Articole

Radu Gyr (1905 – 1975)

foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; manastirea.petru-voda.rowww.marturisitorii.ro

 

Radu Gyr

Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu; n. 2 martie 1905, Câmpulung, Muscel, România – d. 29 aprilie 1975, București, România) a fost un poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere și politician de extremă dreaptă.

O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu), poet, dramaturg, eseist și gazetar român - foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro

Radu Gyr – foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro

 

Biografie

Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung – de unde, prin derivație, pseudonimul literar Gyr – fiul actorului craiovean Coco Demetrescu.

Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor la imnul neoficial al legionarilor, „Sfânta tinerețe legionară”, al imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor scrieri dedicate Mișcării Legionare.

Sfânta tinerete legionara,
Cu piept calit de fier si sufletul de crin
Iures ne-nfrânat de primavara
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Si dârz le tencuim cu sânge dac…

Garda, Capitanul
Ne preschimba-n soimi de fier
Tara, Capitanul
Si Arhanghelul din cer.

Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti,
Pentru sfânta cruce, pentru tara
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnita sa ne-nspaimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
De cadem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i draga moartea pentru Capitan!

Refren

Sfânta tinerete legionara,
Suim biserici, stam viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amara
Cântam si ne gândim la Nicadori,
Purtam în crivat si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Si-avem doar gloante pentru tradatori!

 

Cariera literară

A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost și, ca student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul „Liniști de schituri” 1924.

A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A conferențiat pentru propagarea ideologiei legionare precum, „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935.

A colaborat la revistele „Universul literar”, „Gândirea”, „Gândul românesc”, „Sfarmă-Piatră”, „Decembrie”, „Vremea”, „Revista mea”, „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic” , „Axa”, „Iconar”, etc. precum și la ziarele „Cuvântul”, „Buna Vestire”, „Cuvântul studențesc”. A scris și povești pentru copii semnând cu pseudonimul „Nenea Răducu”. A fost laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române.

 

Comandant legionar și director al teatrelor

În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul Statului Național-Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor.

În aceasta perioadă, a autorizat o trupă de actori evrei sa înființeze în Bucuresti teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioada, în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste.

Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?

Teatrul Barașeum a fost singurul teatru evreiesc din țările fasciste ale Europei.

Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascist a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.

 

Detenția în perioada a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă

Pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Gyr a fost arestat și deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică.

Gyr a mai fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu – în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a ținut un discurs belicos în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare.

După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit.

Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de răsboiu (carte cenzurată).

În carte povestește că a trecut Nistrul, Odesa până în stepă – întorcându-se rănit de pe front acasă la soție.

În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

 

Citat din depoziția lui Gyr la procesul din 1945 la Tribunalului Poporului

Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o.

Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud.

Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”.

Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului:

Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc.

M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.

Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa - foto preluat de pe leviathan.ro

Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa – foto preluat de pe leviathan.ro

 

Cel care L-a adus pe Iisus în celulă

În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie Azi-noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului.

Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.

Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine

Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe

 

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion, fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic. Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!

Nicolae Purcărea, fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti

 

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.

Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri.

La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat.

Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.

În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează.

Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

A revenit acasă în 1956.

Comuniştii l-au arestat din nou şi l-au condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.

Pentru versurile din „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, Radu Gyr a primit, iniţial, pedeapsa cu moartea. “Tribunalul în numele poporului hotărăşte: făcînd aplicarea articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată prevăzută şi pedepsită de articolul 211 Cod Penal prin schimbarea calificării conform articolului 292 Cod Juridic Militar din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de articolul 209 punct 1 Cod Penal”, scria în sentinţa judecătorească din 1959. Poetul a făcut recurs în aprilie 1959, dar cererea a fost respinsă.

Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru.

Doi ani din pedeapsă i-a executat, purtând lanțuri grele la picioare.

Când s-a îmbolnăvit i s-a refuzat asistența medicală.

O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.

Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitatea comunista.

Radu Gyr

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tapsane

o claie de zări şi-o căciula de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies inainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ne vom întoarce într-o zi

De Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi… Şi cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâni, Toti cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi.

Ȋn zâmbetul ce va miji Şi-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem şi-n disperări, Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi.

 

Colaborarea la presa comunistă

După eliberarea din închisoare, a colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României).

Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, la 29 aprilie 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

 

„Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi”.

Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus:

Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre.

Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi.

Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”

 

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.

I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor!

Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa.

Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti.

Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi „viaţă fără pată?! „Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturaţi, noi credem mai mult!

E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”

 

Îşi aşterne toată opera pe hârtie

Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi.

Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.

Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga. Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredinţat următoarele mărturii şi amintiri personale:

Perioada de detenţie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfăţişa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferinţa prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinţa puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ţinut în viaţă, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”.

Fiica poetului îşi aminteşte astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenţiei l-au lipsit, ca pe mulţi alţii, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârşită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, şot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutoraţi.

Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia aşternută pe hârtie, în speranţa că volumele sale vor vedea lumina tiparului.

Şi şi-a aşternut-o. Redactându-şi în acelaşi timp şi memoriile literare [Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Editura Ex Ponto, sub denumirea „Calendarul meu”.], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reuşit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.”

„De când îl ştiu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înţelept”.

Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţa Divinităţii, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu.

Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr îşi termină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea.

Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.

 

Îşi prevede sfârşitul

Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr îşi dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramidă.

Piramidă

Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.

Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.

Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent

Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.

Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoţelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4. 30 sună telefonul.

Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”.

La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa.

Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, „mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial.

Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă „sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.

(Biografie alcătuită de urmaşii marelui poet, apărută în două părţi în numerele 17 şi 18 ale revistei Atitudini.)

 

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi.

Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o moşteneşte.

Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“, acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS.

Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte. Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică.

Dinu Popa - ginerele lui Radu Gyr - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Dinu Popa – ginerele lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare.

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“ - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Popa - unicul nepot al lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“.

Despre Miscarea Legionara si detractorii de ieri si azi ai lui Radu Gyr

Radu Popa: Ştiţi ce au uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr.

Simona Popa: La procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“. Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe stradă.

Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.

Cum era Radu Gyr în familie?

Simona Popa: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte … (plânge). Era foarte fericit că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost fericirea lui.

Radu Popa: Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui. Vorbea în familie despre agitaţia politică din preajma războiului?

Despre navalirea rusilor

Ce ştiaţi dumneavoastră despre război?

Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi. Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.

Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie despre viitorul României de după 23 august?

Simona Popa: În ’44, la 23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din ţara asta pentru nimic în lume!“ Aşa că a fost închis cu „lotul ziariştilor“.

S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa?

Simona Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu, am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie pentru a-şi câştiga existenţa. În ’56, Radu Gyr a fost eliberat (Dupa doi ani a fost rearestat – nota Z.O.).

El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat. A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.

Despre Nichifor Crainic

L-ati cunoscut pe Nichifor Crainic?

Simona Popa: Sigur că da! A fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe stradă, se ţinea roiul de copii după el.

Dinu Popa: Venea dimineaţa la noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos. Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei.

Radu Popa: Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic (foto sus) şi Şerban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)

Despre moastele poetului aflate la Manastirea Petru Voda

Ce-a făcut după eliberare?

Simona Popa: După ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva. Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)

Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.

cititi mai mult pe www.marturisitorii.ro

 

 

 

 

Mărturii

- Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierarhiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”

- Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbărbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)

 

Operă

Poezie

- Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)

- Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)

- Cerbul de lumină, București (1928)

- Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)

- Cununi uscate, București (1938)

- Corabia cu tufănici, București (1939)

- Poeme de răsboiu, București (1942)

- Balade, București (1943)

Conferințe

- Făuritorii unui ideal, București, 1932

- Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935

- Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936

Prefețe

- Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937

- George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937

- Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937

Alte scrieri

- Scufița roșie, 1937

- Corabia cu tufănici, 1939

- Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)

Volume publicate postum

- Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982

- Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), îngrijire Simona Popa, Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994

- Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993

- Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994

- Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996

- Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997

- Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998

- Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999

- Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000

- Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000

- Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003

Traduceri

- Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.

- Jack London, Când și-aduce omul aminte…București, f.a.

Premii

- Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).

- Premiul Adamachi al Academiei Române

 

cititi mai mult despre si pe: manastirea.petru-voda.ro; www.fericiticeiprigoniti.netwww.marturisitorii.ro

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940)

Reconstituirea asasinatelor de la Jilava – legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri – legenda identică cu originalul

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940)

Asasinatele de la Jilava au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, la Închisoarea Militară Jilava, când un grup de legionari înarmați a ucis un număr de 64 deținuți politici, 5 dintre aceștia fiind foști demnitari ai fostului regim de “dictatură regală”.

 

Contextul politic

După proclamarea Statului Naţional-Legionar, în data de 14 septembrie 1940, prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, a fost înfiinţată Comisia specială de anchetă criminală, cu sarcina de a ancheta şi instrumenta toate crimele comise contra legionarilor în perioada regimului de “dictatură regală”.(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940)

Comisia Specială de anchetă îl avea drept preşedinte pe Eugeniu Bănescu, Consilier al Curţii de Casaţie, plus trei membri. Comisia a anchetat efectiv începând cu 4 octombrie 1940, în 38 de şedinţe, în care s-au luat 60 de interogatorii şi 58 declaraţii de martori, ancheta derulându-se efectiv până în data de 26 noiembrie 1940, prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, comisia fiind desfiinţată.

Iniţiativa arestării marilor vinovaţi de crimele regimului carlist i-a aparţinut lui Ion Antonescu. Listele cu cei învinuiţi de crime contra legionarilor au început să fie întocmite la Prefectura Poliţiei începând cu data de 27 septembrie 1940. Listele erau prezentate de către Constantin Orăşanu, secretarul general al Prefecturii de poliţie, subsecretarului de stat din ministerul de interne, Alexandru Rioşianu, omul de încredere al lui Ion Antonescu, care hotăra cine să fie arestat. (Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Poliţia legionară avea să fie înfiinţată abia după o lună, la sfârşitul lunii octombrie, printr-o decizie ministerială, confirmată de un comunicat al lui Horia Sima din 30 noiembrie 1940. În data de 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un număr de 64 deţinuţi la Jilava, cei 33 menţionaţi anterior, plus încă alţi 31, care fuseseră arestaţi ulterior. Datorită acestui eveniment, lucrările comisiei au fost sistate, comisia nemaifiind în măsură să-i trimită pe arestaţi în faţa justiţiei. Deşi comisia nu a reuşit să stabilească ierarhia precisă a responsabilităţilor, din documentele de arhivă, cuprinzând declaraţiile martorilor şi participanţilor la aceste crime fără precedent în istoria României, se poate reconstitui firul acelor evenimente şi de asemenea, se pot deduce responsabilii.

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș - d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS[1], ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 nov. 1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș – d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Un caz mai deosebit este cel al lui Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informaţii, arestat în noaptea de 5/6 septembrie 1940, pe când se întorcea de la o consfătuire cu amiralul Canaris, şeful Abwehr-ului, de la Veneţia. Acesta, în calitate de şef direct al lui Nicu (zis Niky) Ştefănescu, adjunctul său, era responsabil pentru anchetele derulate sub tortură ale acestuia, prin care urmărea să “smulgă mărturisiri” legionarilor arestaţi.

De asemenea contribuise direct la elaborarea listei celor 105 căpetenii legionare ce fuseseră asasinate în 21/22 septembrie 1939, în cadrul operaţiunii de represalii ordonate de către Carol al II-lea în urma asasinării lui Armand Călinescu. Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, care în 6 septembrie 1940 fusese investit prim ministru cu puteri sporite de către Carol al II-lea, care abdicase în favoarea fiului său.

Pe lângă faptul că distrusese documente de arhivă, Moruzov mai era acuzat şi de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece întocmise un “dosar compromiţător” despre doamna Liţa Baranga, mama lui Ion Antonescu, în vârstă de 82 de ani în 1940, şi-i “regizase” acestuia un proces de bigamie, proces câştigat de general. Adversar ireductibil al activităţilor ilegale ale lui Moruzov, instigate de Carol al II-lea, Antonescu strângea de peste un deceniu dovezi asupra conspiraţiilor politice ale acestuia în cadrul SSI.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Victime

Lista victimelor

Victimele erau internate în celule închise cu lacăt, repartizaţi după cum urmează, cu tabele nominale pe uşa fiecărei celule:

- Celula Nr.1 : Mihail Moruzov, fost director al SSI. (Serviciul Secret de Informaţii al Armatei)

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.2 : col. Ştefan Gherovici.

- Celula Nr.3 : Victor Iamandi, fost ministru al Justiţiei, mr. Frederic Damian, slt. Traian Cinghiţă.

Victor Iamandi (n. 15 februarie 1891, satul Hodora, comuna Cotnari, judeţul Iaşi - d. 26 noiembrie 1940, Închisoarea Jilava) a fost un om politic român din perioada interbelică - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victor Iamandi (n. 15 februarie 1891, satul Hodora, comuna Cotnari, judeţul Iaşi – d. 26 noiembrie 1940, Închisoarea Jilava) a fost un om politic român din perioada interbelică - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.4 : gral. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), fost Prefect al Poliţiei Capitalei.

Gabriel Marinescu (adesea Gavrilă Marinescu, n. 7 noiembrie 1886, Tigveni – d. 27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general și om politic român, care a îndeplinit funcțiile de prefect al Poliției Capitalei (1930-1937), subsecretar de stat la ministerul de interne (1937), ministru de interne (1939) și ministru al ordinii publice (1939).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.5 : col. Vasile Zeciu.

- Celula Nr.6 : mr. Alexandru Popescu, mr. Aristide Macoveanu.

- Celula Nr.7 : gral. Gheorghe Argeşanu, fost prim-ministru, col. Anibal Panaitescu.

Gheorghe Argeşanu, scris în evidenţele militare româneşti Gheorghe Argeşeanu,[1] (n. 28 februarie 1883, Caracal – d. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general şi om de stat român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Argeşanu, scris în evidenţele militare româneşti Gheorghe Argeşeanu,[1] (n. 28 februarie 1883, Caracal – d. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general şi om de stat român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.8 : mr. Iosif Dinulescu

- Celula Nr.9 : gral. Ioan Bengliu, fost comandant al Jandarmeriei.

