Greva minerilor din Lupeni a avut loc în august 1929 ca rezultat al eșecului unor îndelungate negocieri legate de salarizare și condiții de muncă. Aproximativ 6000 de muncitori au fost implicați în protestul provocat de salariile de mizerie și sărăcia extremă în care trăiau minerii transilvăneni, deznodământul confruntării fiind că 68 de mineri au căzut sub gloanțele trupelor armatei române trimise de către guvernul țărănist să reprime protestul, dintre care 28 au decedat pe loc, mulți dintre ei împușcați fiind în spate
Context și desfășurare
Istoria grevelor și mișcărilor sociale din România antebelică arată ca acestea au fost întotdeauna reprimate brutal, guvernul apelând, pe modelul masacrului împotriva țăranilor în 1907, la armată și măsuri brutale de reprimare a oricărui protest cu revendicări sociale: de exemplu, greva din București în decembrie 1918 a fost reprimată de armată tot cu arme de război (mitraliere, tunuri), greva generală din 1920 (1), care cerea demilitarizarea întreprinderilor și dreptul muncitorilor de a se organiza în sindicate și a face în mod legal grevă fiind și ea neutralizată în mod similar.
În materie de reacție la greve, sau la orice protest contra oligarhiei industriale și financiare care voia să acapareze statul și să-l folosească exclusiv întru servirea propriilor ei interese, când nu era implicată direct, armata – principala dar nu și singura forță de represiune internă a guvernului – sprijinea acțiunile grupurilor huliganice de extremă dreaptă, care ele încercau spargerea grevelor sau suprimarea libertății presei.
Greva generală din România, octombrie 1920 – cititi mai mult pe evz.ro
Reacția guvernului la greva de la Lupeni în 1929 n-a fost diferită, în ciuda faptului că pentru prima dată la putere se afla un partid țărănist, și că proprietarii minei erau bancheri și politicieni marcanți ai partidului național liberal.
Presa internațională a vremii se făcea ecoul remarcilor unor membri ai guvernului care declarau că proprietarii (directoratul) companiei au refuzat toate revendicările și că acest lucru a fost adesea nejustificat, drept pentru care toată vina o poartă „directoratul” companiei, care se afla în mâinile unor bancheri liberali, printre care și Tătărescu.
Pe 5 august 1929 minerii decid sa intre în grevă, conflictul afectând mai mult mine. Prima zi se desfășoară pe fundalul lipsei de reacție din partea forțelor de represiune, asta deși ziua se încheie cu oprirea grupului electric al unui puț (fapt care punea în pericol de inundare galeriile, minerii aflați în subteran riscând în plus sufocarea în lipsa funcționării ventilației) de către elementele radicale ale greviștilor.
A doua zi administrația locală apelează, cum era cutuma, la armată, care deschide focul contra greviștilor deciși să reziste cât timp nu le sunt satisfăcute revendicările, câteva zeci de mineri murind pe loc; presa internațională a vremii vorbește și despre 200 de răniți, care și pe patul de spital fiind, sunt păziți de armată, care respinge cu baionetele miile de mineri adunate afară.
Pe 9 august sicriele celor decedați sunt purtate de căruțe de cărat bălegar spre cimitir, armata forțând cortegiul funebru să grăbească pasul. Mulțimea imensă lângă cimitir a fost îndepărtată la mai multe sute de metri, iar la patru ore după înmormântări o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul cu armele în poziție de tragere.
După înmormântări, s-a declarat stare de asediu, hotelurile și restaurantele fiind închise, vânzarea de alcool interzisă, toată populația fiind obligată să fie în casă înainte de ora 8 seara.
Există un număr de 25 de dispăruți, drept pentru care armata continuă un timp să caute în pădure corpurile răniților grav despre care se știa că s-au refugiat, panicați, acolo, însă fără succes pâna în data de 9 august cel puțin, dată la care încă se mai fac arestări și trenurile cu trupe încă mai sosesc în regiune.
Uzinele miniere din Lupeni în 1929 – foto preluat de pe adevarul.ro
The New York Times despre grevă
Evenimentele din Lupeni au fost relatate pe larg în presa internaţională. În ediţia din 10 august a ziarului american „The New York Times”, erau prezentate urmările acţiunilor de protest. Jurnaliştii relatau despre modul în care au avut loc înmormântările celor peste 20 de oameni seceraţi de gloanţe.
„Cadavrele au fost puse în sicrie rudimentare şi încărcate pe căruţe de cărat bălegar care au fost furnizate la ordinul directoratului minelor. Când au apărut carele şi sicriele au fost încărcate s-au făcut auzite lamentaţii amare, cortegiul fiind îndemnat de militari să grăbească pasul. Mulţimea imensă adunată lângă cimitir a fost împinsă înapoi mai multe sute de metri, şi la patru ore după înhumarea morţilor o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul în poziţie de tragere.
După înmormântare, ofiţeri precedaţi de toboşari au citit un ordin prin care se impunea starea de asediu după ora opt seara, ordonând ca toată lumea să fie în casă la acea oră, deşi era o seară sufocantă. Toate hotelurile şi restaurantele, inclusiv cele ale staţiunii, sunt închise, iar vânzarea de băuturi alcoolice este interzisă până la noi ordine. Există ştiri despre soldaţi care caută cadavre în păduri, întrucât mulţi din cei grav răniţi au fugit panicaţi după deschiderea focului. N-au fost găsite alte cadavre, dar 25 de mineri încă lipsesc de la căminele lor. Continuă să se mai facă arestări şi trenuri cu trupe încă mai sosesc în regiune”,
scriau cei de la The New York Times, în 1929.
Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Istoriografia din epoca comunistă a încercat să revendice pentru mișcarea comunistă sau PCR un rol important în protestul minerilor de la Lupeni, iar în contemporaneitatea postcomunistă anumiți istorici români reiau și ei, din motive ideologice opuse, același mit.
Istorici occidentali precum Francisco Veiga resping însă teza, arătând că nu e necesară inventarea de motivații și acțiuni politice cât timp motivațiile economice erau mai mult decât suficiente pentru a explica explozia socială, cu atât mai mult cu cât pe eșichierul politic românesc la stânga centrului nu se afla „decât un gol”: în contrast cu situația din unele state occidentale, comuniștii români erau paralizați în mod durabil de represiunea regimului, în plus în cazul conflictului de la Lupeni convinși fiind că este vorba despre o provocare, s-au abținut să sprijine activ greva.
