Articole

Abdicarea Regelui Carol al II-lea al României în favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)

Regele Carol al II-lea al României si fiului său Mihai

foto preluat de pe www.cotidianul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgfacebook.com

 

Abdicarea Regelui Carol al II-lea al României în favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)


 

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării.

Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit – sub influența agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România.

Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională.

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena - foto - ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena – foto – ro.wikipedia.org

Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice).

Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman.

În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara.

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto: ro.wikipedia.org

Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.

Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

Elena Lupescu şi Carol al II-lea – foto: nelusabau.wordpress.com

Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

1. Proclamația către Țară a lui Carol al II-lea

Români!

Vremuri de adâncă turburare și îngrijorare trec peste scumpa mea țară.

De acum zece ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste m-am străduit de a face tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României.

Azi zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei.

Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca ea să-i fie cât mai folositoare.

Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toți românii să-l înconjoare cu cea mai caldă și mai desăvârșită credință și dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă umerii săi fragezi. Țara să fie păzită de Dumnezeul părinților noști, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.

Trăiască România!

CAROL

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

2. Decretul Regal de numire a lui Ion Antonescu Conducător al Statului

CAROL AL II-LEA
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate

Am decretat și decretăm:

Art. I. Investim pe d-l general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:

a) El este capul oştirii;

b) El are dreptul de a bate monedă;

c) El conferă decoraţiunile române;

d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştri plenipotenţiari;

e) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;

f) El are dreptul de amnistie şi graţiere.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.

Monitorul Oficial nr. 206 bis din 6 septembrie 1940

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi si:

- Abdicarea forțată a regelui Mihai în documente diplomatice

Carol al II-lea al României (1893 – 1953)

Constituția României din 1938

Regele Carol al II-lea al României semnând Constituția României din 1938 (27 February 1938)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: www.istoria.md;  ro.wikipedia.org

 

Constituția României din 1938 (Constituţia lui Carol al II-lea)

Noua Constituție a României a fost promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.1045 din 27 februarie 1938, semnat de Regele Carol al II-lea și contrasemnat de Președintele Consiliului de Miniștri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea, și de 15 membri secretari de stat. Promulgarea Constituției a avut loc în urma Plebiscitului din 24 februarie 1938. Constituția a intrat în vigoare la data promulgării ei (27 februarie 1938).

La plebiscitul asupra modificării Constituției (24 februarie 1938) erau obligați să participe toți alegătorii înscriși în listele electorale pentru Adunarea Deputaților. Fiecare alegator și-a exprimat opțiunea prin declarație verbală, pentru sau împotriva Constituției, făcută înaintea biroului de votare.

Înalta Comisie pentru cercetarea votului dat de Poporul Român asupra modificării Constituției a fost instituită prin Decretul Majestății Sale Carol al II-lea al României, nr.902 din 20 Februarie 1938. În urma lucrului comisiei, adunate la Ministerul Justiței în zilele de 25 și 26 februarie 1938, la cercetarea listelor de votare, s-a constatat că s-au prezentat la plebiscit 4 303 064 de votanți, dintre care au votat pentru Constituție 4 297 581 (patru milioane doua sute nouazeci si sapte mii cinci sute optzeci si unu) de votanți, împotrivă votînd 5 483 (cinci mii patru sute optzeci si trei).

Constituția din 1938 legiferează instaurarea dictaturii regale și sfîrșitul regimului parlamentar. Constituția (Constituțiunea din 1938) a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Aceasta încearcă să limiteze individualismul și să dea întîietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist.

În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepartîndu-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 critică regimul de partide și concentrează puterile politice în mîna regelui, care dobîndește prerogative deosebit de mari.

Constituția din 1938 a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

 

Contextul

După moartea regelui Ferdinand, sub domnia căruia fusese promulgată Constituția democratică din 1923, noul monarh a devenit Regele Mihai, minor la acea vreme. Astfel, funcția de șef al statului era îndeplinită în numele său de o regență, care nu a reușit să se ridice la înălțimea pe care o impuneau problemele vieții politice românești. În aceste condiții, prințul Carol s-a întors ilegal din străinătate, îndepărtându-și fiul de pe tron și preluând funcția de suveran.

