Articole

Tripla Alianță (1882)

The Triple Alliance in 1913

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tripla Alianță (1882)

Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.

Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei 5 ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii.

Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cartoon of the Berlin satirical journal Lustige Blätter. In the Triple Alliance adult Germany drags the Austrian boy along, while the Italian child throws a tantrum to stay with the French cockerel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.

În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări.

Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță.

După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: "The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation." - foto preluat de pe en.wikipedia.org

As described by contemporary Spanish magazine El Mundo Gráfico: “The moment when the Austrian archdukes, following the first attempt against their lifes, arrived at the City Council (of Sarajevo), where they were received by the mayor and the municipal corporation.” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Contextul, cauzele și premisele aderării României la Tripla Alianță

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – in imagine, Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto: ro.wikipedia.org

Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri.

Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe. Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală.

Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904.

Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României.

Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878).

Divergențele au continuat și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească.

Disputa, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Acestea au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite și de interesele Rusiei în Bulgaria.

O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev, lipsa de tact a diplomaților țariști.

Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși, Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român.

De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867.

Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta “foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”. Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune.

În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei.

Pentru români, cucerirea independenței constituia un nou pas spre drumul desăvârșirii unității lor. În condițiile de după 1878, era limpede că acest scop nu putea fi realizat curând. Era necesar deci ca mai înainte să se consolideze ceea ce se realizase până atunci, statul român așa cum era el la 1878, iar aceasta presupunea o perioadă de liniște. Privită sub acest raport, o apropiere temporară de Tripla Alianță oferea o garanție mai puternică decât o alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei state membre ale acestui prim bloc politico-militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe fundamentale.

România 1878-1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România 1878-1913 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În plan economic, relațiile comerciale cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebit de importante pentru statul român. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa centrală, care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale. Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria, din 1875, deși consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878.

Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea, dacă nu a unei alianțe, cel puțin a unei apropieri de Puterile Centrale. Pentru marii producători agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor. Se adaugă și faptul că piața financiară germană oferea largi posibilități pentru contracararea unor împrumuturi, într-o perioadă când necesitatea acestora devenise presantă.

Un factor hotărâtor a fost, pe bună dreptate, voința regelui Carol I, rămas, după însăși expresia sa, “un bun prusac și un bun german”. Carol I considera că orientarea spre Puterile Centrale trebuia să constituie un element de bază al politicii externe a României. Deși aderarea la Tripla Alianță părea la moment soluția optimă pentru România, ea nu se putea realiza decât în mod secret, dată fiind opinia ostilă față de Monarhia Dualistă, atitudine ce nu putea fi neglijată.

Din acest motiv, o posibilă discuție asupra subiectului în Parlament era exclusă. Constituția din 1866, acorda regelui importante prerogative ce măreau ponderea puterii sale nu numai în plan intern, ci și în politica externă. Regele a folosit carențele Constituției și a scos subiectul tratatelor politice de sub răspunderea Parlamentului.

Potrivit articolului 93, șeful statului “încheie cu statele străine convențiunile necesare pentru comerciu, navigațiune și altele asemenea; însă, pentru ca aceste acte să aibă autoritatea îndatoritoare, trebuie mai întâi a fi supuse puterii legislative și aprobate de ea”, iar articolul 96 al Constituției prevedea că “regele nu are alte puteri decât acelea date lui prin Constituție”, ceea ce însemna că nu putea fi cazul tratatelor politice, de vreme ce ele nu erau menționate. Carol I nu putea încălca condiția formulată în articolul 92, anume că “nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care, prin aceasta chiar, devine răspunzător de acel act”.

În condițiile în care alegerea sau menținerea unui ministru, depindeau, în mare măsură, de voința regelui, Carol I avea la îndemână un însemnat mijloc de presiune asupra miniștrilor pentru impunerea unei anume orientări în politica externă. Pe de altă parte, regimul responsabilității ministeriale nu era de natură să determine un ministru la o facilă acceptare a semnării unui tratat contravenind manifestărilor opiniei publice, mai ales că acesta, secret deocamdată, era destinat, în ultima instanță, unei eventuale aplicări, moment când trebuia în mod necesar să devină public. Totuși, regele n-a fost nevoit să apeleze la asemenea manevre deoarece viziunile sale în legătură cu aderarea la Tripla Alianță coincideau cu cele ale primului său ministru, I.C. Brătianu.

