.2015), căsătorită o vreme cu doctorul Ovidiu Marina, fiul Patriarhului Justinian și inginerul Grigore Popescu. Astfel, cel care m-a încurajat și mi-a deschis drumul cercetării atente a vieții neuitatului Mitropolit Tit a fost inginerul Grigore Popescu, unul din pu¬ținii martori de aproape ai viețuirii Mitropolitului Tit.
El m-a primit în casa bunicului și a părinților săi în care locuiește până azi. Locuința, construită în perioada interbelică în stil cubist, păstrează atmosfera oamenilor rafinați care au locuit-o și încă o locuiesc. Candelabrele de Murano, pereții decorați cu tablouri semnate de pictori celebri, mobilele Biedermeier, covoarele anatoliene, icoanele vechi, biblioteca mare și bogată, toate înfiripă chipul de altădată al celor care și-au depănat aici firul vieții.
Accesul la arhiva personală a familiilor Simedrea-Popescu m-a determinat decisiv să purced la lucru. Am cerut înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și aprobarea Sfântului Sinod și am alcătuit, nu cu puțină osteneală, o lucrare de câteva sute de pagini.
Deși arhiva personală a ierarhului este elocventă, totuși, trebuia căutate și alte surse istorice de informare. Documentarea s-a dovedit a fi anevoioasă pentru că arhivele din Basarabia și Bucovina au fost evacuate, bombardate, pierdute sau interzise de comuniști, fapt care a făcut să li se piardă urma sau să nu fie fișate, rămânând astfel ascunse. În aceeași situație au fost toate publicațiile periodice sau cărți care priveau Basarabia și Bucovina.
Activitatea episcopală a vlădicii Tit s-a desfășurat la București ca Episcop-vicar al Patriarhului Miron Cristea (25 martie 1926 – 10 dec. 1935), apoi ca Episcop al Hotinului cu sediul la Bălți (11 dec. 1935 – 12 iun. 1940) și ca Mitropolit al Bucovinei, la Cernăuți (13 iunie 1940 – 30 ian. 1945). După demisia înaintată regelui Mihai și aprobată la 31 ianuarie 1945, Mitropolitul Tit s-a retras în locuința sa din București, apoi la Schitul Darvari și, în cele din urmă, la Mănăstirea Cernica.
Născut la 4 septembrie 1886, în comuna Naipu, din fostul judeţ Vlaşca, ierarhul nostru a primit la botez numele de Teodor.
A absolvit, pe rând, Seminarul Nifon şi Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Pe 12 septembrie 1907 a fost hirotonit ca preot de enorie pentru Parohia Prunaru (în jud. Giurgiu), ulterior având şi o fiică, Venera.
Între 12 octombrie 1916 şi 1 octombrie 1920 a fost înrolat ca preot voluntar în Primul Război mondial.
Între timp a absolvit şi Facultatea de Drept.
În 1921 a fost numit preot la Parohia “Sf. Nicolae” Tabacu, iar între 1922-1923 a urmat în Franţa un curs de specializare teologică.
La întoarcerea în ţară a fost numit de către patriarhul Miron Cristea director al Cancelariei Sfântului Sinod şi preot slujitor la Catedrala mitropolitană din Bucureşti.
Întrucât era văduv de mai bine de zece ani, în ziua de 24 aprilie 1924, preotul Teodor a fost tuns în monahism cu numele de Tit.
În toamna anului următor, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu tilul de Târgovişteanul, fiind hirotonit în ziua Bunei Vestiri a anului 1926.
A îndeplinit funcţia de director al Institutului Biblic, rector al Academiei de Muzică Religioasă, fiind preşedinte al mai multor asociaţii misionare din epocă.
Episcopul Tit a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în cadrul mai multor evenimente ecumenice şi panortodoxe, desfăşurate la: Lausanne (1927), Constantinopol şi Sofia (1928), Muntele Athos (1930), Oxford (1937).
În anul 1935 vlădica Tit a fost ales titular al Episcopiei Hotinului (având Centrul eparhial în oraşul Bălţi, aflat în Basarabia).
În iulie 1940 a fost numit locotenent de mitropolit al Bucovinei, cu reşedinţa la Cernăuţi, iar instalarea ca mitropolit canonic s-a făcut abia pe 25 martie 1941, la Suceava.
Momentul primirii cârjei pentru păstorirea Bucovinei, era unul foarte dificil, deoarece în iunie 1940 sovieticii au invadat şi ocupat Basarabia, nordul Bucovinei (inclusiv Cernăuţii) şi ţinutul Herţa.