Domnia lui Carol al II-lea a fost de rău augur pentru sistemul democratic, partidele politice fiind compromise treptat de noul rege, care susținând facțiuni minoritare din cadrul partidelor a condus la slăbirea acestora. În prima parte a anului 1938 a profitat de ocazie pentru a da lovitura de stat care a inaugurat așa-zisa “dictatură regală”. L-a demis pe prim-ministrul Octavian Goga, numind pe 10/11 februarie un guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Politicianul Constantin Argetoianu, un apropiat al Regelui Carol, scria în memoriile sale despre ziua de 10 februarie 1938:

Urdăreanu a început prin a-mi explica că Regele îl trimisese la mine fiindcă nu putea convoca „șefii de partide” pentru a-i consulta asupra răsturnării regimului de partide, dar că ținea să mă pună la curent cu hotărârile Majestății Sale.

Dealtminteri, Majestatea Sa n-a avut această delicată atenție — spunea dl. Mare Șambelan — decât pentru mine și pentru dl Iorga (Neculai). M-am arătat foarte măgulit și am ascultat mai departe. Urdăreanu mi-a expus atunci tot planul Regelui:

suspendarea și revizuirea Constituției (prin decret), suprimarea tuturor alegerilor, și chiar înainte de promulgarea noii Constituții — suspendarea inamovibilității magistraturii, a statutului funcționarilor, a activității partidelor și „punerea la punct” a presei. Măsuri energice pentru depolitizarea administrației și pentru moralizarea vieții publice vor fi luate imediat ca să se taie iarba sub picioare curentului ce împinge lumea spre Garda de Fier.

Textul noii constituții a fost aprobat de către Consiliul de Miniștri la 20 februarie 1938. Pe 24 februarie a fost supus unui plebiscit: la vot s-au prezentat un număr de 4.303.064 de cetățeni, din care 4.297.221 au votat pentru și 5.843 (0,13%) s-au opus. Astfel noua constituție a fost promulgată la 27 februarie 1938.

Constituția României din 1938 (Constituţia lui Carol al II-lea) - foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Constituția României din 1938 (Constituţia lui Carol al II-lea) – foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Fiindcă Constituția din 1938 era un document mai puțin democratic decât cea din 1923 (fiind elaborată sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 August 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923.

Din punct de vedere juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut semnătura Regelui pe actul de abdicare.

În aceeași seară, printr-o ședință a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, parte din aleși nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „desființând” (sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare.

A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Constituției Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948, si adoptată de Marea Adunare Natională cu 401 voturi pentru din 401, amendata ulterior la 27 septembrie 1952.

 

cititi despre Constituția României din 1938 si pe en.wikipedia.org

Constituția României din 1938

Monarhia în România

Regii României

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Monarhia în România

Monarhia constituțională a fost, oficial, forma de guvernământ a României între 1881 (anul încoronării ca Rege a Principelui Carol I, aflat pe Tron din 1866) și 1947. De facto, existența monarhiei în România este mult mai veche, fiindcă titlul istoric de Domn (voievod) al Țărilor Românești poate fi asimilat cu acela de prinț (principe) sau rege, iar prima constituție românească este considerată a fi Regulamentul Organic.

Între 1881 și 1947, țara a fost condusă de patru suverani coborâtori din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, o ramură cu veche tradiție a Familiei Imperiale germane. Începând cu Regele Ferdinand I „Întregitorul”, suveranii ce au urcat pe Tronul României au devenit o familie regală distinctă de cea germană, luând naștere Familia Regală a României.