Ioan Bengliu (n. 1881 - d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Bengliu (n. 1881 – d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.10 : Ion Stănciuc, Constantin Sârbu, Vasile Taşcă, Nicolae Zăinescu, Ştefan Niţu, Vasile Moisescu, Nicolae Bularda, Gheorghe Niculescu, Constantin Popescu, Gheorghe Oancea, Crăciun Neacşu, Petre Gheorghe.

- Celula Nr.11 : Ichim Gavrilă, Eugen Zugravu, Paraschiv Coman, Ion Balint, Stanciu Lolescu, Gheorghe Comşa, Olimpiu Mărculeţ, Mihai Radu, Nicolae Bărbulescu, Gheorghe Boghici, Dumitru Marin.

- Celula Nr.15 : Nicu Ştefănescu (zis Niky), fost adjunct al directorului SSI.

- Celula Nr.16 : mr. Alexandru Blebea

- Celula Nr.17 : Ion Panova, Bonea Niculescu, Otto Reiner, Laurenţiu Constantinescu, Petre Malenschi, Nicolae Găman, Iordănescu Iordache, Iuliu Horwath, Victor Horwath, Mihai Vârfureanu, Virgil Diculescu.

- Celula Nr.18 : Constantin Bouleţ, Pavel Patriciu, Nicolae Lescenco, Nicolae Bobocea, Marius Boţu, Tudor Miron, Petre Tudor, Dumitru Bileca, Nicolae Bileca, Marin Georgescu, Constantin Culeţcu, Spiru Dumitrescu, Blănuţă Nicolae.

- Celula Nr.19. Radu Pascu, lt.-col. Dumitru Niculescu.

În total, 64 de persoane, din care 5 foşti demnitari. Cu excepţia gen. Gheorghe Argeşanu, toţi cei 10 ofiţeri ucişi proveneau din Jandarmerie. Singurul politician era Victor Iamandi. Restul erau subofiţeri de poliţie, siguranţă şi jandarmi, şi doi civili, studentul Mihail Vârfureanu şi un anume Virgil Diculescu.

 

Statutul juridic al victimelor

În urma anchetei Comisiei speciale de anchetă criminală, aceasta a emis iniţial un număr de 33 de mandate de arestare, vizând responsabilii prezumtivi de asasinatele din 29/30 noiembrie 1938, (Corneliu Zelea Codreanu, cei trei Nicadori şi cei zece Decemviri, dar şi de următoarele, cele 252 persoane asasinate în 21/22 septembrie 1939, plus alte 26 asasinate, în total 292 persoane asasinate fără judecată, respectiv:

generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei, generalul Ioan Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei, generalul Gheorghe Argeşanu, fost comandant al Corpului II de Armată, Radu Pascu, fost preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti, colonel Vasile Zeciu, fost prim-procuror militar, colonel Ştefan Gherovici şi colonel Anibal Panaitescu din Jandarmerie, maiorii Iosif Dinulescu, Aristide Macoveanu şi Alexandru Popescu din Jandarmerie, Ernest Urdăreanu, fost mareşal al Palatului, dispărut, (a fost făcută o cerere de extrădare din Spania, căreia autorităţile spaniole nu i-au dat curs) Vasile Parisianu, fost director în Prefectura Poliţiei Capitalei (extrădat din Iugoslavia), Nicu Ştefănescu (zis Niky), fost director în Siguranţa Generală, comisarul Pavel Patriciu din Prefectura Poliţiei Capitalei, agenţii de poliţie ; Gheorghiu Petre, Niculae Găman, Constantin I. Popescu, jandarmul Ion Iordache zis Iordănescu, Gh. Comşa şi Nicolae Lescenco, jandarmi ; plutonier major Niţu Ştefan, plutonierii Nicolae Bularda, Ion N. Caşotă, Neacşu Crăciun, V. Moisescu, Gh. Niculescu, Gh. Oancea, Const. Sârbu, Ion Stănciucu, V. Taşcă şi Nicolae Zăinescu, sergentul instructor Tudor Petre şi soldatul Barabas Ion.

În scurtă vreme, comisia a stabilit că în multe crime mai erau implicaţi 55 prefecţi de judeţ, 55 comandanţi de jandarmi, cel puţin tot atâţia comisari, inspectori şi ofiţeri de jandarmi, plus 20 de executanţi ai crimelor respective, comisia urmând să redacteze mandatele de arestare, emiţând o parte din ele, care a condus la alte arestări.

O parte din mandate, emise pentru închisoarea Văcăreşti, au fost remise comisiei de către Prefectul Poliţiei, colonelul Ştefan Zăvoianu, pentru a fi emise pentru Închisoarea Militară Jilava, cerere ce se baza pe un decret ce prevedea ca închisorile militare să poată primi şi persoane trimise în prevenţie de comisiile de anchetă ale Ministerului de Justiţie.

Pe numele restului de 31 de persoane asasinate la Jilava nu fuseseră emise mandate de arestare în regulă, dat fiindcă închisoarea Jilava era închisoare militară. Comisia de anchetă afirmă că din cele 64 de victime, numai 28 aveau mandate de arestare în regulă, emise de comisie pentru Jilava, dintre care 16 fuseseră reţinuţi de poliţia legionară, fără forme legale, pentru restul de 12, comisia de anchetă găsind probe zdrobitoare, a dispus ulterior emiterea de mandate de arestare în regulă.

Pentru un număr de 6 arestaţi, respectiv agenţii de poliţie Bonea Niculescu, Tudor Miron, Constantin Bouleţ, Marin Georgescu şi Laurenţiu Constantinescu, ca şi pentru slt. Traian Cinghiţă, comisia a făcut o adresă formală către Prefectura Poliţiei (Adresa nr. 206/19 noiembrie 1940) pentru a fi puşi în libertate, dar aceştia au fost reţinuţi şi în zilele următoare, fiind ucişi împreună cu restul.

 

Acuzaţiile aduse victimelor

Scopul urmărit de Comisia Specială de anchetă criminală era de a stabili persoanele responsabile pentru cele 292 asasinate comise contra legionarilor în perioada regimului de “dictatură regală“(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940) Pentru cei 5 demnitari, ca şi pentru restul de ofiţeri superiori proveniţi din Jandarmerie, faptele erau clare, dat fiindcă existau ordinele scrise şi semnate de respectivii, care incriminau fără dubiu participarea acestora la asasinatele din 29/30 noiembrie 1938.

S-a adăugat la toate acestea şi depoziţia plt. Constantin Sârbu, cel care-l strangulase pe Căpitan, singura publicată în presă, care releva rolul fiecăruia din aceşti ofiţeri superiori în asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, în profanarea cadavrelor şi ascunderea crimei.

Comisia nu a reuşit să descopere implicarea lui Armand Călinescu în aceste asasinate, aceasta apărând mult mai târziu, după publicarea memoriilor fostului prim-ministru. De asemenea, era clară responsabilitatea gen. Gheorghe Argeşanu în asasinatele din 21/22 septembrie 1939, numit prim-ministru pentru a “pacifica ţara”, respectiv pentru a organiza şi executa cele 252 asasinate fără judecată.

Victor Iamandi, de asemenea, în calitate de ministru de justiţie (30 martie 1938-23 noiembrie 1939), a contribuit în mod hotărâtor la emiterea de acte normative menite să acopere “legal” crimele comise. În plus, legionarii îl acuzau că în 30 decembrie 1933 ar fi ordonat asasinarea lui Sterie Ciumetti (Sterie Ciumetti (n. 1904?, Veria, Grecia – d. 30 decembrie 1933, București) a fost un conducător legionar, secretarul și casierul central al Gărzii de Fier – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org), de către comisarii de poliţie Ion Panova şi Aurelian Negrescu, crimă care nu intra în categoria celor investigate de comisie.

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti - d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti – d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ceea ce priveşte executanţii crimelor, stabilirea responsabilităţilor era mai complicată. Înfiintarea comisiei de anchetă a deschis o problemă de procedură : stabilirea responsabililor şi responsabilităţilor. Decretul suplimentar din 3 octombrie, a adus noi precizări şi a stabilit normele de procedură în stabilirea vinovăţiilor.

Anterior, în discuţiile avute cu Ion Antonescu, care dorea să fie aduşi în faţa justiţiei şi responsabilii politici pentru aceste crime, ceea ce ar fi însemnat câteva mii de oameni, Horia Sima a propus ca să fie aduşi în faţa justiţiei doar responsabilii direcţi, cei care au dat ordinele, iar dintre executanţi, doar cei care au făcut dovadă de cruzime, în această categorie intrând cei 14 jandarmi strangulatori de la Tâncăbeşti, agenţii de poliţie care supuseseră arestaţii la torturi, “echipele morţii” din cadrul Siguranţei care aruncaseră legionari de vii în cuptorul Crematoriului “Cenuşa” din Bucureşti, etc… .

Din acest moment au început disensiunile cu comisia. Slt. Cinghiţă, acuzat de legionari că în lagărul de la Vaslui, în cazul celor 31 de asasinate petrecute în 22 septembrie 1939, nu ar fi respectat protocolul execuţiei prin împuşcare, mitraliindu-i pe cei 31 de legionari în grup, a fost absolvit de comisie, care a dispus punerea lui în libertate.

În aceste condiţii, col. Ştefan Zăvoianu, Prefectul Poliţiei Capitalei, a refuzat să dea curs acestei decizii. Mai era şi cazul studentului Mihai Vârfureanu, fost comandant legionar, dovedit colaborator al Siguranţei, acuzat de arestarea şi asasinarea Nicoletei Nicolescu.

Unul dintre reţinuţi, plutonierul de jandarmi Tudor Petre, a fost arestat datorită unei neglijenţe a comisiei, având acelaşi nume cu unul din cei 14 jandarmi strangulatori, fiind şi el asasinat. Ulterior s-a susţinut că preşedintele comisiei, Eugeniu Bănescu, ar fi făcut demersuri pentru eliberarea acestuia, dar că poliţia legionară ar fi refuzat să-l elibereze.

Printre victime, în celula Nr. 17 s-a aflat şi un anume Virgil Diculescu, despre care tatăl său a afirmat ulterior că a căzut victimă a secretarului general al Prefecturii de poliţie, chestorul Constantin Orăşanu, individ protejat de Gabriel Marinescu, care avusese un conflict cu Virgil Diculescu, deoarece refuzase să plătească 30 de sticle de şampanie, consumate la nunta fiicei sale.

În sprijinul acestei afirmaţii, comisia de anchetă a asasinatelor de la Jilava, susţine că acest Virgil Diculescu nu a avut nici o funcţie publică şi nici o tangenţă cu crimele comise contra legionarilor, el apărând ca o victimă colaterală a unui poliţist corupt. Chiar şi aşa, lista pe care era trecut Virgil Diculescu, ca şi altele, descoperite ulterior, ale aceluiaşi Constantin Orăşanu, au fost aprobate de subsecretarul de stat din ministerul de interne, Alexandru Rioşianu, omul de încredere al lui Ion Antonescu. Ulterior, Constantin Orăşanu va fi şi el inculpat în procesul asasinatelor.

 

Asasinatul

Pregătirea

În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară Jilava se afla sub comanda colonelului Opriş, iar paza deţinuţilor, reţinuţilor şi condamnaţilor era asigurată de o gardă legionară. Garda avea 7 posturi/3 schimburi, un caporal de gardă, un comandant, un planton/3 schimburi în corpul de gardă, plus 4 oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era asigurată de militari.

Echipa de legionari ce urma să schimbe garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la Prefectura Poliţiei Capitalei, fiind condusă de comisarul legionar Gheorghe Creţu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului.

Garda legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Creţu s-a deplasat la Jilava, folosind o maşină a poliţiei. Aceasta a fost însoţită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opriş şi de comisarul legionar Pavel Grimalschi.

Odată ajunşi la Închisoarea Militară Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post. În jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toţi legionarii în corpul de gardă, explicându-le că trebuie ucişi în acea noapte toţi cei 64 deţinuţi politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului.

Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Creţu avea să declare că se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărţirea pe celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii.(text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

 

Execuţia

(text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Odată împărţiţi, legionarii s-au întors la post, aşteptând schimbarea gărzii militare şi trecerea rondului. În prealabil, înlăturaseră lacătele de la uşile celulelor. În jurul orelor 1 – 1.30, în urma unui semnal convenit dinainte, un foc de pistol, legionarii au pătruns în celulele repartizate fiecăruia, împuşcându-i pe prizonieri. Lista cu legionarii din echipa lui Gheorghe Creţu nu a mai fost afişată în corpul de gardă, aşa cum se proceda zilnic la schimbarea gărzii, pentru a nu se afla identitatea asasinilor. Gheorghe Creţu, în declaraţia sa, făcută în faţa tribunalului afirmă :

Eu am fost repartizat la celula nr.18. La ora 0.30 s-a auzit semnalul. Am deschis uşa celulei, am comandat “drepţi”, după care am tras, executând prin împuşcare toţi 14 deţinuţi[note 3] care se găseau înăuntru. După executare am recunoscut cadavrele următorilor : Panova, Otto Reiner, Bonea Niculescu, Marin Georgescu, Horwath Iuliu, Horwath Victor, Petre Tudor, Bobocea Gh., Vârfureanu, Malenschi Gh. şi fraţii Bileca (doi).[note 4] Ceilalţi doi nu i-am cunoscut. Repet că execuţia am făcut-o prin împuşcare şi nu am desfigurat nici un cadavru cu toporul. Execuţia s-a făcut cu revolvere automate Mausser[note 5], cu care era înarmată garda legionară. Dintre executanţi cunosc pe următorii : Romulus Opriş, Grozea Dumitru, Marcu Octavian, Pavel Grimalschi, Popescu Ilarion, Sauciuc Vanghele, Iftimescu Ion, Rădulescu Ilie. [...] Execuţia a durat aproximativ 10 minute…

După executarea asasinatelor, grupul de legionari care trebuia să asigure paza deţinuţilor, au părăsit posturile şi s-au întors în Bucureşti.

 

Descoperirea asasinatelor

Descoperirea asasinatelor a fost făcută imediat de către unul din soldaţii de santinelă, un anume Dumitru Gălbinaş, care în jurul orei 1.40, raportează acest fapt comandantului gărzii militare, plt. Dumitru Forţu. Un alt soldat, Manea Constantin, care avea postul chiar în sala pe care se aflau celulele celor asasinaţi, a declarat ulterior că asasinatele s-au produs în jurul orei 1.30, fiind executate de o echipă de cca. 20 de legionari.

