Tit Simedrea (1886 – 1971)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole de Arhim. Policarp Chiţulescu – preluat de pe ziarullumina.ro (27 Decembrie 2011; 09 Decembrie 2021)
O jumătate de veac de la trecerea în eternitate a Mitropolitului Tit Simedrea
Oamenii și faptele lor sunt, adeseori, cu trecerea timpului, din ce în ce mai puțin cunoscuți pentru că și cei care le-au stat în preajmă, cei care ar mai putea da mărturie despre aceste fapte pleacă și ei, la rândul lor, în lumea nemuritoare. În această rânduială de neschimbat constatăm că, pe pământ, omul moare doar atunci când uitarea îl învăluie, dar aceasta se întâmplă numai în lumea trecătoare, căci în fața lui Dumnezeu nici un om și nici o fărâmă de faptă nu se risipesc și nici nu dispar vreodată.
Însă nu așa stau lucrurile cu Mitropolitul Tit Simedrea. Pe măsură ce anii trec, chipul blând al înțeleptului mitropolit se luminează tot mai mult. Făcând cunoștință cu el prin scrierile sale despre cartea veche românească, domeniu al istoriei noastre în care ierarhul are contribuții semnificative, m-am aplecat mai mult asupra vieții sale care m-a captivat, având un fir foarte încărcat și necăjit de vremuri dificile: două războaie mondiale, două invazii ale sovieticilor în eparhiile în care a păstorit: Bălți și Cernăuți, mai multe regimuri dictatoriale care au culminat cu comunismul agresiv în care a trăit 26 de ani.
Dar ceea ce avea să mă ajute să întreprind o cercetare asupra vieții și activității Mitropolitului Tit Simedrea a fost ideea profesorului Gheorghe Vasilescu (†2016), fostul director al Arhivelor Patriarhiei Române, de a-mi face cunoștință cu un om deosebit de rafinat, cult și crescut în educația bună de altădată, inginerul Grigore Popescu, nepotul direct al Mitropolitului Tit Simedrea.
Să amintim că vlădica Tit a fost căsătorit, în tinerețe, pentru foarte puțini ani, căci, murindu-i soția de timpuriu, el a rămas singur cu grija unicului său copil, o fetiță, Venera. De edu¬cația acesteia s-a ocupat îndeaproape trimițând-o la Paris să urmeze școli bune. Venera s-a căsătorit cu inginerul Dumitru Popescu, omul de nădejde al celebrului in¬dustriaș Malaxa și mai târziu, în timpul păstoriei Patriarhului Justinian Marina, inginer constructor la Serviciul Tehnic al Arhiepiscopiei Bucureș¬tilor.
Din căsătoria Venerei Simedrea cu Dumitru Popescu au rezultat cei doi ne-poți ai Mitropolitului Tit: Marina (†3.IX.2015), căsătorită o vreme cu doctorul Ovidiu Marina, fiul Patriarhului Justinian și inginerul Grigore Popescu. Astfel, cel care m-a încurajat și mi-a deschis drumul cercetării atente a vieții neuitatului Mitropolit Tit a fost inginerul Grigore Popescu, unul din pu¬ținii martori de aproape ai viețuirii Mitropolitului Tit.
El m-a primit în casa bunicului și a părinților săi în care locuiește până azi. Locuința, construită în perioada interbelică în stil cubist, păstrează atmosfera oamenilor rafinați care au locuit-o și încă o locuiesc. Candelabrele de Murano, pereții decorați cu tablouri semnate de pictori celebri, mobilele Biedermeier, covoarele anatoliene, icoanele vechi, biblioteca mare și bogată, toate înfiripă chipul de altădată al celor care și-au depănat aici firul vieții.
Accesul la arhiva personală a familiilor Simedrea-Popescu m-a determinat decisiv să purced la lucru. Am cerut înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și aprobarea Sfântului Sinod și am alcătuit, nu cu puțină osteneală, o lucrare de câteva sute de pagini.
Deși arhiva personală a ierarhului este elocventă, totuși, trebuia căutate și alte surse istorice de informare. Documentarea s-a dovedit a fi anevoioasă pentru că arhivele din Basarabia și Bucovina au fost evacuate, bombardate, pierdute sau interzise de comuniști, fapt care a făcut să li se piardă urma sau să nu fie fișate, rămânând astfel ascunse. În aceeași situație au fost toate publicațiile periodice sau cărți care priveau Basarabia și Bucovina.