(1) Greva generală din România, 1920 – La 20 octombrie 1920 începe greva generală a proletariatului din România, la care participă cca 400.000 de salariați, cuprinde toate ramurile industriei și transporturilor și este prima grevă politică generală a proletariatului din întreaga Românie (20 – 28 octombrie).
Greva a fost declanșată de refuzul guvernului de a satisface cerințele muncitorilor formulate de Consiliul General al Partidului Socialist al României. Printre cerințe erau incluse și recunoașterea sindicatelor muncitorești și eliminarea cenzurii.
foto de Antoniu Dumitru (preluat de pe: adevarul.ro)
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977)
Greva minerilor din Valea Jiului care a avut loc între 1 și 3 august 1977, a fost una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă. Valea Jiului este o zonă minieră importantă a României, cu un număr mare de muncitori. Greva cea mai mare care a precedat-o pe cea din 1977 a fost Greva minerilor din Lupeni din 1929.
Antecedente și cauze
Minerii din Valea Jiului lucrau întotdeauna în condiții foarte grele.
Chiar și cu folosirea tehnologiei celei mai moderne – ceea ce nu era cazul în minele României socialiste din anii 1970 – lucrul în minele de cărbune era greu și periculos. Accidentele de mină erau destul de dese.
De exemplu, pe 2 noiembrie 1972, în urma unei explozii au murit 43 de oameni la Mina Uricani.
Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația.
În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.
La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77 inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma.
La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma.
Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne.
El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.
Pe 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani.
Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.
Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.
Pe 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache („Ispitu”) a trimis un memoriu („Spinoasa mărturisire”) la CC al PCR, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat.
A fost arestat după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.”
Derularea grevei
Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977.
În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și datorită faptului, că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur.
Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului (pe vremea aceea erau 10 mine în Valea Jiului: Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja, Livezeni, Paroșeni, Petrila, Petroșani, Uricani, Vulcan) și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative.
Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10 000 și 40 000 (chiar 90 000).
Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați, și nu iau în considerare membrii de familie și alte persoane din afară care s-au alăturat greviștilor (din simpatie sau numai din curiozitate).
Exploatarea minieră de la Aninoasa – cititi mai multe pe ro.wikipedia.org
Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă. Acesta din urmă se retrage în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.
Din București au fost trimiși să poartă tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul CC al PCR Ilie Verdeț, Gheorghe Pană, președintele Consiliului Central al UGSR și ministru al muncii, și Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului și geologiei, cărora li se alătură șefi locali ai conducerii de partid și de stat, în special Clement Negruț, primarul și primul-secretar de partid din Petroșani. Primul secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu era în concediu la Karlovy Vary (Cehoslovacia).
Gheorghe Pană (n. 9 aprilie 1927, comuna Gherghiţa, judeţul Prahova) este un fost demnitar comunist român. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al muncii, şi împreună cu Ilie Verdeţ, a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri, dar au eşuat – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Ilie Verdeț și Clement Negruț se deplasează la fața locului, dar minerii nici nu au încercat să negocieze cu ei, și au cerut să discute direct cu secretarul general. Cei doi au fost sechestrați în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni.
Conform relatărilor lui Constantin Dobre, Maniliuc i-ar fi amenințat cu moartea pe cei doi activiști superiori de partid, pe Verdeț chiar trântindu-l de perete de câteva ori.
Ilie Verdet neagă categoric episodul sechestrării: “E o prostie… Eu nu am fost bruscat, nu am fost agresat“. Ilie Verdeț a mai făcut și alte declarații importante despre începuturile grevei: “Nu a existat comitet de grevă, care să pregătească greva. Nu au fost revendicări formulate. A fost, doar, acest protest in legătură cu legea pensiilor. Comitetul de grevă s-a format în timpul desfășurarii grevei, mai ales spre sfârșit”
Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme.
La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, care se afla în concediu pe litoralul Mării Negre. Ceaușescu își întrerupe concediul, și se deplasează mai întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu și Deva, și preia comanda trupelor de Securitate și a funcționarilor de partid, care vor fi angajate în stingerea focarului protestatar.
Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul participanților la manifestație se dublează. Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțimea care la sosirea primului om al țării strigă „Ceausescu si minerii!”, dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni ’29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”.
Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții.
Ceaușescu prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceausescu!”.
El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți.
Ceausescu promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat.
Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”.
După o asemenea dezamorsare a situației, secretarul general – obosit și epuizat și el – părăsește locul în mijlocul escortei sale. Revine la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după moda vremii, cu urale și aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva din Lupeni.
Greva minerilor din Valea Jiului (Lupeni – 1977) – foto: jurnalul.ro
Reprimarea minerilor
În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii.
S-a hotărât ca până la 31 decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și salariul.
Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt îndeplinite.
După sărbătorirea Zilei Minerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților mai activi la grevă.
În prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept elemente anarhiste, declasate, „oameni de nimic”, „derbedei”, „impostori”, „infractori” etc.
Greviștii care erau membri de partid au fost sancționați sau excluși din PCR.
Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor minelor din Valea Jiului.
Organele specializate ale Securității, Miliției și procuraturii, au efectuat recunoașterea minerilor care au participat în mod activ la grevă.
Au fost chemați la sediul Securității unii ingineri și șefi de sectoare pentru a identifica cu ajutorul fotografiilor și înregistrărilor filmate făcute pe ascuns a celor cu rol important în grevă.
Cel puțin 600 de greviști au fost interogați la sediul Securității din Petroșani și maltratați de mai multe ori (lovituri la cap, strângerea degetelor la ușă etc.).
Operațiunile Securității au fost conduse de generalii Emil Macri și Nicolae Pleșiță.
Nicolae Pleşiţă (n. 16 aprilie 1929, oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş – d. 28 septembrie 2009, Bucureşti) a fost un general român de Securitate, care a condus Direcţia de Informaţii Externe (1980-1984). Torţionar al regimului comunist, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. A fost avansat la gradul de general-locotenent (9 mai 1977), conducând, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor participanţi la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Se intentează procese de drept comun, cu acuzațiile de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice, și în cazurile mai grave de lovire și vătămare corporală.