Plt. Dumitru Forţu a luat măsuri de întărire a pazei, pentru a nu fi compromise probele materiale, după care şi-a anunţat superiorii. Comandantul închisorii, col. Opriş, a fost anunţat în jurul orei 2.20. Comisarul de serviciu la prefectura poliţiei, un anume Tofan, a anunţat Parchetul de crimele comise la Jilava.

Primele bănuieli au fost îndreptate contra legionarilor care lucrau la deshumarea osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi Decemvirilor. (text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - foto - ro.wikipedia.org

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși – d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Miercuri, 27 noiembrie 1940, la orele 1,45 – Ministerul de Interne comunică conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, că grupul de legionari ce făceau paza deţinuţilor politici de la Închisoarea Militară Jilava au asasinat cu focuri de armă şi corpuri contondente pe toţi cei 64 de deţinuţi, după care au dispărut.

La orele 2,00, s-a dat alarma la toate ministerele şi instituţiile de stat din Bucureşti, iar Subsecretarul de Stat al Armatei a ordonat imediat consemn general al trupelor din garnizoană (Divizia a 3-a Infanterie), precum şi măsurile urgente de siguranţă a instituţiilor de stat şi folos obştesc.

La orele 10,00, Horia Sima, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, este chemat de către Ion Antonescu pentru a da relaţii asupra evenimentelor de la Jilava. Ca primă măsură, Horia Sima va da un comunicat, în care preciza : “orice abatere de pe linia dreaptă legionară [...] va fi sancţionată fără cruţare şi conform cu legile speciale“. (Comunicatul nr. 153/27 noiembrie 1940, semnat Horia Sima)

La orele 11.00 are loc o şedinţă a Consiliului de Miniştri, în care s-au analizat evenimentele din noaptea precedentă, şi măsurile ce urmează a fi luate. În cadrul acestei şedinţe, la orele 13.00, Horia Sima cere un răgaz pentru a depista făptaşii. Concluzia trasă va fi că “şeful mişcării şi principalii săi locotenenţi, sau nu stăpânesc situaţia în propriul lor partid, sau sunt complici cu elementele teroriste [...]”

 

Comunicatul oficial

În data de 28 noiembrie 1940, un comunicat oficial a fost publicat în presă :

În noaptea de 26/27 noiembrie, – cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava, – legionarii care lucrau la această deshumare, – au pătruns în închisoare şi au împuşcat pe unii dintre deţinuţii politici aflaţi acolo şi consideraţi ca autorii principali ai crimelor săvârşite împotriva Căpitanului şi a legionarilor, – sub fostul regim.”

La ancheta din 1941, acest comunicat se va dovedi fals – fiind evident că nu legionarii care participau la deshumare i-au asasinat pe deţinuţi. Horia Sima ulterior va susţine totuşi această idee.

 

Consecinţe imediate

Înainte de 23 ianuarie 1941 nu au fost iniţiate acţiuni în justiţie pentru prinderea şi pedepsirea asasinilor, ci doar o anchetă privind împrejurările asasinatelor şi ancheta medico-legală obligatorie pentru înhumarea victimelor. În schimb, Ion Antonescu a dispus măsuri asiguratorii de ordin militar, menite a exercita presiune asupra legionarilor, respectiv : deplasarea trupelor Div. a 3-a Infanterie în dispozitiv, deplasarea unui batalion de care blindate de la Târgovişte spre Bucureşti, acesta ajungând în Capitală în data de 28 noiembrie 1940, ora 5 dimineaţa, concomitent cu înlocuirea prefectului poliţiei Capitalei, Ştefan Zăvoianu, cu colonelul adjutant Pălăngeanu.

Ștefan Zăvoianu (n. 1882 – d. 28 iulie 1941, Valea Piersicilor, Jilava) a fost un militar român, fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul pentru fapte de arme în primul război mondial, eliberat cu gradul de colonel (apoi degradat), ziarist, fondator și proprietar al ziarului „Dacia”, înființat în 1919 și politician de extremă dreaptă (în decembrie 1937 a fost ales senator pe listele partidului legionar Totul pentru Țară) Numit de Horia Sima Prefect al Poliției capitalei, a organizat și condus Masacrul de la Jilava din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 când, în fruntea unui grup de legionari, a asasinat 64 de foști demnitari și ofițeri români. Judecat de un tribunal militar, a fost degradat, condamnat la moarte și executat la 28 iulie 1941, în Valea Piersicilor, situată la sud-est de penitenciarul Jilava (la acea vreme Închisoarea Militară Jilava).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În data de 28 noiembrie 1940, la orele 12,00 – Ion Antonescu îl numeşte în calitate de Prefect de Poliţie pe Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, colonelul Pălăngeanu nefiind acceptat de Horia Sima. Din comunicatul oficial emis cu această ocazie, nu lipsesc asigurări că : “Guvernul este în căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica severe sancţiuni, potrivit legilor în vigoare“. În data de 9 decembrie 1940, generalul Constantin Petrovicescu, ministru de interne, va emite Ordinul nr. 4766/940 prin care va desfiinţa poliţia legionară, argumentând că “Mişcarea legionară rezervă membrilor săi alte misiuni de importanţă cu mult mai mare“. În consecinţă, poliţia legionară este desfiinţată începând cu data de 1 decembrie 1940.

Constantin Petrovicescu (n. 22 octombrie 1883, Târgu Jiu - d. 8 septembrie 1949, penitenciarul Aiud) a fost un general, jurist doctor în drept şi om politic român, ministru de interne în perioada Statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Petrovicescu (n. 22 octombrie 1883, Târgu Jiu – d. 8 septembrie 1949, penitenciarul Aiud) a fost un general, jurist doctor în drept şi om politic român, ministru de interne în perioada Statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Ancheta medico-legală

În data de 27 noiembrie 1940 a fost dispusă o anchetă medico-legală privind cele 64 de asasinate. Majoritatea celor asasinaţi muriseră datorită “suprimării funcţiilor cerebrale consecutiv fracturilor craniene şi rănirii creierului prin proiectile de armă de foc“. În cadavrele victimelor au fost găsite între 2 (Ion Balint) şi 34 de gloanţe (Niky Ştefănescu). O parte din victimele din celula nr.17, cea în care a operat Gheorghe Creţu, s-a constatat că fuseseră lovite în cap cu “un corp tăios greu, cum ar fi un topor“. Mihail Moruzov a fost singurul care nu a fost împuşcat în cap, decesul acestuia datorându-se rănilor produse de mai multe gloanţe care l-au lovit în gât.

 

Opiniile principalilor responsabili

Horia Sima a continuat şi ulterior să susţină ideea din comunicatul oficial, că asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940 ar fi fost executate de legionarii participanţi la deshumarea osemintelor Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. În realitate, deshumarea propriu-zisă s-a făcut în data de 28 noiembrie 1940.

Pentru a nu adânci disensiunile dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, Ministrul Reichului (ambasadorul Germaniei) la Bucureşti i-a comunicat lui Antonescu că execuţiile de la Jilava nu sunt un motiv ca să se pună în primejdie existenţa Statului National-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach şi a lui Ernst Wilhelm Bohle la funeraliile Căpitanului, au avut menirea să aplaneze aceste disensiuni, indicând că guvernul Reichului nu doreşte pe moment o schimbare a sistemului de guvernare. În discuţiile purtate cu Baldur von Schirach şi cu Ernst Wilhelm Bohle, Horia Sima a reluat aceeaşi idee :

I-am explicat starea sufletească a acestor oameni care au lucrat la deshumarea osemintelor Căpitanului şi revolta care i-a cuprins când au descoperit trupul Căpitanului ars de vitriol şi cu ştreangul la gât.”

În legătură cu afirmaţia lui Ion Antonescu, referitor la cele 64 de persoane împuşcate în noaptea de 26/27 noiembrie la Jilava, asupra căreia au existat controverse, generalul Constantin Petrovicescu a declarat la proces că Ion Antonescu ar fi afirmat : “Nu îmi pare rău de nici unul dintre aceştia, pentru că au făcut prea mult rău acestei ţări.” Atunci când Preşedintele, Alexandru Voitin (Voitinovici) i-a cerut lui Ion Antonescu să confirme acest lucru, acesta a afirmat că : “Aceasta nu are nici o legătură cu atitudinea mea“.

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 - foto preluat de pe pt.wikipedia.org

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 – foto preluat de pe pt.wikipedia.org

 

Ancheta din 1941

După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute îndeobşte sub denumirea de “Rebeliunea legionară“, în afară de judecarea şi condamnarea celor care participaseră la aceste evenimente, Ion Antonescu a decis deschiderea unei anchete privind asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940.

Prin Ordinul de urmărire nr. 19 860 din 26 martie 1941, comandantul militar al Capitalei a ordonat punerea sub urmărire penală a 16 persoane, legionari, suspectaţi de implicare în asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940, de la Jilava, cazul fiind repartizat Cabinetului 10 Instrucţie al Tribunalului Militar C.M.C.

În urma anchetei, încă alte 22 de persoane au fost inculpate în asasinatele de la Jilava, în alte asasinate petrecute în arestul Prefecturii de Poliţie, şi în asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.

Procesul a început în data de 9 iulie 1941 la Curtea Marţială C.M.C. din Bucureşti. Au compărut în faţa curţii 17 acuzaţi, toţi în stare de arest. Au fost lipsă 21 de acuzaţi, din care 20 dispăruţi, unul fiind mobilizat. Sentinţa a fost pronunţată în 22 iulie 1941. 20 de acuzaţi, printre care Ştefan Zăvoianu, Gheorghe Creţu, Dumitru Groza, etc…, au fost condamnaţi la moarte. 5 acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică, 6 acuzaţi au fost condamnaţi la câte 10 ani închisoare, iar 5 acuzaţi au fost achitaţi. Printre cei achitaţi s-a numărat şi fostul secretar al prefecturii de poliţie Constantin Orăşanu, apărat de Ionel Teodoreanu.

Ancheta a relevat şi existenţa unei a 65-a victime, plutonierul de jandarmi Nicolae Ciurea, care a scăpat cu viaţă în împrejurări neelucidate. Din cei 20 de condamnaţi la moarte, 14 erau dispăruţi. Restul de 6, respectiv Ştefan Zăvoianu, Gheorghe Creţu, Octavian Marcu, Constantin Savu, Anghel Dumitru şi Ion Tănăsescu, ultimii 5 fiind participanţi direcţi la asasinatele de la Jilava, au fost executaţi în data de 28 iulie 1941.

Cu toate acestea, principalele scopuri ale anchetei nu au fost atinse. Nu s-a stabilit cu exactitate lista asasinilor, nu s-a stabilit modul în care au acţionat aceştia, nu s-a stabilit cine a dat ordinul, şamd. Ancheta nu reuşit să determine vreo implicare a lui Horia Sima în aceste asasinate, deşi în rechizitoriu s-au făcut la un moment dat unele aluzii care au dat naştere ulterior la speculaţii pe această temă.

De asemenea, nu au apărut indicii că Ion Antonescu ar fi avut cunoştinţă de pregătirea acestor asasinate. Comisarul Gheorghe Creţu a luat asupra sa responsabilitatea asasinării a 17 persoane, deşi este imposibil să fi acţionat singur. Nici Dumitru Groza, participant direct şi organizator al asasinatelor, într-un interviu din 6 septembrie 1995, urmat de un altul în 10 mai 2000, nu a furnizat detalii despre asasinat.

 

Speculaţii privind asasinatele

Majoritatea speculaţiilor privind asasinatul privesc cazul lui Mihail Moruzov, precum şi relaţiile acestuia cu Ion Antonescu şi Horia Sima.

În ceea ce-l priveşte pe Ion Antonescu se afirmă că Mihail Moruzov ar fi deţinut unul sau mai multe dosare compromiţătoare privindu-l pe acesta. Aşa zisele dosare compromiţătoare, care oricum nu erau de resortul SSI, o priveau pe Liţa Baranga, mama mareşalului, octogenară la acea dată, ca şi presupusa “bigamie”, pentru care Ion Antonescu obţinuse câştig de cauză în instanţă.

Aceste dosare fuseseră “instrumentate” din ordinul lui Carol al II-lea, pentru a avea un pretext de a-l înlătura pe general. În ceea ce-l priveşte pe Ion Antonescu, acesta avea toate motivele să-l trimită pe Moruzov în faţa justiţiei, dat fiindcă astfel de dosare privind viaţa privată a demnitarilor statului, nu puteau face obiectul activităţii unui serviciu de contraspionaj al armatei.

În ceea ce-l priveşte pe Horia Sima, despre care se afirmă că ar fi fost “spionul (uneori şi informatorul) lui Moruzov, plătit cu 200.000 de lei lunar (70 de salarii medii)” Această afirmaţie apare în biografia lui Moruzov, făcută de Gheorghe Cristescu, unul din şefii SSI, afirmaţie citată fără însă a indica vreo sursă.

Această chestiune este lămurită însă mai departe, de această dată in extenso, pe baza documentelor de arhivă. Relaţiile lui Horia Sima cu SSI, datează din primăvara lui 1940, atunci când Sima arestat fiind, a fost contactat de Moruzov din însărcinarea lui Ernest Urdăreanu, pentru a încerca o mediere care să pună capăt conflictului sângeros dintre Carol al II-lea şi Mişcarea Legionară.

Chestiunea este cuprinsă într-un referat (Referatul din 31 august 1940, întocmit de Mihail Moruzov), prin care acesta solicita Ministerului Apărării Naţionale, “aranjarea” situaţiei militare a 12 căpetenii legionare (mobilizate deja la unităţile militare), cap de listă fiind Horia Sima, pentru a putea fi detaşate la SSI.

Se recomanda de asemenea punerea acestuia în libertate. În schimb, cele 12 căpetenii legionare se obligau să facă propagandă cu formula “Credinţă pentru Rege şi în slujba intereselor ţării“, scopul principal fiind culegerea de informaţii privind activitatea “comunistă, teroristă şi iredentistă“. 7 zile de la încheierea convenţiei cu Moruzov, regele avea să abdice. Horia Sima vorbeşte şi el despre această înţelegere menită să-i asigure libertatea de mişcare în organizarea loviturii de stat de la 6 septembrie 1940.