Această orientare avea adepți și în tabăra conservatoare, mai ales în rândurile junimiștilor. Personalități proeminente, precum P.P. Carp și T. Maiorescu, au adus o contribuție însemnată în acțiunea de apropiere de statele membre ale Triplei Alianțe prin participarea la tratativele diplomatice din 1883 și respectiv prin publicarea cu doi ani înainte a unui articol în „Deutsche revue”, în care era expusă necesitatea stabilirii unor relații de amiciție și colaborare între România și Puterile Centrale.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

O explicație a cauzelor orientării politicii României spre Tripla Alianță este dată însuși de regele Carol I în cadrul unei disuții purtate cu ministrul Germaniei la București, von Bulow în 1888 :„Relațiile cu Rusia … sunt o problemă anevoiasă a politicii noastre externe. Nu urmărim să provocăm Rusia. Voim chiar să facem tot ce stă în putința noastră pentru a evita un război cu ea. Dar față de primejdia ce ne amenință din partea puternicii Rusii, avem nevoie de sprijinul Puterilor Centrale”. Regele exprima părerea că „Deoarece primejdiile ce amenință România din partea Rusiei sunt mai serioase decât necazul și durerea pentru răul tratament al românilor din țările ungurești, România caută ocrotire și siguranță în Tripla Alianță”.

În istoriografia contemporană, de după 1945, sunt enunțate câteva cauze principale ale aderării României la Tripla Alianță. În lucrarea „Istoria românilor” scrisă de C.C. Giurescu și Dinu Giurescu se arată că „tratatul secret de alianță a fost determinat de felul cum România fusese tratată de guvernul țarist la finele războiului din 1877-1878 și tendința aceluiași guvern de a ajunge la Constantinopol și Strâmtori”.

În „Istoria României. Compendiu” (1969), se consideră că „prezența pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern, de origine prusacă, orientarea pro-germană a unor fruntași ai vieții publice din România, alături de presiunile crescânde ale Puterilor Centrale, au făcut ca România să adere în 1883 la Tripla Alianță”. Istoricii V. Moisuc și Șerban Rădulescu apreciază tratatul din 1883 ca determinat de reminiscența momentelor dificile prin care a trecut România după războiul de independență, cât și la Congresul de la Berlin, de nevoia unei stabilități politice și de anumite interese economice. Cei doi autori afirmă cu deplin temei că tratatul secret de alianță româno-austro-ungară, la care a aderat și Germania, a avut un caracter de pură oportunitate, constatare pe care o făcuse și baronul Mayr în 1884.

Totuși, trebuie să ținem cont că aderarea statului român la Tripla Alianță nu a constituit doar produsul acțiunii diplomației române, ci a fost rezultatul unei acțiuni bilaterale. Mai mult decât atât, rolul Germaniei și Austro-Ungariei apare preponderent atât în încheierea, cât și, mai ales, în păstrarea alianței cu România, care avea să aibă rolul de a asigura frontiera sudică a Austro-Ungariei într-un eventual război împotriva Imperiului Rus.

Încă în 1880, Bismarck a sfătuit diplomația vieneză să acorde o mare atenție României și să acționeze pentru o apropiere austro-ungaro-română. De mai multe ori, el a criticat tonul adoptat în unele împrejurări de guvernul austro-ungar față de cel român.

În 1883 însă, apropierea României de alianță a devenit o prioritate, fiind mai importantă decât apropierea Serbiei sau a Imperiului Otoman, care au trecut pe planul secund. Bismarck lua în considerație posibilitatea unei competiții pentru atragerea României între Austro-Ungaria și Rusia, în care ultima putea promite Transilvania.

Din acest motiv, s-a trecut la acțiuni concrete de apropiere a României de Puterile Centrale, inițiativă ce a pornit de la Berlin și a găsit un ecou favorabil la Viena înainte de a-l avea la București. Austro-Ungaria era interesată în mod special într-o alianță cu România, fiind principalul beneficiar în acest caz.

Aceasta explică și modul surprinzător cum Austro-Ungaria a trecut peste încordarea survenită în raporturile cu statul român în vara anului 1883, ca urmare a „incidentului Grădișteanu”, când în cadrul unei ceremonii oficiale date cu ocazia dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare din Iași, senatorul Petru Grădișteanu și-a exprimat speranța că regele „va recuceri acele pietre prețioase care lipsesc încă coroanei” domnitorului moldovean.

