Articole

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (Secolul al II-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro; ro.wikipedia.org

 

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful


 

Sfântul măritul mucenic Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principalii apologeți ai creștinismului timpuriu.

Convertit la creștinism, sfântul Iustin a scris mai multe lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie.

Tocmai puterea argumentației sale i-a adus martiriul.

Prăznuirea sa se face la data de 1 iunie.

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Data nașterii și cea a adormirii Sf. Iustin Martirul nu se cunosc. Se crede că s-a născut cândva între anii 100 și 114 d. Hr. și că s-a săvârșit probabil în 162-168.

Cele mai multe informații care ne-au parvenit despre viața lui provin din propriile sale scrieri.

S-a născut în Palestina, în cetatea Flavia Neapolis (cunoscută sub numele Sichem în Vechiul Testament, iar în prezent ca Nablus).

Sf. Iustin afirmă despre sine că era samaritean de origine, însă tatăl său Priscus și bunicul său, Baccheios ar fi putut fi de origine greacă sau romană.

A crescut într-o familie bogată, păgână și a făcut studii de filosofie în mai multe școli, între care cele din Alexandria și Efes. Se pare că a călătorit mult, stabilindu-se în cele din urmă la Roma.

Inițial, studiile sale l-au făcut să încline spre stoicism, apoi spre doctrina pitagoreică și spre platonism, înainte de a începe să fie interesat de creștinism – în perioada petrecută la Efes.

El își povestește convertirea ca pe o experiență quasi-mistică: pe când se plimba pe malul mării, lângă el a apărut un bătrân.

A fost mișcat de cele spuse acest creștin care îi arată că prin venirea lui Iisus se împlineau făgăduințele făcute de Dumnezeu profeților din neamul evreiesc, iar credința în El era singura filosofie adevărată.

În urmă acestei discuții mărturisește:

Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeți, ca și de bărbații aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândindu-mă la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru aceasta sunt filosof” (Dialog cu iudeul Trifon, VIII, 1, p.130).

Plecând de la faptul că termenul de filosofie se traduce prin iubire de înțelepciune, filosoful creștin este cel iubitor de Hristos.

Iustin a fost totodată impresionat și de statornicia în credință a mucenicilor creștini.

Cu sufletul aprins de dragostea pentru profeți și pentru prietenii lui Hristos, Justin devine creștin în preajma anului 130.

Ca studios al filosofiei, el înțelegea creștinismul drept credința care desăvârșește filosofiile păgâne.

După convertire, pleacă la Efes, unde are loc dialogul cu iudeul Tryfon și apoi ajunge la Roma, pe timpul cârmuirii împăratului Antonin, unde va deschide prima școală filosofică în care se va preda credința creștină.

Aici, în anul 155, a dat mai sus zisului împărat Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, și dezvinovățitoare pentru credința în Hristos, în care pe una, adică credința creștinilor, o adeverea și o întărea, iar pe cealaltă, adică înșelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din Scripturi.

Mai târziu, în anul 161, puțin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman.

Sf. Iustin a fost probabil martirizat ca urmare a faptului că îl înfruntase și-l învinsese pe filosoful cinic Crescens într-o serie de dezbateri, la Roma.

În preajma anului 165, a fost acuzat, posibil de Crescens, de faptul că era adeptul unei religii interzise.

Ca urmare, prefectul Rusticus l-a condamnat pe Sf. Justin la moartea prin decapitare, împreună cu șase dintre însoțitorii lui: Hariton, fecioara Harita, Evelpist, Peon, Ierax și Liberian (sau Valerian).

Se consideră că „Actele Sf. Iustin Martirul” reproduc parcursul procesului său.

 

Scrieri


 

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Iustin a fost un scriitor prolific.

În prezent cunoaștem unele dintre scrierile lui numai din extrase și citate păstrate în operele altor autori antici.

Ne-au parvenit doar trei lucrări care aparțin incontestabil lui Iustin: două versiuni ale Apologiei sale și o versiune a „Dialogului cu iudeul Trifon”.

Se crede că cea din urmă este transcrierea discuțiilor pe care Justin le-a avut cu rabinul Trifon, care ar putea fi rabinul Tarphon adesea menționat în Talmud, în încercarea de a reconcilia pozițiile creștină și iudaică.

Între celelalte lucrări care îi mai sunt atribuite amintim:

- Despre Înviere

- Un discurs către greci

- Exortație către greci

- Despre monarhie

- Mărturisirea de credință

- Scrisoare către Zenas și Serenus

- Răspunsuri pentru dreptcredincioși

- Întrebările grecilor către creștini

- Respingerea unor teze aristotelice

- Psalmistul

- Despre suflet

 

Dialogul cu iudeul Trifon

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100-160) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100-160) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie.

A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician.

Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.

Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon.

Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” .

Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale căror profeţii au fost împlinite de creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos.

Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o continuitate.

Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare.

Ele pot supravieţui doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

 

Tendințe subordinaționiste


 

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea)  icoană de Teofan Criteanul⁠ - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) icoană de Teofan Criteanul⁠ – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În timpul Sfântului Iustin Martirul și Filosoful problema persoanelor trinitare nu era dezbătută în sensul creștin de mai târziu, de aceea la acest sfânt apar tendințe subordinaționiste. Sfântul Justin vedea Logosul ca fiind un alt Dumnezeu sub raportul numărului, nu sub raportul cugetării sau voinței.

În acest sens avem un citat în care spune : ,,recurgând la Scriptură voi încerca să vă conving că aceasta este un alt Dumnezeu decât Dumnezeu- Creator al tuturor și când zic așa înțeleg că este un altul cu numărul; iar nu cu voința personală”(În dialogul cu iudeul Trifon, cap.56). Notă:

Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

Glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

Glasul al 2-lea:

Cu înțelepciunea dumnezeieștilor tale cuvinte, Iustine, toată Biserica lui Dumnezeu înfrumusețându-se prin strălucirea vieții luminează lumea. Iar pentru vărsarea sângelui primind cunună și înaintea lui Hristos stând împreună cu îngerii, roagă-te neîncetat pentru noi toți

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Iustin Martirul şi Filosoful, a altui Mucenic Iustin şi a celor împreună cu dânşii

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna arată că Sfântul Iustin Martirul se zugrăvește bătrân, cu barba lungă (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, p. 206).

 

cititi mai mult despre Sf. Iustin Martirul şi Filosoful si pe: doxologia.roen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Iustin Martirul și Filosoful


 

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părțile Siriei Palestinei, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun și slăvit, dar elin cu credința; și chiar Iustin era în aceeași rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credințe. Și se îndeletnicea din tinerețe cu învățătura cărții și sporea în înțelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteață.

Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să învețe și filosofia; și la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înțeleagă filosofia acelora, Și avea mare dorință să știe despre dumnezeire și ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu – de vreme ce nici acest filosof stoic nu știa pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuință învățătura cea pentru dumnezeiasca înțelegere –, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela și s-a dus la un alt filosof – bărbat, pe cât se părea înțelept – care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puțină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l învețe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom și l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu știa să treacă cu vederea câștigurile cele lumești.

Pentru niște pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici și pe cei peripatetici și dorind foarte mult înțelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoștința lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să învețe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, și alte învățături, sgunându-i că învățăturile acelea sunt mai de trebuință în viața aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulți ani într-acele învățături și văzând că din acele științe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorința inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu –, pentru aceea l-a lăsat și pe acel dascăl și s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învățătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri și multă le era cinstea lor.

Acel filosof al lui Platon s-a făgăduit să-l învețe pe Iustin din asemănarea lucrurilor celor trupești pe cele netrupești, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus și din chipurile înțelegerilor cunoștința lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârșitul socotelii înțelepciunii celei platonicești ca, din închipuiri, să vină întru cunoștința lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înțelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu și se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată și degrab a învățat dogmele și rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârșit și slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credința creștinească și la cunoștința cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ștricăcios și al păsărilor, al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu și învățându-se întru cunoștința de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, și pe când socotea cu mintea sa înțelegerile cele filosofești, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu căruntețile. Și privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoști pe mine, de mă privești astfel cu dinadinsul?”. Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am așteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Niște oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta și, așteptând întoarcerea lor, le-am ieșit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?”. Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăț cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câștigi din filosofie?”. Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofia? Pentru că aceea este luminătoare a minții, povățuitoare la toată socoteala cea bună și îndreptătoare a vieții. Dacă cineva o știe bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neștiințele și rătăcirile altora și nu este cu putință să se alcătuiască înțelepciunea fără de învățătura filosofiei și fără de uneltirea cea dreaptă a înțele­gerii; deci se cade ca tot omul să o învețe pe aceea, ca să știe cele folositoare și nefolositoare, de care lucruri să se țină și pe care să le lepede”.

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofia aduce vreo fericire omului?”. Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofia și ce fericire are ea?”. Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care este facere a înțelegerii și cunoștință a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înțelegerii și a înțelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofia care le înțelege pe toate cunoașteți adevărul, apoi ce ziceți că este Dumnezeu?”. Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Același; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăși l-a întrebat: „Numele înțelegerii este la toate lucrurile de obște? Căci întru toate meșteșugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeș­te că este înțelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, și după asemănare întru celelalte lucruri și dumnezeiești și omenești, oare nu este așa? Deci spune-mi mie iarăși, este vreo înțelegere care naște cunoștința lucrurilor împreună și a celor dumnezeiești și a celor omenești?”. Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaște pe Dumnezeu, precum a cunoaște muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?”. Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înțelegerea aceea de a cunoaște pe Dumnezeu și alta este aceea de a cunoaște un meșteșug”.

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înțelegeri; pe de-o parte din auz și din învățătură, iar pe de alta din însăși vederea lucrurilor; precum dacă ți-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite fețe și cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunoști pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voștri elinești să înțeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoștință a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?”. Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupești se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învățătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel și atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simțurile cele trupești am putea înțe­lege sau să cunoaștem vreun lucru, și să ajungem pe cele nevăzute?”.

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Și acea putere este numită de Platon ochi al minții, fiind dată omului chiar spre aceea – precum el învață -, ca fiind curățit și luminat prin învățătura cea iubitoare de înțelepciune, să poată vedea pe însuși Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupești; ci este o Ființă mai presus de toate ființele, neajunsă, nespusă, singură bună și frumoasă, a căreia dorire a științei este sădită din început de însăși aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubește a fi cunoscută și văzută de acelea”.