Alte afirmaţii fanteziste privesc implicarea lui Mihail Moruzov, împreună cu Carol al II-lea şi cu Horia Sima în asasinarea lui Armand Călinescu.(21 septembrie 1939) Această ipoteză a fost lansată de către Ştefan Palaghiţă, un dizident legionar “codrenist”, ipoteză exploatată ulterior de către istoriografia comunistă.

În realitate, atentatul reuşit contra primului ministru a demonstrat ineficienţa serviciului român de informaţii condus de Mihail Moruzov, spulberând tocmai teza falsă că Horia Sima ar fi fost informator al lui Moruzov “plătit cu 200.000 lei pe lună“. De altfel, Horia Sima apare în evidenţele SSI de abia în februarie 1939, când a intrat în atenţia autorităţilor, fiind dat în urmărire generală, fotografia sa fiind distribuită sub consemn la frontieră.

Jurnalistul Mihai Pelin, într-un articol pe blogul personal, reluat în presă, printre alte afirmaţii fanteziste fără acoperire în documente, afirmă că Horia Sima ar fi fugit în Germania, pentru a face spionaj în slujba lui Moruzov. Istoricul Armin Heinen, care a făcut cercetări zeci de ani în arhivele naziste, pe urmele legăturilor dintre nazişti şi Mişcarea Legionară a demonstrat că aceste legături au fost cvasi-inexistente.

În Germania, atât Horia Sima, cât şi ceilalţi legionari, aveau statutul de refugiaţi politic, cu un regim extrem de sever – supraveghere permanentă, orice activitate politică era categoric interzisă, libertatea de deplasare extrem de redusă, contactul cu cetăţeni germani redus la strictul necesar – în caz contrar, riscau să fie extrădaţi, iar acasă îi aştepta execuţia.

Altă afirmaţie fantezistă a fost făcută de fiica lui Moruzov, Aurora Florina, care într-un interviu afirmă că tatăl ei nu ar fi fost asasinat de legionari, ci de soldaţi, din ordinul lui Ion Antonescu, susţinând că a văzut răni produse de baionetă pe cadavrul tatălui ei (11 gloanţe şi 5 lovituri de baionetă), chestiune contrazisă de certificatul medico-legal.

 

Rezonanţe cinematografice

În filmul Un comisar acuză, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1973, eroul principal este însărcinat să ancheteze un masacru similar cu cel de la Jilava. Numele persoanelor şi locurilor sunt însă schimbate — de exemplu, închisoarea Jilava este numită “Viraga”, prof. Iorga se numeşte prof. Jugu, etc… Filmul aparţine “curentului realist-socialist” iar faptele istorice sunt adaptate punctului de vedere al istoriografiei comuniste. Scenariul menţionează în genericul filmului :

În toamna anului 1940, vîrfurile cele mai reacţionare ale burgheziei şi moşierimii, cu sprijinul Germaniei hitleriste, aduc la putere, în România, dictatura militaro-fascistă. Teroarea legionară se dezlănţuie odios. În acest timp, în întreaga ţară, au loc acţiuni de masă, se desfăşoară lupta antifascistă condusă de comunişti,” perpetuate în timp prin adevărate “legende urbane”, cum este cea conform căreia într-una din celulele vecine celor în care se găseau cei 64, s-ar fi găsit şi Nicolae Ceauşescu.

 

cititi despre Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940) si pe en.wikipedia.org

Rebeliunea legionară și Pogromul de la București (21-23 ianuarie 1941)

Soldati romani si germani in Piata Victoriei in timpul insurectiei legionare 1941

foto preluat de pe neamulromanescblog.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941) a reprezentat confruntarea violentă dintre gruparea Garda de Fier și fostul lor partener la guvernarea României, Ion Antonescu, desemnând sfârșitul statului național legionar, care luase naștere la 14 septembrie 1940.

În cursul său, grupările legionare au aplicat tactici teroriste, vizând populația Bucureștiului și în mod special populația evreiască din oraș, crimele comise în acest context purtând și numele de Pogromul de la București.

Totuși, rebeliunea a avut un caracter național, în marile orașe ale României desfășurându-se acțiuni legionare. Rebeliunea, desfășurată în contextul celui de-al Doilea Război Mondial și al aderării României la Puterile Axei, a pus de asemenea capăt primei etape de alianță între legionari și Germania nazistă, deoarece liderul german Adolf Hitler a preferat să-i acorde sprijinul său lui Antonescu.

La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, alcătuit în principal din ofițeri, a căror sarcină era aceea de a asigura ordinea publică și administrarea eficientă, iar la 14 februarie 1941 statul național-legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Antonescu.

Cei implicați au avut două poziții diametral opuse. Cei din gruparea antonesciană susțin că rebeliunea legionară a dus țara pe marginea prăpastiei. În anul 1941 s-au publicat chiar două volume intitulate Pe marginea prăpastiei. Legionarii au considerat că a fost o lovitură de stat a generalului Antonescu, care a urmărit să preia întreaga putere în stat, folosindu-se de armată pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere.

Uzinele Malaxa au fabricat sub licență 126 de șenilete Renault UE – Nicolae Malaxa le-a dat legionarilor două șenilete direct de pe linia de producție în timpul rebeliunii din 1941, fapt care a condus la confiscarea uzinelor de către statul român.

 

Pogromul de la București

Pogromul din București a reprezentat o serie de manifestări violente și crime împotriva evreilor, care au avut loc în timpul Rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România afirmă că pogromul „nu a fost un eveniment izolat, rupt de atmosfera opresivă și de persecuțiile tipice din statul național-legionar, ci punctul culminant al evoluțiilor evenimentelor”.

În zilele 21-23 ianuarie 1941, la București, a izbucnit o revoltă legionară, condusă de Horia Sima, împotriva „Conducătorului”, generalul Ion Antonescu. În același timp cu rebeliunea, legionarii au inițiat și condus cel mai mare și mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei.

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș - d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 nov. 1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București - foto preluat de pe secole.stelea.eu

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș – d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 nov. 1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe secole.stelea.eu

 

Motivele

Legislația română din ultimul an al domniei lui Carol II ridica la rang de lege discriminarea rasială a evreilor, considerați „rasă inferioară”. În perioada Statului Național Legionar au fost elaborate peste douăzeci de decrete-legi care duceau la restrângerea libertății și drepturilor civice ale evreilor. În lunile septembrie-decembrie 1940 restricțiile erau și mai aspre decât în august. Antonescu și legionarii erau de acord cu exproprierea evreimii din România, însă Antonescu nu accepta metodele teroriste la care recurgeau legionarii. Antonescu s-a temut că ritmul exproprierilor fiind prea rapid, ar fi dus la oprirea comerțului și la un dezastru economic. O mare parte din proprietățile jefuite de la evrei au ajuns în posesia legionarilor și nu în proprietatea statului, cum ar fi vrut Antonescu, care la 11 ianuarie 1941 declara:

Sunt lucruri oribile care se petrec în țară. Se duc la prăvăliile jidanilor și iau fondul de comerț, distrugând astfel comerțul și creditul. În această situație ne vom pomeni peste două luni cu o catastrofă economică. Fabricile nu mai trimit materiale fabricate pentru că jidanii care au prăvălii nu mai cumpără marfă.”

La 27 noiembrie 1940 unități ale Poliției Legionare au ucis la Jilava (cititi mai mult pe unitischimbam.ro) și la Prefectura poliției Capitalei 65 de demnitari politici din timpul regimului lui Carol al II-lea, ca răzbunare pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

Masacrul de la Jilava (26 - 27 noiembrie 1940) - Reconstituirea asasinatelor de la Jilava - legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri - legenda identică cu originalul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940) - Reconstituirea asasinatelor de la Jilava – legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri – legenda identică cu originalul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Două zile mai târziu, legionarii l-au asasinat pe fostul prim-ministru, celebrul istoric Nicolae Iorga. Aceste fapte au stricat relațiile dintre legionari și Ion Antonescu. Concomitent, legionarii au început să perceapă amenzi și taxe ilegale de la evrei și s-au dedat la percheziții fără motiv (ocazii de jaf) și arestări, evacuări silite, tortură și viol. La 29 noiembrie, Antonescu a ordonat dezarmarea Poliției Legionare. Ordinul a fost însă transformat de ministrul de Interne în transfer al cadrelor de la Poliția Legionară la unitățile de poliție regulate.

Antonescu i-a întrebat pe miniștrii numiți de Legiune: „Dv. credeți că se pot înlocui imediat toți jidanii?” Răspunsul l-a dat el însuși: „Problemele de stat se rezolvă pe rând. Întocmai ca în jocul de șah”.

La începutul lui ianuarie 1941, Antonescu a înțeles că legionarii nu mai acționau în virtutea intereselor naționalismului român. La 14 ianuarie, Antonescu a avut o întrevedere în Germania cu Hitler cu scopul de a se asigura de sprijinul Berlinului și cu acea ocazie Hitler a insinuat că Antonescu va fi nevoit să înlăture pe cei ce nu înțeleg că revoluția s-a terminat, pe fanatici. Au ajuns la o înțelegere, conform căreia Antonescu era asigurat de sprijinul Berlinului la luarea de măsuri împotriva legionarilor.

Legionarii, la rândul lor, au pregătit terenul. Cu 20 de zile înainte de rebeliune toate ziarele legionare (existau numai ziare legionare, toate celelalte fuseseră desființate) au inițiat o propagandă foarte intensă împotriva evreilor, masonilor și a „uneltelor” lor. Prin acest termen, „uneltele lor”, legionarii se refereau la Antonescu și oamenii loiali lui.

La 18 ianuarie, Antonescu a desființat posturile de „comisari de românizare” de pe lângă întreprinderile comerciale și industriale. Legionarii au văzut în acest act un atac direct și au cerut demisia lui Antonescu și crearea unui guvern legionar condus de Horia Sima.

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org

 

Rebeliunea

La București un agent britanic de origine greacă l-a împușcat mortal pe maiorul de aviație german Döhring, incident folosit ca pretext de ambele părți, Antonescu și Legiunea.

La 20 ianuarie Antonescu l-a demis pe titularul Ministerului de Interne, generalul Petrovicescu, omul de încredere al Legiunii si membru al acesteia, pentru incapacitatea de a fi asigurat protecția maiorului german. Au fost de asemeni destituiți Alexandru Ghica, directorul general al polițiilor, și Constantin Mamuica, director în Ministerul de Interne. Legionarii au respins aceste destituiri și s-au înarmat masiv. Grupuri de legionari s-au baricadat, înarmați, în localul Siguranței, în sediul Prefecturii poliției capitalei, în sediul lor central din strada Roma și în cazarma gardienilor publici. În seara zilei de 21 ianuarie rebeliunea legionară era generalizată în toată țara. Când soldații au încercat să preia controlul acestor clădiri, legionarii au deschis focul. Antonescu a trecut la o așa-zisă „defensivă activă”, aducând unități militare spre București. Armata a trecut la ofensivă în seara zilei de 22 ianuarie, atacând cu tunuri baricadele legionarilor. În câteva ore, armata a învins peste tot. A doua zi armata i-a atacat pe legionarii fortificați în diverse clădiri. În aceste lupte au căzut 30 de soldați și au fost răniți câteva sute, dar armata a cucerit clădirile și legionarii rămași în viață s-au grăbit să părăsească Bucureștiul, căutând adăpost în străinătate.

 

Pogromul

Odată cu ocuparea centrelor de securitate, legionarii au atacat centrele evreiești și au început jaful cartierelor evreiești. Propaganda legionară relata cititorilor că evreii s-ar fi revoltat și că armata ar fi primit ordine de la „jidoviți”. Printre cei care i-au atacat pe evrei, împreună cu legionarii, au fost jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliție din București, organizațiile de muncitori legionari și organizația studențească legionară.

Devastarea templelor și sinagogilor

Ministrul Iașinschi a ordonat incendierea cartierelor evreiești și când un fruntaș legionar a încercat să anuleze ordinul, ca să nu producă un incendiu general al orașului, Iasinschi i-a spus: „E prea târziu, incendiatori au ieșit la drum”…

La Templul Coral legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Au oprit rugăciunea, i-au dus pe conducătorul rugăciunii, Ozias Copstik și pe ceilalți evrei la centrul lor, la tortură, și după aceea i-au asasinat în pădurea Jilava. Legionarii s-au întors la Templul Coral cu un camion și au început să încarce mobile. Au spart casa de fier și au furat tot conținutul. La fel a fost și la sinagoga Bet Midraș. La sfârșit i-au dat foc și casa a ars complet. Sinagoga de pe strada Atena a fost distrusă cu topoare, ciocane și răngi de fier. Templul Unirea Sfântă a fost jefuit în după-amiaza lui 21 ianuarie, legionarii continuând jaful în casele evreiești vecine, după care au revenit în templu pentru a da foc cărților sfinte. Sinagoga Bet El a fost distrusă complet, făptuitorii făcând uz de topoare. O ceată de legionari a capturat Sinagoga Cizmarilor și a transformat locul într-un centru de tortură. La Sinagoga Mare au lucrat două echipe; prima echipă a intrat cu revolvere, au jefuit enoriașii evrei prezenți și i-au bătut până a venit a doua echipă care i-a schimbat pe schingiuitori. Au distrus totul, au intrat în birouri și la arhivă și au ars documente istorice importante, vechi de sute de ani. Așa a fost și la celelalte temple și sinagogi. Au fost câteva locuri care n-au fost distruse complet: Templul Coral nu a ars complet, deoarece vandalii nu au avut benzină suficientă. La Sinagoga Mare lucra o servitoare creștină, Lucreția Canjia, care s-a rugat în lacrimi de vandali să nu dea foc, le-a amintit că nu așa se poartă creștinii credincioși și până la urmă ei au renunțat la incendiere. La Sinagoga Mică-Cahal Cico, vecinii s-au temut că focul s-ar fi putut extinde asupra caselor lor. Nici aici nu s-a pus foc, însă vandalii au distrus tot ce au putut. Cea mai frumoasă sinagogă din București și din toată România, sinagoga sefardă Cahal Grande a ars complet și ca ea alte câteva sinagogi vechi de secole.