Abia după ce în 1941 armata română a reinstaurat administraţia românească, mitropolitul Tit a putut să-i cheme înapoi la posturi pe preoţii evacuaţi.
Între 1941 şi 1944 a avut loc o amplă campanie de ajutorare a teritoriilor recuperate de la bolşevici, susţinută şi de alţi ierarhi români.
Acesteia i se adaugă şi faptul că mitropolitul Tit s-a străduit să facă din Mănăstirea Putna un puternic centru misionar, ceea ce justifică scrisorile sale din 1942 adresate Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.
S-a opus deportării evreilor
Recunoscut ca om blând, paşnic şi neagonisitor, mitropolitul s-a bucurat de o mare apreciere din partea clericilor şi credincioşilor pe care îi păstorea.
Se ştie că a intervenit la autoritatea de stat pentru oprirea deportării evreilor din Cernăuţi în lagărele din Transnistria.
Chiar dacă Mitropolitul Tit Simedrea nu a primit titlul de drept între popoare, fapta sa de a fi salvat de la moarte, cu riscuri foarte mari, o familie de evrei pe când era întâistătător al Bucovinei, la Cernăuți, rămâne scrisă cu litere de aur în inima urmașilor acestor supraviețuitori, dar și în istoria noastră. Merită amin¬tit aici unul dintre cei salvați de mitropolit, prof. Marcel Shai (†2020) care și-a dedicat ani buni din viață, cheltuindu-și mare parte din avut pentru a obține, fără succes însă, recunoașterea Mitropolitului Tit Simedrea ca drept între popoare (1).
Anul 1944 a adus cu sine o mare tragedie: invazia ruşilor în Basarabia şi Bucovina; urmarea acestui fapt a fost evacuarea (în luna martie 1944) cu tot Centrul eparhial la Suceava.
Obosit de războaie şi bejenie, pe 31 ianuarie 1945, mitropolitul Tit şi-a depus demisia din postul de întâistătător al Bucovinei, ciopârţită de ocupanţi, şi s-a întors la Bucureşti.
Aici s-a alăturat lui Sandu Tudor şi profesorului Alexandru Mironescu pentru fondarea mişcării de reînnoire isihastă “Rugul Aprins“.
Viața Mitropolitului Tit a fost foarte bogată nu doar în evenimente, ci și în cunoștințe și prietenii, după cum o arată corespondența sa bogată. Fiind un adevărat ghid spiritual al tineretului din anii interbelici, inițiator al întâlnirilor care vor culmina cu nașterea Rugului aprins de la Antim, apreciat de Nicolae Iorga, care i-a susținut candidatura la unele eparhii, și de Nae Ionescu, care îl vedea ca viitor Patriarh al României, Mitropolitul Tit îi primea în casă pe clericii cărturari, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură ai vremii, unii dintre ei devenindu-i fii duhovnicești. Legăturile cu aceștia s-au menținut și în perioada grea a comunismului, după cum o arată chiar dosarele consistente întocmite ierarhului de „Securitatea Statului”, în calitate de urmărit, cu oamenii căreia ierarhul nici nu a vrut să stea de vorbă, necum să colaboreze.
Până în 1948, fostul mitropolit a activat ca preşedinte al Comitetului tehnic de pe lângă Institutul Biblic (la editură şi tipografie), dar şi ca vicepreşedinte al Comisiei de pictură bisericească.
Chiar dacă s-a pensionat în 1956, la vârsta de 70 de ani, mitropolitul nu a ieşit din viaţa Bisericii.
Patriarhul Justinian avea încredere în el şi îl delega să săvârşească sfinţiri, hirotonii etc.
Patriarhul Justinian Marina l-a apreciat în mod aparte pe Mitropolitul Tit, pe care l-a avut și ca duhovnic. Știința de carte, cultura și evlavia Mitropolitului Tit Simedrea au fost de mare ajutor Bisericii noastre, fiind călăuze sigure în dezvoltarea artelor românești care erau cultivate în Atelierele Patriarhiei Române după 1948. Mitropolitul Tit propunea sau aviza modelele îna¬intate de alții pentru execuția de icoane, ferecături de evanghelii, cruci, chivote, engolpioane și alte obiecte trebuincioase cultului divin.
