Articole

†) Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763)

foto preluat de pe vladherman.blogspot.com
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu

 

Tănase Todoran

Tănase Todoran (n. 1643 sau 1659, Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 12 noiembrie 1763, Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud) a fost un grănicer român, iniţiatorul revoltei de la Salva, sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

 

Originea şi familia

Tănase Todoran s-a născut în familia unor ţărani români ortodocşi din satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud.

În variate documente apare sub nume diferite: Tudoran a(l lui) Dănilă, Atanasie Todoran sau Anastasie Todoran.

A avut doi copiii, un băiat şi o fată, care au murit amândoi în timpul vieţii sale. Alte surse spun că ar fi avut un fiu, Pintea, care ar fi fost de vârstă adultă în anul 1763.

E posibil ca Tănase Todoran să fi fost înrudit cu familia preotului Coşbuc, strămoşul viitorului poet.

 

Viaţa

Tănase Todoran a fost înrolat în armata austriacă, pe vremea împăratului Carol al VI-lea, în care a servit câţiva ani. La un moment dat, a dezertat din armata austriacă şi s-a întors în Transilvania, unde a stat ascuns în Munţii Ţibleşului.

A luptat în oastea lui Pintea Viteazul până când acesta a fost ucis, apoi a trecut în Moldova, unde s-a înrolat în oastea moldoveană. Aici a fost ridicat de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la rangul de răzeş.

Io, Mihai Racoviţă, din mila lui Dumnezeu Voievod al Moldovei, slobozim din oastea noastră, după cea slujit-o 13 ani în rang de căpitan, pe dumnealui Tănase Todoran, în vârstă de 74 ani şi jumătate. Ridicăm la cinul de răzăş domnesc, pe dumnealui, Tănase Todoran, care ne-a dovedit supuşenie, credinţă şi vitejie şi îi dăm în stăpânire pe vecie pentru dânsul şi urmaşii săi douăzeci de pogoane de ţarină, trei de vie şi un crâng de pădure în ţinutul Neamţului…dat azi, la 2 octobăr 1717, iar de la facerea lumii an 7225 şi subscris în Cetatea de scaun a Ieşilor.

Din Moldova Tănase Todoran s-a întors în Transilvania, unde a fost prins de autorităţi şi închis pentru dezertarea din armată.

După eliberarea din temniţă, s-a înrolat în Regimentul 2 grăniceri români din armata austriacă, cantonat la Năsăud.

Fiul său fiind pe moarte, trebuia să primească ultima împărtăşanie, dar pentru că în sat nu mai exista preot ortodox, aceasta urma să fie făcută de preotul greco-catolic. Tănase Todoran a refuzat serviciile acestuia, din cauza ataşamentului pe care îl avea pentru credinţa sa ortodoxă.

Se pare că atunci când episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a venit în zonă, la 4 mai 1763, Tănase Todoran a refuzat să îi înmâneze cheile bisericii ortodoxe, cerând să fie lăsat în pace, în credinţa sa ortodoxă.

La 10 mai 1763 era planificat ca Regimentul 2 grăniceri români să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasa Austriei, Maria Tereza. Acest eveniment urma să aibă loc pe platoul de la Mocirlă, pe drumul dintre Năsăud şi Salva, în prezenţa unor mari oficialităţi, cum a fost generalul Nicolaus Adolph baron de Bucow şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron. Pe platou erau aliniate cele două batalioane de grăniceri şi opt companii de dragoni.

După ce s-a citit conţinutul jurământului militar, Atanasie Todoran a ieşit în faţa trupelor şi a protestat faţă de depunerea acestui jurământ, spunând:

De doi ani suntem cătane, adecă grăniceri şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au înscris iobagi, dăm dare, facem slujbe împărăteşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ni-o ciufulească tisturile. Jos cu armele! Alungaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi, creştini; numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) – foto preluat de pe doxologia.ro

Motivul protestului lui Todoran era acela că în mod normal, grănicerii erau oameni liberi, scutiţi de majoritatea taxelor, având doar îndatoriri militare, dar Regimentul 2 grăniceri români nu beneficia de aceste drepturi. Mai mult, când fuseseră înrolaţi, nu li se ceruse să renunţe la religia ortodoxă, iar acum li se impunea trecerea la religia greco-catolică, dacă vroiau să rămână grăniceri. Nici una dintre aceste situaţii nu convenea grănicerilor români, astfel că, la îndemnul lui Todoran, au aruncat armele şi au refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasă.

Încercările de potolire a spiritelor grănicerilor, de către autorităţi, au eşuat.

La scurt timp după revoltă, la Salva a fost trimisă o comisie a armatei imperiale, care după şase luni de cercetări, a condamnat la moarte şaisprezece grăniceri, pentru instigare şi participare la revoltă.

Sentinţa a fost comunicată şi executată la 12 noiembrie 1763, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta.

Tănase Todoran a fost tras pe roată, de sus în jos. Alţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) au fost spânzuraţi. Celorlalţi li s-a comunicat sentinţa capitală, apoi au fost graţiaţi şi pedeapsa le-a fost comutată la trecerea de zece ori în sus şi de zece ori în jos printre 300 soldaţi cu vergi. În urma loviturilor primite, unii dintre condamnaţi au murit.