Au fost întocmite 150 de dosare, și în urma proceselor au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, au fost condamnați la închisoare între 2-5 ani 15 greviști:
- Constantin Ilie, Vasile Guzu, Gheorghe Costache, Adolf Flaman, Gheorghe Dumitrache și Gheorghe Vitez: 2 ani pentru ultraj; Petru Daragics și Ion Toderașcu: 4 ani pentru ultraj și 1,5 ani pentru vătămare corporală;
- Alexandru Dabelea: 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru vătămare corporală;
- Ioja Sortan: 3 ani pentru ultraj;
- Vasile Căilă: 2,5 ani pentru ultraj si apologia infracțiunilor;
- Gheorghe Maniliuc: 3,5 ani pentru ofensă adusa autorității și 3 ani pentru ultraj;
- Carol Nagy: 5 ani pentru ofensă adusă autorității;
- Cornel Silvester: 3,5 ani pentru ofensă adusă autorității, 3 ani pentru ultraj si 10 luni pentru lovire:
- Petru Petaca: 4 ani pentru ofensa adusa autorității, 3 ani pentru ultraj si 1 an pentru lovire.
Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională.
Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mută într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000-4000 de mineri.
După terminarea pedepsei, cei mai mulți au rămas sub stricta supraveghere a Securității, și hărțuiți ani lungi după evenimente.
Agenți ai Securității au fost angajați ca muncitori în mine, în scop de culegere de informații, supraveghere și chiar intimidare fizică. Au fost detașați sau angajați în întreprinderile miniere din zonă foști delincvenți de drept comun.
Pentru a suplimenta lipsa de forță de muncă, au fost trimiși să lucreze la exploatările miniere și militari în termeni.
Pe termen lung, organele de partid au sporit activitatea ideologică în zonă. S-au ținut lecții de ideologie comunistă obligatorii, și diverse instituții de psihologie din București, la ordinele date de conducerea centrală, au făcut mai multe teste și sondaje în Valea Jiului.
Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Consecințe politice
„Greva a avut un caracter pașnic, dar protestele au fost ferme, categorice. Deși ea a prezentat un caracter revendicativ, Ceaușescu a revenit asupra prevederilor din Legea pensiilor și a regimului de lucru, promițând elaborarea unui program social și de îmbunătățire a condițiilor de viață, program care s-a făcut și în mare parte înfăptuit… După părerea mea, ca participant direct la acest măreț eveniment, greva din 1977 a reprezentat cea mai reușită manifestare a forței minerilor, care, fără jertfe, dar printr-un ridicat grad de organizare, a obținut toate revendicările.”
—Ilie Verdeț
Ilie Verdeţ (n. 10 mai 1925, Comăneşti, judeţul Bacău – d. 20 martie 2001, Bucureşti) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri. După Revoluţia din decembrie 1989, Verdeţ a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Greva a avut repercusiuni importante și asupra aparatului de partid și de stat. Au fost schimbați din funcție mai mulți funcționari de partid și de stat, atât la nivel local, județean, cât și în București.
Cazul a fost dezbătut de ședința Consiliului de Stat din 3 septembrie, care a hotărât primele destituiri, și apoi – inclus pe ordinea de zi la cererea explicită a comunistului ilegalist Alexandru Sencovici – de Plenara CC al PCR din 26 octombrie 1977.
Potrivit lui Ilie Verdeț, Ceaușescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecință a unei propagande necorespunzătoare. „La mijloc au stat probleme de conștiință. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.” – ar fi declarat secretarul general al PCR.
Tot în ședința CC al PCR din 26-27 octombrie 1977, fostul ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei, Bujor Almășan, care fusese demis în ianuarie 1977, a primit un vot de blam pentru “starea de lucruri” lăsată în sectorul minier.
Ilie Verdeț nu a fost făcut răspunzător pentru evenimente. În ședințele de partid care au urmat el a dat vina pe conducătorii locali pentru „unele lipsuri”, și a pledat consecvent pentru întărirea ordinii și disciplinei în sectorul mineritului, conform „indicațiilor prețioase” ale secretarului general.
La 7 martie 1978, el a fost numit în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Comitetului de Stat al Planificării (după ce fostul președinte al C.S.P. Mihai Marinescu a fost epurat). La data de 29 martie 1979, Ilie Verdeț este desemnat în funcția de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste Românie.
Gheorghe Pană pană a primit un „vot de blam” la Plenara CC al PCR din 26 octombrie, și schimbat din funcția de ministru al minelor.
Pe plan județean și local a fost schimbat primul-secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu, primii secretari orășenești și de întreprindere, atât de partid cât și de UTC, și conducătorii de la sindicate.
Clement Negruț, primarul din Petroșani a rămas în funcție, probabil datorită reușitei adunării populare organizate de el la Petroșani, imediat după terminarea grevei. Ca o altă excepție, nici conducătorii orașului Vulcan nu au fost schimbați.
Informarea opiniei publice despre grevă
Opinia publică internă și internațională primea știri foarte puține despre grevă. Nu au fost informați nici măcar membrii CC al PCR.
Numărul din 5 august 1977 al ziarului Steagul Roșu nici nu pomenea de grevă, ci scria de „vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Valea Jiului”.
Pentru a împiedica scurgerea de informații, Valea Jiului a fost declarată zonă interzisă până la 1 ianuarie 1978.
Totuși, cu timpul informațiile, din păcate uneori deformate, încep să se scurgă spre lumea din exterior.
Conform propriei sale aprecieri, Buletinul de informare a românilor din exil (prescurtat: BIRE sau B.I.R.E.) a fost prima publicație care a relatat în detaliu despre greva minerilor în ediția din 16 septembrie 1977.
A doua sursă de informații a fost minerul maghiar Hosszú István, participant și el la grevă, care a subliniat lipsa oricăror tensiuni cu caracter național între minerii de diferite etnii. În 1986 el a acordat lui Neculai Constantin Munteanu un interviu, difuzat de Radio Europa Liberă și publicat de Mihnea Berindei sub titlul „La gréve des mineurs roumains en 1977. Un témoignage” (în: L’Autre Europe).
22 de mineri protestatari au reușit să trimită în numele altor 800 o scrisoare („Scrisoarea minerilor din Valea Jiului” finalizată pe 18 septembrie 1977) ziarului francez Libération, care a publicat-o în 12 octombrie 1977. O variantă prescurtată a acestei scrisori a fost publicată și în revista Lupta din 22 martie 1987.
Există și o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984 în Cuvântul românesc, semnată de „grupul de ingineri și muncitori mineri din Valea Jiului” care abordează și aspecte politice (inclusiv de politică internațională).