La Cahal Grande a venit la 21 ianuarie o trupă legionară condusă de preotul Brigadeu. Trupa s-a fortificat în templu și a așteptat armata, dar armata n-a venit. Legionarii au început să jefuiască și să devasteze templul în care erau opere de artă evreiască dintre cele mai frumoase din Europa. Cărțile de religie, biblioteca antică și sulurile cu Tora au fost adunate în centrul templului și li s-a dat foc. Mai târziu, în seara zilei de 22 ianuarie, legionarii au adus o cisternă de benzină cu care au dat foc clădirii. Ei au oprit pompierii nepermițându-le să stingă focul. Martorul ocular, procurorul militar avocat I.N. Vlădescu a declarat, în cadrul mărturiei depuse la Tribunalul Poporului din București: „Templul spaniol semăna cu o torță gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănțuiau drăcește în bătaia focului, cântând aria «tinereții legionare» în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâșietoare durere” („Jurnalul de Dimineață” din 21 ianuarie 1946).

Centrele de tortură

În decursul rebeliunii legionarii bucureșteni au arestat câteva mii de evrei, care au fost ridicați din casele lor, din sinagogi, de la instituțiile evreiești și de pe stradă. Evreii arestați, bărbați și femei, între 15 și 85 de ani, au fost adunați la centre în care au fost anchetați, maltratați și torturați de legionari cu scopul de a le confisca banii, bijuteriile și restul proprietăților.

Prefectura Poliției capitalei

La Prefectura Poliției capitalei au fost câteva zeci de evrei arestați încă din ziua de 20 ianuarie și au fost aduși acolo și evrei care fuseseră în alte centre de tortură. Printre cei care au fost la Prefectura Poliției capitalei erau: președintele Comunității evreiești din București, Sigmund Goldfarb, conducătorul Oficiului Palestinian (biroul de emigrare al Agenției Evreiești pentru Palestina), Moise Orecovscky, 4 membri ai comitetului Oficiului Palestinian, dr. M. Cotic, M. Lindner, A. Shapira, C. Haimovici și mulți alți evrei. Toți evreii au fost chinuiți, cu palme, cu pumnii, cu pat de armă, lovituri cu casca militară, vână de bou, etc. Doi evrei, dr. Aschenazy și dr. A. Aftalion, au sărit pe fereastră de la etajul III – Aschenazy a murit pe loc, Aftalion, grav rânit, a zăcut mult timp după aceea. 15 arestați, luați la întâmplare, au fost duși de aici la abator și împușcați.

Sediul legionar din Calea Călărași nr. 37

La sediul C.M.L. „Ing. Gheorghe Clime” din Calea Călărași nr. 37 au fost aduși 200 evrei. Printre ei se aflu: rabinul Tzvi Hirsch Gutman și fiii lui, Iancu și Iosef, Sigmond Collin, casierul comitetului Comunității Evreilor din București, S. Rivensohn, secretar-general al Comunității, Mayer Marcus, intendentul Templului Coral și soția lui, Fany. Toți evreii au fost jefuiți și bătuți. Femeile au fost luate la subsol, bătute cu vâna de bou, după care au fost eliberate. Bărbații au fost bătuți și chinuiți de la ora 19.00 până dimineața de 22 ianuarie, când au fost împărțiți la întâmplare în două grupe – un grup a fost luat la Jilava și împușcat, iar al doilea grup a fost luat la Bucureștii Noi, la “Ferma Căpitanului” (Moara Străulești).

Comisariatul XV de Poliție din strada Matei Basarab

Cei care maltratau evreii, în acest centru de tortură, erau comisarii legionari Robescu și Jipescu, împreună cu o echipă de circa 40 de legionari tineri, majoritatea lucrători de la fabrica Parcomer. Victimele au fost aduse din casele lor, de pe stradă și de la Organizația Sionistă din strada Anton Pann. Printre cele 150 de victime au fost: ziaristul Horia Carp, fost senator și fost secretar general al Comunității Evreilor din București, în vârstă de 72 ani, fiul lui Horia, Matatias Carp, secretar general al Federației Uniunilor de Comunități evreiești din România, o grupă de 20 de tineri evrei ce urmau să plece în Palestina și mulți alții. Toate victimele au fost tunse cu foarfeca de tăiat iarba, jefuite de tot ce aveau pe ele, bătute permanent și silite cu forța să înghită cantități mari de sare amară amestecată cu petrol, benzină și oțet (un fel de purgativ foarte puternic) și închiși într-un mic spațiu din pivniță fără să poată să meargă la closet. În parcursul perioadei de deținere (46 de ore), la fiecare sfert de ceas veneau legionari “vizitatori” ca să-i bată pe evrei.

Sediul Uniunii Comunităților Evreiești

În noaptea de 21-22 ianuarie, o echipă de 24 legionari, conduși de C. Măruntu, au invadat Sediul Uniunii Comunităților Evreiești din strada dr. Burghele nr. 3. Legionarii au sărit gardul, au spart o ușă și, după ce au pătruns în birouri, au devastat tot ce au găsit. Ei s-au urcat la domiciliile rabinului șef, doctor Alexandru Șafran și al inginerului C. Solomoni și au devastat apartamentele, furând tot ce era de preț.

Sinagoga “Malbim”, strada Bravilor nr. 4

Moara Străulești, de la Bucureștii Noi

La moara Străulești au fost concentrați și deținuți 79 evrei. Timp de două zile și o noapte ei au fost bătuți, înfometați și amenințați cu moartea și s-au tras gloanțe peste capetele lor. Pe toată perioada ei au primit o optime de pâine. Apoi au fost eliberați în zăpadă, la o distanță de 16 km de oraș după ce li s-au rechiziționat încălțămintea și veșmintele.

Primăria comunei Jilava

La Primăria Jilavei au fost aduși evreii care au supraviețuit primei execuții din pădurea Jilava, printre ei aflându-se rabinul pensionat Tzvi Gutman, cantorul Osias Copstück și doctorul Eugen Solomon, care venise să-și caute fratele. Nu sunt date cu privirea la torturile la care au fost supuși din cauză că aproape toți au fost împușcați și au murit. Rabinul Gutman, care a supraviețuit și celei de-a doua acțiuni de execuție, a fost bătut și i s-a smuls părul din cap și din barbă.

Alte centre de tortură au fost:

- Sediul Central Legionar, din strada Roma
- Sediul Legionar, din strada Cercului nr. 1
- Comisariatul XII de Poliție, din Calea Moșilor

Masacrul din pădurea Jilava

90 de evrei, dintre cei torturați în centrele legionare de tortură, au fost încărcați în camioane, duși în pădurea Jilava, dezbrăcați și împușcați în cap. A doua zi, unii legionari s-au întors la fața locului pentru a aduna îmbrăcămintea celor uciși și lucrările dentare de aur.

Printre evreii asasinați în pădurea Jilava au fost farmacistul Alexandru Solomon, vicepreședinte al comunității evreiești din București, Ioshua Cuperștic, cantorul Templului Coral din București și Iacov și Iosef, fii rabinului Zvi Gutman. Rabinul Zvi Gutman a fost împușcat de două ori, dar a supraviețuit. Alt fiu al rabinului Zvi Gutman, rabinul Efraim Gutman este rabinul sinagogii “Iacov și Iosef Gutman” de la Tel Aviv.

Rebeliunea legionară și Pogromul de la București (21-23 ianuarie 1941) - Cadavre de evrei în pădurea Jilava - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rebeliunea legionară și Pogromul de la București (21-23 ianuarie 1941) – Cadavre de evrei în pădurea Jilava – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Abator

O ceată de legionari a luat 15 evrei de la centrul de tortură de la Prefectura poliției capitalei, i-au dus la abatorul capitalei și i-au împușcat în ceafă. Câteva trupuri de evrei au fost introduse în clădirea abatorului și atârnate de cârligele folosite pentru vite. Unor cadavre li s-au scos intestinele și au fost puse în jurul gâtului.

Scriitorul Virgil Gheorghiu consemnează următoarele: “În imensa sală a abatorului unde boii sunt agățați cu cârlige pentru a fi spintecați, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care întrecea în cruzime orice imaginație. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul “CUȘER”. Erau cadavre de evrei… Sufletul mi-e murdărit. Mi-e rușine de mine însumi. Rușine, pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier.”.

Carnajul de la abator a fost negat de autori negaționiști ca o înscenare care ar fi aparținut lui Eugen Cristescu – șeful Serviciului Secret în timpul guvernării Antonescu – vezi spusele scriitorului Ioan Ianolide, fost membru al Frățiior de Cruce, organizație de tineret a Mișcării Legionare.

 

Statistica

S-au numărat 120 de cadavre de evrei și încă 5 evrei au fost dați dispăruți (se presupune că și ei au murit).

Au fost devastate grav 1274 prăvălii, ateliere și apartamente evreiești în București.

După ce a înfrânt rebeliunea, armata a adunat 200 de camioane cu toate obiectele jefuite de legionari de la evrei, în afară de bani și bijuterii.

Federația Comunităților Evreiești din România a evaluat pagubele la suma de 383 milioane lei.

Numărul victimelor oscilează între 120 – 140 din câteva motive: evreii bucureșteni au numărat numai pe cei recunoscuți de ei ca membri ai comunității, dar evrei din provincie, necunoscuți la comunitatea din București n-au fost menționați. Nici evreii care și-au schimbat religia n-au fost numărați ca evrei, deși au fost victime la fel ca foștii lor coreligionari.

 

Negarea pogromului și teoriile de conspirație

Negarea pogromului și în special a actelor de cruzime, cum au fost cele de la centrele de tortură, de la abator și din pâdurea Jilava, a început imediat după reprimarea rebeliunii și după ce detaliile faptelor începuseră să fie publicate. Mișcarea Legionară, prin diverși reprezentanți ai ei, a negat faptul că a existat un pogrom la București, sau a susținut că membrii ei nu au participat la acest pogrom, sau că pogromul nu a fost așa de barbar pe cât se relata. S-au emis diverse teorii despre presupuse conspirații ale evreilor sau/și ale comuniștilor în cârdășie cu generalul Antonescu.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org
vedeti aici o serie de fotografii care surprind diferite puncte ale Bucureștilor în dimineața imediat următoare rebeliunii legionare, realizate de fotograful german Willy Pragher

Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a celor trei Nicadori și a celor zece Decemviri (Asasinatele din 29 – 30 noiembrie 1938)

Decemvirii 

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Asasinatele din 29/30 noiembrie 1938 s-au petrecut în noaptea spre dimineața zilei de 30 noiembrie 1938, în pădurea Tâncăbești (km 30 între Ploiești și București). Au fost asasinate 14 persoane, membri marcanți ai Mișcării Legionare (1), respectiv, Corneliu Zelea Codreanu, liderul absolut al organizației, cei trei Nicadori (2), asasinii lui I.G. Duca și cei zece Decemvirii (3), asasinii lui Mihai Stelescu (4).

Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, București - d. 29 decembrie 1933, Sinaia) a fost un om politic liberal român. A fost inițiat în francmasonerie, când se afla la studii în Franța. A deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a stăvili Mișcarea Legionară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, București – d. 29 decembrie 1933, Sinaia) a fost un om politic liberal român. A fost inițiat în francmasonerie, când se afla la studii în Franța. A deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a stăvili Mișcarea Legionară - cititi mai mult de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul politic

Intern

Rezultatele alegerilor generale din 20 decembrie 1937, publicate în Monitorul Oficial din 30 decembrie 1937, aveau să fie o surpriză pentru clasa politică și opinia publică românească. Pentru prima dată în istoria constituțională a României, partidul care a organizat alegerile, Partidul Național Liberal, nu le-a câștigat. Totodată, cu 15,58% (66 de mandate), Mișcarea Legionară se afla la apogeul ei politic, și se pregătea pentru noi alegeri, în urma cărora spera să ajungă la guvernare. În aceste condiții, regele Carol al II-lea putea justifica instituirea unui regim dictatorial, conform noii tendințe a electoratului.

La 10 februarie 1938, principalii conducători de partide, cu excepția lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare, au fost convocați la palatul regal, regele anunțând că “preia” responsabilitatea politică a țării. La 14 februarie, este emis un “decret-lege” prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală. La 24 februarie 1938 a fost organizat un plebiscit cu privire la noua Constituție, la care votul a fost obligatoriu, fiind exprimat oral. Prin acest ultim act, s-a consfințit practic “lovitura de stat” regală.

După suspendarea Constituției, au fost luate măsuri drastice de menținere a ordinii, prin introducerea stării de asediu, a cenzurii, și prin înlocuirea prefecților cu ofițeri activi. În acest mod, orice urmă de opoziție putea fi imediat neutralizată. În aceste condiții, au început persecuții contra membrilor Mișcării Legionare, reali sau bănuiți, ceea ce a declanșat un fenomen de simpatie în toată țara. Prin Ordinul nr.746 din 6 martie 1938, ministrul de interne, Armand Călinescu, a dat dispoziție prefecților de poliție și pichetelor de jandarmi să-i urmărească pe legionari, și în cazul în care nu respectă noua legislație, să-i aresteze. Din exces de zel, autoritățile s-au dedat la provocări, distribuind circulare false, tipărite chiar de ministerul de interne, atribuite liderilor Mișcării Legionare, concomitent cu atacurile din presă, cel mai agresiv ziar la adresa Căpitanului fiind “Neamul Românesc”, editat de Nicolae Iorga.

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti - d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti – d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Presiunea asupra legionarilor s-a intensificat și mai mult prin publicarea Jurnalului Consiliului de Miniștri nr. 46.645 din 24 mai 1938, prin care se reintroducea pedeapsa cu moartea. Cu toate că în mod normal articolele contra Căpitanului din “Neamul Românesc”, nu ar fi trebuit să treacă de cenzură, având conținut politic, Nicolae Iorga a avut concursul autorităților, acestea fiind publicate, în speranța unei reacții a lui Codreanu la aceste provocări. Acesta nu a ținut seama de noile condiții politice și, printr-o circulară din 26 martie 1938, l-a acuzat pe Iorga, care fusese numit Consilier Regal, că este “incorect” și “necinstit sufletește”.