Pentru credinţa sa, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2007 canonizarea lui Tănase Todoran. Canonizarea a avut loc la 11 mai 2008, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta, în urmă cu 245 ani.

Prăznuirea Sfântului Atanasie Todoran, pentru că sub acest nume a fost canonizat Tănase Todoran, este pe data de 12 noiembrie a fiecărui an.

Împreună cu Tănase Todoran au fost canonizaţi şi ceilalţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) care au fost executaţi odată cu el.

cititi mai mult despre Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni si pe: basilica.rodoxologia.ro

cititi despre Tănase Todoran si pe ro.wikipedia.org

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august.

 

Biografie

Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894 într-o familie de ţesători săraci polonezi. La botez i s-a pus numele Raimond. După multe frământări s-a hotărât să intre în Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali. Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adinci ale prezentului tulburat prin care trecea lumea dintre cele două războaie mondiale. Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense „cruciade” de rugăciuni şi întrajutorare în trăirea vieţii creştine, sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite.

În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită: „Militia Imaculatae”, „Oastea Neprihănitei” sau „Armata Maicii Domnului”. Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Maria. După ce a fost sfinţit preot s-a reîntors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lîngă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei” – ”Niepokala-now”. Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace. Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

După ce consolidează fundaţia de lîngă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la «Niepokalanow», se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi. Ajung în luna martie iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei «Cavalerul Neprihănitei». Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care în 1945 va avea peste o sută de fraţi. La întoarcerea în Polonia străbate cu trenul întreaga Rusie. Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută pe nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Maria se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet. În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele: Maria; la fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunînd «Ave Maria». Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Măria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar în deosebi în încercarea grea a războiului.

 

Viaţa trăită în lagărul morţii de la Auschwitz

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia - d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august - foto: ro.wikipedia.org

Maximilian Kolbe. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august – foto: ro.wikipedia.org

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de al II-lea război mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul îşi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, sărbătoare care se celebrează în biserica romano-catolică. Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz) un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în ziua de 14 august 1941, după două săptămîni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol a murit în «celula morţii» din lagărul de exterminare, de tristă amintire, care a marcat istoria lumii într-un mod ireversibil. Maximilian Kolbe, spre deosebire de alţii a fost aruncat în celula morţii la cererea sa, în locul unui deţinut care, la momentul începerii procesului de beatificare, a dat mărturie despre viaţa exemplară pe care a dus-o preotul. Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai, şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor. Insultele nu i-au atins sufletul, dar prin modul în care s-a comportat i-a întărit pe ceilalţi deţinuţi, spovedindu-i.

 

Legile lagărului de la Auschwitz

Legile lagărului erau foarte dure şi prevedeau ca în momentul în care un deţinut evadează şi nu este găsit în 48 de ore, alţi deţinuţi din lotul său erau condamnaţi la moarte prin înfometare. La sfîrşitul lunii iulie evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin decimare (fiecare al zecelea deţinut trebuia să moară). Între aceşti deţinuţi se afla unul care, de tamă, a început să-şi strige copii care se aflau acasă pe nume. Deodată din rândul celor rămaşi apare un preot slab, cu chipul străveziu care se oferă să moară în locul lui.

„Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez”
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N.”

Era o cerere nemaiauzită, printre deţinuţi, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă:

„Cine eşti? ”
„Sunt un preot catolic”
„Sunt de acord”

În locul preotului catolic, deţinutul care care fusese cruţat se reîntoarece în rândurile brigăzii şi va supravieţui celui de al doilea război mondial. Va da mărturie despre modelul de credinţă al preotului catolic Maximilian Kolbe.

 

Scrisoare din lagăr

„Dragă mamă.Spre sfârşitul lunii mai am sosit cu un convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Totul este în regulă, dragă mamă. Poţi fi liniştită în legătură cu mine şi cu sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni şi El se gândeşte cu o iubire mare la toţi şi la toate. Ar fi bine să nu îmi mai scri până nu îţi trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu ştiu cât timp voi mai fi aici. Te salut cu drag şi te sărut, Raymond Kolbe.”

 

Moartea în lagărul morţii

Împreună cu cei nouă care erau trimişi la moarte, Maximilian Kolbe, se îndrepta spre celula în care au fost dezbrăcaţi şi azvârliţi pe podeaua rece. Celula nu avea ferestre şi nici aerisire. „Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului”. Aceste cântări au început să se audă, din ce în ce mai putin, odată cu trecerea timpului, până la moartea sa. După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”.

Este sărbătorit în data de 14 august.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Maximilian Kolbe si pe en.wikipedia.org

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful 

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principalii apologeți ai creștinismului timpuriu. Convertit la creștinism, sfântul Iustin a scris mai multe lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie. Tocmai puterea argumentației sale i-a adus martiriul. Prăznuirea sa se face la data de 1 iunie.