Tot Mitropolitul Tit făcea corectura pentru noile ediții ale Mineielor, Psaltirii, Catehismului etc., totodată, fiind cel care referea asupra valoroaselor achiziții pentru colecțiile de artă ale Patriarhiei Române. În calitate de consilier tehnic, Mitropolitul Tit, alături de prietenii săi: pictorul George Russu (vechiul său consilier de la Cernăuți) și preotul acad. Niculae M. Popescu, verifica șantierele de pictură bisericească din toată țara, făcea recepția lucrărilor și, după caz, propunea realizarea din nou a celor considerate ca neconforme.
În tot acest răstimp, Mitropolitul Tit a publicat în revistele Patriarhiei Române interesante cugetări despre duhovnicie și duhovnic, despre pravilele călugărești, dar și rezultatele unor cercetări personale privind mănăstirile, tiparul românesc și unele personalități ale culturii noastre.
Tot patriarhul l-a numit factor de responsabilitate în sectoare cu activitate culturală.
Astfel, planşele cu modelele de engolpioane şi cruci desenate şi propuse spre execuţie Patriarhiei de renumita artistă a emailului Otilia Oteteleşanu sunt aprobate de vlădica Tit.
Chiar în 1959 patriarhul Justinian a demarat un serios proces de restaurare de biserici, de întregire a patrimoniului bisericesc.
Făcând reparaţii şi modernizări la Palatul Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim, neobositul patriarh a dispus amenajarea în incinta acestuia a unui muzeu, a unei arhive şi a unei biblioteci.
Pentru bibliotecă s-a confecţionat mobilier de stejar, de o mare fineţe şi eleganţă.
Camerele depozit ale bibliotecii, cu dulapurile nou-create, trebuia umplute cu volume.
Cărţile moştenite din vechea bibliotecă sinodală erau destul de puţine.
În acest sens, mitropolitul Tit a fost numit preşedintele comisiei de achiziţii a Bibliotecii Sf. Sinod, unde îi avea alături pe marele bizantinolog Al. Elian, pe profesorul Dan Simonescu şi pe renumitul preot clasicist Dumitru Fecioru, şeful bibliotecii.
În câţiva ani, biblioteca a ajuns să numere peste 60.000 de volume!
Trebuie ştiut că patriarhul Justinian a făcut investiţii enorme cumpărând cărţi vechi, manuscrise, tablouri, obiecte de valoare, piese de mobilier etc. pe care le scoteau la mezat, oameni din generaţia anterioară comunismului, care nu se mai puteau întreţine, fiind sub oprobriul autorităţilor.
Cumpărându-le, Biserica salva acest patrimoniu (adesea, distrus bestial de reprezentanţii poporului care intrau cu forţa în case) şi, totodată, îi sprijinea pe cei scăpătaţi să subziste.
Aceştia erau chiar încadraţi în administraţia bisericească unde puteau să-şi valorifice talentul artistic sau scriitoricesc.
Amintesc doar câteva nume: Otilia Oteteleşanu, Olga Greceanu, I.D. Ştefănescu, Aurelian Sacerdoţeanu etc.
Întreaga viață a Mitropolitului Tit a fost cercetată în amănunt și fiecare lucru pe care l-am descoperit despre el mi s-a părut important. Lucrarea monografică dedicată Mitropolitului Tit Simedrea, aflată acum la final, reprezintă o cronică în care sunt reconstituite, uneori chiar prin cuvintele sale, toate marile momente care i-au marcat atât propria viață, cât și pe cea a Bisericii, fapte care îl zugrăvesc ca pe o personalitate remarcabilă, nicidecum uitată. Istoria vieții Mitropolitului Tit, după cum se va putea constata, ni se revelează, fără să exagerăm, ca o istorie a culturii românești și a Bisericii Ortodoxe Române la a cărei înnoire a lucrat intens după ridicarea acesteia la rang de Patriarhie în anul 1925.
Aflat la Mănăstirea Cernica și fiind în putere, la cei 85 de ani ai săi, într-o zi de 9 decembrie din anul 1971, Mitropolitul Tit a ieșit să se plimbe prin ostrov. Aerul rece de iarnă și curentul specific acelei zone a lacului de la Cernica i-au produs Mitropolitului Tit o răceală puternică, astfel că, până seara, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pe care Îl slujise neîncetat. Ucenicul său, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, l-a prohodit în Biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe“, alături de Episcopii Gherasim Cristea, Antim Nica, Valerian Zaharia, Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu.