Liderii grevei și soarta lor ulterioară
Constantin Dobre
Imediat după grevă minerii i-au păzit locuința, ca să nu fie arestat, dar până la urmă a fost mutat forțat la Craiova, și angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Reparații Auto (IRA). Mai multe surse afirmă că a fost racolat de Securitate.
Conform relatărilor lui Ilie Verdeț, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia Ștefan Gheorghiu, trimis de Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova.
Teodor Rusu (secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru orașul Petrila și pentru minele Lonea și Petrila) afirma pe baza unei discuții purtate cu Gheorghe
Pană în vara anului 1978, la stațiunea Neptun, că Dobre ar fi avut o încercare nereușită de a-l vedea pe Ceaușescu, pentru a-i reproșa neîndeplinirea tuturor revendicărilor minerilor, dar a fost pasat la ministrul Muncii, Gheorghe Pană.
În anii 1980 a terminat la fără frecvență cursurile de economie ale Academiei Ștefan Gheorghiu (care pregătea activiști de partid), unde vine în contact cu Virgil Măgureanu, viitor șef al SRI.
În zilele revoluției din decembrie 1989 a încercat să se implice în desfășurarea evenimentelor, dar nu a reușit să ocupe nici o funcție importantă.
Pompiliu Prip – avocatul minerilor în procesul reabilitării celor condamnați în 1977 – a afirmat, că Dobre s-a întors în Valea Jiului după fuga dictatorului, dar a avut a primire rece din partea minerilor, și a plecat la București, unde a apărut pe 23 decembrie la televiziune, și „a vorbit în numele minerilor”.
În 1990 a fost numit casier al ambasadei României de la Londra.
În ianuarie 2007 intervine la Comisia Tismăneanu, care întocmise un raport în care era menționat decesul lui. În august 2007 sunt date publicității informații din dosarul de urmărire al lui Constantin Dobre (nume de cod „Dodu”).
În 5 decembrie 2007 Dobre a publicat o scrisoare deschisă în care respingea afirmațiile lui Miron Cozma, conform cărora cel din urmă ar fi fost unul dintre conducătorii grevei din 1977.
Gheorghe Maniliuc
A fost arestat și interogat de Securitate. Dosarul său enumeră și antecedentele penale, conform cărora Maniliuc mai fusese condamnat la trei luni închisoare în 1953 pentru vătămare corporală, iar în 1968, la un an și jumătate pentru furtul unei motociclete, cu care a făcut un accident, și a rămas invalid.
După grevă, a fost condamnat la trei ani și jumătate închisoare pentru ultraj contra bunelor moravuri și ofensă adusă autorității, cu executarea pedepsei la locul de muncă.
A fost despărțit de familie, care s-a întors în județul Suceava. La terminarea pedepsei a vrut și el să se întoarcă în satul natal, dar a murit în împrejurări suspecte.
Pe lângă Dobre și Maniliuc mai sunt menționați ca lideri ai grevei: inginerul Jurcă (care după primele momente ale grevei a preferat să treacă în panul doi), și o femeie – „șefa tineretului comunist din Lupeni” – care ar fi fost și ea închisă ulterior.
În aprilie 1990, Curtea Suprema de Justiție a casat sentințele de condamnare ale minerilor pronunțate de Judecătoria Petroșani la 16 și 17 septembrie 1977.
cititi despre Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977) si pe en.wikipedia.org
Reprezinta evenimentele care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990 în București, când forțele de ordine, susținute de mineri, au intervenit în forță împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. A fost considerată cea mai sângeroasă, cea mai brutală ca stil și anvergură dintre toate acțiunile minerilor.
Rădăcinile acestor mineriade se găsesc în evenimente mai vechi ale istoriei românilor. De altfel, limba română este singura din lume în care a fost creat acest cuvânt, care mai apoi a fost tradus în toate limbile planetei. Se pare că după revolta minerilor din 1977, Valea Jiului a fost permanent supravegheată și păzită de Securitate, inclusiv prin înlocuirea adevăraților mineri cu securiști.
Ceaușescu însuși avea un plan prin care trupele de Apărarea Patriei să contribuie la înăbușirea Revoluției și le dotase cu bâte și alte obiecte contondente, dar muncitorii din Timișoara, Brașov nu au putut fi convinși să ia parte la un asemenea carnagiu, ci dimpotrivă au manifestat pentru libertate. O lovitură asemănătoare fusese administrată partidelor politice din Opoziție cu prilejul grevei regale în 1947, când sute de studenți membri ai organizațiilor de tineret ale PNȚCD și PNL au fost bătuți în Piața Palatului de muncitori cu bâte aduși cu camioanele de PCR.
13 iunie
În dimineața zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: “IMGB face ordine!” și “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!”. Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută.
Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins până în momentul când a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnând o autoutilitară marca TV de culoare albastră, din rezervorul mașinii a fost furată benzina, cu care s-au confecționat cocteiluri Molotov.
Aceleași persoane au rupt pietre din caldarâm pe care le-au folosit drept proiectile. Autobuzele s-au aprins, după eveniment TVR a lansat versiunea oficială că au fost incendiate, a existat o înregistrare a generalului Mihai Chițac în care acesta dădea ordin ca autobuzele să fie aprinse chiar de Poliție. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața.
Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu, în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.
În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.
Ajunși în Gara de Nord la ora 4 dimineata, minerii conduși de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI [necesită citare]și a altor servicii secrete și au fost orientați spre punctele nevralgice ale Capitalei. Un grup foarte mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național.
Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților. O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu.
Numeroși profesori au fost bătuți, între ei se numără și profesorii de lingvistică Grigore Brâncuș și Petru Creția, acesta fiind agresat de indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au descoperit valută falsă și arme și de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.
Liderul studenților Marian Munteanu a fost bătut și aruncat apoi în fântâna de la Universitate. Alți lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea română, autointitulată liberă. În câteva ore Bucureștiul era complet pacificat și haosul a coborât pe străzile unde puterea era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI. Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine fistichii au fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.
15 iunie
La orele prânzului minerii au fost urcați în autobuze și transportați la complexul expozițional Romexpo, unde șeful statutului, președintele ales recent Ion Iliescu le-a mulțumit pentru acțiunea lor vitejească prin care au salvat democrația din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduși la trenurile care îi așteptau în Gara de Nord, și transportați în Valea Jiului.