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100-160) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100-160) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața

Data nașterii și cea a adormirii Sf. Iustin Martirul nu se cunosc. Se crede că s-a născut cândva între anii 100 și 114 d. Hr. și că s-a săvârșit probabil în 162-168. Cele mai multe informații care ne-au parvenit despre viața lui provin din propriile sale scrieri. S-a născut în Palestina, în cetatea Flavia Neapolis (cunoscută sub numele Sichem în Vechiul Testament, iar în prezent ca Nablus). Sf. Iustin afirmă despre sine că era samaritean de origine, însă tatăl său Priscus și bunicul său, Baccheios ar fi putut fi de origine greacă sau romană. A crescut într-o familie bogată, păgână și a făcut studii de filosofie în mai multe școli, între care cele din Alexandria și Efes. Se pare că a călătorit mult, stabilindu-se în cele din urmă la Roma.

Inițial, studiile sale l-au făcut să încline spre stoicism, apoi spre doctrina pitagoreică și spre platonism, înainte de a începe să fie interesat de creștinism – în perioada petrecută la Efes. El își povestește convertirea ca pe o experiență quasi-mistică: pe când se plimba pe malul mării, lângă el a apărut un bătrân. A fost mișcat de cele spuse acest creștin care îi arată că prin venirea lui Iisus se împlineau făgăduințele făcute de Dumnezeu profeților din neamul evreiesc, iar credința în El era singura filosofie adevărată.

În urmă acestei discuții mărturisește: „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru aceasta sunt filosof” (Dialog cu iudeul Trifon, VIII, 1, p.130). Plecând de la faptul că termenul de filosofie se traduce prin iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel iubitor de Hristos.

Iustin a fost totodată impresionat și de statornicia în credință a mucenicilor creștini. Cu sufletul aprins de dragostea pentru profeți și pentru prietenii lui Hristos, Justin devine creștin în preajma anului 130. Ca studios al filosofiei, el înțelegea creștinismul drept credința care desăvârșește filosofiile păgâne.

După convertire, pleacă la Efes, unde are loc dialogul cu iudeul Tryfon și apoi ajunge la Roma, pe timpul cârmuirii împăratului Antonin, unde va deschide prima școală filosofică în care se va preda credința creștină. Aici, în anul 155, a dat mai sus zisului împărat Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, și dezvinovățitoare pentru credința în Hristos, în care pe una, adică credința creștinilor, o adeverea și o întărea, iar pe cealaltă, adică înșelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din Scripturi.

Mai târziu, în anul 161, puțin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman.

Sf. Iustin a fost probabil martirizat ca urmare a faptului că îl înfruntase și-l învinsese pe filosoful cinic Crescens într-o serie de dezbateri, la Roma. În preajma anului 165, a fost acuzat, posibil de Crescens, de faptul că era adeptul unei religii interzise. Ca urmare, prefectul Rusticus l-a condamnat pe Sf. Justin la moartea prin decapitare, împreună cu șase dintre însoțitorii lui: Hariton, fecioara Harita, Evelpist, Peon, Ierax și Liberian (sau Valerian). Se consideră că „Actele Sf. Iustin Martirul” reproduc parcursul procesului său.

 

Scrieri

Sf. Iustin a fost un scriitor prolific. În prezent cunoaștem unele dintre scrierile lui numai din extrase și citate păstrate în operele altor autori antici. Ne-au parvenit doar trei lucrări care aparțin incontestabil lui Iustin: două versiuni ale Apologiei sale și o versiune a „Dialogului cu iudeul Trifon”. Se crede că cea din urmă este transcrierea discuțiilor pe care Justin le-a avut cu rabinul Trifon, care ar putea fi rabinul Tarphon adesea menționat în Talmud, în încercarea de a reconcilia pozițiile creștină și iudaică. Între celelalte lucrări care îi mai sunt atribuite amintim:

- Despre Înviere

- Un discurs către greci

- Exortație către greci

- Despre monarhie

- Mărturisirea de credință

- Scrisoare către Zenas și Serenus

- Răspunsuri pentru dreptcredincioși

- Întrebările grecilor către creștini

- Respingerea unor teze aristotelice

- Psalmistul

- Despre suflet

 

Dialogul cu iudeul Trifon

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie. A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.

Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon. Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” . Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale căror profeţii au fost împlinite de creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos. Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o continuitate.

Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare. Ele pot supravieţui doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

 

Tendințe subordinaționiste

În timpul Sfântului Iustin Martirul și Filosoful problema persoanelor trinitare nu era dezbătută în sensul creștin de mai târziu, de aceea la acest sfânt apar tendințe subordinaționiste. Sfântul Justin vedea Logosul ca fiind un alt Dumnezeu sub raportul numărului, nu sub raportul cugetării sau voinței. În acest sens avem un citat în care spune : ,,recurgând la Scriptură voi încerca să vă conving că aceasta este un alt Dumnezeu decât Dumnezeu- Creator al tuturor și când zic așa înțeleg că este un altul cu numărul; iar nu cu voința personală”(În dialogul cu iudeul Trifon, cap.56). Notă:

Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)

foto si articol preluate de pe www.marturisitorii.ro

 

S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti. A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova. În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.

Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Iov Volănescu - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Fire mistică, Volănescu îşi dorea să contribuie la reformarea ţării din perspectivă creştină, aşa cum se clama în deviza organizaţiei legionare. În 1938 este arestat, dar eliberat după 45 de zile, pentru culpa de a fi organizat o aşa-zisă şedinţă de cuib. În timpul guvernării legionare, Volănescu ajunge şef al plasei Drăgăneşti-Prahova, unde activează, despre care documentele Securităţii sunt lapidare.