Monarhia a fost înlăturată neconstituțional, cu forța, prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, în contextul politic al ocupării militare a țării de către Uniunea Sovietică. Pentru prima dată, ocupația militară a adus la putere treptat, cu acceptul Aliaților vestici, Partidul Comunist Român (prin guvernul Petru Groza, instalat forțat la 6 martie 1945).

 

Contextul intern al venirii la tron a lui Carol I

Pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, abdicare de care a fost responsabilă „monstruoasa coaliție”, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Sensul politic unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția externă potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor istorice vecine care erau obișnuite să domine spațiul românesc.

Prin punerea în fruntea României a unui reprezentant din dinastiile recunoscute în Europa, se făcea pe placul unora dintre acești puternici potrivnici. Agitația internă a fost urmată și de una externă – unele puteri străine ridicau întrebarea dacă unirea celor două principate române ar mai putea fi recunoscută în continuare.

Rusia chiar sprijinea zgomotos tendințele separatiste, organizând manifestații la Iași, la care a participat chiar mitropolitul Moldovei. În consecință, pentru a depăși cât mai repede aceste momente de nesiguranța politică statală, românii au urmat exemplul grecesc și au propus aducerea unui principe străin. În acest sens i s-au făcut propuneri prințului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei.

Acesta însă a refuzat, neavând garanția marilor puteri, astfel că după mai multe discuții interpartinice, s-a hotărât aducerea în țară a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, marile puteri ar fi fost puse în fața faptului împlinit, iar unitatea națională ar fi fost păstrată. Totuși, din precauție, planul a fost păstrat secret, până ce noul domn a fost adus în țară, cu sprijinul Franței, simpatizantă a unui stat unitar român, după care a început procesul anevoios de recunoaștere internaționala a domniei lui Carol I.

 

Carol de Hohenzollern – viața sa înainte de domnie

Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prințului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al prințesei Josefina de Baden si a avut o copilărie liniștită petrecuta in domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu frații săi mai tineri un timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educație militară.

Din 1857 pana în 1866 a fost ofițer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în regimentul al doilea de dragoni. Și-a întrerupt serviciul de doua ori călătorind în S Franței, Spania și în Africa de N. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca să studieze.

A mai făcut calatorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului și în Elveția. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors ca guvernator al provinciilor renane și al Wesfaliei, după ce a primit a fi ministru președinte al Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său prințul regent Wilhelm. Carol nu se simțea bine in atmosfera reacționară a societății berlineze. Anii aceștia care au părut a fi pustii și grei au avut o mare însemnătate pentru viața sa de mai apoi.

A legat relații intime cu familia regală a Prusiei, totuși nu a avut niciodata legături de prietenie cu Bismark, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar dușmănie principelui pentru ca pe vremea războiului franco – prusac acesta a simpatizat cu Franța).

Prin 1863 se părea că viitorul său se va decide înspre Franța, Napoleon poftindu-l sa stea la el și era cât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru ca regele Wilhelm nu și-a dat acordul, aceasta nu s-a mai realizat.

În timpul războiului in 1864 a fost ofițer de ordonanța al prințului de coroană ceea ce i-a permis să urmărească și să participe direct la toate evenimentele conflagrației. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile și a participat la lupte.

Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primirea propunerii de a fi principele României și primele sale impresii despre țară

Anul 1865 îl găsește pe Carol plin de griji și plictisit de viața lipsită de evenimente din Berlin, dar soarta îi pregătea o mare schimbare. Se poate spune că starea de spirit în care se găsea prințul in momentul întâlnirii cu I. C. Brătianu, reprezentantul statului român, l-a ajutat in luarea unei decizii care i-a schimbat definitiv viața.