Scrisoarea de reproș adresată lui Iorga era privată, și se adresa ziaristului și nu demnitarului. Cu toate acestea, Nicolae Iorga a depus plângere contra lui Codreanu, sfătuit de Armand Călinescu, care dorea un pretext ca să-l aresteze pe Căpitan. În realitate, Consiliul de Coroană avea să se constituie 4 zile mai târziu, prin decret regal, iar Nicolae Iorga avea să fie numit consilier abia atunci, dar acest fapt nu era un amănunt de care să se împiedice Armand Călinescu sau Nicolae Iorga. În baza acestei reclamații, Tribunalul Militar al Corpului II Armată, în 29 martie 1938, a emis un ordin de urmărire pe numele lui Corneliu Zelea Codreanu, întemeiat pe acuzația de “ultraj în baza unei scrisori de amenințare trimisă printr-un curier”.

Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire” - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În noaptea de 16 spre 17 aprilie, Corneliu Codreanu, alături de alți 44 de lideri legionari, au fost ridicați de autorități fără nici o înștiințare prealabilă, așa cum prevedea legea. Autoritățile au studiat atent momentul acțiunii, deoarece doreau să “captureze” cât mai multe dintre căpeteniile legionare. S-a hotărât ca operațiunea să aibă loc în seara de 16 spre 17 aprilie 1938, înainte de duminica Floriilor, astfel încât majoritatea să fie împreună cu familia, acasă.

Procesul s-a judecat în 19 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu fiind lipsit de multe din drepturile constituționale. De altfel, a acuzat tribunalul că îl judecă “în stil bolșevic”. În ciuda argumentelor apărării, în dispreț total față de lege, tribunalul l-a condamnat pe Corneliu Zelea Codreanu la 6 luni de închisoare. La câteva ore după anunțarea sentinței, Consiliul de Miniștri, condus de facto de către Armand Călinescu, a decis să-i deschidă un nou proces, sub acuzația generică de “atentat contra siguranței publice”, urmând ca “dovezile” să fie “fabricate” ulterior.

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși – d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Armand Călinescu avea să noteze în jurnal la 30 mai 1938: “A trebuit să fac eu într-o noapte rechizitoriul“. Decizia i-a fost adusă acuzatului la cunoștință abia în 8 iunie, scopul politic al procesului fiind acum evident, acuzația fiind de ”înaltă trădare”. Ordonanța definitivă de trimitere în judecată pentru ”înaltă trădare” a fost emisă în data de 16 mai 1938, având 7 capete de acuzare, din care instanța, la procesul derulat în perioada 23 – 27 mai, a reținut doar trei, respectiv :
1. trădare prin deținere și reproducere în public de acte interesând siguranța statului;
2. uneltire contra ordinii sociale:
3. răzvrătire.

Avocații înscriși pentru apărarea acuzatului au fost arestați, fiind constrânși să renunțe. Materialul probatoriu a fost extrem de inconsistent, practic, documentele interesând Siguranța Națională pe care le-ar fi deținut Codreanu erau documente fără importanță, una din probele principale ale “trădării” fiind o telegramă de felicitare adresată lui Hitler în 13 martie 1938, cu ocazia Anschluss-ului. Din multiplele pedepse primite, Tribunalul Militar a decis ca acuzatul să execute doar pedeapsa de 10 ani muncă silnică și șase ani degradare civică, plus plata a 2000 de lei cheltuieli de judecată. Din momentul pronuțării sentinței, soarta lui Corneliu Zelea Codreanu va depinde de conjunctura internațională, și nu de decizia Tribunalului Militar.

Miscarea Legionara Bucuresti - foto preluat de pe commons.wikimedia.org

Miscarea Legionara Bucuresti – foto preluat de pe commons.wikimedia.org

 

Internațional

Pe plan internațional, principalul fapt care îngrijora atât politicienii români, cât și pe cei din Anglia și Franța, era ascensiunea economică și militară a Germaniei. În 1938, după realizarea Anschluss-ului, devenise clar pentru întreaga Europă, că următorul obiectiv al lui Hitler era Cehoslovacia, țară central europeană, aliată cu Franța și cu U.R.S.S. Cehoslovacia dispunea pe atunci de 34 de divizii bine înarmate, tot atât cât aveau și germanii, aveau avantajul terenului și în plus, uzinele Skoda fabricau armament greu cu o calitate recunoscută. Toate acestea făceau să se întrevadă un conflict de durată între germani și cehi. În cazul unui conflict militar, România nu putea rămâne neafectată, dat fiindcă, în calitate de semnatar al Micii Înțelegeri (5), al cărei artizan fusese Nicolae Titulescu, trebuia să permită trecerea trupelor sovietice pe teritoriul propriu, pentru a veni în ajutorul cehilor.

România Mare și Mica Antantă (cu verde deschis), și inamicul lor, Regatul Ungariei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România Mare și Mica Antantă (cu verde deschis), și inamicul lor, Regatul Ungariei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În lunile următoare, evenimentele internaționale s-au precipitat, presiunea asupra lui Carol al II-lea crescând. În septembrie a avut loc Conferința de la München, urmată de ocuparea pașnică de către trupele germane a regiunii sudete. Efectul acestor evenimente asupra Bucureștiului a fost considerabil. Dacă marile puteri, Franța și Anglia nu mișcaseră un deget în apărarea Cehoslovaciei, care dispunea de puternice linii de apărare și de o armată puternică și bine echipată, cu atât mai mult nu aveau să miște un deget, în cazul în care Ungaria, sprijinită de Germania, va avea revendicări teritoriale sau economice.

În aceste condiții, Carol al II-lea a decis efectuarea unui turneu la Paris și la Londra, unde a fost întâmpinat cu răceală, dat fiindcă ambele țări se pregăteau de război, având propriile probleme interne, în consecință, Carol al II-lea a fost sfătuit să se înțeleagă cu Hitler. Întrevederea cu Adolf Hitler a avut loc la Obersalzberg, în data de 24 noiembrie 1938. Cancelarul Germaniei i-a comunicat monarhului că după Anschluss și rezolvarea problemei germanilor din regiunea sudetă, interesele Germaniei în Europa de sud-est sunt exclusiv economice. Documentele legate de convorbirea cu Hitler nu relevă că s-ar fi abordat vreo problemă legată de politica internă a României, și nicidecum vreo chestiune legată de Mișcarea Legionară

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927 (Regele Carol al II-lea în 1938) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927 (Regele Carol al II-lea în 1938) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

.

Asasinatul

Nici ancheta din 1940, nici cercetările ulterioare nu au reușit să stabilească momentul cert în care a apărut ideea suprimării Căpitanului. Cert este că încercări mai fuseseră făcute. Cea mai cunoscută tentativă de asasinat asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, a aparținut dizidentului legionar Mihai Stelescu, asasinat ulterior de foștii săi colegi de cuib, numiți Decemviri. Altă tentativă de asasinat asupra Căpitanului, tot la sugestia “Palatului” va fi cea în care a fost implicat Prefectul de Neamț, V.Emilian, abilitat de către Ministrul de Justiție, Istrate Micescu, cât și de către Armand Călinescu, Ministrul de Interne. Tentativa este confirmată chiar de Codreanu, printr-o circulară emisă la începutul lunii februarie 1938, după ce acesta fusese prevenit de către generalul Sichitiu. Prima consemnare cunoscută privind un proiect oficial de asasinare a Căpitanului se regăsește în notele din jurnalul lui Armand Călinescu, cu privire la un plan aparținând gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), notă datând din 1 martie 1937. Din notă rezultă că motivația celor doi era de a fi numiți în guvern, în schimbul “suprimării lui Codreanu”, plus încă “vreo 30 de gardiști principali”.

Mihai Stelescu (n. 1907, Galați - d. 16 iulie 1936, București) a fost un om politic de extremă dreapta, legionar (Mihail Stelescu, aflat în dreapta lui Corneliu Zelea Codreanu. FOTO www.miscarea-legionara.net - preluat de pe adevarul.ro)

Mihai Stelescu (n. 1907, Galați – d. 16 iulie 1936, București) a fost un om politic de extremă dreapta, legionar (Mihail Stelescu, aflat în dreapta lui Corneliu Zelea Codreanu. FOTO www.miscarea-legionara.net – preluat de pe adevarul.ro)

 

Lista victimelor

Corneliu Zelea Codreanu, avocat, 39 de ani, Căpitanul Mișcării Legionare

Nicadorii

- Nicolae Constantinescu, economist, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)
- Ion (Iancu) Caranica, student, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)
- Doru Belimace, student, Comandant al Bunei-Vestiri (din 1936)

Nicadori este denumirea dată celor trei legionari, Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica care l-au asasinat, la 29 decembrie 1933, pe peronul gării de la Sinaia, pe prim-ministrul României Ion Gheorghe Duca. Cuvântul nicador(i) este un acronim format din primele litere din prenumele a doi dintre autorii asasinatului și primele două litere din numele de familie al celui de-al treilea: Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicadorii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Decemvirii

- Ion Caratănase
- Iosif Bozântan
- Ștefan Curcă
- Ioan Pele
- Ioan Gh. State
- Ioan Atanasiu
- Gavrilă Bogdan
- Radu Vlad
- Ștefan Georgescu
- Ioan Trandafir

Decemvirii (Denumirea unui grup de zece legionari care l-au asasinat pe deputatul Mihai Stelescu: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Decemvirii (Denumirea unui grup de zece legionari care l-au asasinat pe deputatul Mihai Stelescu: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Statutul juridic al celor 14 victime

În momentul comiterii asasinatului, toate cele 14 victime se găseau în custodia autorităților statului, fiind condamnate definitiv în urma unor procese, respectiv : Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la 10 ani de muncă silnică și 6 ani degradare civică, Nicadorii și opt dintre Decemviri, condamnați la muncă silnică pe viață, doi dintre Decemviri, Ioan Trandafir și Ștefan Georgescu, condamnați la câte 10 ani de muncă silnică, autoritățile fiind responsabile pentru integritatea lor corporală.

În consecință, asasinarea celor 14, se încadrează din punct de vedere juridic în categoria crimă politică cu premeditare, cu circumstanțe agravante prin funcțiile oficiale ale atentatorilor. La care se adugă și profanarea de cadavre. Așa a încadrat asasinatul Comisia specială de anchetă criminală înființată prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, dispunând și arestarea complicilor la asasinat. Prin modul în care a fost plănuit și executat de către autoritățile statului, în speță, tocmai de persoanele puse să apere legea, acest asasinat se încadrează la categoria “terorism de stat”.

 

Pregătirea asasinatului

Odată ce Căpitanul a fost condamnat, Armand Călinescu, împreună cu prefectul Poliției Capitalei, Gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), au trecut la etapa următoare, asasinarea Căpitanului. O notă din jurnalul său, din data de 1 martie 1937, dezvăluie intențiile acestuia, cu aproape un an înainte de a fi numit de rege Ministru de Interne:

Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu la mine acasă. Tătărescu a avut intentia numirii lui în guvern. Nu a acceptat decât după ce Rex l-a convins și el. Gavrilă îi făcuse un raport de vineri. Când s-a întors Rex în Bucuresti, duminică, l-a chemat de dimineață și i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier și de necesitatea represiunii. Gavrilă i-a spus lui Tătărescu că primește numai cu condiția de a-i aproba planul de lucru. El nu merge la parlament, nu merge nici la consilii, decât pentru a i se da aprobarea. Apoi să fie lăsat să lucreze liber. S-a primit propunerea. Are de gând să suprime pe Codreanu și vreo 30 gardiști principali. Și-a format echipe de 200 pușcăriași, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el, și Rex apoi, victime. ”

O altă însemnare din jurnalul premierului Armand Călinescu din anul 1938 ne arată adevăratele intenții ale lui Carol al II-lea:

13 noiembrie. Convorbire cu Urdăreanu. Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu.”

Este posibil ca regele să fi avut în vedere și alți fruntași țărăniști, precum profesorii Forțu și Gerota. Armand Călinescu era și el țărănist, “calul troian” al regelui infiltrat în PNȚ. Activitățile conspirativ-criminale ale lui Armand Călinescu, ministru de interne și Gavrilă Marinescu, prefect al poliției, adică tocmai cei puși să asigure respectarea legii, se înscriu clar în categoria “terorism de stat”, cu circumstanțe agravante prin natura funcțiilor lor publice, acordând legionarilor dreptul la auto-apărare prin orice mijloace.

Planul a fost pus în aplicare, astfel că în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii au fost strangulați de jandarmi lângă Tâncăbești, în timp ce erau transferați de la închisoare din Râmnicu Sărat la închisoarea Jilava. Cadavrele au fost împușcate în spate, arse cu acid, după care au fost aruncate într-o groapă comună lângă Jilava, peste care s-a turnat o placă de beton.

 

Desfășurarea asasinatului

Plutonierul de jandarmi, Constantin Sârbu, cel care l-a strangulat pe Corneliu Zelea Codreanu, în fața Comisiei speciale de anchetă criminală, înființate prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, având drept misiune “instruirea principalilor vinovați de prigoana contra legionarilor“, a furnizat o descriere amănunțită a asasinatului:

„…în zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sărat. Ajunși la închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucții asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang după gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară, în curtea închisorii și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din față, în așa fel ca să nu se poată mișca nici într-o parte, nici în alta. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredințat. În mâini aveam ștreangurile. Am pornit. În mașina mea mai era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt căci n-aveam voie să vorbim între noi și nici legionarii între ei. Ajunși în dreptul pădurii Tâncăbești, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuției, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o și aprinzând-o de trei ori. Era momentul execuției, dar nu știu de ce nu am executat nici unul. Atunci maiorul Dinulescu a oprit mașina, s-a dat jos și s-a dus la mașina din spate. Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar. Legionarii erau executați. Căpitanul și-a întors puțin capul către mine și mi-a șoptit:

“Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei!”