La rebeliune i se ordonă să participe, însă intervenţia autorităţilor militare germane preîntâmpină escaladarea conflictului în oraşul Ploieşti. Fie şi din cauza participării sale modice, prin Sentinţa nr. 773 din 11 iunie 1941 a Tribunalului Militar Bucureşti, este condamnat la 4 ani detenţie grea, pentru infracţiunea de „complicitate la crimă de răzvrătire”.

Este purtat prin închisorile de la Ploieşti (aprilie 1941), Deva (octombrie 1941), Alba Iulia (ianuarie 1942) şi Aiud. Aici cunoaşte grupul misticilor care se coagulaseră în jurul foştilor legionari Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie şi alţii. Ion Volănescu înţelege eşecul luptei politice şi abordează o vieţuire creştină, dezbrăcată de orice ideologie.

La percheziţia din celulă i se confiscă „o cruciuliţă cu cap de Christ sculptat” şi şapte mărţişoare de os, cu iniţialele copiilor, confecţionate de el, dar considerate materiale legionare. La 30 mai 1944 este eliberat din Aiud. Este tot mai convins că trebuie să intre în viaţa monahicească, lăsând în urmă toate cele săvârşite până acum. După ce divorţează de comun acord cu soţia, la 1 septembrie 1944 se închinoviază la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău. La 20 ianuarie 1945 primeşte tunderea în monahism cu numele de Iov.

(…)

La 12 octombrie 1952, în timp ce se afla într-o vizită duhovnicească la Schitul Afteia, părintele Iov a fost arestat de Securitate.

A fost anchetat în condiţii dure, cu mai multe interogatorii pe zi, în privinţa trecutului său politic, în cele mai mici detalii şi mai ales despre perioada în care a vieţuit ca monah. Pentru a-l incrimina, Securitatea a considerat că vieţuirea în monahism a părintelui Iov este o continuare a activităţii politice, legionare („pentru a-şi ascunde trecutul în Mişcarea Legionară, s-a mutat în mai multe mănăstiri”).

În urma anchetei, prin Decizia MAI nr. 510 din 1953 a fost trimis în colonie de muncă pe o perioadă de 60 de luni. A cunoscut Centrul de Triere Bucureşti şi Capu Midia (martie 1953). În colonia de la Canal, părintele Volănescu a fost declarat „inapt pentru muncă”, cu diagnosticul „distrofie de grad II cu edeme la membrele inferioare, reumatism”. Este mutat în colonia de la Oneşti (septembrie 1953), unde câteva luni mai târziu trece printr-o anchetă a comisiei MAI de triere.

Considerat periculos, se recomandă reanchetarea lui. În noiembrie 1954 este mutat la Arad şi trimis în ancheta Securităţii. Se reiau toate acuzaţiile din 1952, apoi se propune trimiterea lui în justiţie. Prin Sentinţa nr. 25 din 14 ianuarie 1955 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov este condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Altfel spus, „sub regimul burghezo-moşieresc a dus activitate duşmănoasă împotriva clasei muncitoare”. A trecut prin închisorile de la Timişoara (iulie 1954), Jilava şi Gherla (mai 1955).

(…)

Acţiunile provocatoare la adresa părintelui Iov se precipită, culminând cu arestarea lui la 22 aprilie 1959, împreună cu ucenicul său, Irineu Lupei. Este lipit grupului de monahii de la Mănăstirea Gai, maicile Patricia Codău şi Maria Izdrăilă. Este anchetat în condiţii dure, sub acuzaţia de activitate legionară în Mănăstirea Bodrog. În fapt, era o insinuare a Securităţii asupra activităţii duhovniceşti depuse de părintele Iov. În această perioadă de încercări nu abdică de la crezul său monahal.

Relevante în acest sens sunt notele informative date de sursa Securităţii, care s-a aflat în aceeaşi celulă cu părintele Iov. În celulă, părintele Iov ar fi spus că „un regim care este lipsit de religie şi credinţă nu poate rezista şi nu se poate consolida. […] Regimul actual duce o campanie pentru distrugerea religiei şi arestează pe cei mai buni preoţi, pe care îi condamnă la câte 15-20 de ani, căutând astfel să abată poporul de la credinţă”.

(…)

A urmat condamnarea. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.

A cunoscut închisorile de la Timişoara (septembrie 1959), Arad (octombrie 1959 şi 1960) şi Aiud (februarie 1960). La Aiud a refuzat să se înregimenteze în „munca cultural-educativă”, adică reeducarea coordonată de colonelul Gheorghe Crăciun. Pentru atitudini religioase („a cântat în cameră cântece bisericeşti”), în nenumărate rânduri părintele Iov a cunoscut izolatorul.

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Părintele Iov Volănescu - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

La 28 iulie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. A fost reabilitat canonic şi la 1 octombrie 1964 numit slujitor la Parohia Agrişul Mic, judeţul Arad. Aici a reuşit să-i mobilizeze pe credincioşi să renoveze biserica parohială, cu pictură şi mobilier, apoi să finalizeze bisericile din localităţile împrejmuitoare, Botfei şi Comăneşti. Prin predică îi chema pe credincioşi să frecventeze biserica, iar copiilor le oferea cadouri, pentru a-i convinge să vină la orele de catehizare.