Cuvântarea lui Grădișteanu a stârnit o vie reacție, mai întâi a presei care afirma că Grădișteanu a făcut referire la teritoriile românești aflate sub stăpânirea Ungariei, apoi a diplomației din Monarhia Dualistă, ce a întreprins presiuni asupra guvernului român, care a fost nevoit să se desolidarizeze de Grădișteanu printr-o declarație oficială. „Incidentul Grădișteanu” a fost exploatat de către Austro-Ungaria pentru a demonstra la București riscurile unei îndepărtări de Austro-Ungaria, într-un moment în care existau motive de îngrijorare datorită evoluțiilor raporturilor dintre Sofia și Sankt-Petersburg, ce alimentau temerea unei intervenții ruse la sud de Dunăre și a implicațiilor pe care ea putea să le aibă asupra României.

În aceste împrejurări, România s-a văzut nevoită să adere la Tripla Alianță. Dată fiind, totuși, dificultatea raporturilor româno-austro-ungare, pe fondul problemei naționale a românilor din Transilvania, Bismarck înțelegea că alăturarea României de Puterile Centrale putea reprezenta pericol pentru aliata Germaniei, motiv din care, în cadrul discuțiilor pe care le-a avut cu I.C. Brătianu la Gastein (26 august/7 septembrie 1883), a insistat asupra semnării unui tratat prealabil între București și Viena.

Prin aceasta, se urmărea un dublu câștig: pe de o parte, păstrarea unei anumite posibilități de manevrare în relațiile cu Rusia, cu care Germania semnase tratatul de „reasigurare” din 1881, pe de altă parte, imprimarea unui caracter mai concret apropierii României de Puterile Centrale, printr-un tratat încheiat tocmai cu statul cu care avea cele mai importante neînțelegeri.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești – d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) a fost un om politic român, fratele lui Dumitru C. Brătianu. A fost membru de onoare (din 1888) al Academiei Române – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță

Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului.

Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei primului ministru român la Viena din septembrie 1883. Deși, Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al primului ministu român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Count Gustav Siegmund Kálnoky (Hungarian: gróf Kálnoky Gusztáv Zsigmond) (December 29, 1832 – February 13, 1898), was an Austro-Hungarian statesman - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste.

Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de “lipsă de încredere reciprocă”.

În realitate, prim ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania.

Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.

O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I.

Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română.

Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.

Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.

În preambul, împăratul Austro-Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care avea drept scop „de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților prietenia perfectă care îi leagă”.

 

Articolul 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu intra în alianțe ostile uneia din părți, de a duce o politică amicală și de a-și acorda sprijin reciproc „în limita intereselor lor”.

Articolul 2 se referea la obligația celor două părți de a-și veni în ajutor în cazul unui atac neprovocat, menționându-se special că obligația „casus foederis” din partea României intervenea atunci când Austro-Ungaria ar fi atacată în „ținuturile limitrofe cu România”, adică se făcea referire la Rusia și eventual la Serbia, fapt puțin probil pe atunci. Pentru Austro-Ungaria obligația de „casus foederis” față de România intervenea dacă aceasta din urmă „ar fi fost atacată” fără provocare din partea sa. România era deci asigurată prin acest articol față de un atac din partea Rusiei și eventual din partea Bulgariei sau Serbiei. Nemenționarea în tratat a Rusiei a constituit în cele din urmă un avantaj pentru România.

Articolul 3 stabilea obligația părților de a se consulta în vederea măsurilor ce se impuneau în cazul unei amenințări cu agresiunea „în condițiile sus menționate”. Chestiunile militare, cele referitoare la unitatea operațiunilor și trecerea peste teritoriile respective urmau a fi reglementate printr-o convenție militară.

În articolul 4 se înscrie obligația părților ca în cazul unui război comun în circumstanțele prevăzute de articolele anterioare să nu negocieze și să nu încheie separat pace.

Conform articolului 5, tratatul se încheie pentru o durată de cinci ani, începând cu ziua ratificării. Tot aici se stipula prelungirea automată a valabilității tratatului pe încă trei ani dacă nici una din părți nu cerea cu un an înainte denunțarea sau revizuirea documentului.

În articolul 6 se menționa caracterul sectret al tratatului, iar prin articolul 7 părțile se angajau să ratifice tratatul și să schimbe instrumentele de ratificare în termen de trei săptămâni.

