Acesti sfinti au trait în zilele salbaticitului Leon, care nu suferea sfintele icoane si le ardea. Pentru aceea s-a apucat el sa pogoare si cinstita icoana a Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care se afla la poarta de arama. Si au facut scari si au pus lemne lungi, si s-au suit pe scari, vrând sa o pogoare.
Atunci vitejii acestia apucând de scara si tragând-o la dânsii, au surpat cu capul în jos pe cel urcat pe ea de l-au dat mortii, si au anatematizat si au blestemat pe împarat. Împaratul daca a aflat de aceasta, s-a umplut de mânie si a poruncit sa se taie capetele tuturor celor ce s-au aflat de fata acolo, al caror numar numai Domnul îl stie, fiindca era multime multa de popor.
Iar pe acesti noua Sfinti Mucenici batându-i cu toiege îi baga în temnita, poruncind sa le dea pe fiecare zi câte cinci sute de lovituri. Si asa au rabdat cu barbatie fericitii opt luni. Si daca a vazut tiranul ca li se sfârsea viata, a poruncit sa fie mai întâi chinuiti si sa li se taie capetele lor si Sfintei Maria Patrichia, si sa fie aruncati în mare.
Tot în aceasta zi, pomenirea patimirii Sfântului Mucenic Antonin.
Acest sfânt era din Alexandria si, fiind prins de ighemon, a fost spânzurat si sfâsiat si apoi fiind aruncat în cuptor cu foc, si-a dat sufletul la Dumnezeu, împodobindu-se cu cununa muceniceasca.
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Psoe, care, facând rugaciune, s-a savârsit.
Tot în aceasta zi, pomenirea aflarii icoanei celei nefacute de mâna de om si cinstite din Camoliane, a carei povestire s-a scris de cel între sfinti Parintele nostru Grigorie, episcopul Nisei.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Gherman din Alaska.
Sf. Gherman din Alaska a fost un călugăr ortodox rus din Mănăstirea Valaam din Rusia care, împreună cu alţi 8 călugări, în anul 1793, a călătorit în Insulele Aleutine şi pentru a duce mesajul Evangheliei indigenilor aleutini şi eschimoşi din acele zone. Ca parte a colonizării ruse a Americii, ruşii călătoreau şi neguţătoreau în acele zone încă din 1740.
El a construit o şcoală pentru aleutini şi, adesea, i-a apărat în faţa nedreptăţilor şi abuzurilor comercianţilor ruşi. Le-a devenit cunoscut sub numele de Apa, care înseamnă “bunic”. El şi-a petrecut majoritatea vieţii ca singurul locuitor al Insulei Spruce, o insuliţă împădurită de lângă Insula Kodiak.
În 1970, el a devenit primul sfânt care a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă din America. În acelaşi timp a avut loc ceremonia similară, dar în altă parte, a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei. Sfântul Gherman este prăznuit de Biserica Ortodoxă în 9 august (data proslăvirii) şi în 13 decembrie (data adormirii).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sf. ap. Matia († 63); Sf. Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), Patroana Europei
Romano-catolice
Sf. Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), fecioară martiră, patroană a Europei
Anglicane
Mary Sumner, Founder of the Mothers’ Union, 1921
Sărbători Internaționale ale Zilei de 9 august
Ziua internaţională a popoarelor indigene (ONU)
La 9 august este celebrată, sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ziua internaţională a popoarelor indigene. Conform estimărilor, pe întreg mapamondul sunt circa 370 de milioane de persoane indigene, locuitori în 90 de state, potrivit www.un.org. Aceste mari grupuri distincte constituie mai puţin de 5% din populaţia mondială, vorbesc peste 7.000 de limbi ale planetei şi reprezintă circa 5.000 de culturi diferite.
Ziua internaţională a grădinilor zoologice şi a parcurilor
La 9 august celebrăm Ziua internaţională a grădinilor zoologice şi a parcurilor, pentru a marca importanţa conservării speciilor, pentru promovarea educaţiei şi a informării opiniei publice cu privire la conservarea biodiversităţii.