În această perioadă, părintele Iov a trimis scrisori către Radioteleviziunea Română, prin care spunea că „Biserica este constrânsă în activitatea ei”, că „poporului român îi este siluită conştiinţa”, cerând emisiuni religioase. Din aceste motive, părintele Iov cunoaşte mai multe percheziţii şi avertizări de la Securitate. Pentru a-i diminua activitatea misionară, autorităţile comuniste îl demit din postul de preot.

Se găseşte soluţia trimiterii lui ca duhovnic la azilul de călugări de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte. Aici, îşi continuă activitatea duhovnicească, dar şi pe cea protestatară, considerând că presa, radioul şi televiziunea reprezintă mijloace de contaminare ateistă, având ca ţintă mai ales tineretul. Trimite diverse scrisori de protest la „Contemporanul” şi „Scânteia”, prin care, potrivit Securităţii, „defăimează programul PCR, pe care îl caracterizează ca pe o fenomenală combinaţie haotică de idei absurde”.

Din aceste motive, la 12 septembrie 1975 este arestat de Securitate. Este acuzat de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”. În timpul anchetei este reluat trecutul părintelui Iov, desigur cel din monahism fiind văzut în cheie ideologică. Prin Sentinţa nr. 773 din 26 august 1975 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Iov este condamnat la 6 ani de închisoare corecţională.

Cunoaşte închisoarea de la Mărgineni (16 octombrie 1975), apoi este internat în Spitalul nr. 9 din Bucureşti (27 octombrie 1975). La 19 ianuarie 1976, părintele Iov trece la cele veşnice, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular din comuna Jilava. Se pare că decesul a fost provocat printr-o împuşcare în ceafă.

cititi articolul complet pe www.marturisitorii.ro

(Vlad Cubreacov) Din nou despre recunoașterea martirilor români

Icoana celor 100 000 de martiri georgieni, căzuți de sabie persană

foto: cubreacov.wordpress.com
articol: Vlad Cubreacov

17 octombrie 2017

Vlad Cubreacov - foto: facebook.com

Vlad Cubreacov – foto: facebook.com

 

Am asistat cum câteva minute la o polemică între prieteni pe subiectul canonizării martirilor români numiți de unii sfinții închisorilor. Discuția m-a întristat din cauza accentelor puse de prietenii mei care au încercat să se contrazică, să fie polemici, cu toate că mie mi-au părut cu toții, în intenția lor, consensuali.

Toată lumea discută despre canonizare. Termenul este de principiu corect, dar se referă la formă și proceduri, nu la fondul problemei. Iar problema trecerii martirilor români în rândul sfinților lui Dumnezeu nu este (doar și mai întâi) o problemă formală, ci tocmai una de fond. Cred că nu trebuie să vorbim despre canonizarea, ci despre recunoașterea martiriului românilor care și-au dat viața pentru Hristos. Problema nu e că nu canonizăm. Problema e că nu recunoaștem. Și nu e vorba de noi ca plinătate a Bisericii, care recunoaștem, dar nu putem canoniza, ci de Sinodul nostru Îndreptător, Sfânt și Mare, care poate canoniza, dar nu recunoaște. Nu-i putem lăsa pe neprietenii Bisericii noastre și ai Ortodoxiei în general să jubileze în fața acestei situații paradoxale, insinuând că Sinodul nostru ar fi temător și obedient față de puterea secular-politică văzută și nevăzută care, de fapt, ea nu dorește recunoașterea sfinților români atâția câți ni i-a dat Dumnezeu.

Am intervenit în discuția prietenilor mei cu un comentariu poate pripit, dar absolut sincer și de la obraz, pe car îl reproduc mai jos:

Lucrurile sunt simple, elementare chiar.

1. Când ne referim la martirii români, la canonizări și la ordonarea istoriei noastre bisericești și naționale, cred că trebuie să o luăm cronologic.

2. În acest sens, trebuie să începem prin a cerceta viața, pătimirile și sfârșitul mucenicesc al celor peste 100 de preoți români, majoritatea absolută ortodocși, dar și unii preoți greco-catolici, martirizați de maghiari într-un singur an: 1848. Evident, au fost martirizați în acel an sângeros și mulți călugări și mireni, iar aceștia nu pot fi trecuți cu vederea. Aici nu este vorba despre neomartiri. Acuș vor fi două secole de la martiriul acestor mărturisitori. Are Sinodul nostru preocupare pentru această pagină sângeroasă din istoria Bisericii noastre? Nu cunosc, dar există temeiuri să neîndoim.

3. După aceasta este firesc să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor și martiriului creștinilor (preoți, călugări și mireni) uciși pentru credința lor, de mână străină, în Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.

4. La fel, în cazul creștinilor martirizați în Ardealul de Nord.

5. Abia mai apoi trebuie să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor pentru credință și sfârșitului martiric al creștinilor din timpul dictaturii instalate în 1948.

cititi mai mult pe: cubreacov.wordpress.com

Sfintii Martiri Brancoveni

Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache
foto – doxologia.ro
articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

Sfintii Martiri Brancoveni: Constantin Voievod cu fiii sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, sunt praznuiti pe 16 august. Domnia lui Constantin Brancoveanu a inceput sub semnul aparitiei Bibliei in limba romana, numita “de la Bucuresti”, in anul 1688. Si-a asumat rolul de protector al tiparului si scolilor din Muntenia, dar si din Transilvania.