Activitatea episcopală a vlădicii Tit s-a desfășurat la București ca Episcop-vicar al Patriarhului Miron Cristea (25 martie 1926 – 10 dec. 1935), apoi ca Episcop al Hotinului cu sediul la Bălți (11 dec. 1935 – 12 iun. 1940) și ca Mitropolit al Bucovinei, la Cernăuți (13 iunie 1940 – 30 ian. 1945). După demisia înaintată regelui Mihai și aprobată la 31 ianuarie 1945, Mitropolitul Tit s-a retras în locuința sa din București, apoi la Schitul Darvari și, în cele din urmă, la Mănăstirea Cernica.
Mitropolitul Tit Simedrea, un ierarh misionar
Tit Simedrea – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Născut la 4 septembrie 1886, în comuna Naipu, din fostul judeţ Vlaşca, ierarhul nostru a primit la botez numele de Teodor.
A absolvit, pe rând, Seminarul Nifon şi Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Pe 12 septembrie 1907 a fost hirotonit ca preot de enorie pentru Parohia Prunaru (în jud. Giurgiu), ulterior având şi o fiică, Venera.
Între 12 octombrie 1916 şi 1 octombrie 1920 a fost înrolat ca preot voluntar în Primul Război mondial.
Între timp a absolvit şi Facultatea de Drept.
În 1921 a fost numit preot la Parohia “Sf. Nicolae” Tabacu, iar între 1922-1923 a urmat în Franţa un curs de specializare teologică.
La întoarcerea în ţară a fost numit de către patriarhul Miron Cristea director al Cancelariei Sfântului Sinod şi preot slujitor la Catedrala mitropolitană din Bucureşti.
Întrucât era văduv de mai bine de zece ani, în ziua de 24 aprilie 1924, preotul Teodor a fost tuns în monahism cu numele de Tit.
În toamna anului următor, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu tilul de Târgovişteanul, fiind hirotonit în ziua Bunei Vestiri a anului 1926.
A îndeplinit funcţia de director al Institutului Biblic, rector al Academiei de Muzică Religioasă, fiind preşedinte al mai multor asociaţii misionare din epocă.
Episcopul Tit a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în cadrul mai multor evenimente ecumenice şi panortodoxe, desfăşurate la: Lausanne (1927), Constantinopol şi Sofia (1928), Muntele Athos (1930), Oxford (1937).
În anul 1935 vlădica Tit a fost ales titular al Episcopiei Hotinului (având Centrul eparhial în oraşul Bălţi, aflat în Basarabia).
În iulie 1940 a fost numit locotenent de mitropolit al Bucovinei, cu reşedinţa la Cernăuţi, iar instalarea ca mitropolit canonic s-a făcut abia pe 25 martie 1941, la Suceava.
Momentul primirii cârjei pentru păstorirea Bucovinei, era unul foarte dificil, deoarece în iunie 1940 sovieticii au invadat şi ocupat Basarabia, nordul Bucovinei (inclusiv Cernăuţii) şi ţinutul Herţa.
Abia după ce în 1941 armata română a reinstaurat administraţia românească, mitropolitul Tit a putut să-i cheme înapoi la posturi pe preoţii evacuaţi.
Între 1941 şi 1944 a avut loc o amplă campanie de ajutorare a teritoriilor recuperate de la bolşevici, susţinută şi de alţi ierarhi români.
Acesteia i se adaugă şi faptul că mitropolitul Tit s-a străduit să facă din Mănăstirea Putna un puternic centru misionar, ceea ce justifică scrisorile sale din 1942 adresate Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.
S-a opus deportării evreilor
Recunoscut ca om blând, paşnic şi neagonisitor, mitropolitul s-a bucurat de o mare apreciere din partea clericilor şi credincioşilor pe care îi păstorea.
Se ştie că a intervenit la autoritatea de stat pentru oprirea deportării evreilor din Cernăuţi în lagărele din Transnistria.
Chiar dacă Mitropolitul Tit Simedrea nu a primit titlul de drept între popoare, fapta sa de a fi salvat de la moarte, cu riscuri foarte mari, o familie de evrei pe când era întâistătător al Bucovinei, la Cernăuți, rămâne scrisă cu litere de aur în inima urmașilor acestor supraviețuitori, dar și în istoria noastră. Merită amin¬tit aici unul dintre cei salvați de mitropolit, prof. Marcel Shai (†2020) care și-a dedicat ani buni din viață, cheltuindu-și mare parte din avut pentru a obține, fără succes însă, recunoașterea Mitropolitului Tit Simedrea ca drept între popoare (1).