Numărul victimelor este controversat. Oficial, conform evidenței de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniților este de 746 iar numărul morților este de șase: patru morți prin împușcare, un decedat în urma unui infarct și o persoană înjunghiată. Viorel Ene, președintele „Asociației Victimelor Mineriadelor”, a declarat că „Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domnești și Străulești. Cu toate că am afirmat tot timpul că cifra reală a morților este de peste 100, nimeni nu ne-a contrazis până în prezent și nu a existat nicio poziție oficială împotrivă”.
Efecte
În plan intern mineriada din iunie 1990 a reprezentat o perioadă de lipsă a libertății presei prin prezentarea unilaterală la unica televiziune din acea vreme(doar din punctul de vedere al puterii FSN ), împiedicarea prin amenințare a apariției ziarului România Liberă. Sediile partidelor de opoziție au fost devastate. Puterea FSN nu a reușit să genereze probe cu care vreuna din persoanele arestate să fie condamnată în justiție.
Acționând ca o forță independentă de stat minerii s-au substituit forțelor de ordine și implicit au subminat statul, iar consecința a fost acțiunea împotriva statului în următoarele trei mineriade (împotriva guvernului Petre Roman în septembrie 1991 și a guvernului Radu Vasile în ianuarie 1999 și februarie 1999). Efectele în plan extern au fost catastrofale, România a fost exclusă de la orice finanțare a organismelor internaționale și a fost întrerupt acordul de asistență cu FMI.
Mii și mii de tineri au plecat din țară. Foarte lent, efectele acestea au fost îndepărtate iar încrederea Occidentului, care părea pierdută definitiv, a fost reclădită și România a devenit membru al NATO și al Uniunii Europene. Cu toate acestea, deși au trecut peste 25 de ani de la evenimente, dosarul mineriadelor e departe de a fi finalizat, deși procurorul militar Dan Voinea, cel care se ocupă și de dosarul revoluției din 1989 a promis că până la 1 ianuarie 2007, data aderării României la UE va fi finalizat și va începe urmărirea penală a vinovaților.
În pofida declarației, Voinea n-a finalizat dosarele mineriadei, motiv pentru care la 20 martie 2009 a fost revocat din funcție, iar în 1 aprilie a fost pensionat.
Comentarea evenimentelor de către personalități
Istoricul Andrei Pippidi a comparat 14-15 iunie 1990 cu “Noaptea de cristal” din Germania nazistă, cu acțiunile echipelor de “cămași negre” ale lui Mussolini, în Italia, și cu forțele de pararepresiune ale poliției legionare din 1940, în România.
Andrei Cornea: Alcătuind o „categorie socio-profesională ce aparține mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului al XXI-lea”, minerii au adâncit, în Romania postcomunistă, schismele sociale, delimitările dintre clase, sporind frustrările și ranchiunile.
În alt articol, Andrei Cornea spune că se poate vorbi despre un pogrom simbolic împotriva studenților și intelectualilor de elită, dar și asupra țiganilor, molestați și ei de mineri.
Adrian Năstase, numit ministrul Afacerilor de Externe la două săptămâni de la mineriadă, a afirmat că „a trebuit să lucrez mult pentru repararea imaginii României în străinătate”. În legătură cu rolul lui Ion Iliescu în mineriada din 90, Adrian Năstase a spus că această „temă este profund politică” și că „a fost politizată de-a lungul timpului” și a adăugat că dosarul mineriadei a fost “reactivat” în perioada în care Emil Constantinescu era președinte, în anul 1998.
Ion Iliescu vorbind despre scenele „de anarhie și dezordine“ care au dus la atacul minerilor, după ce la vremea respectiva a denumit „o rebeliune legionară“, ulterior a reformulat „ne amintește de rebeliunea legionară [...] și a fost percepția multor altora din generația mea…”.
Grupul parlamentar al Partidului Naţional Ţărănesc-creştin şi democrat, profund impresionat de evenimentele dramatice care au avut loc în Capitală în zilele de 13, 14 şi 15 iunie, condamnă cu hotărîre devastările şi actele de violenţă soldate cu sute de răniţi şi numeroase victime omeneşti şi îşi exprimă deplina compasiune faţă de familiile îndoliate. P.N.Ţ.-c.d. condamnă violenţa de orice natură ar fi şi indiferent de cine ar fi comisă.
Totodată ţinem să subliniem că P.N.Ţ.-c.d., fiind un partid cu veche tradiţie democratică, înţelege să-şi desfăşoare activitatea în mod legal, exprimîndu-şi opiniile faţă de guvern sau alte formaţiuni politice în mod deschis şi direct prin adunări publice, presă, radio, parlament etc. Ca atare am luat cunoştinţă cu indignare, dintr-un comunicat al guvernului, de calomnia monstruoasă că la sediul partidului nostru ar fi fost găsite de către „mineri” arme şi droguri. Protestăm cu indignare împotriva acestor mistificări şi acestor procedee.
Dezaprobăm cu fermitate violenţele şi devastările care au avut loc la Televiziune, Ministerul de Interne, sediul Poliţiei Municipiului, la Universitate, Institutul de Arhitectură, la sediile Partidului Naţional Ţărănesc-creştin şi democrat, la sediul Partidului Naţional Liberal, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Liga Studenţilor şi a altor formaţiuni politice şi dezaprobăm mai ales recurgerea la mineri prin substituirea lor organelor legale, pentru „restabilirea liniştii”.
De asemenea, protestăm împotriva mulţumirilor care le-au fost aduse public pentru distrugerile, molestările, percheziţiile corporale, violările de domiciliu etc. Menţionăm că au fost invadate cu forţa locuinţele unor fruntaşi politici, ca domnul Corneliu Coposu, precum şi locuinţa domnului Ion Raţiu; acţiuni însoţite de distrugerea şi sustragerea unor bunuri.
În consecinţă, P.N.Ţ.-c.d. a făcut apel la procuratură pentru identificarea făptaşilor, estimarea pagubelor şi aşteaptă ca magistraţii să-şi facă datoria. Propunem în acelaşi timp instituirea unui grup parlamentar pentru supravegherea cercetărilor, compus prin reprezentarea tuturor exponenţilor majorităţii şi opoziţiei, cu reprezentarea corespunzătoare a partidelor şi formaţiunilor lezate.
Partidul nostru a declarat oficial în presă că va face opoziţie constructivă, condiţionată însă de o majoritate constructivă şi de promovarea unor principii democratice atît în Parlament cît şi în toate sectoarele vieţii publice şi sociale şi, în consecinţă, de renunţarea la metodele totalitare.