A dat Bucurestiului o noua Academie Domneasca, transformand scoala de la Sf. Sava in “colegiu public pentru pamanteni si straini”, cu o programa asemanatoare institutiilor de grad superior.

L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub indrumarea caruia se vor tipari numeroase carti in limbile romana, greaca, slavona, georgiana si chiar araba.

A ctitorit mai multe biserici si manastiri, intre care: bisericile de la Potlogi si Mogosoaia, Manastirile Hurezi si Brancoveni, Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucuresti, unde odihnesc sfintele sale moaste.

Pentru ca a refuzat sa se lepede de la credinta crestina, pe 15 august 1714, chiar in ziua cand implinea 60 de ani, domnitorul roman a fost decapitat. Aceeasi pedeapsa au suferit-o si cei patru fii ai sai, impreuna cu sfetnicul Ianache.“De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor! “

Numai in camasi, istoviti de suferinte si dureri, legati cu lanturi, cu capetele descoperite si desculti, marturisitorii intru Hristos au fost adusi in fata sultanului Ahmed.

La cererea sultanului de a renunta la crestinism, Brancoveanu a raspuns fara retineri: “De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”, iar catre fiii lui a rostit: “Fiilor, fiti barbati! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume. Nu ne-au mai ramas decat sufletele.

Sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le ducem curate inaintea fetei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru!”.In urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit sa fie taiate capetele copiilor domnitorului.

Primul cap retezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Stefan si Radu.

Cand a sosit randul lui Matei, baiatul cel mai mic, acesta a inceput sa planga. Tatal lui i-a poruncit sa se asemene fratilor sai. Copilul s-a indreptat spre jertfa fara retineri.

Au urmat Ianache Vacarescu, bunul sfetnic al Brancoveanului si apoi domnitorul, care a batut o cruce mare si a spus: “Doamne, fie voia Ta!”.Trupurile pescuite din Bosfor, redescoperite dupa doua secole!

Trupurile lor au fost aruncate in Bosfor. Au fost scoase de cativa crestini si ingropate in mare taina intr-o manastire din Halki, chiar langa Tarigrad. In vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns ramasitele domnitorului si le-a ingropat in Biserica Sfantul Gheorghe Nou din  centrul Bucurestiului.

A asezat peste mormant o piatra impodobita doar cu pajura tarii, fara nici o pisanie, iar deasupra a pus o candela de argint.

Pornind intre altele, si de la inscriptia de pe aceasta candela (din 12 iunie 1720), Virgil Draghiceanu a facut in 1914 senzationala descoperire a mormantului voievodal (“cea mai mare rasplata pentru modesta mea activitate de o viata”, ii scria el savantului Dimitrie Onciul).

In jurul autenticitatii si paternitatii descoperirii s-au iscat pe atunci multe polemici si chiar procese, in care de partea lui Virgil Draghiceanu a fost inca de la inceput, printre multi altii, si marele Nicolae Iorga.

Pe 15 august 1992, Constantin Brancoveanu cu fiii sai si cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinti de catre Biserica Ortodoxa Romana.

Sunt sarbatoriti pe 16 august pentru a nu coincide cu sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

articol preluat de pe https://cersipamantromanesc.wordpress.com/

Reinhumarea Moastelor Domnitorului Constantin Brancoveanu (1934)

articol preluat de pe https://www.youtube.com

(Vlad Cubreacov) ”Spuneți-mi cine sunt sfinții voștri și vă voi arata ce fel de biserică sunteți!”

Icoana celor 100 000 de martiri georgieni de la Tbilisi

foto – cubreacov.wordpress.com
articol – Vlad Cubreacov – cubreacov.wordpress.com

23 mai 2015

Vlad Cubreacov - foto - facebook.com/cubreacov

Vlad Cubreacov – foto – facebook.com/cubreacov

 

Am avut astăzi la Chișinău o discuție dificilă cu un confrate ortodox rus. Acesta, pentru a motiva dreptul de jurisdicție al Bisericii Ruse asupra românilor din Basarabia, a invocat argumentul sfinților, aruncându-mi în obraz, sofistic și pe un ton provocator, cuvinte grele și nedrepte, susținând literalmente: ”Sunteți o Biserică lipsită de spirit de jertfă și de putere de cinstire a sfinților! Creștinismul vostru și credința voastră nu sunt autentice, pentru că voi, românii, nu vă puteți jertfi pentru Hristos. Așa sunteți de slabi, că Dumnezeu nici nu vă pune la încercare! Voi, care vă lăudați că sunteți astăzi peste 20 de milioane de suflete, nu ați fost în stare să dați nici măcar 10 mucenici pentru Hristos în tot secolul XX! Voi aveți zero mucenici! Spuneți-mi cine sunt sfinții voștri martiri români și vă voi arăta ce fel de Biserică sunteți!”. Asta a fost vorba înverșunată a rusului ăsta, de altfel om mers la biserică.