Anul 1944 a adus cu sine o mare tragedie: invazia ruşilor în Basarabia şi Bucovina; urmarea acestui fapt a fost evacuarea (în luna martie 1944) cu tot Centrul eparhial la Suceava.
Obosit de războaie şi bejenie, pe 31 ianuarie 1945, mitropolitul Tit şi-a depus demisia din postul de întâistătător al Bucovinei, ciopârţită de ocupanţi, şi s-a întors la Bucureşti.
Aici s-a alăturat lui Sandu Tudor şi profesorului Alexandru Mironescu pentru fondarea mişcării de reînnoire isihastă “Rugul Aprins“.
Viața Mitropolitului Tit a fost foarte bogată nu doar în evenimente, ci și în cunoștințe și prietenii, după cum o arată corespondența sa bogată. Fiind un adevărat ghid spiritual al tineretului din anii interbelici, inițiator al întâlnirilor care vor culmina cu nașterea Rugului aprins de la Antim, apreciat de Nicolae Iorga, care i-a susținut candidatura la unele eparhii, și de Nae Ionescu, care îl vedea ca viitor Patriarh al României, Mitropolitul Tit îi primea în casă pe clericii cărturari, scriitorii, artiștii și oamenii de cultură ai vremii, unii dintre ei devenindu-i fii duhovnicești. Legăturile cu aceștia s-au menținut și în perioada grea a comunismului, după cum o arată chiar dosarele consistente întocmite ierarhului de „Securitatea Statului”, în calitate de urmărit, cu oamenii căreia ierarhul nici nu a vrut să stea de vorbă, necum să colaboreze.
Până în 1948, fostul mitropolit a activat ca preşedinte al Comitetului tehnic de pe lângă Institutul Biblic (la editură şi tipografie), dar şi ca vicepreşedinte al Comisiei de pictură bisericească.
Chiar dacă s-a pensionat în 1956, la vârsta de 70 de ani, mitropolitul nu a ieşit din viaţa Bisericii.
Patriarhul Justinian avea încredere în el şi îl delega să săvârşească sfinţiri, hirotonii etc.
Patriarhul Justinian Marina l-a apreciat în mod aparte pe Mitropolitul Tit, pe care l-a avut și ca duhovnic. Știința de carte, cultura și evlavia Mitropolitului Tit Simedrea au fost de mare ajutor Bisericii noastre, fiind călăuze sigure în dezvoltarea artelor românești care erau cultivate în Atelierele Patriarhiei Române după 1948. Mitropolitul Tit propunea sau aviza modelele îna¬intate de alții pentru execuția de icoane, ferecături de evanghelii, cruci, chivote, engolpioane și alte obiecte trebuincioase cultului divin.
Tot Mitropolitul Tit făcea corectura pentru noile ediții ale Mineielor, Psaltirii, Catehismului etc., totodată, fiind cel care referea asupra valoroaselor achiziții pentru colecțiile de artă ale Patriarhiei Române. În calitate de consilier tehnic, Mitropolitul Tit, alături de prietenii săi: pictorul George Russu (vechiul său consilier de la Cernăuți) și preotul acad. Niculae M. Popescu, verifica șantierele de pictură bisericească din toată țara, făcea recepția lucrărilor și, după caz, propunea realizarea din nou a celor considerate ca neconforme.
În tot acest răstimp, Mitropolitul Tit a publicat în revistele Patriarhiei Române interesante cugetări despre duhovnicie și duhovnic, despre pravilele călugărești, dar și rezultatele unor cercetări personale privind mănăstirile, tiparul românesc și unele personalități ale culturii noastre.
Tot patriarhul l-a numit factor de responsabilitate în sectoare cu activitate culturală.
Astfel, planşele cu modelele de engolpioane şi cruci desenate şi propuse spre execuţie Patriarhiei de renumita artistă a emailului Otilia Oteteleşanu sunt aprobate de vlădica Tit.
Chiar în 1959 patriarhul Justinian a demarat un serios proces de restaurare de biserici, de întregire a patrimoniului bisericesc.
Făcând reparaţii şi modernizări la Palatul Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim, neobositul patriarh a dispus amenajarea în incinta acestuia a unui muzeu, a unei arhive şi a unei biblioteci.