Pe niște cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, însă încă nu se îndestula cu acea înțelegere a lui Iustin despre Dumnezeu, învățată de Platon, ca una care, fiind fără de creștineasca mărturisire, era nedesăvârșită. Deci nebinevoind pentru Platon, a zis: „Dacă Platon învață așa precum tu mărturisești, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a știut Adevărul lui Dumnezeu? Pentru că zicând că Dumnezeu este nevăzut și neajuns, el se închina apoi făpturii celei văzute: cerului, stelelor, așijderea lemnului și pietrei celei cioplite în chip de om, ca însuși lui Dumnezeu, schimbând astfel pe Adevărul lui Dumnezeu întru minciună, ținându-se de închinarea la idoli și învățând la aceea și pe alții? Deci nu socotesc că la Platon și la ceilalți filosofi elini este înțelegere dreaptă, care să se poată veni la adevărata cunoștință a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deșerți întru cugetările lor și s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deștepți, au înnebunit. Eu îți spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovățuindu-se de Duhul Sfânt și neluminându-se prin credință, nu poate nicidecum să-L știe și să-L înțeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”.

Acestea și multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoștință de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu și despre celelalte lucruri dumnezeiești, vădind astfel rătăcirea filosofilor elini, Iustin se minuna. Apoi a zis: „Deci unde și ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povățuiască spre adevăr, dacă în Platon și în ceilalți filosofi nu este adevărul?”.

Atunci bătrânul a început a-i spune lui despre sfinții prooroci, zicând: „In vremile cele de demult, cu mulți ani mai înainte de toți filosofii, au fost oarecare bărbați sfinți drepți și iubiți de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârșesc. Acei bărbați se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul din început și l-au spus oamenilor. Și spunând adevărul, nu s-au rușinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânșii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deșartă; ci le-au spus drept, curat, adevărat și fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-au făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

încă sunt și acum scripturile lor, care, dacă le citește cineva cu credință, îi aduc mult. folos și-i luminează mintea spre cunoștința adevărului; pentru că acei sfinți prooroci nu întăresc cele grăite de dânșii cu meșteșug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi sofistice sau cu silogisme, ci cu dreaptă vorbire spun însuși adevărul. Căci ei înșiși, mai mult decât toate dovezile sofistice, au fost martori preacre- dincioși ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor și mai înainte au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credință; pe de-o parte că acum unele din graiurile lor s-au împlinit și altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânșii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoși și neînvățați de Dumnezeu n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări și năluciri diavolești” .

Deci acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârșit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ți deschidă ție ușa luminii, de vreme ce nu poate cineva să știe și să înțeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, decât numai cel căruia însuși Dumnezeu va voi să-i descopere. Și le descoperă fiecăruia care-L caută pe El cu rugăciunea și se apropie de El cu dragoste”.

Acestea zicându-le bătrânul acela, s-a dus de la el și s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai putut să afle undeva sau să vadă vreun bărbat ca acela. Ce a simțit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, el însuși a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu, și a zis: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu și mi-a crescut dragostea spre sfinții prooroci și spre acei bărbați care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, doar pe aceea am cunoscut-o că este filozofie dreaptă, pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărțile proorocești și apostolicești și dintr-acelea m-am făcut filosof drept, adică creștin adevărat”. Aceasta spunând-o fericitul Iustin mai pe urmă lui Trifon, a făcut înștiințare pentru sine neamului celui mai de pe urmă, în ce fel a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu și cum a fost povățuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neștiut, ca de un trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărți creștinești și a început a citi dumnezeieștile Scripturi cu silință osârdnică. Și alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu proorociile sfinților prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre pătimirea cea de voie a Lui, despre sfârșitul acestei lumi văzute și despre judecata ce va să fie. Și, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite între ele, se minuna în sine și venea încet – învățându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoștința cea mai desăvârșită a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creștineasca credință, înmulțindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credință.

Însă erau unele lucruri care îi împiedicau sufletul ce dorea dreapta credință creștinească de la scopul cel bun; și acestea erau: desele și cumplitele prigoane aduse de către păgâni creștinilor, și multe lucruri necinstite și de rușine, pe care păgânii le aduceau cu minciună asupra lor, prihăniri și clevetiri nemaiauzite care ziceau despre creștini că în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună și lumina curăției, spurcându-se unul cu altul prin necurăție și mâncând carne de om, după asemănarea fiarelor. Cu unele ca acestea, elinii și iudeii ocărau în popor pe creștinii nevinovați, și astfel se credea minciuna oamenilor necurați și nebuni ca și cum ar fi fost adevăr. Deci creștinii, oamenii cei drepți și sfinți, erau urâți, prigoniți, scuipați și batjocoriți de toți necredincioșii, ca niște mari nelegiuiți, vinovați de grele păcate, și erau dați la cumplite morți, în multe feluri.

Niște lucruri ca acestea împiedicau la început pe Iustin de la scopul său să se facă creștin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau împotriva creștinilor, știind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovați se osândesc ca cei vinovați, cei curați se necinstesc ca cei spurcați și cei drepți se socotesc ca cei păcătoși. Deci, văzând pe creștini neînfricați în răspunsuri la judecăți, viteji în chinuri, defăimând toate cele văzute frumoase ale acestei lumi ca pe niște gunoaie, dându-se de bună voie la munci pentru Domnul lor și sârguindu-se la moarte ca la un ospăț, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt drepte cele ce se spun despre creștini, ca și cum ar fi făcând niște urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârșind fără de înfrânare poftele trupești și întru mâncarea cărnuri lor omenești căutând iubire de plăceri, se teme de moarte și nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la răni, ci fuge de ele, iar de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguiește în tot felul să se arate fără de prihană și se răscumpără de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere și cu sănătate și să se îndulcească mai mult de poftele lui. Dar creștinii nu sunt deloc așa, ci aleg de bună voie a pătimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc mai mult moartea decât viața; deci cum poate să se afle într-înșii o iubire de păcat ca aceea?”.

Astfel socotind el, cerceta cu dinadinsul pentru viața creștinilor și s-a înștiințat desăvârșit, că ei petrec în frica Domnului cu curăție și fără de prihană, păzind curăția lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul și cu înfrânarea, și adeseori se roagă și totdeauna se învață în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui, i-a iubit pe ei foarte mult și s-a lipit de ei cu toată dragostea. Și a luat Sfântul Botez și s-a făcut mare ajutor al credinței în Hristos, luptându-se prin cuvinte și prin scrisori cu elinii și cu iudeii. Și s-a făcut ostaș nebiruit al lui Hristos și nevoitor tare și viteaz. Și căutând mântuirea sufletelor omenești, a cercetat felurite țări, învățând și propovăduind numele lui Hristos și întorcând pe cei necredincioși la Dumnezeu.

Deci a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească și având ucenici cu sine. Și se adunau la el mulți pentru învățătură și a întemeiat școli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăța filosofia creștinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare și l-a rușinat; iar împotriva eresului acela, precum și împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărți. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaș al creștinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creștinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât și cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viață spurcată și prea fără de lege, ura pe creștinii care petreceau după Dumnezeu în curăție și zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit și slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înțelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viața lui cea curată și neprihănită.

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creștinilor multe lucruri rușinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor și să facă urât atât pe Iustin cât și pe credincioșii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le și văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credința lui Hristos doresc a pătimi și a fi ucis de necredincioși; și socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubește mândria mai mult decât înțelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăznește a spune la arătare lucruri pe care nu le știe cu dinadinsul, ca și cum creștinii ar fi fără de Dumnezeu și ar face multe fărădelegi. Așa ne hulește pe noi din urâciune și răutate, și este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le știu.

În vremea aceea împărățea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Și cu toate că Antonin însuși nu era cumplit asupra creștinilor, însă necredincioșii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau și ucideau pe creștini după poruncile împăraților celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei și încă și din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Și nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioșilor, îi dădeau pe ei la judecată și, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morți.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăție, auzind de la creștini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu și învățătură pentru viața cea întreg înțeleaptă, pentru răsplătirea drepților și pentru munca păcătoșilor, s-a umilit cu sufletul și a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredința închinării de idoli și se tăvălea fără de măsură întru necurățiile trupești. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povățuiască la viața înfrânată și să-l întoarcă la adevărata credință.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurățiile aceluia. Iar bărbatul ei, înștiințându-se de la care creștin a învățat femeia lui credința creștinească, s-a dus la eparhul cetății, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creștin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins și ținut multă vreme într-o temniță necurată; apoi eparhul, scoțându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăți, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaș, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creștin?”. Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare și tu ești din numărul creștini­lor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat și eu sunt creștin”. Atunci el a poruncit ca și pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creștini și al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creștin; și toți acești trei și-au pus sufletele lor pentru Hristos.

Și înștiințându-se fericitul Iustin de o nedreaptă ucidere a sfinților ca aceasta, i-a fost jale mare pentru ei. Deci, scriind o cărticică numităApologia, care arăta nevinovăția creștinilor și defăima și certa rătăcirea și răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului și fiilor lui, și la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci și de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înțelepciunea filosofului creștin; și nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui și nu l-a ucis pe el, dar a și lăudat înțelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înșelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit și a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creștinilor, adeverind curăția și viața lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică și umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciți creștinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă și de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească și luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creștinii prigoniți mai mult atunci. Și mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârșitul său, a arătat și a propovăduit tuturor porunca împăratului și a trimis-o în părțile și în cetățile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea și s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creștinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înțeleptul rabin Trifon iudeul și l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum și de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

Și după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăși de la Efes în Italia; iar în calea în care rîiergea pretutindeni propovăduia apostolește pe Hristos, și, biruindu-i în cuvinte pe iudei și pe elini, îi întorcea la sfânta credință, iar pe credincioși îi întărea. Deci mergând el iarăși la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură și cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia și-l rușina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui și neștiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate și l-au muncit în legături. Și aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte și cu aceea a ucis prin înșelăciune pe ostașul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creștinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înțelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, puitorul de nevoință, a luat de la El cununa pătimirii și este rânduit în ceata sfinților mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Iov Volănescu (1903 – 1976)

foto si articol preluate de pe www.marturisitorii.ro

 

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)

S-a născut la 12 aprilie 1903, în Cândeşti, judeţul Buzău. După şcoala primară, a urmat Şcoala de comerţ din Ploieşti, apoi Şcoala de ştiinţe administrative din Bucureşti.