I-am dat preopinentului meu pravoslavnic un răspuns foarte general, spunându-i că Dumnezeu își cunoaște sfinții Săi și, cu siguranță, există mulți sfinți români bineplăcuți Lui, care au viețuit și s-au jertfit în secolul XX, chiar dacă Biserica noastră Ortodoxă Română nu a recunoscut deocamdată oficial niciun neomartir român.

După această discuție cu rusul care a apelat în polemică la argumentul sfinților recunoscuți și la puterea de jertfă pentru Hristos ca unul dintre criteriile autenticității credinței, am reflectat intens asupra subiectului canonizărilor și am încercat să văd cum stau lucrurile în realitate în această chestiune în spațiul ex-sovietic, unde există două Biserici autocefale: Biserica Ortodoxă Rusă cu cele două Biserici Autonome (Ucraineană și Bielorusă) și Biserica Ortodoxă Georgiană. M-am gândit de asemenea la faptul că Basarabia și nordul Bucovinei, primele ocupate de imperiul sovietic ateu în 1940, au dat sute de martiri doar în acel an, întocmindu-se la Chișinău, prin voința mitropolitului Efrem Enăchescu, un Martirologiu al Bisericii Basarabene. Acel Martirologiu nu s-a păstrat, dar, prin efortul mai multor cercetători ai istoriei noastre bisericești și naționale, el a fost în parte restabilit și poate fi completat de acum încolo.

Canonizarea, adică recunoașterea publică și trecerea oficială în rândul sfinților cinstiți de Biserică, este un act cu valoare specială în creștinism în general, și în Ortodoxie, în special.

În sine, actul bisericesc al canonizării unui sfânt nu are niciun fel de valoare ontologică, întrucât constituie doar o simplă constatare a sfințeniei unui creștin trecut la cele veșnice. Un asemenea act bisericesc nu-l face pe niciun sfânt nici mai sfânt decât este în fața lui Dumnezeu, după cum nici necanonizarea nu-l face mai puțin sfânt.

Sfinții încă necanonizați, ca și sfinții necunoscuți se roagă pentru noi la fel ca și sfinții care au fost deja obiectul actului bisericesc al canonizării oficiale. Canonizarea are așadar, întâi de toate, valoarea unui act de pedagogie spirituală națională. De aceea, actele bisericești ale canonizării constituie apanajul Bisericilor locale, adică autonome și autocefale.

Eschivarea unei sau altei Biserici autocefale de a cerceta viața unor sfinți prezumați, unii cu cinstire populară, propuși drept candidați la canonizare oficială, poate fi interpretată ca o abdicare a Bisericii de la statutul său de Mamă spirituală cu rol pedagogic primordial și natural.

Majoritatea Bisericilor ortodoxe naționale din zona fostă comunistă au adoptat un șir, impresionant ca număr, de acte bisericești de canonizare oficială a sfinților din secolul XX, perioadă comparabilă ca amploare a persecuțiilor anticreștine doar cu cea a primelor secole ale creștinismului.

Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă, care între 1918 și 1988 a canonizat doar 2 sfinți (unul dintre aceștia fiind Sfântul întocmai cu apostolii Nicolae al Japoniei), între 1988 și 2006 a canonizat peste 1500 de noi sfinți din secolul XX, dintre care peste 1300 sunt sfinți martiri și mărturisitori (credincioși și credincioase, călugări și călugărițe, preoți, ierarhi).

În 2009 Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat alți 668 de noi sfinți din secolul XX, fiecare după numele său.

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Patriarhia Moscovei - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Patriarhia Moscovei – foto – cubreacov.wordpress.com

În absolut toate eparhiile Patriarhiei Moscovei există oficial câte o Comisie eparhială pentru canonizări, aceste comisii conducându-se de un Regulament tip și de Criterii directoare canonico-istorice aprobate de Sfântul Sinod în 1995. Astfel, în diverse eparhii din Rusia au fost canonizați alți peste 230 de noi sfinți din secolul XX, cu cinstire locală.

Un alt număr de alți peste 100 de noi sfinți din secolul XX a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare, acum fuzionată cu Patriarhia Moscovei.

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare – foto – cubreacov.wordpress.com

Totodată, Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) a canonizat după anul 1991 peste 200 de noi sfinți din secolul XX.

Practica Bisericii Ortodoxe Ruse este de a purcede în fiecare caz de nou sfânt la canonizarea oficială și abia mai apoi la scrierea slujbei pentru cinstirea acestuia.

Biserica Ortodoxă din Bielorusia (Patriarhia Moscovei) a aprobat, la nivelul eparhiilor sale constitutive, mai multe Martirologii cu noi sfinți din secolul XX. Astfel, Martirologiul de Vitebsk cuprinde 334 de nume, Martirologiul de Gomel – 250 de nume, Martirologiul de Grodno – 88 de nume, Martirologiul de Minsk – 344 de nume. Totodată, un număr important de credincioși, călugări și ierarhi neomartiri și mărturisitori sunt cinstiți ca sfinți în întreaga Bielorusie începând cu anul 2007.

Icoana sfinților neomartiri bieloruși - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana sfinților neomartiri bieloruși – foto – cubreacov.wordpress.com

În 1994, Biserica Ortodoxă Georgiană, cu cei circa 3 milioane de credincioși (comparabil cu Basarabia) a adoptat următoarea decizie:

Se canonizează mitropolitul Nazarie și fețele bisericești ucise împreună cu el.