 

În aceeași zi de 30 octombrie 1883, Germania a semnat tratatul de aderare la alianța româno-austro-ungară, deși, inițial, Bismarck și împăratul Wilhelm preferau o alianță bilaterală dintre România și Monarhia Dualistă, motivând că exista deja un tratat de alianță între Germania și Austro-Ungaria și respectiv Germania era obligată să intre în acțiune în cazul în care România ar fi atacată.

Contele Kalnoky era de acord cu o alianță bilaterală, dar a insistat în mod expres ca Germania să adere la tratat, în caz contrar, după cum afirma Kalnoky, însăși tratatul va fi pus sub semnul întrebării deoarece Brătianu ar vedea în atitudinea Germaniei o retragere și n-ar semna alianța numai cu Austro-Ungaria fără aderarea Germaniei. Austriecii se temeau ca Bismarck, care l-a determinat pe Brătianu să intre în alianță, să nu dea acum înapoi, lucru care nu s-a întâmplat.

Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888.

Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Primul-ministru a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Ziarul „Timpul” contesta felul cum a prezentat Brătianu lucrurile și scria: „Intrarea României în alianța austro-germană nu poate fi pusă la îndoială [..]. Dacă credeți că ați făcut bine ceea ce ați regulat la Viena prin mijlocirea Berlinului, dacă nu aveți a vă imputa nimic, dacă nu vă mustră cugetul cu nimic, pentru ce oare nu veniți a vă mărturisi cu franchețe faptele? Pentru ce ascundeți sub neutralitate un fapt de alianță vadită?… Urmând însă tăgada faptei sale guvernul însuși atestă că se cunoaște vinovat că a mâncat din pomul unei politici contrare interesului bine simțit al Statului și că nedemn este raiul puterii ce o are astăzi în mâini”.

Această critică tendențioasă a organului de presă al Partidului Conservator nu trebuie interpretată ca o opoziție dârză față de alianța încheiată, căci conservatorii nu s-au împotrivit politicii de apropiere față de imperiile centrale și au continuat-o când au preluat puterea. În cazul dat, subiectul este tratat în contextul ostilității politice față de liberali, care erau atacați cu orice ocazie.

Dezbaterile în Camere în legătură cu politica externă a guvernului n-au fost nici îndelungate și nici furtunoase pentru că deputații, deși aveau certitudinea că Brătianu a semnat un tratat de alianță, nu-i cunoșteau cuprinsul, mai ales că afirmațiilor imprecise ale lui Brătianu despre rostul vizitei sale la Viena, s-au adăugat și explicațiile oferite Delegațiunii maghiare de către contele Kalnoky, care a prezentat vizita lui Carol drept una de curtoazie, iar despre rezultatul întrevederii cu Brătianu a menționat că:

ambele părți au dobândit convingerea că nu există nici o adevărată contrazicere de interese, care să motiveze relațiile încordate ce existau mai înainte. Rezultatul acestei negocieri a fost că ambele părți și-au exprimat ferma hotrâre de a reveni la acele relațiuni amicale ce existau chiar acum câțiva ani între noi și România. Despre rezultate concrete nu poate negreșit să fie vorba, dar discuțiile au dus la restabilirea într-un chip durabil a relațiilor amicale atât de dorite de ambele părți”.

Așadar, nici la Viena, nici la București nu s-a dezvăluit existența tratatului de alianță româno-austro-ungar, ci s-a discutat despre restabilirea vechilor relații de prietenie între cele două țări.

Cercetătorul austriac Arthur Krausneker, citându-l pe istoricul englez Seton Watson, menționează în teza sa de doctorat faptul că diplomația austro-ungară nu s-ar fi dat înapoi ca printr-o indiscreție să dezvăluie existența tratatului, dar a întâlnit opoziția lui Bismarck care nu vroia să facă cunoscută Rusiei aderarea Germaniei la tratatul austro-ungaro-român.

Carol I, de asemenea, a evitat aducerea la cunoștința opiniei publice a existenței tratatului din cauza poziției ostile a societății românești față de Austro-Ungaria. Doar câțiva miniștri știau despre existența acestuia. Brătianu a considerat tratatul de alianță perfect valabil, deși acesta n-a fost supus ratificării în Parlament. Conținutul tratatului româno-austro-ungar n-a fost publicat decât în 1920 de către profesorul austriac Francis Pribram.