A fost contabil la Camera Agricolă a judeţului Prahova, apoi contabil-şef până în 1938, când a ajuns directorul Federalei Băncilor Populare din Prahova.

În viaţa politică, Ion Volănescu s-a implicat în rândurile Partidului Naţional Liberal, apoi al partidului condus de profesorul Nicolae Iorga, pentru ca din 1937 să fie interesat de Mişcarea Legionară.

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă -foto preluat de pe ziarullumina.ro

Iov Volănescu (1903 – 1976) -foto preluat de pe ziarullumina.ro

Fire mistică, Volănescu îşi dorea să contribuie la reformarea ţării din perspectivă creştină, aşa cum se clama în deviza organizaţiei legionare.

În 1938 este arestat, dar eliberat după 45 de zile, pentru culpa de a fi organizat o aşa-zisă şedinţă de cuib.

În timpul guvernării legionare, Volănescu ajunge şef al plasei Drăgăneşti-Prahova, unde activează, despre care documentele Securităţii sunt lapidare.

La rebeliune i se ordonă să participe, însă intervenţia autorităţilor militare germane preîntâmpină escaladarea conflictului în oraşul Ploieşti.

Fie şi din cauza participării sale modice, prin Sentinţa nr. 773 din 11 iunie 1941 a Tribunalului Militar Bucureşti, este condamnat la 4 ani detenţie grea, pentru infracţiunea de „complicitate la crimă de răzvrătire”.

Este purtat prin închisorile de la Ploieşti (aprilie 1941), Deva (octombrie 1941), Alba Iulia (ianuarie 1942) şi Aiud.

Aici cunoaşte grupul misticilor care se coagulaseră în jurul foştilor legionari Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie şi alţii.

Ion Volănescu înţelege eşecul luptei politice şi abordează o vieţuire creştină, dezbrăcată de orice ideologie.

La percheziţia din celulă i se confiscă „o cruciuliţă cu cap de Christ sculptat” şi şapte mărţişoare de os, cu iniţialele copiilor, confecţionate de el, dar considerate materiale legionare.

La 30 mai 1944 este eliberat din Aiud. Este tot mai convins că trebuie să intre în viaţa monahicească, lăsând în urmă toate cele săvârşite până acum.

După ce divorţează de comun acord cu soţia, la 1 septembrie 1944 se închinoviază la Mănăstirea Ciolanu, din judeţul Buzău.

La 20 ianuarie 1945 primeşte tunderea în monahism cu numele de Iov.

(…)

La 12 octombrie 1952, în timp ce se afla într-o vizită duhovnicească la Schitul Afteia, părintele Iov a fost arestat de Securitate.

A fost anchetat în condiţii dure, cu mai multe interogatorii pe zi, în privinţa trecutului său politic, în cele mai mici detalii şi mai ales despre perioada în care a vieţuit ca monah.

Pentru a-l incrimina, Securitatea a considerat că vieţuirea în monahism a părintelui Iov este o continuare a activităţii politice, legionare („pentru a-şi ascunde trecutul în Mişcarea Legionară, s-a mutat în mai multe mănăstiri”).

În urma anchetei, prin Decizia MAI nr. 510 din 1953 a fost trimis în colonie de muncă pe o perioadă de 60 de luni. A cunoscut Centrul de Triere Bucureşti şi Capu Midia (martie 1953).

În colonia de la Canal, părintele Volănescu a fost declarat „inapt pentru muncă”, cu diagnosticul „distrofie de grad II cu edeme la membrele inferioare, reumatism”.

Este mutat în colonia de la Oneşti (septembrie 1953), unde câteva luni mai târziu trece printr-o anchetă a comisiei MAI de triere.

Considerat periculos, se recomandă reanchetarea lui.

În noiembrie 1954 este mutat la Arad şi trimis în ancheta Securităţii. Se reiau toate acuzaţiile din 1952, apoi se propune trimiterea lui în justiţie.

Prin Sentinţa nr. 25 din 14 ianuarie 1955 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov este condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Altfel spus, „sub regimul burghezo-moşieresc a dus activitate duşmănoasă împotriva clasei muncitoare”.

A trecut prin închisorile de la Timişoara (iulie 1954), Jilava şi Gherla (mai 1955).

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă -foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976) -foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

(…)

Acţiunile provocatoare la adresa părintelui Iov se precipită, culminând cu arestarea lui la 22 aprilie 1959, împreună cu ucenicul său, Irineu Lupei.

Este lipit grupului de monahii de la Mănăstirea Gai, maicile Patricia Codău şi Maria Izdrăilă. Este anchetat în condiţii dure, sub acuzaţia de activitate legionară în Mănăstirea Bodrog.

În fapt, era o insinuare a Securităţii asupra activităţii duhovniceşti depuse de părintele Iov.

În această perioadă de încercări nu abdică de la crezul său monahal.

Relevante în acest sens sunt notele informative date de sursa Securităţii, care s-a aflat în aceeaşi celulă cu părintele Iov.

În celulă, părintele Iov ar fi spus că „un regim care este lipsit de religie şi credinţă nu poate rezista şi nu se poate consolida. […] Regimul actual duce o campanie pentru distrugerea religiei şi arestează pe cei mai buni preoţi, pe care îi condamnă la câte 15-20 de ani, căutând astfel să abată poporul de la credinţă”.

(…)

A urmat condamnarea. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iov a primit o condamnare de 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”.

A cunoscut închisorile de la Timişoara (septembrie 1959), Arad (octombrie 1959 şi 1960) şi Aiud (februarie 1960).

La Aiud a refuzat să se înregimenteze în „munca cultural-educativă”, adică reeducarea coordonată de colonelul Gheorghe Crăciun.

Pentru atitudini religioase („a cântat în cameră cântece bisericeşti”), în nenumărate rânduri părintele Iov a cunoscut izolatorul.

Părintele Iov Volănescu (n.12 aprilie 1903 - d. 19 ianuarie 1976) Ieromonahul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, martir al Bisericii sub persecuţia comunistă - foto preluat de pe fericiticeiprigoniti.net

Părintele Iov Volănescu (1903 – 1976)  – foto preluat de pe fericiticeiprigoniti.net

La 28 iulie 1964 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud. A fost reabilitat canonic şi la 1 octombrie 1964 numit slujitor la Parohia Agrişul Mic, judeţul Arad.

Aici a reuşit să-i mobilizeze pe credincioşi să renoveze biserica parohială, cu pictură şi mobilier, apoi să finalizeze bisericile din localităţile împrejmuitoare, Botfei şi Comăneşti.

Prin predică îi chema pe credincioşi să frecventeze biserica, iar copiilor le oferea cadouri, pentru a-i convinge să vină la orele de catehizare.

În această perioadă, părintele Iov a trimis scrisori către Radioteleviziunea Română, prin care spunea că „Biserica este constrânsă în activitatea ei”, că „poporului român îi este siluită conştiinţa”, cerând emisiuni religioase.

Din aceste motive, părintele Iov cunoaşte mai multe percheziţii şi avertizări de la Securitate.

Pentru a-i diminua activitatea misionară, autorităţile comuniste îl demit din postul de preot.

Se găseşte soluţia trimiterii lui ca duhovnic la azilul de călugări de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte.

Aici, îşi continuă activitatea duhovnicească, dar şi pe cea protestatară, considerând că presa, radioul şi televiziunea reprezintă mijloace de contaminare ateistă, având ca ţintă mai ales tineretul.

Trimite diverse scrisori de protest la „Contemporanul” şi „Scânteia”, prin care, potrivit Securităţii, „defăimează programul PCR, pe care îl caracterizează ca pe o fenomenală combinaţie haotică de idei absurde”.

Din aceste motive, la 12 septembrie 1975 este arestat de Securitate.

Este acuzat de „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.

În timpul anchetei este reluat trecutul părintelui Iov, desigur cel din monahism fiind văzut în cheie ideologică.

Prin Sentinţa nr. 773 din 26 august 1975 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Iov este condamnat la 6 ani de închisoare corecţională.

Cunoaşte închisoarea de la Mărgineni (16 octombrie 1975), apoi este internat în Spitalul nr. 9 din Bucureşti (27 octombrie 1975). La 19 ianuarie 1976, părintele Iov trece la cele veşnice, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular din comuna Jilava.

Se pare că decesul a fost provocat printr-o împuşcare în ceafă.

cititi articolul complet pe www.marturisitorii.ro

Liviu Cornel Babeș (1942 – 1989)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro

 

Liviu Cornel Babeș (1942 – 1989)

Liviu Corneliu Babeș (n. 10 septembrie 1942, Brașov – d. 2 martie 1989, Brașov) a fost un electrician la Trustul de Prefabricate și un pictor amator talentat din Brașov, membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Braşov.

La 2 martie 1989, s-a autoincendiat în timp ce cobora pe pârtia “Bradul” din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul comunist şi faţă de măsurile luate la Braşov de conducerea ţării de atunci după revolta anticomunistă din 15 noiembrie 1987 a muncitorilor de la uzina de autocamioane, lăsând în urma lui o pancartă cu mesajul „Stop Murder! Brașov = Auschwitz.”

A fost dus la Spitalul Județean din Brașov, unde a murit după câteva ore.

Informaţia despre cele întâmplate la 2 martie 1989 a apărut atunci în publicaţii de peste hotare şi a fost difuzată la postul de radio “Europa Liberă”, aceasta fiind adusă la cunoştinţa presei de turiştii străini care se aflau în acea zi pe pârtia “Bradul“.