De asemenea, se canonizează toți binecredincioșii creștini uciși de către regimul totalitar pentru credință și pentru independența Patriei noastre, numindu-se aceștia de acum înainte ca neomartiri.

Cu această ocazie, Biserica Ortodoxă Georgiană a instituit cinstirea, la dată fixă (14 august) a Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu.

Icoana Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu – foto – cubreacov.wordpress.com

Ulterior, Patriarhia Georgiei a canonizat și alți noi sfinți georgieni din secolul XX, cel mai recent (24 decembrie 2012) fiind cazul Sfântului Cuvios Gabriel de Samtauri († 2 noiembrie 1995), canonizat la doar 17 ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Totodată, Biserica Ortodoxă Georgiană i-a canonizat pe cei 100 000 de martiri, care au primit cununa muceniciei la Tbilisi, din mâna horezmiților († 1226).

Pentru conformitate vom preciza că Biserica noastră Ortodoxă Română a canonizat doar un sfânt din secolul XX și anume pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț, care a viețuit în afara țării. De precizat de asemenea, că numărul actelor de canonizare adoptate de către Biserica Ortodoxă Română pentru sfinții din cuprinsul său din ultimele două milenii este cel mai mic în comparație oricare altă Biserică Ortodoxă locală, iar ca număr de sfinți ai săi din secolul XX recunoscuți se situează pe ultimul loc în lume.

În tabloul hagiografic de ansamblu al Ortodoxiei din secolul XX, așa cum ni se înfățișează el oficial, Biserica Ortodoxă Română, lipsește cu desăvârșire. Mii și mii de martiri și mărturisitori de alt neam, din secolul XX, recunoscuți de Bisericile lor, strălucesc pe firmamentul Ortodoxei, în jurul bucății de Cer rezervate neamului nostru. Alte sute de mii de sfinți de alt neam, din secolele anterioare, strălucesc pe partea de Cer a altor neamuri. Pe partea noastră de Cer nu strălucește încă niciun sfânt martir recunoscut, din crudul și sângerosul secol XX. Această absență este remarcată de toți neprietenii noștri. Este absența care reprezintă în sine un factor descurajant și slăbitor de credință pentru poporul ortodox român de pretutindeni.

Suntem noi oare o Biserică din care lipsesc eroii credinței? Cu siguranță nu.

Suntem noi oare o Biserică cunoscătoare și recunoscătoare dacă nu ne cunoaștem și nu ne recunoaștem sfinții pe care ni i-a dăruit Dumnezeu? La această întrebare trebuie să răspundem cu toții, de la mireni și preoți până la Sfântul, Marele și Îndreptătorul nostru Sinod.

Acestea sunt câteva gânduri și informații care nici nu mă liniștesc, și nici nu-mi dau pace după discuția cu interlocutorul meu rus înarmat cu argumentul sfinților în disputa sa cu Ortodoxia românească.

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!

articol preluat de pe: cubreacov.wordpress.com

IMAGINI LIVE: Suspecţii de la Charlie Hebdo au luat ostatici într-o tipografie. Teroriştii ”vor să moară martiri”. O nouă luare de ostatici şi la Paris: ”Fraţii Kouachi să fie lăsaţi să plece” – FOTO, VIDEO, LIVE TEXT

Mediafax

Fraţii Cherif şi Said Kouachi, suspectaţi în atentatul de miercuri de la Charlie Hebdo, sunt autorii unei luări de ostatici care are loc vineri într-o tipografie din Dammartin-en-Goële, în Seine-et-Marne. Fraţii ar fi declarat, într-o conversaţie telefonică cu poliţiştii de la tipografia unde teroriştii au luat ostatici, că vor să moară ”martiri”, informează Le Figaro.

O nouă luare de ostatici are loc la Vincennes, o zonă situată la periferia estică a Parisului, într-o băcănie, autorul cerând ca forţele franceze să înceteze operaţiunea de la Dammartin-en-Goële şi fraţii Kouachi ”să fie lăsaţi să plece”.
UPDATE 16:30 – Autorul luării de ostatici din estul Parisului cere ca fraţii Kouachi să fie lăsaţi să plece

Autorul luării de ostatici din estul Parisului, Amedy Coulibaly, cere ca forţele franceze să înceteze operaţiunea de la Dammartin-en-Goële şi fraţii Kouachi, suspectaţi în cazul masacrului de la redacţia Charlie Hebdo, să fie lăsaţi să plece, potrivit unor anchetatori citaţi de RTL.fr.

Amedy Coulibaly a precizat că, dacă poliţia nu se conformează cerinţelor sale, va ucide ostaticii din magazinul cu alimente coşer de la Porte de Vincennes, din estul Parisului.

paris-politie-4-afp

paris-supermarket-politie-afp

paris-politie-5-afp

paris-politie-7-afp

UPDATE 15:50 – Doi islamişti sunt căutaţi de poliţie

Doi islamişti – un bărbat şi o femeie – sunt căutaţi activ de autorităţile franceze după atacul comis joi, la Paris, soldat cu moartea unei poliţiste, relatează Le Figaro.

hayat-boumeddiene-amedy-coulibaly-afp

articol preluat de pe http://m.mediafax.ro/