Se spune că în timpul discuției cu Brătianu, prințul a deschis un atlas geografic și a observat că dacă trasezi o linie din Anglia pană în India aceasta trece prin România, care va fi deci o țara foarte importantă a Europei. Altă istorioară care a circulat la acel moment era legata de o discuție pe care Carol a avut-o cu Otto von Bismarck, acesta sfătuindu-l să nu accepte propunerea făcând și o presupunere, că el va fi alungat de pe tron după 3-4 ani. Totuși,

Carol care avea atunci 27 de ani, a acceptat propunerea de a ocupa tronul României, fără nici o garanție de la marile puteri, în afară de Franța lui Napoleon al III-lea. Principele avea un puternic aliat la curtea lui Napoleon al III-lea în persoana Hortensiei Cornu, o apropiată a acestuia, care-l recomandă împăratului, acesta având care are o atitudine favorabilă fața de acest proiect.

Deși Napoleon al III-lea îl recunoaște pe Carol (cu care era de altfel înrudit prin bunica sa Ștefania, copil de suflet al lui Napoleon Bonaparte) în postura sa de principe al României, el nu i-a acordat însă întregul său sprijin, dar l-a pus în gardă față de Rusia și Anglia care se opuneau acestei numiri.

Din Prusia, Bismarck s-a arătat total ostil proiectului. Este greu de stabilit în aceste condiții care au fost motivele care au împins o fire precaută, cumpătată și dominată de rigoarea caracteristică spiritului german să ia o astfel de decizie, prin care destinul sau va fi legat iremediabil de cel al unei țări pe care nu o cunoștea încă. Dintr-o măsură de precauție Carol a călătorit incognito, pe pașaport numindu-se Karl Hettingen. Drumul spre România nu a fost lipsit însă de peripeții, prințul fiind recunoscut în gara din Salzburg, cu toate ca purta ochelari, de doi ofițeri, foști colegi de-ai săi, unul dintre ei chiar strigându-l pe nume.

Carol și-a păstrat sângele rece, nu a răspuns, ci s-a amestecat printre oamenii din gară, urcând apoi degrabă în tren. Primele impresii ale prințului la intrarea in țară nu au fost chiar bune. El a călătorit de la intrarea în țară pană la București într-o căruța (spre a nu atrage atenția) și a putut astfel observa orașele și satele prin care au trecut.

El a fost mirat de numărul mic al orașelor întâlnite și de lipsa de organizare care le guverna, fiind obișnuit cu frumoasele orașe de pe valea Rinului. S-a bucurat văzând cu câtă căldură îl primeau țăranii, care recunoscându-l se înclinau, iar boierii ieșeau afară din conacele lor și-l salutau.

În timpul acestei călătorii și-a dat seama că va trebui să aducă multe schimbări și ca-l așteaptă o sarcină grea, situația din țara nefiind deloc roz. Tot pe parcursul acestei calatorii, principele și-a promis sa nu plece din țară până nu va introduce drumul de fier (a fost impulsionat probabil și de o întâmplare deloc plăcută – ruperea unei roți de la căruță). La 10 mai 1866 ajunge în București, unde este primit cu pâine și sare. Carol jură credință constituției și ține un discurs scurt, dar foarte emoționant, sărutând chiar pământul românesc.

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Căsătoria cu principesa Elisabeta de Wied

Primii trei ani de guvernare au fost foarte grei, fiind dominați de o puternica instabilitate guvernamentală datorată faptului ca în tot acest timp au reînceput luptele între partidele politice, fiecare formațiune politica încercând să-l câștige pe Carol de partea sa. La 25 august 1869 Principele le comunică reprezentanților națiunii dorința sa de a-și vizita familia pe care nu o văzuse de trei ani. Acesta era și cel mai bun prilej de a-și căuta o nevastă consolidându-și în acest mod și poziția sa care devenise destul de fragilă.

După niște încercări nereușite, la sfatul principelui Friedrich Wilhelm de Prusia, fostul sau coleg de la școala de cadeți din Stuttgart, ruda și bunul său prieten, a acceptat să-i facă o ofertă de căsătorie principesei Elisabeta de Wied și a aranjat o întrevedere la Köln cu principesa și cu mama acesteia. La Baden-Baden s-a întâlnit și cu Napoleon III care a fost încântat de acest proiect.