Cea mai veche grădină zoologică a exista acum 3000 de ani, la Hierakonpolis, Egipt.
Se spune că faraonii au fost primii deţinători de menajerii cu animale sălbatice, iar scopul lor era de a-şi arăta, şi în acest fel, măreţia şi puterea.
Hatshepsut, prima mare regină a Egiptului avea şi ea, în 1500 î.Hr. o menajerie cu animale aduse din expediţiile din Punt (Somalia de astăzi).
În 1929, în pădurea Dumbrava din Sibiu, a fost deschisă prima grădină zoologică din România. Muzeul de Ştiinţe Naturale Constanţa a fost înfiinţat, în 1958, odată cu stabilirea primului departament – Aquarium, lângă Casino.
În iunie 1972 la Delfinariu au început demonstraţiile cu delfini. Lista rezervaţiilor naturale din România cuprinde ariile protejate de interes naţional (rezervaţii naturale de tip ştiinţific, rezervaţii naturale declarate monumente ale naturii, rezervaţii naturale de tip geologic, floristic, faunistic, avifaunistic, peisagistic sau mixt şi zone umede).
Ziua iubitorilor de carte (#BookLoversDay) sărbătorită la nivel internaţional la 9 august celebrează tot ceea ce are legătură cu cărţile şi încurajează cititorii să găsească o carte bună şi un loc potrivit pentru lectură.
În afară de biblioteci există şi unele iniţiative inedite în acest sens. De exemplu, potrivit site-ului UE, în autobuzele din Ljubljana, Slovenia, nu există doar locuri rezervate pentru persoanele în vârstă şi femeile însărcinate, ci şi spaţii speciale pentru cititul cărţilor!
După ce în urmă cu câteva zile am sărbătorit ziua pepenelui verde, ziua de astăzi este dedicată şi pepenelui galben.
Această zi a fost instituită în 1994 de primul preşedinte al Turkmenistanului Saparmurat Niazov, care a preferat să fie cunoscut sub numele de Turkmenbaşi, sau liderul poporului turkmen.
Acesta este şi numele vedetei acestei sărbători, un pepene foarte apreciat pentru aroma, gustul şi dimensiunile sale masive.
La 7 august 1965, prim-ministrul Tunku Abdul Rahman, nevăzând nicio alternativă pentru a evita vărsarea de sânge, a sfătuit Parlamentul Malaeziei să voteze pentru expulzarea Singaporelui din Malaezia.
În ciuda încercărilor de ultim moment al liderilor PAP, inclusiv a lui Lee Kuan Yew, de a menține Singapore ca stat membru al uniunii, Parlamentul a votat la 9 august 1965 cu 126 de voturi pentru și 0 voturi împotrivă în favoarea expulzării statului Singapore.
Deputații din Singapore nu au fost prezenți.
În acea zi, Lee, înlăcrimat, a anunțat că Singapore este o națiune suverană și independentă și și-a asumat rolul de prim-ministru al noii națiuni.
Discursul său a inclus acest citat:
„Pentru mine este un moment de angoasă pentru că toată viața mea… toată viața mea de adult… . am crezut în fuziune și în unitatea acestor două teritorii. Știți că este un popor legat de geografie, economie și legături de rudenie…”
În conformitate cu modificările constituționale adoptate în luna decembrie a acelui an, noul stat a devenit Republica Singapore, Yang di-Pertuan Negara a devenit Președinte, iar Adunarea Legislativă a devenit Parlamentul Republicii Singapore.
Aceste modificări au fost făcute retroactiv la data separării statului Singapore de Malaezia.
Dolarul Malaya și British Borneo au rămas în vigoare până la introducerea dolarului singaporez în 1967.
Înainte de separarea monedei, au existat discuții despre o monedă comună între guvernele din Malaezia și Singapore.