Ziarul Dreptatea, nr. 109, miercuri, 20 iunie 1990, pagina 1
foto preluat de pe reporterntv.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; stiri.tvr.ro; youtube.com
Termenul de mineriadă nu exista în dicționare, dar a apărut în limbajul populației române după revoluția din 1989 și desemna violențele produse de minerii adunați în Piața Revoluției și în Piața Universității. Astfel de manifestații au avut loc în repetate rânduri în București și de fiecare dată au lăsat în urmă morți, răniți și numeroase pagube materiale.
Desfășurarea evenimentelor
În 24 septembrie 1991, minerii din Valea Jiului intră în grevă generală și cer primului ministru, Petre Roman, să vină la Petroșani pentru a le asculta problemele. Liderul sindical, Miron Cozma, i-a amenințat pe reprezentanții Guvernului că dacă nu se rezolvă aceste nemulțumiri cît mai repede posibil, ei vin în număr mare la București. Primele acțiuni violente au fost făcute la Petroșani unde au intrat în primărie și l-au agresat pe subprefectul Ionel Botoroaga și pe directorul Regiei Autonome a Huilei, Benone Costinaș. În gara Petrosani solicită trenuri pentru deplasarea la Bucuresti şi fiind refuzaţi, devastează gara, ocupă acceleratul 244 şi deturneaza alte două garnituri de tren. În Petroşani şi Vulcan au loc violenţe, devastări şi incendii. A doua zi, trenurile cu mineri sunt oprite în Gara Craiova, se anunţase că Petre Roman ar fi dispus să vină aici pentru tratative. Minerii refuză oferta şi îl agresează pe prefectul Ilie Ştefan şi pe generalul maior Ilie Marin şi devastează gara. După toate acestea trenurile pleaca spre Bucureşti unde ajung în dimineaţa zilei de 25 septembrie 1991.
În dimineața zilei de 25 septembrie, în jurul orei 10.00, minerii din Valea Jiului au ajuns în Gara Băneasa cu mai multe garnituri de tren, în posesia cărora au intrat prin violențe și incendieri. La aflarea veștii că minerii se îndreaptă spre capitală, primul ministru și președintele au încercat mai multe manevre de împiedicare a acestora de a ajunge la destinație, însă toate au fost în zadar. Conduși de liderul lor sindical, Miron Cozma, prima oprire au făcut-o în Piața Victoriei, unde au cerut o întâlnire cu premierul Petre Roman. Deoarece acesta nu a apărut, și-au schimbat motivul pentru care au venit și au cerut demisia acestuia din funcție. O delegație a minerilor a reușit să vorbească cu primul ministru. Cornel Tomescu, șef sector în cadrul Secretariatului General al Guvernului a declarat că la sosirea în Piața Victoriei, minerii nu erau violenți ”Minerii erau calmi, nu strigau lozinci la adresa Guvernului sau a președintelui și stăteau așezați pe caldarîm.” Un militar, aflat la un etaj al Palatului a aruncat în mijlocul adunării de mineri o grenada lacrimogenă, fapt care a aprins spiritele deja încinse. Au început violențele și atacurile asupra clădirii Guvernului. În acel moment funcționarii care se aflau în clădire au fost evacuați. Cpt. Dorel Enache, comandantul grupului de interventie al MAPN care a actionat in Piata Victoriei, afirma mai târziu că a văzut grupuri de civili care-i instigau pe ortaci la violenţă, iar revolutionarul Nica Leon declara că toţi civili care s-au alăturat minerilor doreau înlaturarea Guvernului Petre Roman şi a preşedintelui Iliescu. Seara se reuseşte evacuarea Pieţei Victoriei, dar manifestantii s-au retras către Piaţa Universităţii şi Televiziune, pe care o asediază. Miron Cozma şi o delegaţie de mineri s-au întilnit la Palatul Cotroceni cu preşedintele Ion Iliescu, unde îşi condiţionează retragerea de demiterea primului ministru.
Deşi Petre Roman doreşte să-ţi depună mandatul, în 26 septembrie zi minerii atacă din nou clădirea Guvernului. Au avut loc discuții cu ușile închise. Miron Cozma amenință că dacă până la ora 12.00 nu este anunțată demisia premierului, el cheamă 40.000 de sindicaliști din Pipera, acesta adăugând că probabil nimeni nu dorește un război civil. Sub presiunea evenimentelor, la ora 12.00, Alexandru Bîrlădeanu, preşedintele Senatului, a anunţat demisia Cabinetului Roman, pe postul naţional de televiziune. Miron Cozma cere minerilor să plece acasă pentru ca le-au fost rezolvate toate revendicarile, dar cu toate acestea, în după-amiaza acelei zile, minerii intră în sala de şedinţe a Adunării Deputaţilor, unde cer demisia lui Ion Iliescu şi satisfacerea tuturor revendicărilor pentru care au venit la Bucureşti. În cele din urmă s-au potolit și s-au întors în Valea Jiului, cu promisiunea făcută că tot ceea ce au cerut se va rezolva. Două zile mai târziu Miron Cozma și președintele țării Ion Iliescu semnează un comunicat prin care încheie tragicul episod al celei de-a patra mineriadă. În violenţele zilelor mineriadei trei persoane au murit în Bucureşti: Andrei Frumuşanu, Aurica Crăniceanu şi Nicolae Lazăr, şi unul – Enea Ionel – în orasul Vulcan, şi 455 de persoane au fost rănite.
Cauze
A patra mineriadă a izbucnit o dată cu greva generală a minerilor și inițial nu aveau nici un interes de ordin politic. Voiau doar ca pâinea să fie mai bună și să primescă salam fără soia. La prima vedere aceste lucruri se puteau rezolva simplu, fără ca minerii să vină din nou în București. Indiferența autoritățiilor i-a costat.
Demisia guvernului Roman a avut mai multe cauze, însă venirea minerilor în capitală a grăbit acest lucru. Eugen Dijmarescu, ministru al Economiei si Finantelor, a declarat: “Guvernul Roman nu si-a dat demisia la presiunea strazii, ci din alte considerente, de natura politica“. El a adaugat ca “atunci cind s-a pus problema depunerii mandatului, minerii nici nu ajunsesera in Capitala“. Dijmarescu a spus ca la acea data cunostea situatia din Valea Jiului si ca cererile din 1991 ale minerilor erau justificate deoarece o duceau foarte prost, iar cei din conducerea Regiei nu faceau nimic pentru ei si erau interesati numai de bunastarea lor. “Surprinzator, Liga Sindicatelor Minerilor nu a cerut demiterea conducerii Regiei ceea ce ma face sa cred ca este vorba despre o complicitate“, a adaugat Dijmarescu.