Dar în aceiași clipă, mai înainte ca el să fi terminat rugămintea, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara mașinii și pășind înăuntru cu revolverul in mână a rostit printre dinți: “Executarea!” La aceasta, jandarmii au aruncat ștreangurile… A fost un muget și un horcăit, întrerupt din adâncul ființei lor, apoi o liniște de mormânt. Cu perdelele trase, mașinile și-au continuat drumul până la Jilava… Când am ajuns, erau orele 7 dimineața. Aici ne așteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist Lt. Col. Ionescu și alții. Groapa era făcută. Trași din mașină, legionarii au fost așezați cu fața in jos și împușcați în spate, pentru a se simula astfel împușcarea pe la spate în timpul evadării de sub escortă. Apoi au fost aruncați în groapa comună… ”

Depoziția maiorului Iosif Dinulescu, cel ce comanda jandarmii din mașina în care se găsea Corneliu Zelea Codreanu, conturează precis responsabilitățile la nivel înalt pentru acest asasinat:

„ Într-o zi am fost chemat de către fostul Președinte de Consiliu, Călinescu. În cabinetul lui de lucru se găsea și generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei. Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, Codreanu și 13 adepți ai lui trebuiau să fie uciși; aceasta ar fi fost și dorința regelui. În ziua de 29 noiembrie 1938, la orele 10 seara, Codreanu și camarazii lui au fost scoși din închisoarea de la Râmnicu-Sărat, unde erau închiși, și au fost puși într-un camion. Legionarii au fost puși în așa fel ca să poată vedea numai înainte, fiind în același timp legați cu brațele la spate. Ei nu putea face nici cea mai mică mișcare; erau chiar constrânși să stea continuu cu capul în sus. Înapoia fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m-am așezat lângă șofer. Se călătorea pe șoseaua dintre Ploiești și București, când în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o sfoară (frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarului ce stătea în fața fiecăruia dintre ei. În felul acesta, Codreanu și cei 13 camarazi ai lui au fost sugrumați, în timp ce mașina își continua drumul în plină viteză. Puțin timp după aceea, am ajuns la București, de unde ne-am îndreptat către fortul de la Jilava, în interiorul căruia era săpată, deja de trei zile, o groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra cadavrelor strangulaților s-a tras — în urma ordinului primit de la prim-procurorul militar, col. Zeciu — câte un foc de revolver sau de pușcă; apoi, un medic militar constată moartea tuturor legionarilor transportați de noi. Cadavrele au fost aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marțială și că a fost o datorie patriotică importantă. Certificatele de moarte se confecționaseră la Jilava de către colonelul de la Curtea militară Zeciu, locotenent-colonel Dumitru și de primul comisar regal, colonel Pascu. S-a aruncat pământ în groapă; însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate și purtate într-o altă groapă. Asupra lor s-au vărsat multe sticle de acid sulfuric; apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra s-a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deși involuntar, au trebuit să iscălească actele de deces, în care se spunea că cei 14 legionari au fost împușcați pentru că încercaseră să fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20 000 lei. Eu am primit 200 000 de lei.”

(Declarația maiorului Iosif Dinulescu la Comisia de anchetă instituită de Înalta Curte de Casație, București, noiembrie 1940)

 

Comunicatul oficial

Asasinatul a fost confirmat oficial la Radio, la ora 13, în 30 noiembrie 1938, printr-un comunicat al Parchetului Militar:

„ În noaptea de 29–30 noiembrie a.c. s-a făcut un transfer de condamnați de la închisoarea R. Sărat la București–Jilava.

În dreptul pădurii ce corespunde km 30 de pe șoseaua Ploiești–București, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu împușcături de necunoscuți care au dispărut și în acel moment, transferații, profitând de faptul că transportul se făcea în automobile Brek tip jandarmi, deschise și pe timp de noapte și ceață densă, au sărit din mașini, îndreptându-se cu vădită intenție de a dispare în pădure. Jandarmii, după somațiile legale, au făcut uz de armă. Au fost împușcați: Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani muncă silnică și șase ani interdicție. Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.Gh. Duca, condamnați la muncă silnică pe viață. Caratănase Ion, Bozântan Iosif, Curcă Ștefan, Pele Ioan, State Gh. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrilă, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnați la muncă silnică pe viață.

Georgescu Ștefan, Trandafir Ioan, condamnați la câte zece ani muncă zilnică, pentru asasinat asupra lui Stelescu.”

 

Implicații imediate

Pe plan intern

După comunicatul oficial al Parchetului Miltar din data de 30 noiembrie 1938, atmosfera printre legionari era extrem de incertă, multora nu le venea a crede că liderul suprem al mișcării fusese ucis. Circulau știri contradictorii, printre care și cea privind evadarea reușită a Căpitanului, pe care autoritățile doreau s-o ascundă. La această situație de incertitudine a contribuit și soția Căpitanului, Elena Codreanu, care s-a deplasat la Jilava pentru a cere informații autorităților, fiind informată că nu s-a adus nici un cadavru în noaptea precedentă.

Pentru autorități, suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu Nicadorii și Decemvirii, considerați simboluri ale sacrificiului de sine, intrați încă de atunci în mitologia legionară, a reprezentat “rezolvarea” unei probleme politice. O confirmă și depoziția maiorului Dinulescu din Jandarmerie, făcută în fața Comisiei speciale de anchetă criminală, în 1940. În urma asasinatului, atât în rândul legionarilor, cât și a celorlalți opozanți ai dictaturii regale s-a instalat teama de noi asasinate. În consecință, în cursul lunii decembrie 1938, s-a înregistrat un val de adeziuni la politica noului regim, cu deosebire în contextul înființării Frontului Renașterii Naționale (6).

Asasinarea lui Codreanu, ca și represiunea tot mai dură au operat o selecție la nivelul conducerii legionare, astfel că au ieșit la suprafață lideri dispuși să continue lupta cu orice risc. Liderii perioadei de după asasinarea Căpitanului, care au încercat să reorganizeze Mișcarea Legionară în noile condiții de ilegalitate, au fost Horia Sima, Alexandru Cantacuzino și Vasile Cristescu.

Nicolae Iorga în uniforma militară a partidului unic Frontul Renașterii Naționale. În fundal stânga, regele Carol al II-lea. În dreapta, din profil, Armand Călinescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Iorga în uniforma militară a partidului unic Frontul Renașterii Naționale. În fundal stânga, regele Carol al II-lea. În dreapta, din profil, Armand Călinescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pe plan internațional

Cu toate că în timpul proceselor înscenate lui Corneliu Zelea Codreanu, din primăvara lui 1938, cât și după, deși guvernul german nu avusese nici o reacție oficială, propaganda germană a încurajat presa național-socialistă să atace în mod violent regimul de la București pentru modul în care fusese judecat și asasinat Căpitanul. Carol al II-lea a decis să “reziste”, înapoind decorațiile primite de la Adolf Hitler, la fel procedând și căpeteniile naziste decorate de monarhul român. După semnarea acordului comercial româno-german, atacurile reciproce s-au domolit. Franța a salutat asasinarea liderului legionar, dat fiindcă vedea în legionari o coloană a V-a nazistă în România, chestiune dezmințită de cercetările ulterioare.

Cu un curaj pe care toți sunt unanimi în a-l recunoaște, în ciuda amenințărilor lansate zilnic contra persoanei sale de membrii Gărzii de fier, el (Armand Călinescu) a ars cu fierul roșu acest cancer ce risca să infecteze țara: arestarea lui Codreanu, judecarea și condamnarea sa au constituit o ușurare pentru toate elementele naționale ale României, convinse, în sfârșit, că acest national-socialism de import era în solda Berlinului și finanțat copios de nazism, așa cum aveau să stabilească ulterior dovezi irefutabile.”

(René Touraine – Cahiers Franco – Roumains) La fel și presa centrală din Paris, saluta asasinarea Căpitanului, ca și masacrele ulterioare :

Capitanul a fost ucis “în tihnă” în închisoarea lui. Și nu treisprezece din partizanii săi au căzut odata cu el, ci sute si sute.”

Paris-Soir, Dimanche, 18 februarie 1939.

 

Controverse asupra motivației asasinatului

De-a lungul timpului, au fost emise mai multe ipoteze asupra motivației autorităților de a comite acest asasinat fără precedent în istoria României. Prima ipoteză a fost emisă chiar de către legionari. Imediat după anunțul oficial din 30 noiembrie 1938, la nivelul conducerii legionare, atât cei din primul eșalon, aflați în închisori, cât și la nivelul eșalonului doi, al liderilor locali, aflați în libertate, s-au purtat discuții asupra responsabilității pentru asasinarea liderului suprem. În principal, acuzațiile s-au îndreptat asupra “Comandamentului de prigoană“, cel care în perioada de dinaintea asasinatului organizase un număr de atentate vizând destabilizarea regimului. Pentru mulți lideri locali radicali, era evident încă din august 1938, că liderul suprem nu avea cum să mai scape cu viață, considerând că doar prin acțiuni violente pot răsturna dictatura regală. Valul de atentate, deși de mică amploare, în majoritatea cazurilor, fără victime, nu a fost asociat imediat cu mișcarea legionară, și nici nu a pus în mod serios în pericol stabilitatea regimului. De abia ulterior asasinării lui Codreanu s-a dovedit că atentatorii erau legionari, acțiunea lor fiind pusă în legătură cu Horia Sima, necunoscut de autorități, care apare abia în februarie în evidențele Siguranței, fiind dat în consemn la frontieră.

Pretextul invocat neoficial de autorități, la care face aluzie și Carol al II-lea în memoriile sale, a fost tentativa de asasinat asupra Rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă, din data de 28 noiembrie 1938. Deși o parte din atentatori erau legionari, chestiune dovedită abia în februarie 1939, atentatul asupra rectorului a fost folosit drept pretext pentru suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Preventiv, cei doi studenți care au tras efectiv asupra profesorului și a gărzii de corp a acestuia, au fost împușcați fără judecată în momentul arestării, ei neapărând printre acuzați la proces.

Tot la proces s-a dovedit că motivația atentatorilor era strict personală, dat fiindcă profesorul Goangă abuzase sexual de logodnica unuia din ei. Preotul Ștefan Palaghiță, printre primii care au scris o istorie a Mișcării Legionare, apărută în 1951 la Buenos Aires, retipărită și în România în 1990, este primul care împarte legionarii de după asasinarea Căpitanului în două categorii, “codreniști” și “simiști”, atribuindu-i lui Horia Sima absolut toate evenimentele negative de după condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu. El îl acuză pe Sima de îndepărtare de la linia impusă de Căpitan, afirmând că totul s-ar datora colaborării acestuia cu Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informații. În opinia autorului, Horia Sima ar fi fost implicat în tentativa de asasinat comisă de către Mihai Stelescu, de asemenea, că ar fi trădat în 1938 un număr de lideri legionari, asasinați ulterior, că ar fi plănuit și pus în practică asasinarea lui Armand Călinescu, împreună cu Carol al II-lea și cu Moruzov, etc…

Acuzațiile preotului Ștefan Palaghiță, au fost ulterior reluate în parte de către dr. Șerban Milcoveanu. Aceleași teorii despre Horia Sima, care ar fi fost “informator al lui Moruzov, plătit cu 200 000 de lei pe lună (70 de salarii medii)” au fost reluate de curând fără a se cita vreo sursă concretă. Eugen Cristescu, cel care a condus Serviciul Secret de Informații după asasinarea lui Moruzov, unul din cei mai mari dușmani ai acestuia, nu pomenește absolut nimic despre aceste amănunte în memoriile sale.

Horia Sima apare în evidențele poliției abia în 1937, iar în cele ale Siguranței abia la sfârșitul lui februarie 1939. În perioada comunistă, singura lucrare de sinteză despre Mișcarea Legionară a fost scrisă de către doi istorici oficiali ai Partidului Comunist Român, Mihai Fătu și Ion Spălățelu. Deși aveau acces la absolut toate arhivele, din motive ideologice, cei doi autori au făcut puține eforturi de a demonta opiniile false despre Mișcarea Legionară. Din contră, au preluat o parte din afirmațiile preotului Ștefan Palaghiță, comițând alte falsuri. Între altele, dânșii afirmă că în cursul întâlnirii din 24 noiembrie 1938, Adolf Hitler “personal” i-ar fi cerut lui Carol al II-lea, să aducă Garda de Fier la putere, iar monarhul, furios, ar fi ordonat “încă din tren” suprimarea Căpitanului. Autorii citeză în sprijinul acestei afirmații o lucrare nepublicată, aflată pe atunci în arhivele Securității, memoriile lui Ioan Mocsony-Stârcea. Lucrarea nu a fost publicată nici până în ziua de azi. Susținută cu îndârjire de istoriografia comunistă, această idee falsă este reluată și de alți istorici, precum Constantin C. Giurescu.

Istoricii actuali sunt de cu totul altă părere în ceea ce privește motivația ordinului de suprimare a lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor. Iată ce afirmă prof. Francisco Veiga :

Arestarea precipitată a lui Codreanu, ca și acuzația gravă de complot împotriva securității statului, trebuie legată de acest cadru : redeschiderea procesului a avut loc după un sfârșit de săptămână în care guvernul ceh realizase mobilizarea parțială a trupelor sale. În acele momente era ușor să se facă o comparație între legionari și naziștii sudeți. Codreanu putea fi cu ușurință un Henlein român în viitorul apropiat, sau, cel puțin, așa vedeau lucrurile fruntașii dictaturii carliste. [...] Monarhul s-a întors în țară atât de nervos, încât chiar din Cehoslovacia a hotărât că-l va elimina fizic pe Codreanu.

Dominația germană asupra economiei românești, în acel moment certă, ar fi implicat ulterior într-o oarecare măsură, și o dominație politică – iar germanii, pragmatici ca de obicei, n-ar fi ezitat să-l folosească pe Codreanu, așa că monarhul a decis să pună capăt în mod cât se poate de brutal acestei istorii.

Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Reacții publice la asasinat

Nu s-au semnalat proteste publice în urma comunicatului Parchetului Militar din 30 noiembrie 1938, pe de o parte datorită cenzurii, pe de altă parte datorită faptului că orice activitate politică era interzisă. Patriarhul Miron Cristea, prim ministru în funcție, referindu-se la procesul înscenat Căpitanului, avea să afirme în predica pascală din 1938, parafrazând sfatul lui Caiafa, consemnat de Ioan 18,14, adăugând și o calomnie curentă la adresa lui Codreanu:

„ “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sînge românesc, vrea să dea foc țării [?!]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decît să piară poporul pentru unul!””