Vizavi de intrarea în Biserica Sfântului Lazăr din bătrânul cimitir cernican, Mitropolitul Tit Simedrea își pregătise din timp mormântul, la căpătâiul căruia pusese de strajă o cruce mare, din piatră dobrogeană, pe care a scris simplu: Pomenește, Doamne, pe robul Tău, Tit Mitropolitul! Desenul care împodobește crucea reprezintă pelicanul care își sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii cu propriul sânge. Acest vechi motiv care Îl sugerează pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel jertfit de bunăvoie pentru omenire, pe care o hrănește cu Sângele Său euharistic, face trimitere la vechile manuscrise pe care întreaga viață le-a cercetat vlădica Tit, dar și la profilul vieții sale care a fost o jertfă fără întrerupere, o făclie nestinsă a credinței și a iubirii de părinte duhovnicesc adevărat.
Note
(1) „Drept între popoare” (ebraică : חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) este un titlu acordat în viață sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (parlamentul israelian), martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri – și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Iachint de Vicina este un ierarh ortodox din secolul al XIV-lea (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei.
Context
Pentru populațiile daco-române, limba liturghiei este cea slavonă (Cловѣньскъ) la nord de Dunăre, respectiv cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική) în Dobrogea, pe atunci despotat independent.
În această perioadă, “Româniile populare” de la nordul Dunării de Jos, locuite de daco-români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungrovlahia, și păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) trimiși de perihoreții (περιχωρήτες : “supraveghetorii marginilor” în grecește) de la Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, unul dintre perihoreți, a devenit primul “Mitropolit al Ungrovlahiei”.
Cariera
Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348.
Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească.
Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.
Ca perihoret dar mai ales ca mitropolit, Iachint a hirotonisit mulți preoți, a pus să se clădească numeroase biserici în orașe și sate și a continuat să țină legătura duhovnicească și canonică între Biserica Țării Românești și Patriarhia Constantinopolului. Ajutat de domnitorul Vladislav I Vlaicu, Iachint a întemeiat noi așezări mănăstirești (Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintin-Deal și Bolintin-Vale, Tânganu, Cotmeana și altele), purtând totodată de grijă și credincioșilor ortodocși din părțile vecine, precum Transilvania, unde a trimis horepiscopi ca preoți și călugări.
Tot Iachint a adus în Țara Românească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri-lavre după modelul athonit. În sens invers, a trimis numeroși călugări „vlahi” (cum li se spunea pe atunci Românilor) la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns călugări vestiți.
Ultimii ani din viață i-au fost îngreunați de boli și de colegi invidioși care l-au împiedicat să participe la Sinodul Patriarhal din 1370 al cărui membru era de drept. Într-o scrisoare către patriarhul Constantinopolului, Iachint scria : „O slăbiciune grozavă m-a cuprins”… „și sunt jignit tocmai la bătrânețile mele”, încheind astfel : „să nu treci cu vederea bătrânețea mea înaintată și asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinției tale să-mi fie pavăză pentru totdeauna”.
Mitropolitul Iachint a murit la Curtea de Argeș în anul 1372, după ce, scrie în hagiografia bisericească, „a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”. Ca atare, din data de 26 octombrie 2008 încoace, Biserica Ortodoxă Română îl socotește sfânt ierarh și îl prăznuiește la 28 octombrie ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați.
Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost unul dintre cei mai de seamă mitropoliți al Țării Românești din secolul al XIX-lea (între anii 1823-1834). Întreaga sa viață și lucrare în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru cei pe care i-a păstorit.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 22 iunie.
Viața
Sf. Grigorie Dascălul s-a născut în București, în anul 1765, din părinți iubitori de Dumnezeu. Numele său de mirean era Gheorghe Miculescu.
După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț. Dornic de desăvârșire, la îndemnul Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani.
În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Ţării Românești. Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.
Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul (1765 – 1834) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Întreaga viață și lucrare a mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire jertfelnică pentru păstoriții săi de sprijinul său material beneficiind numeroși săraci, văduve, orfani oferind hrană, adăpost și cărți de învățătură. La moartea sa au rămas o mulțime de cărți pregătite spre a fi oferite în dar școlarilor. Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către administrația rusă instaurată în Principatele române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chișinău, Buzău și Căldărușani.
Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, și de restaurarea catedralei mitropolitane din București, precum și de traducerea și tipărirea în limba română a Vieților Sfinților, pe care le considera “atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”. Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de “Dascălul”.