Părerile despre demiterea sau demisia Guvernului Roman sunt împărțite. Unii cred că România era deja o țară fără guvern în momentul în care minerii au ajuns la la București, alții susțin că lămpașii au avut putere de decizie în acel moment.
Efecte
Pe plan național, mineriada a avut efecte negative asupra populației. Oamenii care au văzut și simțit evenimentele din septembrie 1991, îsi amintesc de mineri înarmați cu bâte, topoare, târnăcoape, lanțuri care băteau pe oricine le părea suspect că era împotriva lor. Amenințau si loveau în toate direcțiile. Astfel la plecare au lăsat în urma lor 455 de răniți, dintre care 50 au necesitat spitalizare, și 3 morți din București și unul din orașul Vulcan. După aproape 2 ani de la revoluția din 1989, românii încă mai luptau împotriva comunismului, pretext pe care l-au folosit și minerii când au organizat cea de-a patra mineriadă.
Pe plan internațional, lucrurile nu au stat mai bine. Investitorii străini au refuzat să își dezvolte afacerile în România și astfel s-au redus locurile de muncă, banii, iar sărăcia era aproape mai mare decât în epoca ceaușistă. Nici țările europene nu mai doreau relații cu țara noastră, pentru ca tot ce se întâmpla era de fapt refuzarea democrației de către Guvern, lucru care ne dezavantaja.
Numărul angajaţilor de la Complexul Energetic Oltenia aflaţi în greva foamei în faţa sediului din Târgu Jiu a ajuns la 35, după ce la protest au aderat şi alţi salariaţi, ei cerând ca ministrul Energiei, Andrei Gerea, să vină să discute cu minerii, iar managerul privat Laurenţiu Ciurel să fie demis.
Minerii de la Complexul Energetic Oltenia (CEO) aflaţi în greva foamei solicită, într-un comunicat de presă, demiterea managerului privat al unităţii, Laurenţiu Ciurel, pe motiv că acesta ”a luat în derâdere protestul salariaţilor”.
De asemenea, protestatarii susţin că doar prezenţa ministrului Energiei, Andrei Gerea, la Târgu Jiu poate scoate complexul energetic din ”criza profundă economică şi socială” în care se află.
Vicepreşedintele Federaţiei Naţionale Mine Energie (FNME), Dumitru Pârvulescu, afirmă că asupra protestatarilor au fost făcute presiuni pentru a renunţa la acţiune, ei acuzând administraţia că le impune angajaţilor să devină membri doar în sindicatele pe care conducerea Complexului Energetic Oltenia le agreează la negocieri.
Pârvulescu mai spune că protestul a fost declanşat din cauza lipsei unui contract colectiv de muncă valabil pe anul în curs în cadrul CE Oltenia şi a oricăror negocieri cu administraţia pe această temă.
Trei dintre cei 32 de mineri care miercuri se aflau în greva foamei au renunţat la protest în cursul nopţii, după ce starea de sănătate li s-a înrăutăţit. Unul dintre aceştia a fost dus la spital de un echipaj al Ambulanţei, dar nu a rămas internat, preferând să meargă acasă.
În schimb, la acţiunea de protest au aderat alţi angajaţi, astfel că numărul acestora a ajuns în prezent la 35.
În paralel, cei 80 de mineri blocaţi de marţi seară în subteranul minei Tehomir continuă protestul, refuzând să iasă la suprafaţă, după ce managerul privat Laurenţiu Ciurel a refuzat miercuri seară să discute cu ei.
Ciurel s-a întâlnit însă cu o delegaţie formată din patru mineri, care i-au spus că protestatarii vor să primească la disponibilizare şase salarii compensatorii, nu unul sau două, cum oferă administraţia CEO, iar în urma negocierilor nu s-a ajuns la niciun acord.
Conform vicepreşedintelui FNME, Dumitru Pârvulescu, unul dintre minerii aflaţi în galeria minei Tehomir a luat decizia de a intra şi el în greva foamei. Ceilalţi mineri blocaţi în subteran au primit apă şi alimente de la colegii aflaţi la suprafaţă.
Mina de la Tehomir este ultima mină de subteran din Oltenia care mai funcţionează, aceasta urmând însă să fie închisă în cursul acestui an.
Luni seară, doi mineri de la Complexul Energetic Oltenia au intrat în greva foamei în faţa sediului din Târgu Jiu al unităţii. Ulterior, acestora li s-au alăturat alţi angajaţi, astfel că miercuri 32 de salariaţi aderaseră la această formă de protest.
Minerii din Valea Jiului şi-au exprimat, miercuri, solidaritatea cu colegii lor din judeţul Gorj, liderii de sindicat anunţând că orice tergiversare guvernamentală de a rezolva tensiunile din zonele miniere din România poate conduce la mişcări sociale de amploare.
Instanţa supremă a confirmat, luni, decizia procurorilor Parchetului ICCJ de redeschidere a urmăririi penale în dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990, în anchetă fiind vizate circumstanţele în care au fost rănite mai multe persoane, în timpul evenimentelor care au avut loc la Bucureşti.
Imagini de la Mineriada din 13-15 iunie 1990
Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) au constatat, luni, că soluţia Parchetului de pe lângă instanţa supremă, de redeschidere a dosarului mineriadei, este legală şi temeinică.
Decizia ICCJ este definitivă, dosarul urmând să fie repartizat unui procuror care va emite, în baza probelor strânse, o rezoluţie. Acest procuror urmează să stabilească dacă se impune fie trimitere în judecată a celor implicaţi în dosar, fie clasarea cazului.
În 5 februarie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale în cazul evenimentelor din iunie 1990.
Parchetul instanţei supreme arăta, într-un comunicat de presă remis MEDIAFAX, că procurorul general al României, Tiberiu Niţu, a dispus infirmarea a trei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale din anul 2009, care au legătură cu Mineriada din 1990, precum şi redeschiderea urmăririi penale în acest caz.