Se afirmă adesea, fără a se aduce vreo dovadă, că Nicolae Iorga ar fi adresat una sau mai multe scrisori instanței, în care declara că-și retrage plângerea. De asemenea, se insinuează că marele savant ar fi fost oarecum manipulat de către Armand Călinescu, neștiind ce implicații avea să aibă plângerea sa adresată Parchetului. Cu toate acestea, în plângerea sa, Nicolae Iorga menționează clar :

„ “scrisoarea ce mi-a adresat-o pârâtul privește întregul guvern din care facem parte, dovadă strigătul de “voi” [...]…puteți face uzul pe care-l credeți potrivit în cursul procesului de această scrisoare pe care mi-o smulge cea mai legitimă apărare””

La procesul de “înaltă trădare” înscenat Căpitanului, la care au pledat în apărarea lui o serie de personalități ale vieții politice și culturale interbelice, printre care Iuliu Maniu, Ion Antonescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, etc…, Iorga nu s-a aflat printre aceștia, deși avea un cuvânt greu de spus. Tot Gheorghe Racoveanu își amintește afirmațiile lui Nicolae Iorga, făcute în cadrul unei ședințe a Senatului, în care acesta comenta asasinarea Căpitanului :

„ “Ei, Domnilor! V-ați speriat? V-ați speriat de niște copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle : Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluției bolșevice? Și Colonelul Boyle mi-a răspuns: Domnule Profesor, eu sînt canadian și vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poți să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîșie. Ei, dar de ești vînător cu experiență, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l țintești între ochi, toată liota se împrăștie!”. ”

Este vorba despre atașatul militar canadian J.W. Boyle, salvatorul coloniei românești din Odesa, în timpul revoluției bolșevice.

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 - foto preluat de pe pt.wikipedia.org

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 – foto preluat de pe pt.wikipedia.org

 

Ancheta din 1940

Prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, a fost înființată Comisia specială de anchetă criminală, cu sarcina de a ancheta și instrumenta toate crimele comise contra legionarilor în perioada regimului de dictatură regală.(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940) Comisia a anchetat efectiv începând cu 4 octombrie 1940, în 38 de ședințe, în care s-au luat 60 de interogatorii și 58 declarații de martori, ancheta derulându-se efectiv până în data de 26 noiembrie 1940, prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, comisia fiind desființată.

În urma acestor anchete, comisia a emis inițial un număr de 33 de mandate de arestare, vizând responsabilii prezumtivi de asasinatele din 29/30 noiembrie 1938, dar și de următoarele, respectiv: generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliției Capitalei, generalul Ion Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei, generalul Gheorghe Argeșanu, fost comandant al Corpului II de Armată, Radu Pascu, fost președinte al Curții de Apel București, colonel V.Zeciu, fost prim-procuror militar, colonel Ștefan Gherovici și colonel Anibal Panaitescu din Jandarmerie, maiorii Iosif Dinulescu, Aristide Macoveanu și Alexandru Popescu din Jandarmerie, Ernest Urdăreanu, fost mareșal al Palatului, dispărut, Vasile Parisianu, fost director în Prefectura Poliției Capitalei, Nicu Ștefănescu, fost director în Siguranța Generală, comisarul Pavel Patriciu din Prefectura Poliției Capitalei, agenții de poliție ; Gheorghiu Petre, Niculae Găman, Constantin I. Popescu, jandarmul Ion Iordache zis Iordănescu, Gh. Comșa și Nicolae Lescenco, jandarmi : plutonier major Nițu Ștefan, plutonierii Nicolae Bularda, Ion N. Casotă, Neacșu Crăciun, V. Moisescu, Gh. Niculescu, Gh. Oancea, Const. Sârbu, Ion Stănciucu, V. Tașcă și Nicolae Zăinescu, sergentul instructor Tudor Petre și soldatul Barabas Ion.

În scurtă vreme, comisia a stabilit că în multe crime mai erau implicați 55 prefecți de județ, 55 comandanți de jandarmi, cel puțin tot atâția comisari, inspectori și ofițeri de jandarmi, plus 20 de executanți ai crimelor respective, comisia urmând să redacteze mandatele de arestare, emițând o parte din ele, care a condus la alte arestări. O parte din mandate, emise pentru închisoarea Văcărești, au fost remise comisiei de către Prefectul Poliției, colonelul Ștefan Zăvoianu, pentru a fi emise pentru închisoarea Jilava.

În data de 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un număr de 65 deținuți la Jilava, cei 33 menționați anterior, plus încă alții, care fuseseră arestați ulterior. Datorită acestui eveniment, lucrările comisiei au fost sistate, comisia nemaifiind în măsură să-i trimită pe arestați în fața justiției. Deși comisia nu a reușit să stabilească ierarhia precisă a responsabilităților, din documentele de arhivă, cuprinzând declarațiile martorilor și participanților la aceste crime fără precedent în istoria României, se poate reconstitui firul acelor evenimente și de asemenea, se pot deduce responsabilii.

Un caz mai deosebit este cel al lui Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informații, arestat în seara zilei de 6 septembrie 1940, pe când se întorcea de la o consfătuire cu amiralul Canaris, șeful Abwehr-ului, de la Veneția. Acesta, în calitate de șef direct al lui Nicu (zis Niky) Ștefănescu, adjunctul său, era responsabil pentru anchetele derulate sub tortură ale acestuia, prin care urmărea să “smulgă mărturisiri” legionarilor arestați. De asemenea contribuise direct la elaborarea listei celor 105 căpetenii legionare ce fuseseră asasinate în 22 septembrie 1939, în cadrul operațiunii de represalii ordonate de către Carol al II-lea în urma asasinării lui Armand Călinescu.Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, care tocmai fusese investit prim ministru cu puteri sporite de către Carol al II-lea, care abdicase în favoarea fiului său. Pe lângă faptul că distrusese documente de arhivă, Moruzov mai era acuzat și de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece întocmise un “dosar compromițător” despre doamna Lița Baranga, mama lui Ion Antonescu, în vârstă de 82 de ani în 1940, și-i “regizase” acestuia un proces de bigamie, proces câștigat de general. Adversar ireductibil al activităților ilegale ale lui Moruzov, instigate de Carol al II-lea, Antonescu strângea de peste un deceniu dovezi asupra conspirațiilor acestuia în cadrul SSI.

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Asasinatul în memorialistică și literatură

„Cine a început cu metodele sîngeroase? Ei. Luptă au vrut, luptă au găsit. Și au fost învinși. Și în război mor oamenii, în ciuda unei echități de ordin individual, de ce n-ar muri și în timp de pace, dacă așa cere binele obștesc?”

„Comunicatul e monstruos și tîmpit, ca mai tot ce face acest guvern. Toată lumea și-a dat seama, pînă la cel mai naiv, că oamenii au fost făcuți scăpați și împușcați.”

(Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice)

„ Apoi Ștefan auzi un strigăt sugrumat, sălbatic, de fiară rănită: – L-au împușcat pe Căpitan. Nu se mai auzi atunci nici o răsuflare în toată curtea. Tăcerea aceea împietrită i se păru mai cumplită decât orice strigăt.”

(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)

„ După moartea lui ne-am simțit fiecare mai singuri, dar peste singurătatea noastră, se ridică singurătatea României. Niciun toc să-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neșansa ursirii noastre. Totuși, trebuie să fim lași și să ne mângâiem. Cu excepția lui Iisus, niciun mort n-a fost mai prezent între vii.”

(Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, Conferință rostită la Radio în 27 noiembrie 1940)

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Asasinatele din 29 – 30 noiembrie 1938 si pe istoriiregasite.wordpress.com

 

(1) Mișcarea LegionarăLegiunea Arhanghelul Mihail, numită și Mișcarea Legionară, a fost înființată în România interbelică, la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu – în urma rupturii dintre acesta și mentorul și principalul său susținător, A.C. Cuza – ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic. Alături de Codreanu, supranumit „Căpitanul”, fondatori ai Mișcării Legionare au mai fost Ion Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Ilie Gârneață, dar dominarea „Căpitanului” era absolută, inalienabilă, indisputabilă, iar criticarea sa era pasibilă cu moartea (vezi mai jos asasinarea lui Mihai Stelescu).

După asasinarea lui Codreanu în noiembrie 1938, conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima. Dezordinile cauzate de legionari în vara lui 1940 au dus în cele din urmă la abdicarea regelui Carol al II-lea. La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, după zece zile fiind proclamat „Statul Național-Legionar”, în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică. Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale și de interese personale, campanie care a culminat cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eșuată împotriva lui Antonescu și a armatei române. Înlăturată de la guvernare (Horia Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat în Germania). Deși practic a fost dizolvată, Legiunea s-a scindat în două grupuri antagoniste, „simiștii” lui Horia Sima și „codreniștii” conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl lui Corneliu).
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

 

(2) Nicadori este denumirea dată celor trei legionari, Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica care l-au asasinat, la 29 decembrie 1933, pe peronul gării de la Sinaia, pe prim-ministrul României Ion Gheorghe Duca. Cuvântul nicador este un acronim format din primele litere din prenumele a doi dintre autorii asasinatului și primele două litere din numele de familie al celui de-al treilea: Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(3) Decemvirii este denumirea unui grup de zece legionari care l-au asasinat pe deputatul Mihai Stelescu: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir. În alegerile generale din 1933, Stelescu a fost ales deputat din partea Gărzii de Fier. În timpul unei tabere de muncă organizată la Budachi, în Basarabia, el a atras de partea sa câțiva legionari pe care i-a convins „că prezența Căpitanului nu mai este utilă” partidului și a conceput un plan de eliminare a lui Codreanu. Unul dintre complotiști, Cotea, crezându-se demascat, a mărturisit totul. În urma percheziției făcute acasă la Gheorghiade a fost găsită cianura cu care urma să fie omorât Codreanu.

Consiliul de onoare legionar, care l-a judecat pe Stelescu, l-a găsit vinovat și l-a eliminat din Legiune. Codreanu i-a dat însă șansa ca, printr-o conduită bună, să fie reabilitat după un timp. Plecat la Galați, Stelescu a publicat revista Cruciada Românismului. După primele numere ale revistei, a început o campanie de denigrarea a lui Codreanu și a Gărzii de Fier și, cu toate că a fost avertizat să înceteze, Stelescu și-a continuat campania. Un grup de zece legionari, numit decemvirii, a decis să-l asasineze, ceea ce s-a și întâmplat la 16 iulie 1936. Decemvirii s-au predat autorităților și au fost condamnați la muncă silnică pe viață. Decemvirii au fost uciși de jandarmi în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, în timpul transportului lor la închisoarea Jilava. În aceeași noapte au fost omorâți de autorități Corneliu Codreanu și nicadorii.

 

(4) Mihai Stelescu (n. 1907, Galați – d. 16 iulie 1936, București) a fost un om politic de extremă dreapta, legionar. Născut la Galați, aderă încă din liceu la Legiunea Arhanghelul Mihail, devenind în scurt timp unul dintre cei mai importanți activiști din județul Covurlui. Pentru militantismul său a fost decorat cu Crucea Albă, cea mai înaltă distincție legionară, acordată pentru vitejie non-violentă, pentru desăvârșire sufletească. În iulie 1932, la 25 de ani, a devenit cel mai tânăr deputat legionar. După asasinarea lui I.G. Duca este judecat împreună cu Corneliu Zelea Codreanu, general Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic și alții pentru conspirație criminală, fiind achitat. Memorialistica legionară acreditează teza conform căreia s-ar fi lăsat convins de Siguranță să organizeze un atentat împotriva căpitanului, dar cel ales pentru “a-l otrăvi pe Codreanu” ar fi cedat nervos și s-ar fi „autodenunțat”… Nu există, în acest sens, nici o dovadă arhivistică pentru această aserțiune. Este, mai degrabă, genul de fals istoriografic construit și preluat pentru a justifica, a posteriori, crima.

„Consiliul de onoare” al Legiunii, întrunit la 24 septembrie 1934, l-a declarat pe Stelescu vinovat de „înaltă trădare față de Legiune și Căpitan”. Fidelii lui Codreanu au reactivat, astfel, instituția “țapului ispășitor”, în logica unei istorii care a inventat, periodic, atentate sau “dușmani” care l-ar fi vizat pe Căpitanul Mișcării Legionare. Asistăm, așadar, la un exercițiu simbolic de legitimare, prin crimă, a liderului suprem (C.Z.C.). Codreanu a decis excluderea lui Stelescu din Mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca-ntr-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoare pierdută și păcatul făptuit.”
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(5) Mica Înţelegere – Mica Antantă, numită și Mica Înțelegere a fost o alianță formată în 1920 și 1921 de Cehoslovacia, România și Iugoslavia (de fapt Regatul Sârbo-Croato-Sloven, denumit Iugoslavia abia din 1929) pentru a se apăra de revizionismul maghiar (în urma Tratatului de la Trianon care prevedea că partea de nord a Republicii Croația și Voivodinei intrau în cadrul Regatul Sârbilor, Slovacia și Rutenia – azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina – era cedată Cehoslovaciei, iar Transilvania și partea răsăriteană a Banatului era recunoscută în cadrul României) și pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere.

Mica Înțelegere, inițiată de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, ca organizație de securitate regională, a apărut prin semnarea succesivă de convenții bilaterale de alianțe între Cehoslovacia și Iugoslavia (14 august 1920), România și Cehoslovacia (Convenția de alianță defensivă româno-cehoslovacă, 23 aprilie 1921) și România-Iugoslavia (7 iunie 1921). Prin această inițiativă, Edvard Beneš a vrut (și a reușit) să contracareze un proiect al diplomației franceze care dorea o apropiere franco-ungară, fapt ce ar fi putut, după părerea sa, să amenințe Statu quo-ul de după 1920.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

 

(6) Frontul Renașterii Naționale a fost un partid înființat de regele Carol al II-lea la data de 16 decembrie 1938, fiind primul partid de masă din România. Decretul-lege pentru înființarea Frontului Renașterii Naționale specifica în Art. 1 că Frontul Renașterii Naționale este „unică organizație politică în stat“, pentru ca Art. 7 să specifice că „orice altă activitate politică decât acea a F.R.N. fiind socotită clandestină, iar autorii pedepsiți“. Scopul declarat al F.R.N., enunțat în Art. 2, „mobilizarea conștiinței naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare și unitare românești de apărare și propășire a patriei și de consolidare a statului“. Art. 6 prevedea că numai F.R.N. avea dreptul de a depune candidaturi în alegeri. În Monitorul Oficial din 22 iunie 1940 a apărut Decretul-lege pentru transformarea Frontului Renașterii Naționale în Partidul Națiunii, al cărui prim articol specifica faptul că: Frontul Renașterii Naționale devine partid unic și totalitar, sub denumirea de Partidul Națiunii. El va funcționa sub conducerea supremă a Majestății Sale Regelui.