Africa de Sud – Ziua Națională a Femeii (din 1995)
Femei din Lesotho la un protest de Ziua Națională a Femeii împotriva violenței împotriva femeilor la Universitatea Națională din Lesotho – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ziua Națională a Femeii este o sărbătoare publică sud-africană celebrată anual pe 9 august. Ziua comemorează marșul din 1956 a aproximativ 20.000 de femei către Clădirile Uniunii din Pretoria pentru a depune o petiție împotriva legilor privind permisele de circulație , care impuneau sud-africanilor definiți drept „negri” în temeiul Legii de înregistrare a populației să poarte un pașaport intern, cunoscut sub numele de carnet, care servea la menținerea segregării populației, controlul urbanizării și gestionarea forței de muncă migrante în timpul erei apartheidului . Prima Zi Națională a Femeii a fost sărbătorită pe 9 august 1995. În 2006, o reconstituire a marșului a fost organizată pentru cea de-a 50-a aniversare a acestuia, cu mulți dintre veteranii marșului din 1956.
- 9 august 48 î.Hr. – Iulius Cezar, în fruntea Populares, l-a învins pe Pompei și pe Optimates în Bătălia de la Pharsalos, întărindu-și controlul asupra Republicii Romane;
- 9 august 1173 – La Pisa a început construcția unei clopotnițe care avea să devină turnul înclinat din Pisa;
- 9 august 1862 – Războiul Civil American: Trupele confederate contraatacă și câștigă Bătălia de la Cedar Mountain, după ce aproape au fost alungate de pe câmpul de luptă la începutul bătăliei;
- 9 august 1902 – Într-o ceremonie organizată la Westminster Abbey, Eduard al VII-lea și Alexandra au fost încoronați rege și regină ai Regatului Unit și ai Dominiunilor Britanice, precum și împărat și împărăteasă ai Indiei;
- 9 august 1965 – Statul Singapore a fost exclus din federația malaeziană din cauza unui conflict ideologic aprins între partidele de guvernămân; ziua este acum sărbătorită ca Ziua Națională a Singaporelui;
- 9 august 1974 – În urma scandalului Watergate, Richard Nixon a demisionat din funcția de Președinte al Statelor Unite;
- 9 august 2001 – A doua Intifada: Un atentat sinucigaș cu bombă a avut loc într-o pizzerie din Ierusalim, ucigând 15 persoane și rănind alte 130;
- 9 august 2006 – Poliția britanică a arestat 24 de persoane pentru conspirație la detonarea explozibililor lichizi aflați la bordul avioanelor care călătoreau din Marea Britanie către SUA și Canada.
9 august 48 i.Hr. -Bătălia de la Pharsalos - Iulius Cezar, în fruntea Populares, l-a învins pe Pompei și pe Optimates în bătălia de la Pharsalus, întărindu-și controlul asupra Republicii Romane.
Moartea lui Pompei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Pharsalus a fost o luptă decisivă din timpul Războiului civil roman al lui Cezar încheiată cu victoria lui Iulius Cezar (care conducea forțele pro-populare) împotriva forțelor pro-aristocratice ale lui Pompei și ale Senatului roman. A avut loc pe 9 august 48 î.Hr. la Pharsalus, în centrul Greciei.
Marcus Ulpius Nerva Traianus (n.18 septembrie 53), a domnit între anii 98 -117 ), fiind al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia.
În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.
Traian a lansat in anul 101 o expediție în regatul Dacia , aflat la nord de Dunare și l-a forțat pe regele Decebal să capituleze.
Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus.
Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture.
Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă.
Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Bătălia de la Adrianopol a fost o bǎtǎlie dintre goți (cea mai mare parte triburi vizigote și ostrogote), conduși de Fritigern și romani, conduși de împăratul Valens.
Bătălia a avut loc la aproximativ 13 km nord de Adrianopol, în provincia romană Tracia, și s-a încheiat cu înfrângerea completă a romanilor.
Această bătălie a fost unul dintre punctele de cotitură ale antichității târzii, care a accelerat dezintegrarea Imperiului Roman și a schimbat balanța puterii în favoarea popoarelor germanice.