Cei doi s-au întâlnit apoi la Köln, Carol cerându-i mâna chiar în acea zi. Elisabeta a acceptat, logodna făcându-se in mare grabă pe 15 octombrie la Neuwied, unde s-a organizat un mare bal. A doua zi Carol a plecat deja spre România. Pe 15 noiembrie, după ce a fost obținută aprobarea regelui Prusiei, s-a desfășurat ceremonia căsătoriei în Neuwied, la care a participat familia lui Carol precum și membrii familiei principesei de Wied și alți membri ai familiei princiare prusace (au participat și trimișii suveranului francez și a celui rus, precum și reprezentanții guvernului român).

În drum spre țara cuplul princiar e întâmpinat în Austria de arhiducele Karl-Ludovic și de soția sa. În Budapesta ei primesc omagiile guvernului maghiar și îi fac o vizită împărătesei Sisi la castelul ei din Gödölö. Până în țară vor călători pe Dunăre în vaporul Frantz-Joseph. Au debarcat la Giurgiu – capul de linie al noii căi ferate care de foarte puțin timp lega orașul de capitală. Trenul a intrat în gara Filaret din București în salve de tun și dăngănit de clopot. Cei doi au fost așteptați de toata clasa politică și de toată înalta societate a București-ului. De la Gară au mers la Patriarhie pentru o binecuvântare în confesiunea ortodoxa.

 

Elisabeta de Wied – viața ei dinainte de a fi principesa României.

Elisabeta, principesă de Wied, avea 26 de ani când a devenit principesă de România. Era înaltă și bine făcută, cu ochi albaștri și nesiguri. Fiind fiica prințului Wilhelm de Wied și a principesei Maria de Wied, avusese parte de o educație strictă și severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecțiile făcute cu ajutorul cravașei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă și meditativă, fiind aplecată către studiu.

Ea a avut parte de o educație aleasă și, cu toate că nu a excelat in studiul științelor, a dat dovadă de un adevărat talent în domeniul învățării limbilor străine, vorbind cu ușurință engleza, franceza, italiana, rusa și, mai târziu, româna. A călătorit în Franța, Italia, Rusia – la Moscova și la Sankt Petersburg, unde mătușa sa era Mare Ducesă. A luat și lecții de desen și avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva.

Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite și asta din cauza suferinței în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl și fratele ei mai mic – de care se va desparți prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învățătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i învețe pe alții, astfel că își dorea să fie învățătoare. mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educația ei riguroasă precum și originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînțeleasă și controversată dar plină de farmec.

Princess Elisabeth of Wied, the future Queen of Romania, in her youth, early 1860s - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Princess Elisabeth of Wied, the future Queen of Romania, in her youth, early 1860s – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cererea în căsătorie și adaptarea

Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost și mama prințesei care era o fire ambițioasă și își dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene.

Nu putem știi care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soția lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuția avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare.

Prima sa impresie despre București nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomerației și a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraș străduțe pitorești și sute de bisericuțe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască București-ul, străbătând străzile micuțe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare.

Apoi au început obligațiile: participa la inaugurarea Facultății de Medicină a Universității din București. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar și pe cea socială astfel ca prima lună la București și-a petrecut-o dând audiențe. Neștiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînțeleasă și s-a izolat pentru moment, fiind și prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la București. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale.

Acest lucru a avut numeroase consecințe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri ușoare (unde divorțul se pronunța atât de ușor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă și frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relației dintre cei doi soți, cunoscut fiind faptul ca relația lor nu era una tocmai pasională.

Regele Carol și Regina Elisabeta ai României - foto preluat de pe europolitics.ro

Regele Carol și Regina Elisabeta ai României – foto preluat de pe europolitics.ro

 

Situația politica tensionată pe plan intern dar și extern

Situația politică din țară nu era deloc destinsă; la doar o lună după venirea în țară a tinerilor căsătoriți atmosfera s-a degradat teribil, Carol fiind atacat de presă in timp ce opoziția ducea o campanie acerbă împotriva guvernului dar și a suveranului. Aceste lucruri, plus problemele legate de antreprenorii străini de la căile ferate românești, care nu mai voiau să-și respecte angajamentele, aproape că l-au făcut să abdice pe Carol.