“În cauza ce formează obiectul dosarului penal nr. 47/P/2014, privind circumstanţele în care, în cadrul evenimentelor produse în municipiul Bucureşti, în perioada 13-15 iunie 1990, s-a produs decesul sau rănirea prin împuşcare a mai multor persoane, prin referatul din data de 22 ianuarie 2015, procurorii din cadrul Secţiei parchetelor militare au propus infirmarea parţială a rezoluţiei nr. 175/P/2008 din 17 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică, şi redeschiderea urmăririi penale în această cauză, precum şi infirmarea rezoluţiilor nr. 7335/3341/II/2/2009 din 25 august 2009 şi 7301/3419/II/2/2009 din 03 septembrie 2009 ale procurorului şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică”, a precizat sursa citată.
Cercetările în cazul Mineriadei din 13 – 15 iunie 1990 vor fi, astfel, reluate după 25 de ani de la evenimente, perioadă în care au fost emise mai multe decizii de neîncepere a urmării penale, unele victime ajungând să fie despăgubite la CEDO în absenţa unei hotărâri judecătoreşti în ţară.
De atunci până în prezent, pe rolul Parchetului de pe lângă instanţa supremă au fost deschise mai multe dosare, fără însă a fi găsiţi vinovaţii pentru acele crime.
Primul dosar, 74/P/1998, înregistrat la data de 23 octombrie 1998, la Secţia Parchetelor Militare, are ca obiect cercetarea împrejurărilor în care au fost omorâţi prin împuşcare, în perioada 13 – 15 iunie 1990, Mitriţă Lepădatul, Mocanu Velicu Valentin, Dunca Gheorghiţă şi Drumea Dragoş. În acest dosar au fost trimişi în judecată, în 18 mai 2008, generalii în rezervă Mihai Chiţac şi Gheorghe Andriţa, precum şi coloneii Traian Ştefan Călin, Dumitru Costea şi Vasile Constantin, pentru instigare şi tentativă la ucidere.
Dosarul a fost restituit la procurori pentru completarea urmăririi penale, iar prin rechizitoriul din 27 iulie 2007 s-a dispus, din nou, trimiterea în judecată a lui Chiţac, Andriţa, Costea şi Constantin. Dosarul a fost din nou restituit procurorilor, în 23 iunie 2008, pentru refacerea urmăririi penale.
În acelaşi dosar, prin rezoluţia din 19 iunie 2007, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de fostul preşedinte Ion Iliescu. Ulterior, procurorul general a dispus, în 7 decembrie 2007, infirmarea rezoluţiei din 19 iulie 2007 prin care a fost începută urmărirea penală faţă de Ion Iliescu şi continuarea ceretărilor de către procurori desemnaţi din cadrul Secţiei de urmărire penală şi criminalistică.
Aproximativ patru mii de mineri şi energeticieni au participat, joi, la un miting de protest în centrul municipiului Târgu Jiu, nemulţumiţi de conducerea Complexului Energetic Oltenia şi de reducerile de personal şi de salarii preconizate de administraţie.
Vicepreşedintele Federaţiei Naţionale Mine Energie, Dumitru Pârvulescu, unul dintre organizatorii acţiunii de protest, a menţionat că numărul participanţilor este mai redus faţă de precedentele două mitinguri pe care sindicatele le-au organizat în această lună la Târgu Jiu întrucât o parte dintre sindicate nu şi-au mai adus membrii în stradă, iar altele şi-au trimis reprezentaţii la Bucureşti pentru a picheta, în cursul zilei, sediul ANRE.
Autorizaţia emisă de Primăria Târgu Jiu pentru sindicatele organizatoare permitea aducerea în piaţă a 5.000 de sindicalişti, la fel ca la mitingurile anterioare.
La mitingul organizat, joi, în faţa Prefecturii Gorj şi cel al Sucursalei Diviziei Miniere din cadrul CE Oltenia protestatarii au cerut din nou demisia managerului privat Laurenţiu Ciurel, precum şi a premierului Victor Ponta, care este şi deputat de Târgu Jiu la al treilea mandat.
Vizat de huiduielile sindicaliştilor a fost şi preşedintele Consiliului Judeţean Gorj, Ion Călinoiu, pe care minerii şi energeticienii l-au ironizat după ce, în declaraţii publice, acesta a greşit de două ori numele premierului, rostind “Fonta” în loc de “Ponta”.
Sindicaliştii l-au ironizat şi pe premier, scandând “DNA! DNA! Când vii şi la şandrama!”, aluzia fiind la o declaraţie pe care Victor Ponta a făcut-o în timpul campaniei electorale de anul trecut, când a declarat că a reuşit ca prim-ministru să menţină CE Oltenia pe piaţă, altfel “şandramaua” se închidea demult.
Unul dintre liderii care s-a adresat minerilor şi energeticienilor le-a cerut sindicaliştilor să continue să scandeze împotriva managerului privat Laurenţiu Ciurel, chiar dacă Ciurel a declarat anterior în presa locală că scandările din piaţă sunt deranjante pentru familia sa.
“Spune că e deranjant pentru familia lui să strigăm «Jos Ciurel!» Dar pentru familiile noastre cum e dacă ne taie salariile? Până acum am cerut doar să nu ni se taie salariile, să rămână ca anul trecut, dar din cauza comportamentului administraţiei vom negocia mai dur. Vrem bani în plus”, a declarat Marin Golea, lider sindical al minerilor din zona Rovinari.
La rândul său, Dumitru Pârvulescu a menţionat că sindicaliştii se opun în continuare reducerilor de personal şi celor salariale, administraţia intenţionând ca din luna martie să reducă numărul angajaţilor cu până la 3.000 de salariaţi, după cum preciza cu o săptămână în urmă managerul privat al CE Oltenia, Laurenţiu Ciurel. Tot atunci, Ciurel a negat şi eventuale reduceri salariale mai mari de 2%, sindicatele care organizează acţiunile de protest menţionând că nu vor accepta niciun fel de reducere salarială, atâta timp cât din veniturile minerilor şi energeticienilor s-au tot făcut reduceri în ultimii trei ani.
Pe parcursul protestului, sindicaliştii au propus ca fiecare din cei peste aproape 19.000 de angajaţi ai CE Oltenia să doneze câte 6 euro pentru a strânge circa 100.000 de euro, sumă pe care ar urma să o primească Laurenţiu Ciurel în cazul în care contractul de manager privat pe care îl are semnat se încheie mai devreme de cei patru ani de mandat.
Dumitru Pârvulescu a menţionat, de asemenea, că sindicatele iau în calcul posibilitatea de a declanşa greva generală, o decizie urmând să fie luată în zilele următoare.