Liviu Corneliu Babeș (n. 10 septembrie 1942, Brașov – d. 2 martie 1989, Brașov) a fost un electrician la Trustul de Prefabricate și un pictor amator talentat din Brașov. S-a autoincendiat la 2 martie 1989 pe pârtia de schi Bradu din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul comunist din România - lăsând în urma lui o pancartă cu mesajul „Stop Murder! Brașov = Auschwitz" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Liviu Corneliu Babeș – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 2 martie 1989, Poiana Braşov a devenit martora unui extraordinar gest de protest, care părea imposibil în acei ultimi ani ai descompunerii comunismului din România. (…) Acestui om îi datorăm un gest de mare demnitate: curajul de a spune lumii întregi că toată propaganda regimului comunist din România era mincinoasă. (…) Martiriul lui Liviu Babeş a avut loc simetric, între două mari momente ale adevărului asumate de braşoveni şi naţiunea noastră, Revolta de la 15 Noiembrie 1987 şi Revoluţia Română din Decembrie 1989 – a constituit elementul lor de legatură (…)“,

se menţiona într-un comunicat de presă din 2 martie 2011 al Asociaţiei Luptătorilor, Răniţilor şi Urmaşii Eroilor “Braşov Decembrie 1989″.

Prin Legea nr. 93 din 3 iunie 1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat erou-martir.

În prezent, o stradă din Brașov poartă numele lui Liviu Cornel Babeș.

În data de 2 martie 2007, în memoria martirului a fost dezvelită o placă de bronz comemorativă pe soclu, în curtea Bisericii din Poiana Brașov.

Jan Palach (1948 – 1969)

foto preluat de pe www.mujrozhlas.cz
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Jan Palach

Jan Palach (n. 11 august 1948 – d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student ceh de istorie și economie politică la Universitatea Carolină din Praga.

El și-a dat foc în Piața Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest față de invadarea Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varșovia în scopul stopării reformelor inițiate în perioada Primăverii de la Praga.

Jan Palach (n. 11 august 1948, Mělník; d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student (la Universitatea Carolină) din Cehoslovacia, care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest faţă de invazia Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varşovia - foto preluat de pe accommodation.vse.cz

Jan Palach – foto preluat de pe accommodation.vse.cz

 

Moartea sa

În august 1968 Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia pentru a înăbuși reformele liberale ale administrației conduse de Alexander Dubček în perioada cunoscută sub numele de Primăvara de la Praga.

Studentul Jan Palach (născut la Praga) a decis să se sacrifice în semn de protest față de această invazie și și-a dat foc în Piața Wenceslas, pe 16 ianuarie 1969.

Potrivit unei scrisori pe care a trimis-o mai multor persoane publice, s-ar fi înființat o organizație clandestină de rezistență cu scopul de a practica auto-incendierea până când cererile membrilor ei vor fi îndeplinite; cu toate acestea, se pare că un astfel de grup nu a existat niciodată.

Cererile expuse în scrisoare au fost abolirea cenzurii și stoparea difuzării Zprávy, ziarul oficial al forțelor de ocupație sovietice.

În plus, scrisoarea îi chema pe cehi și pe slovaci la o grevă generală în sprijinul acestor cereri.

Într-o ciornă a scrisorii pe care a scris-o, Palach cerea demisia unor politicieni prosovietici, dar această cerere nu a apărut în versiunea finală, având inclusă observația că „cererile noastre nu sunt extreme, dimpotrivă”.

Palach a murit din cauza arsurilor la câteva zile după actul său, în spital.

În timp ce se afla pe patul de moarte, el a fost vizitat de o studentă colegă și de un lider al studenților, cărora le-a înmânat unul din exemplarele scrisorii sale.

S-a afirmat că el ar fi cerut altora să nu facă ceea ce a făcut el, ci să continue lupta prin alte mijloace, dar există îndoieli că el ar fi spus într-adevăr acest lucru.

Primăvara de la Praga (1968) - Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Primăvara de la Praga (1968) – Tancuri sovietice în timpul invaziei trupelor Pactului de la Varşovia din Cehoslovacia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Potrivit Jaroslavei Moserová, o specialistă în arsuri care a fost prima ce i-a oferit îngrijire medicală lui Palach la Spitalul Universității Caroline din Praga, studentul nu și-a dat foc pentru a protesta împotriva ocupației sovietice, ci a făcut acest lucru pentru a protesta împotriva „demoralizării” cetățenilor cehoslovaci cauzate de ocupație.

“ „Nu a fost atât de mult un gest de opoziție față de ocupația sovietică, ci față de demoralizarea care s-a produs că oamenii nu doar au renunțat, ci că s-au dat bătuți. Și el a vrut să se oprească acea demoralizare. Mă gândesc la oamenii de pe stradă, mulțimea de oameni de pe stradă, tăcuți, cu ochi triști, cu fețe serioase, care, atunci când te uitai la acei oameni ai înțeles că toată lumea înțelege că toți oamenii cumsecade erau pe punctul de a face compromisuri.””

Funeraliile lui Palach s-au transformat într-un protest major la adresa ocupației sovietice.

O lună mai târziu (pe 25 februarie), un alt student, Jan Zajíc, și-a dat foc în același loc.

Acesta a fost urmat în 4 aprilie 1969 de către Evžen Plocek la Jihlava, dar și de alții.

Autoincendierea lui Palach a fost cel de-al doilea act de acest fel după cel al polonezului Ryszard Siwiec, care a fost ascuns cu succes de către autorități și a fost în mare parte uitat până la căderea comunismului.

Palach nu a știut de gestul de protest al lui Siwiec.

Memorialul Palach-Zajíc din Piaţa Wenceslas - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Memorialul Palach-Zajíc din Piaţa Wenceslas - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Recunoaștere postumă

Jan Palach a fost un martir și, în timpul regimului comunist, era un simbol pentru o Cehoslovacie liberă.

Palach a fost îngropat inițial în cimitirul Olšany. Deoarece mormântul său se transformase într-un altar național, poliția secretă cehoslovacă (StB) a dorit să distrugă orice amintire a faptei lui Palach și a deshumat rămășițele sale în noaptea de 25 octombrie 1973.

Corpul său a fost incinerat, iar cenușa sa a fost trimisă mamei sale în orașul Všetaty în timp ce o femeie bătrână necunoscută dintr-un azil a fost înmormântată în acel mormânt.

Mamei lui Palach nu i s-a permis să depună urna în cimitirul local până în 1974.

Pe 25 octombrie 1990 urna s-a întors oficial în locul său inițial din Praga.

Cu prilejul celei de-a 20-a comemorări a morții lui Palach, au avut loc proteste în memoria lui Palach (dar concepute ca o critică la adresa regimului) care au escaladat în ceea ce a fost numită „Săptămâna lui Palach”.

Seria de demonstrații anticomuniste de la Praga dintre 15 și 21 ianuarie 1989 a fost suprimată de poliție, care i-a bătut pe manifestanți și a folosit tunurile cu apă, prinzându-i adesea pe simpli trecători în represiunile organizate. S

ăptămâna Palach este considerată una dintre demonstrațiile catalizatoare care au precedat căderea comunismului în Cehoslovacia, ce a avut loc zece luni mai târziu.

Placă memorială Jan Palach în piaţa care îi poartă numele - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Placă memorială Jan Palach în piaţa care îi poartă numele – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După Revoluția de Catifea, Palach (împreună cu Zajíc) a fost comemorat la Praga de o cruce de bronz introdusă în pavajul din locul unde și-a dat foc de lângă Muzeul Național, iar o piață a fost numită în onoarea lui.

Astronomul ceh Luboš Kohoutek, care a părăsit Cehoslovacia în anul următor, a numit un asteroid pe care l-a descoperit pe 22 august 1969, după Jan Palach (1834 Palach).

Există mai multe alte monumente dedicate lui Palach în orașe din toată Europa, inclusiv un mic memorial în interiorul tunelului prin ghețarul de sub Jungfraujoch, în Elveția.

Mai multe alte incidente de autoincendiere de mai târziu ar putea fi influențate de exemplul lui Palach și de popularitatea sa în mass-media.

În primăvara anului 2003 șase tineri cehi s-au incendiat mortal, în special Zdeněk Adamec, un student de 19 ani din Humpolec care și-a dat foc în 6 martie 2003 aproape în același loc din fața Muzeului Național unde Palach s-a incendiat, lăsând un bilet de adio ce făcea trimitere în mod explicit la gestul lui Palach și al altora care s-au sinucis în Primăvara de la Praga din 1969.

La mică distanță de locul autoincendierii lui Palach, un grup statuar din Piața Orașului Vechi din Praga îl omagiază pe reformatorul religios boem Jan Hus, care a fost ars pe rug pentru convingerile sale în 1415.

El a fost sărbătorit ca un erou național timp de mai multe secole, iar unele comentarii leagă autoincendierea lui Palach de executarea lui Hus.

 

Referințe culturale

Videoclipul piesei muzicale „Club Foot” al trupei Kasabian îi este dedicat lui Palach.

Compoziția „Funeraliile lui Jan Palach” realizată de The Zippo Band și compusă de Phil Kline este tot un omagiu.

El este menționat în albumul solo Euroman Cometh (1979) al lui Jean-Jacques Burnel, basistul trupei The Stranglers.

După ce a cerut azil politic în Statele Unite ale Americii, artistul polonez Wiktor Szostalo l-a comemorat pe Jan Palach în Performance for Freedom, afirmând

Eu sunt Jan Palach. Sunt un ceh, sunt un polonez, un lituanian, un vietnamez, un afgan, un om trădat. După ce mi-am dat foc de mii de ori, poate vom câștiga”.

Cu ocazia aniversării a 40 de ani de la moartea lui Jan Palach, o statuie sculptată de András Beck ca un omagiu adus studentului a fost transportată din Franța în Republica Cehă. Statuia a fost instalată în Mělník, orașul în care Jan Palach și-a făcut studiile.

Compozitorul italian Francesco Guccini a scris un cântec intitulat „La Primavera di Praga”, dedicat lui Jan Palach, pe care l-a comparat cu reformatorul religios Jan Hus: „Încă o dată Jan Hus este ars de viu”.

Cântărețul polonez Jacek Kaczmarski a scris un cântec despre sinuciderea lui Palach, intitulat „Pochodnie” („Torțe”).

Grupul folcloric italian de extremă dreaptă „La Compagnia dell’Anello” a lansat un cântec dedicat lui, intitulat Jan Palach.

Trupa britanică Kasabian a lansat la 17 mai 2004 cântecul „Club Foot” pe albumul lor de debut din 2004. Videoclipul acestui cântec este dedicat lui Jan Palach.