Noul război franco-prusac izbucnit în 1870 a complicat lucrurile, opinia publică filofranceză fiind împotriva atașamentului lui Carol față de patria-mamă, unde Leopold, fratele său era sprijinit de Bismarck pentru a ocupa tronul Spaniei. Elisabeta s-a adaptat situației și și-a concentrat energia în reorganizarea așezămintelelor de caritate pe care le patrona.

Unul dintre proiectele vizate a fost Azilul Elena Doamna – fondat de Elena Cuza în 1862 pentru a aduna și crește orfanii – unde noua doamnă ia inițiativa unei subscripții naționale pentru terminarea construcției azilului și a unei capele unde să-și exercite pasiunea pentru profesorat. Ea a observat că nu existau manuale și nici cărți populare în limba română. Se apucă să învețe limba româna sub îndrumarea lui August Treboniu Laurian, făcând progrese rapide în această direcție.

 

Copilul mult așteptat și un moștenitor pentru tron

Cea mai mare problema a cuplului princiar era faptul ca nu reușeau sa aibă un copil, care să fie si moștenitor al tronului. După reglementările constituției din 1866 moștenitorul tronului trebuia să fie neapărat de sex masculin. La 27 septembrie principesa Elisabeta aduse pe lume un copil, o fetiță care va fi botezată în rit ortodox cu numele Maria. Ea va fi deosebit de precoce din punct de vedere intelectual și de o mare drăgălășenie. Dar acest copil care a înseninat viața lui Carol și a Elisabetei s-a stins din viață la vârsta de doar patru ani, datorită unei epidemii de scarlatină care a bântuit capitala. Funeraliile care au avut loc au fost fastuoase.

Regele Carol I, regina Elisabeta şi prinţesa Maria, 1873 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol I, regina Elisabeta şi prinţesa Maria, 1873 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Moartea prematură a copilului mult așteptat a adus o distanțare între cei doi soți, între ei instalându-se o mare tăcere. Speranța că vor avea un copil, mai ales un moștenitor la tron, s-a diminuat considerabil o dată cu trecerea anilor, ceea ce a dus, în cele din urmă, la desemnarea lui Ferdinand ca moștenitor al tronului.

Acesta era fiul lui Leopold, fratele lui Carol, și avea pe atunci doar 16 ani fiind un tânăr timid, blond cu ochii albaștri, cunoscut în familie ca „Nando”. Tânărul, pasionat de botanică, nu părea a fi prea interesat de tronul României. El va fi adus la București, unde va sta sub supravegherea strictă a unchiului său și unde va începe lecțiile de limba română.

Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, şi fiul acestuia, Carol - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, şi fiul acestuia, Carol - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul de independență

În toamna anului 1875 insurecțiile antiotomane ajung până la Dunăre și chiar la nord de ea, căci majoritatea revoluționarilor bulgari erau primiți în țară. În 1876, pe fondul ostilităților dintre bulgari și turci, marile puteri negociau, rușii ca protectori ai ortodoxismului intervenind împotriva Porții.

România trebuia să se folosească de aceasta criză în favoarea ei, pentru a intra în război și a-și cuceri independența. Carol și-a jucat onoarea și poziția sa din viitor când a decis să implice țara în conflictul ruso-turc. Negocierile cu rușii pentru a intra in război au durat mult, deoarece se punea și problema recuperării Basarabiei.

În 1877 lucrurile se precipită, convenția româno-rusă a fost semnată, armatele rusești aveau liberă trecere pe teritoriul românesc. La 9 mai s-a votat independența, iar a doua zi (10 mai) Carol a proclamat-o și a preluat conducere armatei. Rușii s-au opus însă elanului românesc și a participării efective a armatei române la lupte.