Aprecieri pozitive asupra tratatului de alianță se regăsesc în majoritatea lucrărilor germane, austriece și române consacrate politicii internaționale în Sud-Estul Europei sau istoriei politicii externe a României, lucrări scrise până în 1945. În opinia lui Arthur Krausneker, tratatul de alianță cu Austro-Ungaria a consolidat poziția externă a României, asigurând accesteia ajutor în cazul unui atac din partea Rusiei, Serbiei sau Bulgariei, iar alăturarea de Germania și Italia au făcut situația politică a României de nezdruncinat.

Krausneker afirmă că tratatul din 1883 a consolidat pozițiile Casei de Hohenzollern în România și ale politicienilor părtași ai Imperiilor centrale și a adus în același timp României o situație de pace și liniște, necesară dezvoltării sale statale și economice. În lucrarea „Istoria poporului român” (1970) se menționează că

Tratatul, la care a aderat și Germania, a fost reînnoit mereu, ultima dată în ianuarie 1913. El a asigurat României o poziție fermă în raporturile internaționale din sud-estul Europei, uneori destul de încordate. Gruparea radicală și conservatorii aflând conținutul lui l-au combătut, prima pentru a nu se împiedica mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania, iar conservatorii, din oportunism”.

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea – începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român.

De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest.

Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky.

Aceasta, însă nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele.

Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

cititi mai mult despre Tripla Alianță si pe en.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916)

Reproducere după desenul “Respingerea unui atac austro-ungar” – de I. Bughardt (din 1916)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) -

Prima Bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

 

Contextul operativ strategic

Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.[2]:p. 105 În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, cu Divizia 15 Infanterie în flancul drept și Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) în flancul stâng. Ulterior, forțele române au fost întărite cu Brigăzile 15 și 37 Infanterie din cadrul Diviziei 8 Infanterie , aflată în rezerva Armatei de Nord, la Piatra Neamț.

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase forțele principale ale Armata 1 austro-ungară: Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană.

 

Comandanți

Comandanți români

Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz

General de brigadă Eremia Grigorescu

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş - d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş – d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu

- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu

Comandanți de brigadă

- Brigada 15 Infanterie – colonel Vasile Piperescu

- Brigada 38 Infanterie – general de brigadă Nicolae Rujinschi

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanț al Grupului von Schmettow

- general locotenent Eberhard von Schmettow

Comandanți de divizie

- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn

- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas

- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow

 

Planurile de operații

în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București”, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Desfășurarea acțiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rezultate și urmări

După atacuri susținute din partea forțelor germane, acestea nu au putut străpunge apărarea trupelor române, rezultatul fiind stoparea ofensivei și respingerea forțelor Puterilor Centrale peste vechea frontieră. Divizia 15 Infanterie și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Divizia de fier”, aici născându-se și deviza „Pe aici nu se trece!“. În ordinul de operații nr. 288 al comandantului diviziei, din ziua de 13/26 octombrie 1916, se se consemna că inamicul a fost respins peste frontieră pe întregul front al diviziei.

Eșecul operației avea să fie recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane, generalul Erich Falkenhayn, care arăta în memoriile sale – întrucâtva satisfăcut de eșecul planului Marelui Cartier german și al camarazilor austrieci: Domnii de la Pless trebuiesc făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondatâ.

Divizia 15 Infanterie a suferit pierderi grele: 3 ofițeri și 144 trupă morți, 31 ofițeri și 1118 trupă răniți, 3 ofițeri și 615 trupă dispăruți. Eroismului ostașilor Divizie 15 Infanterie a fost recunoscut de comandantul Armatei de Nord, generalul de divizie Constantin Prezan, în ordinul de zi din 7 octombrie 1916: Față insă de rezultate bune dobândite de Div. 15-a.

Divizia 15-a, de la comandant și până la soldați, a susținut zilnic și îndelungat timp de 10 zile lupte, în plină izbândă la contra unui vrăjmaș mult superior în număr, cu avânt fără seamăn, demn de admirația tuturor și vitejia strămoșească. Cinste comandantului și Diviziei a 15-a! Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea.
— General de divizie Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord

Compromisul austro-ungar din 1867 – Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria (5 februarie 1867)

Încoronarea lui Francisc Iosif I şi a consoartei sale Elisabeta ca pereche regală a Ţărilor Coroanei Sfântului Ştefan (1), 1867

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Compromisul austro-ungar din 1867

 

Termenul german Ausgleich se referă la “compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph și o delegație maghiară condusă de Ferenc Deák.