Compozitorului galez originar din Luxemburg Dafydd Bullock i s-a dat sarcina să compună un „Requiem pentru Jan Palach” (op 182) pentru a comemora cea de-a patruzecea aniversare a sinuciderii lui Palach.

El include câteva cuvinte care au apărut pentru scurt timp pe o statuie din Piața Wenceslas, după acel eveniment, înainte de a fi șterse de către autorități:

Nu fi indiferent față de ziua când lumina viitorului a fost purtată înainte de un corp care arde”.

În cântecul ei din 1983 „Nuuj Helde”, trupa Janse Bagge Bend (din Olanda) se întreabă dacă oamenii știu de ce și-a dat foc Jan Palach.

Acest cântec a fost menit să facă publicul conștient de existența eroilor.

Personajul Palach a apărut în mologul teatral pentru radio intitulat „Torch No 1” de la BBC Radio 4, regizat de Martin Jenkins după un scenariu scris de David Pownall. Palach a fost interpretat de Karl Davies.

Realizatorul francez de filme documentare Raymond Depardon a regizat în 1969 un film despre Jan Palach.

Compozitorul norvegian Hans Rotmo a menționat numele lui Palach printre alți activiști politici importanți ca Victor Jara și Steve Biko în cântecul „Lennon Street” (1989).

Compozitorul și cântărețul norvegian Åge Aleksandersen a menționat numele lui Palach în cântecul său „Va det du Jesus” (1984).

Un ciclu de poezii ce explorează implicațiile morții lui Palach intitulat One Match, scris de poeta Sheila Hamilton, a fost publicat în numărul 51 al antologiei de poezie Tears in the Fence (ed. David Caddy) în 2010.

Spectacolul ceho-polonez de televiziune „Rugul aprins” (2013), regizat de Agnieszka Holland, s-a referit la evenimentele ce s-au întâmplat după ce autoincendierea lui Jan Palach.

Trupa americană de metal Lamb of God a scris un cântec pe albumul lor de studio VII: Sturm und Drang, intitulat „Torches”, care a fost inspirat de gestul lui Palach.

 

Spații denumite în memoria sa

În prezent există mai multe străzi sau piețe numite Jan Palach în mai multe orașe ale Republicii Cehe, dintre care poate cea mai notabilă este Piața Jan Palach din centrul orașului Praga.

Există străzi denumite după numele său în orașele Luxemburg (Luxemburg), Angers și Parthenay (Franța), Cracovia (Polonia), Assen și Haarlem (Olanda), Varna (Bulgaria) și Nantwich (Marea Britanie).

În Roma (Italia) (precum și în multe alte orașe italiene) există o piață centrală numită după Jan Palach cu un monument comemorativ.

Cel mai vechi club de rock din Croația este numit Palach.

Acesta se află în Rijeka și funcționează din 1969 până în prezent.

Există o stație de autobuz în orașul Curepipe (Mauritius), numită după Jan Palach.

O sală studențească din Veneția (Italia), de pe insula Giudecca, a primit, de asemenea, numele lui Jan Palach.

 

cititi despre Jan Palach si pe en.wikipedia.org

Alexandru Rusu (1884 – 1963)

foto preluat de pe historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Alexandru Rusu (1884 – 1963)

Alexandru Rusu (n. 22 noiembrie 1884, Șăulia, comitatul Turda-Arieș – d. 9 mai 1963, Penitenciarul Gherla) a fost din 1930 episcop al nou înființatei Episcopii Greco-Catolice a Maramureșului.

În 1946 a fost ales mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, nerecunoscut ca atare de Guvernul Petru Groza.

Alexandru Rusu a fost unul din liderii rezistenței antisovietice din România comunistă, arestat și exterminat în detenție.

A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019.

Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.

 

Originea

Alexandru Rusu s-a născut la 22 noiembrie 1884, la Șăulia de Câmpie, pe atunci în comitatul Turda-Arieș.

A fost unul dintre cei 12 copii (11 băieți și o fată), ai preotului paroh greco-catolic Vasile Rusu din localitate, și ai Rozaliei.

Doi dintre băieți au devenit preoți, Valer și Alexandru, viitorul episcop și mitropolit.

 

Studii

A făcut studii gimnaziale la Bistrița, Târgu Mureș și la Blaj, între anii 1896–1903, unde a promovat maturitatea, după care a fost trimis la studii teologice la Universitatea din Budapesta, de la care a primit titlul de doctor în teologie în anul 1910.

 

Preot

La 20 iulie 1910 a fost hirotonit preot, iar apoi a fost numit profesor titular al catedrei de Teologie Dogmatică din cadrul Academiei Teologice din Blaj (catedră onorată înainte cu multă strălucire de către viitorul mitropolit Vasile Suciu).

De asemenea, a predat și la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj.

În anul 1920 a fost numit secretar mitropolitan, iar în anul 1923 canonic al capitulului mitropolitan.

În perioada 1925–1930 a fost rector al Academiei Teologice de la Blaj.

A fost redactor al revistei „Cultura Creștină” (1911–1918) de la Blaj, precum și redactor, apoi director (1922–1930), al ziarului „Unirea”, care apărea la Blaj, în care a publicat numeroase articole și studii.

Între anii 1918–1920 a îndeplinit funcția de secretar general în resortul Culte al Consiliului Dirigent și deputat ales, iar din 1931, după instalarea ca episcop de Maramureș, a fost senator de drept, în Parlamentul României.

 

Episcop și mitropolit

Episcopia greco-catolică a Maramureșului, cu sediul în Baia Mare, a fost înființată la 5 iunie 1930, prin bulla dată de papa Pius al XI-lea, Sollemni Convetione, aplicată prin decretul Nunțiaturii Apostolice din București, emis de nunțiul apostolic Angelo Maria Dolci la 16 iulie 1930.

Eparhia nou creată cuprindea 264 de parohii cu 310.732 de credincioși, dintre care 27.737 ruteni, iar restul români.

Datele statistice se referă la anul 1940.

La 17 octombrie 1930 a fost numit episcop al nou createi dieceze greco-catolice a Maramureșului.

La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj consacrarea sa ca episcop de Maramureș, de către mitropolitul Vasile Suciu, iar pe 2 februarie 1931, de Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, a avut loc instalarea lui în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare.

Episcopul Alexandru Rusu s-a ocupat cu organizarea Eparhiei Maramureșului, numirea membrilor capitulului, reorganizarea protopopiatelor, formarea clerului în academiile teologice ale celorlalte episcopii, la Cluj și Oradea.

A făcut vizitații canonice.

A condus eparhia de Maramureș cu o competență deosebită, cu mult curaj și zel apostolic.

A asigurat ordinea și demnitatea în activitatea pastorală a preoților și credincioșilor pe care îi păstorea.

În anul 1940 întreaga eparhie a Maramureșului, cu excepția câtorva parohii rutene din Vicariatul Bucovinei, a intrat sub administrația maghiară a regimului Horthy.

Episcopul a rămas la datorie, înfruntând greutățile și vicisitudinile autorităților fasciste.

Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sub teroarea comunistă

Scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite cu Roma a devenit vacant ca urmare a decesului mitropolitului Alexandru Nicolescu, la 5 iunie 1941.

La data de 16 martie 1946, sinodul electoral mitropolitan l-a ales la Blaj în funcția de mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, alegere recunoscută de Sfântul Scaun.

Guvernul comunist pro-sovietic, condus de Petru Groza, nu l-a confirmat, în ciuda tratativelor purtate de Sfântul Scaun cu guvernul comunist român, întrucât îi cunoștea dârzenia de „luptător pentru apărarea drepturilor Bisericii și Națiunii Române, amenințate de comuniști”.

Drept consecință, scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite a rămas vacant până în 1990.

În data de 18 octombrie 1948, prin decret guvernamental, nu a mai fost recunoscut în funcție.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat și apoi a fost întemnițat la Ministerul de Interne din București.

De acolo a fost transferat la casa patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi, din februarie 1949, la Mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani, iar din mai 1950, a fost mutat la închisoarea Sighet, unde a stat încarcerat între anii 1950–1955.

A supraviețuit închisorii de la Sighet și a fost spitalizat la spitalul Gerota din București, „pentru refacere”.

Autoritățile comuniste ale vremii l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la Mănăstirea Ciorogârla, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan.

În anul 1956, a redactat împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Ioan Bălan un memoriu în sensul repunerii în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma, pe care l-au transmis autorităților comuniste din România, iar în copii, a fost difuzat în străinătate.

Acest memoriu a fost sprijinit prin mii de semnături ale credincioșilor greco-catolici din întreaga țară.

La 12 august 1956 preoții Vasile Chindriș și Izidor Ghiurco au oficiat Sfânta Liturghie în mod public, sub cerul liber, în fața Bisericii Piariștilor din Cluj.

Pentru toate aceste “încălcări ale legii” a fost făcut responsabil un grup de clerici și credincioși, în frunte cu episcopul Alexandru Rusu.

În data de 13 august 1956, sub pretextul că va fi primit în audiență de ministrul cultelor, Petre Constantinescu-Iași, a fost separat de ceilalți doi episcopi, și mutat la Mănăstirea Cocoșu din județul Tulcea.

În anul 1957 Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat pe Alexandru Rusu la 25 de ani de muncă silnică, „pentru instigație și înaltă trădare”.

A fost întemnițat la Gherla, în celula nr. 10, de la subsol, unde s-a comportat cu aceeași demnitate.

cititi mai mult pe www.memorialsighet.ro

Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963) - foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963) – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

 

Sfârșitul vieții

În primăvara anului 1963, în celula închisorii de la Gherla, Alexandru Rusu s-a îmbolnăvit de rinichi.

La data de 9 mai 1963, după ce i-a binecuvântat pe cei prezenți, colegi de suferință, din aceeași celulă, le-a spus:

„Frații mei, acum mă duc la Dumnezeu să-mi primesc răsplata pentru viața primită de la El, pentru Biserică și pentru români.”
„Acestea au fost ultimele sale cuvinte”.

Alexandru Rusu a fost înmormântat, fără nicio ceremonie religioasă, în cimitirul deținuților politici de la Gherla, județul Cluj, în mormântul cu numărul 133, după care, locul a fost arat cu tractoarele, din ordinul Securității.