La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie adoarme în Domnul și este înmormântat lângă zidul bisericii Mănăstirii Căldărușani, în partea de nord. După șapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropnița Mănăstirii Căldărușani, iar în prezent sunt așezate în pridvorul bisericii.
Proslăvirea
Întreaga sa viață și lucrare a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte în slujba Bisericii și a celor pe care i-a păstorit, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 20 octombrie 2005, a hotărât ca mitropolitul Grigorie „Dascălul” să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 mai 2006, în Catedrala patriarhală din București.
soto: arhiva Adevărul
articol: Florina Pop – adevarul.ro
”Corupţia există aproape pretutindeni. În învăţământ: studenţii sau foştii studenţi îşi amintesc momentele în care au trebuit să se caute prin buzunare sau prin sacoşe pentru a trece un examen…
În spital: nu departe e vremea când un pacient murea cu zile dacă nu putea plăti asistenta medicală să-i facă injecţia cuvenită sau să-i schimbe pansamentul…
Există, se pare, şi în Poliţie, adică tocmai în instituţia care ar trebui să garanteze eradicarea şi inexistenţa corupţiei. Fenomenul a existat şi există şi în Justiţie, şi e bine că noii miniştri nu ocolesc acest subiect, nu caută să eludeze racila, ci, dimpotrivă, se străduiesc să ia toate măsurile pentru stârpirea ei…
Nu aş vrea să uit Biserica, în care corupţia se numeşte ”simonie”. În Noul Testament se spune că Simon Magul a încercat să cumpere de la Sfinţii Apostoli, cu bani, puterea de a vindeca şi de a face minuni. Fireşte, Apostolii au respins oferta, dar cuvântul a rămas. Simonie este modalitate prin care cineva obţine hirotonia sau orice altă demnitate bisericească prin bani…
Ea este condamnată de Sfintele Canoane, începând cu cele apostolice şi terminând cu cele ale Sinodului VII Ecumenic; este înscrisă printre infracţiunile pe care le poate face clerul, iar legile bisericeşti o pedepsesc ca atare…
Prin urmare, care este corespondentul spiritual al corupţiei? În ordinea materială ea se numeşte luare sau dare de mită, ”atenţii”, cadouri, bani, bijuterii etc etc. Dincoace, însă, care ar fi schimbul sau oferta, cererea? Care ar fi mobilul, intenţionalitatea, adică acele elemente ce alcătuiesc o infracţiune? În Biserică, deci în conştiinţa legii noastre morale, ea se numeşte Păcat”.
Cine a fost Bartolomeu Anania Bartolomeu Anania,
fost mitropolit al Clujului, s-a născut pe 18 martie 1921, în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea. Numele primit la botez a fost Valeriu. În iunie 1946, când era student la Cluj a condus greva studenţească anticomunistă, grevă urmată de un lung şir lung de arestări şi expulzări. În timpul comuniştilor, părintele Anania a fost întemniţat 6 ani, între 1958-1964. În 1948, la Sibiu, şi-a luat licenţa în Teologie. Cariera duhovnicească a început-o în 1942, la mănăstirea Antim din Bucureşti. A primit numele de călugărie Bartolomeu.
Între anii 1965-1976 a deţinut mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada. În anul 1967 ajunge arhimandrit. Cât a stat în SUA, a ţinut conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor, Honolulu, şi a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, în Egipt, Etiopia şi India. Stăpânea bine limba engleza.
Reîntors în România, a fost directorul Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al BOR (1976-1982). În 1982 s-a retras la mănăstirea Văratec, unde a început să lucreze la revizuirea traducerii în limba română a Bibliei. Pe 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. În 24 martie 2006, Arhiepiscopia a fost ridicată la rangul de Mitropolie a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, iar Bartolomeu a devenit mitropolit. A slujit 18 ani ca arhiepiscop şi 5 ca mitropolit.
Problemele de sănătate ale mitropolitului au început la Nicula, unde a căzut în iarna lui 2006, înainte de Anul Nou. A fost internat o perioadă, apoi şi-a reluat activitatea. În ianuarie 2011 a fost dus de urgenţă la o clinică din Viena. A murit pe 31 ianuarie 2011, în urma unei suferinţe cardiace, la 89 de ani. Trupul său a fost înmormântat, în prezenţa Patriarhului BOR şi a numeroşi prelaţi ortodocşi în cripta ierarhilor de la demisolul catedralei mitropolitane din Cluj.