 

Premize

S-a ajuns la Compromisul austro-ungar în urma înfrângerii Austriei în războiul din 1866 de către Prusia și Italia și din cauza tensiunilor interne provocate de maghiari, care puteau să ducă la compromiterea existenței Imperiului austriac. Compromisul urma și unei serii de reforme constituționale eșuate ale Imperiului Habsburgic. Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena, cele două state constituindu-se ca două state separate, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții. Aveau în comun suveranii în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne datorate războiului austro-prusac, dar și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

Foștii revoluționari germani și maghiari au devenit politicieni, iar dieta ungară și-a recăpătat puterea. Statutul special al Transilvaniei și protestele celorlalte naționalități – majoritare de multe ori – a dus la apariția unei noi legi a minorităților în Ungaria, lege menită să apere drepturile românilor și sârbilor, dar care în practică a fost încălcată în mod repetat.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Ausgleich-ului

Partea austriacă a monarhiei a resimțit imediat influența guvernului maghiar: guvernul maghiar a refuzat să permită orice reformă internă, pe care austriecii le vedeau necesare. Pentru a reuși să iși păstreze noua influență câștigată, conducătorii maghiari au dus o politică de privare de drepturi civile a naționalităților imperiului. De asemenea au blocat finanțarea modernizării armatei, temându-se să nu fie folosită contra lor (armata era controlată în principal de la Viena).

La fiecare zece ani Ausgleich-ul era renegociat pentru a clarifica detalii financiare și comerciale, dar inevitabil aceste negocieri duceau la o criză internă partea maghiară crescând mereu pretențiile.

Impasul politic care a rezultat a fost unul dintre motivele care a dus la decizia fatală de a ataca Serbia în iulie 1914. Personalități politice austriece de primă-mână, cum ar fi Franz Conrad von Hötzendorf, Șeful Comandamentului Armatei Habsburgice, și ministrul de externe, Contele Leopold von Berchtold, considerau unica modalitate posibilă de reformare a Austro-Ungariei ca fiind anexarea de teritorii și populații externe pentru a duce la echilibrare în fața puterii maghiarilor.

Dubla Monarhie stabilită prin Ausgleich a fost gândită ca o soluție de conviețuire, dar a rezistat doar 50 de ani, până 1918 când a dispărut ca urmare a Primului Război Mondial.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (ca cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto: ro.wikipedia.org

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 – foto: ro.wikipedia.org

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Țările Coroanei Sfântului Ștefan a fost numele oficial al vechiului Regat al Ungariei în cadrul dublei monarhii Austro-Ungaria înființate în 1867. Numele neoficial era jumătatea ungară a Dublei Monarhii sau, din punctul de vedere al funcționarilor și juriștilor vienezi, Transleithania (în latină „Țara de dincolo de Leitha“). Aceste țări constituiau partea sud-estică a Austro-Ungariei și aveau drept capitală regală Budapesta.

Ţările Coroanei Sfântului Ştefan: în mijloc, stema Ungariei; în jurul ei (în sensul acelor de ceasornic) stema Croaţiei, a Transilvaniei, a oraşului Fiume, a Bosniei şi Herţegovinei, a Slavoniei şi a Dalmaţie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ţările Coroanei Sfântului Ştefan: în mijloc, stema Ungariei; în jurul ei (în sensul acelor de ceasornic) stema Croaţiei, a Transilvaniei, a oraşului Fiume, a Bosniei şi Herţegovinei, a Slavoniei şi a Dalmaţie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țările unite ale Coroanei Sfântului Ștefan au cuprins de-a lungul istoriei teritoriile Ungariei contemporante, ale Slovaciei de astăzi, ale Transcarpației, ale Banatului, ale Voivodinei sârbești de astăzi, ale Burgenlandului austriac contemporan, Transilvania de astăzi (în sensul nou și lărgit al termenului), minuscule părți din Polonia de astăzi, fostul regat al Croației și Slavoniei precum și Orașul Fiume și împrejurimile. În contrast cu alte părți ale Monarhiei Habsburgice, toate aceste țări s-au aflat în afara Sfântului Imperiu Roman care s-a destrămat în 1806.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria (5 februarie 1867)

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, în urma căruia lua naştere Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască, un stat condus de monarhii Habsburgi între 1867 și 1918.