 

Beatificarea

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

Gândindu-mă la libertate, nu pot să nu remarc faptul că celebrăm această Dumnezeiască Liturghie pe „Câmpia libertății”. Acest loc semnificativ evocă unirea Poporului dumneavoastră care s-a realizat în diversitatea exprimărilor religioase: acest lucru constituie un patrimoniu spiritual care îmbogățește și caracterizează cultura și identitatea națională română.

Noii Fericiți au suferit și și-au sacrificat viața, opunându-se unui sistem ideologic tiran și coercitiv în ceea ce privește drepturile fundamentale ale persoanei umane.

În acea perioadă de tristă amintire, viața comunității catolice era pusă la grea încercare de regimul dictatorial și ateu: toți Episcopii și mulți credincioși ai Bisericii Greco-Catolice și ai Bisericii Catolice de Rit Latin au fost prigoniți și condamnați la închisoare.”

Astfel a spus Suveranul Pontif în omilia Sfintei Liturghii de beatificare a episcopilor Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, ucişi ”in odium fidei” în diferite locuri din România între anii 1950-1970.

cititi mai mult pe www.vaticannews.va/ro

Sfinţii Martiri Brâncoveni (†1714)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe

 

Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache

 

Constantin Brâncoveanu

Sfântul Martir și Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost Domn al Țării Românești între anii 1688 – 1714.

În timpul cât a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

În 1714, pe 15 august, a fost martirizat de către turci, la Constantinopol (în prezent Istanbul), împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.

Cu toții sunt prăznuiți pe 16 august, sub numele de Sfinții martiri Brâncoveni.

Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu şi Matei, și sfetnicul Ianache - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu şi Matei, și sfetnicul Ianache – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească.

Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino.

Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.

Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Țara Românească o perioadă de progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. Brâncoveanu a organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine.

Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale.

Astfel s-a creat o sinteză originală națională, prin aportul tradiției răsăritene și a celei occidentale.

Principalele direcții ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost:

- întărirea rolului domniei;

- reorganizarea sistemului fiscal;

- promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.

În ce privește politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și unele greșeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârșitul său tragic și la dezastrul familiei sale.

Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de către țarul Rusiei, Petru cel Mare.

Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliații lui Carol al XII-lea.

Brâncoveanu a încercat să se alieze cu rușii, trimițându-i țarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei.

Petru cel Mare i-a mulțumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse.

Tot în acel timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mișcare făcută de Constantin Brâncoveanu.

Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul.

Prudent, Brâncoveanu a încercat să mențină un echilibru între cele două tabere.

El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați (județul Prahova), aproape de granița cu Moldova.

În cazul în care rușii ar fi intrat în Țara Românească, s-ar fi aliat cu ei.

Dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora.

Planurile i-au fost dejucate chiar de către vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri, a trecut în tabăra țarului.

Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în Bătălia de pe Prut (Stănilești, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

Deși pe moment Brâncoveanu și-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711.

Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai putea avea dușmani puternici.

Însă, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră de această dată împotriva lui.

Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711 (1), nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa sa.

Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că

adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”,

Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714.

Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule („Cetatea celor șapte turnuri”), iar toate averile sale i-au fost confiscate.

Pe 15 august 1714 a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române - Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române – Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Influența sa asupra dezvoltării vieții spirituale a românilor

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii.

În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”.

Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.

Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de „baroc brâncovenesc”.

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Şcheii Brașovului.

S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.

În 1689 l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitorul mitropolit, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărți românești, grecești, slave și chiar arabe, turcești și georgiene.

Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”.

În 1707 a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în românește.

Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli.

O serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural.

În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al tiparului.

Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă).

Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia.

Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor.

Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești.

Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii noi:

- la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huși),

- la Snagov în 1694,

- la Râmnicu Vâlcea în 1705,

- la Târgoviște în 1708,

toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit.

S-au tipărit felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă.

 

Ctitor de sfinte lăcașuri

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.

Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi și alta la Mogoșoaia, lângă București.

După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi:

- biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut,

- biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut

și

- biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, existentă și azi în centrul capitalei, fiind recent restaurată.

Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; în față, statuia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”; în față, statuia Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doicești (județul Dâmbovița).

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite:

- Mănăstirea Sâmbăta de Sus,

- Mănăstirea Surpatele,

- Mănăstirea Polovragi

și

- Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi (județul Prahova).

Mănăstirea Hurezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hurezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Martirizarea

După mazilirea sa, din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul și închis la Edicule, împreună cu familia sa.

El a fost acuzat de relații ascunse cu dușmanii Porții Otomane (marile puteri creștine din acea vreme: Rusia, Polonia, Austria și Veneția), de corespondența sa cu Viena și Moscova (cărora le-ar fi furnizat informații secrete despre turci), de cumpărarea de moșii și construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena și Veneția, precum și de baterea de monede purtând chipul său.

Pentru a i se cruța viața, i s-au cerut 20.000 de pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar și pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.

Pe 15 august 1714, când creștinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalți prizonieri, la Yali Köskü („Pavilionul mării”).

Erau prezenți sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei, Rusiei și Austriei.

Li s-a cerut să renunțe la credința ortodoxă strămoșească, pentru a fi grațiați, dar voievodul și-a încurajat fiii sa fie statornici în credință, fiind singurul bun ce le-a mai rămas.

Înfuriat, sultanul a poruncit sa fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credința.

Dar Brâncoveanu, îndurerat, și-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta!” și a întins singur capul său călăului.

Cele șase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe ulițele cetății.

Iată cum descrie Gheorghe Șincai în Cronica românilor martiriul dreptcredinciosului voievod:

Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele…

Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit.

Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”.

Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare.

Și creștinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.

Martiriul brâncovenilor - de Constantin Lecca - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul brâncovenilor – de Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Proslăvirea ca sfânt

La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului și Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, pentru faptele sale sfinte și înflorirea vieții spirituale și duhovnicești ortodoxe din Țara Românească.

Prăznuirea lui se face pe data de 16 august.

În anul 2014, cu ocazia comemorării a 300 de ani de la martiriul din Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuț Corduneanu astfel:

Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepiscopiei Bucureștilor.

Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat, ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare.

Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică.

Capul se pune distinct într-o pânză specială.

După ce au fost așezate în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii.

De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în biserică”.

La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc o procesiune cu moaștele sfântului Constantin Brâncoveanu de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, la eveniment participând Patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi, monahi și monahii și mii de persoane.

Drumul urmat a fost cel din 1934, când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932.

Racla va rămâne expusă în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, cu excepția unor viitoare evenimente religioase.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcredinciosule voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

În cetatea Sfântului împărat Constantin și tu, împreună cu fiii tăi, voievoade Constantine astăzi pe Hristos ai mărturisit și cu puterea Sfintei Cruci pe necredincioși rușinând, cu vrednicie toți cununa muceniciei ați primit. Pentru aceasta cântări și laude aducem vouă, ca acelora ce sunteți ocrotitori și rugători pentru Biserica și neamul românesc.

 

cititi si Acatistul Sfinților Martiri Brâncoveni (16 august)

cititi mai mult despre si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.unitischimbam.ro

cititi si Constantin Brâncoveanu (1654 – 1714)

 

1 – Războiul Ruso-Turc (1710–1711) a izbucnit ca consecință a înfrângerii Suediei de către Imperiul Rus în Bătălia de la Poltava.

Dimitrie Cantemir semnează “Tratatul de la Luțk” (1711) cu Petru Cel Mare, in urma căruia Moldova se aliază cu Rusia impotriva Imperiului Otoman si se recunoaște protecția Rusiei.

Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir sunt învinși la Stănilești, astfel încheindu-se “Pacea de la Vadul Husilor“.

Aceasta presupunea revenirea la vasalitate fata de Imperiul Otoman si introducerea regimului fanariot in Moldova.

 

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

foto preluat de pe www.wordonfire.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

A fost canonizat în anul 1984.

Este sărbătorit la 14 august.

Maximilian Kolbe in 1936 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe in 1936 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biografie

Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894 într-o familie de ţesători săraci polonezi.

La botez i s-a pus numele Raimond.

După multe frământări s-a hotărât să intre în Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali.

Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adinci ale prezentului tulburat prin care trecea lumea dintre cele două războaie mondiale.

Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense „cruciade” de rugăciuni şi întrajutorare în trăirea vieţii creştine, sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite.

În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită: „Militia Imaculatae”, „Oastea Neprihănitei” sau „Armata Maicii Domnului”.

Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Maria.

După ce a fost sfinţit preot s-a reîntors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lîngă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei” – ”Niepokala-now”.

Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace.

Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

După ce consolidează fundaţia de lîngă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la «Niepokalanow», se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi.

Ajung în luna martie iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei «Cavalerul Neprihănitei».

Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care în 1945 va avea peste o sută de fraţi.

La întoarcerea în Polonia străbate cu trenul întreaga Rusie.

Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută pe nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Maria se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet.

În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele: Maria.

La fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunînd «Ave Maria». Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Măria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar în deosebi în încercarea grea a războiului.

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia - d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august - in imagine, Maximilian Kolbe in 1939 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viaţa trăită în lagărul morţii de la Auschwitz

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de al II-lea război mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul îşi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, sărbătoare care se celebrează în biserica romano-catolică.

Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz) un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în ziua de 14 august 1941, după două săptămîni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol a murit în «celula morţii» din lagărul de exterminare, de tristă amintire, care a marcat istoria lumii într-un mod ireversibil.

Maximilian Kolbe, spre deosebire de alţii a fost aruncat în celula morţii la cererea sa, în locul unui deţinut care, la momentul începerii procesului de beatificare, a dat mărturie despre viaţa exemplară pe care a dus-o preotul.

Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai, şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor.

Insultele nu i-au atins sufletul, dar prin modul în care s-a comportat i-a întărit pe ceilalţi deţinuţi, spovedindu-i.

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia - d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maximilian Kolbe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Legile lagărului de la Auschwitz

Legile lagărului erau foarte dure şi prevedeau ca în momentul în care un deţinut evadează şi nu este găsit în 48 de ore, alţi deţinuţi din lotul său erau condamnaţi la moarte prin înfometare.

La sfîrşitul lunii iulie evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe.

Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin decimare (fiecare al zecelea deţinut trebuia să moară).