Pentru bibliotecă s-a confecţionat mobilier de stejar, de o mare fineţe şi eleganţă.
Camerele depozit ale bibliotecii, cu dulapurile nou-create, trebuia umplute cu volume.
Cărţile moştenite din vechea bibliotecă sinodală erau destul de puţine.
În acest sens, mitropolitul Tit a fost numit preşedintele comisiei de achiziţii a Bibliotecii Sf. Sinod, unde îi avea alături pe marele bizantinolog Al. Elian, pe profesorul Dan Simonescu şi pe renumitul preot clasicist Dumitru Fecioru, şeful bibliotecii.
În câţiva ani, biblioteca a ajuns să numere peste 60.000 de volume!
Trebuie ştiut că patriarhul Justinian a făcut investiţii enorme cumpărând cărţi vechi, manuscrise, tablouri, obiecte de valoare, piese de mobilier etc. pe care le scoteau la mezat, oameni din generaţia anterioară comunismului, care nu se mai puteau întreţine, fiind sub oprobriul autorităţilor.
Cumpărându-le, Biserica salva acest patrimoniu (adesea, distrus bestial de reprezentanţii poporului care intrau cu forţa în case) şi, totodată, îi sprijinea pe cei scăpătaţi să subziste.
Aceştia erau chiar încadraţi în administraţia bisericească unde puteau să-şi valorifice talentul artistic sau scriitoricesc.
Amintesc doar câteva nume: Otilia Oteteleşanu, Olga Greceanu, I.D. Ştefănescu, Aurelian Sacerdoţeanu etc.
Întreaga viață a Mitropolitului Tit a fost cercetată în amănunt și fiecare lucru pe care l-am descoperit despre el mi s-a părut important. Lucrarea monografică dedicată Mitropolitului Tit Simedrea, aflată acum la final, reprezintă o cronică în care sunt reconstituite, uneori chiar prin cuvintele sale, toate marile momente care i-au marcat atât propria viață, cât și pe cea a Bisericii, fapte care îl zugrăvesc ca pe o personalitate remarcabilă, nicidecum uitată. Istoria vieții Mitropolitului Tit, după cum se va putea constata, ni se revelează, fără să exagerăm, ca o istorie a culturii românești și a Bisericii Ortodoxe Române la a cărei înnoire a lucrat intens după ridicarea acesteia la rang de Patriarhie în anul 1925.
Aflat la Mănăstirea Cernica și fiind în putere, la cei 85 de ani ai săi, într-o zi de 9 decembrie din anul 1971, Mitropolitul Tit a ieșit să se plimbe prin ostrov. Aerul rece de iarnă și curentul specific acelei zone a lacului de la Cernica i-au produs Mitropolitului Tit o răceală puternică, astfel că, până seara, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pe care Îl slujise neîncetat. Ucenicul său, Mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, l-a prohodit în Biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe“, alături de Episcopii Gherasim Cristea, Antim Nica, Valerian Zaharia, Antonie Plămădeală și Nestor Vornicescu.
Vizavi de intrarea în Biserica Sfântului Lazăr din bătrânul cimitir cernican, Mitropolitul Tit Simedrea își pregătise din timp mormântul, la căpătâiul căruia pusese de strajă o cruce mare, din piatră dobrogeană, pe care a scris simplu: Pomenește, Doamne, pe robul Tău, Tit Mitropolitul! Desenul care împodobește crucea reprezintă pelicanul care își sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii cu propriul sânge. Acest vechi motiv care Îl sugerează pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel jertfit de bunăvoie pentru omenire, pe care o hrănește cu Sângele Său euharistic, face trimitere la vechile manuscrise pe care întreaga viață le-a cercetat vlădica Tit, dar și la profilul vieții sale care a fost o jertfă fără întrerupere, o făclie nestinsă a credinței și a iubirii de părinte duhovnicesc adevărat.
Note
(1) „Drept între popoare” (ebraică : חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) este un titlu acordat în viață sau post mortem, de statul israelian prin intermediul institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale a Knesset-ului (parlamentul israelian), martirilor și eroilor ne-evrei care, în vremea Holocaustului, în condiții vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima și oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naționalism și răsplătite cu medalii și onoruri – și-au riscat viața, familia și averea pentru a-și păstra omenia și iubirea aproapelui, ajutându-i și salvându-i pe evreii prigoniți.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