Ziua de 8 iunie 1867, când împăratul Franz Josef I a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt data încetării absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867 şi rămas în vigoare până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).

Statul monarhic dualist austro-ungar creat în 1867 era condus de împăratul Austriei, care avea în acelaşi timp şi statutul de rege al Ungariei.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrânt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace acest stat stăpânea cu greu numeroasele popoare și teritorii străine, aflându-se în pragul dispariției sale.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor care dețineau cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria.

Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena cele două state constituindu-se în două state distincte, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții, care aveau în comun un suveran în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

Harta etnica a Austro-Ungarie în 1910 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Harta etnica a Austro-Ungarie în 1910 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie) nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza țărilor supuse coroanei familiei de Habsburg-Lorena, care deținuse prin alegere din secolul XV până la în 1806 Coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană și prin moștenire, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, coroana privată a lui Rudolf al II-lea care, în 1804, a devenit Coroana imperială a Austriei.

Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei profunde în care intrase Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței conduse de Napoleon.

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și pe de altă parte, din Transleithania.

A fost una dintre marile puteri ale lumii la vremea respectivă, fiind cea mai mare a doua țară din Europa după Imperiul Rus, cu o suprafaţă de 621.538 km2 şi a treia cea mai populată (52,8 milioane de locuitori în 1914), după Rusia și Imperiul German.

A fost de asemenea cea de-a patra cea mai industrializată ţară din lume după Statele Unite, Germania și Regatul Unit.

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta uniunea a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria avea dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea teritoriul est de râul Leitha, care a constituit partea ungară a Austro-Ungariei (1867-1918). Transleitania a inclus Ungaria propriu-zisă, precum și Slovacia, Transilvania, Banatul, Croația şi Slavonia și oraşul liber Fiume.

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română.

Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi astfel individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole.

În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.

Īn anul 1867, data inaugurării politicii ultranaṭionaliste în partea ungară a imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei. Prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, Imperiul austriac a fost salvat, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare rămâneau însă în continuare sub dominație străină, de această dată dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supuşi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată.

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000.

În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi.

Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.

Şcoala a fost un puternic factor de maghiarizare aşa explicându-se şi faptul că, printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.

În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen din punct de vedere etnic. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă.

În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (cum a fost cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, pentru că a existat temerea că ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Nu este de mirare aşadar că la sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul se dezintegrează sub loviturile popoarelor dornice de libertate.

În octombrie 1918 se declară independente Cehoslovacia, Statul slovenilor, croaților și sârbilor și Austria Germană.

Ungaria iese şi ea din uniunea cu Austria. La 1 decembrie 1918 reprezentanţii românilor majoritari in Transilvania proclamă Unirea cu România, care avea să fie recunoscută pe plan internaţional în urma Tratatului de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920, care stabilea şi noile graniţe ale Ungariei, devenită şi ea stat independent, după ce Tratatul de la St. Germain din 1919 pecetluise sfârșitul Imperiului Austro-Ungar.

Republica succesoare a Imperiului Austro- Ungar a păstrat numele de „Austria”, a abolit clasa nobiliară și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Totuşi, în deceniile care au urmat administrației habsburgice i s-a păstrat în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.

Fostul prim-ministru britanic Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie pentru un mare număr de mici popoare care, după dispariția monarhiei habsburgice, nu au mai putut face față singure presiunii Germaniei sau Rusiei.

Tratatul de la Trianon a reprezentat actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea Ungariei la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari.

Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

Tratatul a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit realitatea existentă pe teren. Cu toate acestea, slovacii și croații, care au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920 şi crearea propriilor state naționale, au putut să-şi vadă împlinit acest ideal abia după 1990.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.

Regatul Ungariei rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia şi reușind anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938- sudul Slovaciei, 1939- Ucraina Subcarpatică, 1940- nordul Transilvaniei, 1941- teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia).

Frontierele Ungariei stabilite în 1920 prin Tratatul de la Trianon (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), au fost consfințite din nou în urma Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial și Ungaria.

 

Surse: istoria.mdziarulfaclia.roro.wikipedia.org

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com