Între aceşti deţinuţi se afla unul care, de tamă, a început să-şi strige copii care se aflau acasă pe nume.

Deodată din rândul celor rămaşi apare un preot slab, cu chipul străveziu care se oferă să moară în locul lui.

„Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez”
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N.”

Era o cerere nemaiauzită, printre deţinuţi, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă:

„Cine eşti? ”
„Sunt un preot catolic”
„Sunt de acord”

În locul preotului catolic, deţinutul care care fusese cruţat se reîntoarece în rândurile brigăzii şi va supravieţui celui de al doilea război mondial.

Va da mărturie despre modelul de credinţă al preotului catolic Maximilian Kolbe.

 

Scrisoare din lagăr

„Dragă mamă.

Spre sfârşitul lunii mai am sosit cu un convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Totul este în regulă, dragă mamă.

Poţi fi liniştită în legătură cu mine şi cu sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni şi El se gândeşte cu o iubire mare la toţi şi la toate.

Ar fi bine să nu îmi mai scri până nu îţi trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu ştiu cât timp voi mai fi aici.

Te salut cu drag şi te sărut, Raymond Kolbe.”

 

Moartea în lagărul morţii

Împreună cu cei nouă care erau trimişi la moarte, Maximilian Kolbe, se îndrepta spre celula în care au fost dezbrăcaţi şi azvârliţi pe podeaua rece.

Celula nu avea ferestre şi nici aerisire.

Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului”.

Aceste cântări au început să se audă, din ce în ce mai putin, odată cu trecerea timpului, până la moartea sa.

După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare.

În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”.

Este sărbătorit în data de 14 august.

 

cititi despre si pe Maximilian Kolbe si pe en.wikipedia.org

†) Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763)

foto preluat de pe vladherman.blogspot.com
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu

 

Tănase Todoran

Tănase Todoran (n. 1643 sau 1659, Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 12 noiembrie 1763, Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud) a fost un grănicer român, iniţiatorul revoltei de la Salva, sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

 

Originea şi familia

Tănase Todoran s-a născut în familia unor ţărani români ortodocşi din satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud.

În variate documente apare sub nume diferite: Tudoran a(l lui) Dănilă, Atanasie Todoran sau Anastasie Todoran.

A avut doi copiii, un băiat şi o fată, care au murit amândoi în timpul vieţii sale. Alte surse spun că ar fi avut un fiu, Pintea, care ar fi fost de vârstă adultă în anul 1763.

E posibil ca Tănase Todoran să fi fost înrudit cu familia preotului Coşbuc, strămoşul viitorului poet.

 

Viaţa

Tănase Todoran a fost înrolat în armata austriacă, pe vremea împăratului Carol al VI-lea, în care a servit câţiva ani. La un moment dat, a dezertat din armata austriacă şi s-a întors în Transilvania, unde a stat ascuns în Munţii Ţibleşului.

A luptat în oastea lui Pintea Viteazul până când acesta a fost ucis, apoi a trecut în Moldova, unde s-a înrolat în oastea moldoveană. Aici a fost ridicat de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la rangul de răzeş.

Io, Mihai Racoviţă, din mila lui Dumnezeu Voievod al Moldovei, slobozim din oastea noastră, după cea slujit-o 13 ani în rang de căpitan, pe dumnealui Tănase Todoran, în vârstă de 74 ani şi jumătate. Ridicăm la cinul de răzăş domnesc, pe dumnealui, Tănase Todoran, care ne-a dovedit supuşenie, credinţă şi vitejie şi îi dăm în stăpânire pe vecie pentru dânsul şi urmaşii săi douăzeci de pogoane de ţarină, trei de vie şi un crâng de pădure în ţinutul Neamţului…dat azi, la 2 octobăr 1717, iar de la facerea lumii an 7225 şi subscris în Cetatea de scaun a Ieşilor.

Din Moldova Tănase Todoran s-a întors în Transilvania, unde a fost prins de autorităţi şi închis pentru dezertarea din armată.

După eliberarea din temniţă, s-a înrolat în Regimentul 2 grăniceri români din armata austriacă, cantonat la Năsăud.

Fiul său fiind pe moarte, trebuia să primească ultima împărtăşanie, dar pentru că în sat nu mai exista preot ortodox, aceasta urma să fie făcută de preotul greco-catolic. Tănase Todoran a refuzat serviciile acestuia, din cauza ataşamentului pe care îl avea pentru credinţa sa ortodoxă.

Se pare că atunci când episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a venit în zonă, la 4 mai 1763, Tănase Todoran a refuzat să îi înmâneze cheile bisericii ortodoxe, cerând să fie lăsat în pace, în credinţa sa ortodoxă.

La 10 mai 1763 era planificat ca Regimentul 2 grăniceri români să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasa Austriei, Maria Tereza. Acest eveniment urma să aibă loc pe platoul de la Mocirlă, pe drumul dintre Năsăud şi Salva, în prezenţa unor mari oficialităţi, cum a fost generalul Nicolaus Adolph baron de Bucow şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron. Pe platou erau aliniate cele două batalioane de grăniceri şi opt companii de dragoni.

După ce s-a citit conţinutul jurământului militar, Atanasie Todoran a ieşit în faţa trupelor şi a protestat faţă de depunerea acestui jurământ, spunând:

De doi ani suntem cătane, adecă grăniceri şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au înscris iobagi, dăm dare, facem slujbe împărăteşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ni-o ciufulească tisturile. Jos cu armele! Alungaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi, creştini; numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) – foto preluat de pe doxologia.ro

Motivul protestului lui Todoran era acela că în mod normal, grănicerii erau oameni liberi, scutiţi de majoritatea taxelor, având doar îndatoriri militare, dar Regimentul 2 grăniceri români nu beneficia de aceste drepturi. Mai mult, când fuseseră înrolaţi, nu li se ceruse să renunţe la religia ortodoxă, iar acum li se impunea trecerea la religia greco-catolică, dacă vroiau să rămână grăniceri. Nici una dintre aceste situaţii nu convenea grănicerilor români, astfel că, la îndemnul lui Todoran, au aruncat armele şi au refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasă.

Încercările de potolire a spiritelor grănicerilor, de către autorităţi, au eşuat.

La scurt timp după revoltă, la Salva a fost trimisă o comisie a armatei imperiale, care după şase luni de cercetări, a condamnat la moarte şaisprezece grăniceri, pentru instigare şi participare la revoltă.

Sentinţa a fost comunicată şi executată la 12 noiembrie 1763, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta.

Tănase Todoran a fost tras pe roată, de sus în jos. Alţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) au fost spânzuraţi. Celorlalţi li s-a comunicat sentinţa capitală, apoi au fost graţiaţi şi pedeapsa le-a fost comutată la trecerea de zece ori în sus şi de zece ori în jos printre 300 soldaţi cu vergi. În urma loviturilor primite, unii dintre condamnaţi au murit.

Pentru credinţa sa, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2007 canonizarea lui Tănase Todoran. Canonizarea a avut loc la 11 mai 2008, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta, în urmă cu 245 ani.

Prăznuirea Sfântului Atanasie Todoran, pentru că sub acest nume a fost canonizat Tănase Todoran, este pe data de 12 noiembrie a fiecărui an.

Împreună cu Tănase Todoran au fost canonizaţi şi ceilalţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) care au fost executaţi odată cu el.

cititi mai mult despre Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni si pe: basilica.rodoxologia.ro

cititi despre Tănase Todoran si pe ro.wikipedia.org

(Vlad Cubreacov) Din nou despre recunoașterea martirilor români

Icoana celor 100 000 de martiri georgieni, căzuți de sabie persană

foto: cubreacov.wordpress.com
articol: Vlad Cubreacov

17 octombrie 2017

Vlad Cubreacov - foto: facebook.com

Vlad Cubreacov – foto: facebook.com

 

Am asistat cum câteva minute la o polemică între prieteni pe subiectul canonizării martirilor români numiți de unii sfinții închisorilor. Discuția m-a întristat din cauza accentelor puse de prietenii mei care au încercat să se contrazică, să fie polemici, cu toate că mie mi-au părut cu toții, în intenția lor, consensuali.

Toată lumea discută despre canonizare. Termenul este de principiu corect, dar se referă la formă și proceduri, nu la fondul problemei. Iar problema trecerii martirilor români în rândul sfinților lui Dumnezeu nu este (doar și mai întâi) o problemă formală, ci tocmai una de fond. Cred că nu trebuie să vorbim despre canonizarea, ci despre recunoașterea martiriului românilor care și-au dat viața pentru Hristos. Problema nu e că nu canonizăm. Problema e că nu recunoaștem. Și nu e vorba de noi ca plinătate a Bisericii, care recunoaștem, dar nu putem canoniza, ci de Sinodul nostru Îndreptător, Sfânt și Mare, care poate canoniza, dar nu recunoaște. Nu-i putem lăsa pe neprietenii Bisericii noastre și ai Ortodoxiei în general să jubileze în fața acestei situații paradoxale, insinuând că Sinodul nostru ar fi temător și obedient față de puterea secular-politică văzută și nevăzută care, de fapt, ea nu dorește recunoașterea sfinților români atâția câți ni i-a dat Dumnezeu.

Am intervenit în discuția prietenilor mei cu un comentariu poate pripit, dar absolut sincer și de la obraz, pe car îl reproduc mai jos:

Lucrurile sunt simple, elementare chiar.

1. Când ne referim la martirii români, la canonizări și la ordonarea istoriei noastre bisericești și naționale, cred că trebuie să o luăm cronologic.

2. În acest sens, trebuie să începem prin a cerceta viața, pătimirile și sfârșitul mucenicesc al celor peste 100 de preoți români, majoritatea absolută ortodocși, dar și unii preoți greco-catolici, martirizați de maghiari într-un singur an: 1848. Evident, au fost martirizați în acel an sângeros și mulți călugări și mireni, iar aceștia nu pot fi trecuți cu vederea. Aici nu este vorba despre neomartiri. Acuș vor fi două secole de la martiriul acestor mărturisitori. Are Sinodul nostru preocupare pentru această pagină sângeroasă din istoria Bisericii noastre? Nu cunosc, dar există temeiuri să neîndoim.