La 25 iunie țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a făcut o vizită Principelui Carol și Elisabetei, care l-au primit extrem de bine. După doua luni vine momentul intervenției propriu zise. Marele Duce Nicolae îl îndeamnă pe Carol să treacă Dunărea. Apoi țarul i-a oferit comanda supremă a tuturor trupelor ruso-române.
cititi mai mult despre Războiul de Independență al României (1877 – 1878) pe www.unitischimbam.ro

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I în Războiul de Independenţă foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Elisabeta – Mama răniților

În acest timp Elisabeta, ajutată de doctorul Davila (era inspector al serviciilor sanitare) și de alți medici s-a ocupat de organizarea spitalelor și de crearea unui serviciu de ambulanță. Cartierul general era Sala Palatului din București care devine un atelier în care doamnele din marea aristocrație română, dar și femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăși, cearceafuri.

Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniți de la curțile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reședinței de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar.

Aristocrația îi urmează exemplul și peste tot apar spitale de campanie, la Ploiești prin principesa Cantacuzino, la Iași prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeași măsură de toți pacienții, fie că erau ruși, turci, sau români. În acest timp ea acorda și audiențe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalitățile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot.

Carol a fost decorat de Țar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina și recunoștința unui întreg popor care o va numi Mama răniților. După acest episod Elisabeta s-a retras din viața publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărți și de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viața publică.

Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeş, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soţului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoaşterii ţării drept regat atât de Poarta Otomană cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă a României de la 1877 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeş, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soţului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoaşterii ţării drept regat atât de Poarta Otomană cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă a României de la 1877 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Încoronarea lui Carol și a Elisabetei

În jurul anului 1880 va fi recunoscută independența României pe plan internațional. Familia princiara primește titlul de Alteță Regală, iar ziua de 10 mai devine sărbătoare națională. La 14 martie 1881 se face înălțarea României la gradul de regat. Pe 10 mai se face încoronarea, într-o ceremonie fastuoasă (coroana regelui Carol a fost făcută din fierul de la un tun folosit in timpul luptelor; coroana reginei era foarte ușoara, simpla dar lucrata frumos in aur curat) , la care a fost prezentă toată clasa politică românească, Carol și Elisabeta devenind regele, respectiv regina României.

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cazul Văcărescu, exilul reginei și căsătoria prințului moștenitor

Elena Văcărescu era una din domnișoarele de companie ale Elisabetei și datorită inteligentei sale și a talentului sau literar – recunoscut la Paris chiar de Victor Hugo – ajunge in scurt timp să fie preferata reginei cu care are o relație foarte apropiata de prietenie. Elisabeta avea și o înclinație spre misticism și ocultism, organizând ședințe de spiritism in timpul cărora vorbea cu fiica ei Maria prin intermediul Elenei, care s-a dovedit a fi un foarte bun medium. Ferdinand, care trăia la palat, avea pe atunci 23 de ani și era un tânăr parcă prea cuminte. Scânteia s-a aprins și cei doi tineri s-au îndrăgostit, încurajați și de atitudinea permisiva a Elisabetei.

Însă principele moștenitor nu se putea căsători cu Elena Văcărescu (deși aceasta a dovedit că și prin venele ei curge sânge nobil și vechi), iar Carol s-a opus vehement, acest lucru provocând o disensiune între cei doi soți. Pretinzând că este bolnavă, Elisabeta pleacă la Veneția, însă tot în compania Elenei, ajunge apoi la Milano, la Paris, unde se desparte de Elena, care pleacă înainte de venire lui Carol acolo. Regina pleacă apoi în Pallanza (Verbania), unde stă până în mai 1892, Principele Carol vizitând-o destul de des.