3. După aceasta este firesc să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor și martiriului creștinilor (preoți, călugări și mireni) uciși pentru credința lor, de mână străină, în Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.

4. La fel, în cazul creștinilor martirizați în Ardealul de Nord.

5. Abia mai apoi trebuie să ne concentrăm pe cercetarea vieții, pătimirilor pentru credință și sfârșitului martiric al creștinilor din timpul dictaturii instalate în 1948.

cititi mai mult pe: cubreacov.wordpress.com

(Vlad Cubreacov) ”Spuneți-mi cine sunt sfinții voștri și vă voi arata ce fel de biserică sunteți!”

Icoana celor 100 000 de martiri georgieni de la Tbilisi

foto – cubreacov.wordpress.com
articol – Vlad Cubreacov – cubreacov.wordpress.com

23 mai 2015

Vlad Cubreacov - foto - facebook.com/cubreacov

Vlad Cubreacov – foto – facebook.com/cubreacov

 

Am avut astăzi la Chișinău o discuție dificilă cu un confrate ortodox rus. Acesta, pentru a motiva dreptul de jurisdicție al Bisericii Ruse asupra românilor din Basarabia, a invocat argumentul sfinților, aruncându-mi în obraz, sofistic și pe un ton provocator, cuvinte grele și nedrepte, susținând literalmente: ”Sunteți o Biserică lipsită de spirit de jertfă și de putere de cinstire a sfinților! Creștinismul vostru și credința voastră nu sunt autentice, pentru că voi, românii, nu vă puteți jertfi pentru Hristos. Așa sunteți de slabi, că Dumnezeu nici nu vă pune la încercare! Voi, care vă lăudați că sunteți astăzi peste 20 de milioane de suflete, nu ați fost în stare să dați nici măcar 10 mucenici pentru Hristos în tot secolul XX! Voi aveți zero mucenici! Spuneți-mi cine sunt sfinții voștri martiri români și vă voi arăta ce fel de Biserică sunteți!”. Asta a fost vorba înverșunată a rusului ăsta, de altfel om mers la biserică.

I-am dat preopinentului meu pravoslavnic un răspuns foarte general, spunându-i că Dumnezeu își cunoaște sfinții Săi și, cu siguranță, există mulți sfinți români bineplăcuți Lui, care au viețuit și s-au jertfit în secolul XX, chiar dacă Biserica noastră Ortodoxă Română nu a recunoscut deocamdată oficial niciun neomartir român.

După această discuție cu rusul care a apelat în polemică la argumentul sfinților recunoscuți și la puterea de jertfă pentru Hristos ca unul dintre criteriile autenticității credinței, am reflectat intens asupra subiectului canonizărilor și am încercat să văd cum stau lucrurile în realitate în această chestiune în spațiul ex-sovietic, unde există două Biserici autocefale: Biserica Ortodoxă Rusă cu cele două Biserici Autonome (Ucraineană și Bielorusă) și Biserica Ortodoxă Georgiană. M-am gândit de asemenea la faptul că Basarabia și nordul Bucovinei, primele ocupate de imperiul sovietic ateu în 1940, au dat sute de martiri doar în acel an, întocmindu-se la Chișinău, prin voința mitropolitului Efrem Enăchescu, un Martirologiu al Bisericii Basarabene. Acel Martirologiu nu s-a păstrat, dar, prin efortul mai multor cercetători ai istoriei noastre bisericești și naționale, el a fost în parte restabilit și poate fi completat de acum încolo.

Canonizarea, adică recunoașterea publică și trecerea oficială în rândul sfinților cinstiți de Biserică, este un act cu valoare specială în creștinism în general, și în Ortodoxie, în special.

În sine, actul bisericesc al canonizării unui sfânt nu are niciun fel de valoare ontologică, întrucât constituie doar o simplă constatare a sfințeniei unui creștin trecut la cele veșnice. Un asemenea act bisericesc nu-l face pe niciun sfânt nici mai sfânt decât este în fața lui Dumnezeu, după cum nici necanonizarea nu-l face mai puțin sfânt.

Sfinții încă necanonizați, ca și sfinții necunoscuți se roagă pentru noi la fel ca și sfinții care au fost deja obiectul actului bisericesc al canonizării oficiale. Canonizarea are așadar, întâi de toate, valoarea unui act de pedagogie spirituală națională. De aceea, actele bisericești ale canonizării constituie apanajul Bisericilor locale, adică autonome și autocefale.

Eschivarea unei sau altei Biserici autocefale de a cerceta viața unor sfinți prezumați, unii cu cinstire populară, propuși drept candidați la canonizare oficială, poate fi interpretată ca o abdicare a Bisericii de la statutul său de Mamă spirituală cu rol pedagogic primordial și natural.

Majoritatea Bisericilor ortodoxe naționale din zona fostă comunistă au adoptat un șir, impresionant ca număr, de acte bisericești de canonizare oficială a sfinților din secolul XX, perioadă comparabilă ca amploare a persecuțiilor anticreștine doar cu cea a primelor secole ale creștinismului.

Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă, care între 1918 și 1988 a canonizat doar 2 sfinți (unul dintre aceștia fiind Sfântul întocmai cu apostolii Nicolae al Japoniei), între 1988 și 2006 a canonizat peste 1500 de noi sfinți din secolul XX, dintre care peste 1300 sunt sfinți martiri și mărturisitori (credincioși și credincioase, călugări și călugărițe, preoți, ierarhi).

În 2009 Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat alți 668 de noi sfinți din secolul XX, fiecare după numele său.

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Patriarhia Moscovei - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Patriarhia Moscovei – foto – cubreacov.wordpress.com

În absolut toate eparhiile Patriarhiei Moscovei există oficial câte o Comisie eparhială pentru canonizări, aceste comisii conducându-se de un Regulament tip și de Criterii directoare canonico-istorice aprobate de Sfântul Sinod în 1995. Astfel, în diverse eparhii din Rusia au fost canonizați alți peste 230 de noi sfinți din secolul XX, cu cinstire locală.

Un alt număr de alți peste 100 de noi sfinți din secolul XX a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare, acum fuzionată cu Patriarhia Moscovei.

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare – foto – cubreacov.wordpress.com

Totodată, Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) a canonizat după anul 1991 peste 200 de noi sfinți din secolul XX.

Practica Bisericii Ortodoxe Ruse este de a purcede în fiecare caz de nou sfânt la canonizarea oficială și abia mai apoi la scrierea slujbei pentru cinstirea acestuia.

Biserica Ortodoxă din Bielorusia (Patriarhia Moscovei) a aprobat, la nivelul eparhiilor sale constitutive, mai multe Martirologii cu noi sfinți din secolul XX. Astfel, Martirologiul de Vitebsk cuprinde 334 de nume, Martirologiul de Gomel – 250 de nume, Martirologiul de Grodno – 88 de nume, Martirologiul de Minsk – 344 de nume. Totodată, un număr important de credincioși, călugări și ierarhi neomartiri și mărturisitori sunt cinstiți ca sfinți în întreaga Bielorusie începând cu anul 2007.

Icoana sfinților neomartiri bieloruși - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana sfinților neomartiri bieloruși – foto – cubreacov.wordpress.com

În 1994, Biserica Ortodoxă Georgiană, cu cei circa 3 milioane de credincioși (comparabil cu Basarabia) a adoptat următoarea decizie:

Se canonizează mitropolitul Nazarie și fețele bisericești ucise împreună cu el.

De asemenea, se canonizează toți binecredincioșii creștini uciși de către regimul totalitar pentru credință și pentru independența Patriei noastre, numindu-se aceștia de acum înainte ca neomartiri.

Cu această ocazie, Biserica Ortodoxă Georgiană a instituit cinstirea, la dată fixă (14 august) a Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu.

Icoana Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu - foto - cubreacov.wordpress.com

Icoana Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu – foto – cubreacov.wordpress.com

Ulterior, Patriarhia Georgiei a canonizat și alți noi sfinți georgieni din secolul XX, cel mai recent (24 decembrie 2012) fiind cazul Sfântului Cuvios Gabriel de Samtauri († 2 noiembrie 1995), canonizat la doar 17 ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Totodată, Biserica Ortodoxă Georgiană i-a canonizat pe cei 100 000 de martiri, care au primit cununa muceniciei la Tbilisi, din mâna horezmiților († 1226).

Pentru conformitate vom preciza că Biserica noastră Ortodoxă Română a canonizat doar un sfânt din secolul XX și anume pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț, care a viețuit în afara țării. De precizat de asemenea, că numărul actelor de canonizare adoptate de către Biserica Ortodoxă Română pentru sfinții din cuprinsul său din ultimele două milenii este cel mai mic în comparație oricare altă Biserică Ortodoxă locală, iar ca număr de sfinți ai săi din secolul XX recunoscuți se situează pe ultimul loc în lume.

În tabloul hagiografic de ansamblu al Ortodoxiei din secolul XX, așa cum ni se înfățișează el oficial, Biserica Ortodoxă Română, lipsește cu desăvârșire. Mii și mii de martiri și mărturisitori de alt neam, din secolul XX, recunoscuți de Bisericile lor, strălucesc pe firmamentul Ortodoxei, în jurul bucății de Cer rezervate neamului nostru. Alte sute de mii de sfinți de alt neam, din secolele anterioare, strălucesc pe partea de Cer a altor neamuri. Pe partea noastră de Cer nu strălucește încă niciun sfânt martir recunoscut, din crudul și sângerosul secol XX. Această absență este remarcată de toți neprietenii noștri. Este absența care reprezintă în sine un factor descurajant și slăbitor de credință pentru poporul ortodox român de pretutindeni.

Suntem noi oare o Biserică din care lipsesc eroii credinței? Cu siguranță nu.

Suntem noi oare o Biserică cunoscătoare și recunoscătoare dacă nu ne cunoaștem și nu ne recunoaștem sfinții pe care ni i-a dăruit Dumnezeu? La această întrebare trebuie să răspundem cu toții, de la mireni și preoți până la Sfântul, Marele și Îndreptătorul nostru Sinod.

Acestea sunt câteva gânduri și informații care nici nu mă liniștesc, și nici nu-mi dau pace după discuția cu interlocutorul meu rus înarmat cu argumentul sfinților în disputa sa cu Ortodoxia românească.

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!

articol preluat de pe: cubreacov.wordpress.com