Din august 1892 se duce la castelul Segenhaus (v. de:Schloss Monrepos (Neuwied)) unde rămâne până în august 1894. Între timp, Regele Carol îi găsește o soție lui Ferdinand și anume pe Maria, principesă din Anglia, nepoata Reginei Victoria și fiica Marii Ducese a Rusiei – probabil cea mai bună partidă a momentului respectiv, dar și cea mai frumoasă principesă a Europei timpului său. Logodna celor doi se oficiază în 1892 la Potsdam. La 10 septembrie 1894, când vine la Sinaia, regina găsește totul schimbat: aici locuia acum Maria, care dăduse deja naștere la doi copii – Carol și Elisabeta. În scurt timp, cuplul regal își serbează nunta de argint.

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Regina poetă Carmen Sylva si activitatea sa de mecenat artistic

Probabil ca activitatea care-i plăcea cel mai mult Elisabetei era scrisul. Creațiile sale literare au fost publicate sub pseudonimul Carmen Sylva, ea cunoscând astfel consacrarea artistică. Deși avea un mare talent literar, operele sale (poezie, romane, opere dramatice) par nefinisate, căci purtată de valurile imaginației ea nu se mai întorcea sa retușeze creația; aceasta și datorită unui crez artistic declarat – acela conform căruia creația artistica e un lucru spontan, la care nu trebuie să lucrezi foarte mult pentru ca-i răpești din frumusețe.

Ea organiza la Sinaia cenacluri și serate culturale pe care le patrona. Strângea pe lângă ea artiști și oameni talentați ai vremii. L-a invitat la Sinaia pe George Enescu, considerat un copil-minune al muzicii. Ea l-a sprijinit pe Enescu pe tot parcursul vieții ei. A avut relații de prietenie cu Vasile Alecsandri, pe care-l ajută când acesta se afla intr-o situație precară, cu Titu Maiorescu, cu pictorul Nicolae Grigorescu pe care-l sprijini și-l ajută sa-și vândă tablourile. S-a întâlnit și cu Eminescu pe care îl admira mult; deși acesta refuză ajutorul dat de regină, Elisabeta îl va ajuta, sub anonimat, să-și plătească internarea la sanatoriu.

 

Sfârșitul lui Carol și Elisabetei

În 1914 regele Carol se afla foarte aproape de moarte. Slăbit și aproape lipsit de puteri a asistat la începutul a ceea ce va fi Primul Război Mondial. Atașamentul și loialitatea sa fața de patria mamă au fost din nou puse la grea încercare într-un mediu filoantantist, în care unicul susținător al germanilor era conservatorul Petre P. Carp. Regele a murit la 27 septembrie 1914. Elisabeta, copleșită de această pierdere și simțind ca viața sa nu mai are nici un rost, s-a retras la mănăstire, așteptându-și sfârșitul, care a venit la data de 18 februarie 1916.

Regina Elisabeta a României, înainte de 1914 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regina Elisabeta a României, înainte de 1914 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I, prințul străin, care îndată ce a pus piciorul pe plaiul românesc a spus că el nu mai este german ci român, a reușit sa țina frâiele puterii în mâinile sale pentru mai bine de patruzeci de ani. El s-a impus în situații grele și a avut curajul și înțelepciunea să treacă cu bine de încercările grele ale domniei sale, care nu au fost puține la număr. Deși la început nu a fost iubit, ba chiar disprețuit, datorită originii și a firii sale reci și închise, el a devenit eroul sub comanda căruia romanii au luptat pentru independență.

Carol I şi Elisabeta la Sinaia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I şi Elisabeta la Sinaia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși persoana ei a fost controversată, Elisabeta a fost o regină unică în felul ei, soție devotată, mamă a răniților, artistă și protectoare a artelor. Deși s-a ferit să se implice in viața politic, ea era implicată activ în viața socială, organizând spitale, fundații de întrajutorare, organizații cu scopuri caritabile etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocrația și terminând cu categoriile de oameni simpli, longevitatea și stabilitatea relației lor fiind demnă de toată admirația.

Funeraliile regelui Carol I, 1914 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Funeraliile regelui Carol I, 1914 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org