9 august 681 - A fost fondat pe malul sudic al Dunării, Hanatul Bulgar, după ce au fost infrante armatele bizantine ale împăratului Constantin al IV-lea.
Imperiul bizantin recunoaşte statul bulgar, cu capitala la Aboba-Pliska.
9 august 1173 - La Pisa a început construcția Catedralei si a clopotniței care avea să devină turnul înclinat din Pisa.
Turnul înclinat din Pisa (în italiană Torre pendente di Pisa) este cea mai faimoasă clădire înclinată din lume și punctul de reper al orașului Pisa din Italia.
Turnul a fost planificat ca o campanilă pentru Domul din Pisa.
După doisprezece ani de la punerea pietrei de temelie, la 9 august 1173, când construcția ajunsese la etajul al treilea, datorită proastei calități a solului, constituit din noroi argilos și nisip, turnul începea să se încline în direcția sud-est.
Timp de o sută de ani construcția a fost stopată. Următoarele patru etaje au fost construite oblic, pentru a compensa partea înclinată.
După aceea, construcția a trebuit să fie întreruptă din nou, până în 1372, când turnul-clopotniță a fost finalizat.
Datorită importanței sale pentru industria turismului din Pisa, guvernul italian s-a implicat serios în ultima consolidare care a început în anul 1990.
În decembrie 2001 turnul a fost declarat stabil și sigur pentru 300 de ani și a fost redeschis accesului publicului.
9 august 1329 - La Quilon (europenizat Kollam, in statul Kerala din India), a fost infiintata de papa Ioan al XXII-lea prima dioceza romano-catolica, unul din marile centre de misionariat a dominicanilor si franciscanilor.
9 august 1483 - A fost deschisa Capela Sixtina de la Vatican la Roma, dupa celebrarea unei Messe divine.
East side of the Sistine Chapel, from the altar end with The Last Judgement – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Capela Sixtină (italiană: Cappella Sistina, iar în latină Sacellum Sixtinum / Aedicula Sixtina) este capela palatului papal din Vatican și este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei.
A fost construită între anii 1472 și 1483, în timpul pontificatului papei Sixtus al IV-lea, de unde îi provine numele.
Capela se găsește în dreapta Bazilicii Sfântul Petru și este cunoscută în toată lumea, fiind locul unde se țin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă și datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.
Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 40,93 metri în lungime și 13,41 metri lățime, corespunzând – conform tradiției biblice – dimensiunilor Templului lui Solomon.
Înălțimea este de 20,70 metri, plafonul este în formă de boltă, pereții laterali au 12 ferestre iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură.
Capela are două părți: una mai mare împreună cu altarul, rezervată ceremoniilor religioase, și alta mai mică pentru credincioși.
În timpul solemnităților mai importante, pereții laterali sunt acoperiți cu tapiserii executate după modele de Rafael.
9 august 1537 - S-a născut matematicianul, astronomul si umanistul italian Francesco Barozzi ; (d.23 noiermbrie 1604).
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Francesco Barozzi – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden – Olanda în anul 1703) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(…) Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta. Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino:
„Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”.
9 august 1776 - S-a născut Lorenzo Romano Amedeo Carlo Avogadro, conte de Quaregna și Cerreto (d. 9 iulie 1856) a fost fizician si chimist italian, fost membru al Academiei de Științe și a Societății Italiene „dei XL” (a celor 40).
Amedeo Avogadro – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Lorenzo Romano Amedeo Carlo Avogadro, conte de Quaregna și Cerreto (n. 9 august 1776, Torino; d. 9 iulie 1856, Torino) fizician și chimist italian. A fost membru al Academiei de Științe și a Societății Italiene “dei XL” (a celor 40).
Și-a orientat cercetările spre problemele cele mai imporante din fizică și chimie.
9 august 1792 - Francisc al II-lea a fost încoronat rege al Boemiei.
Francisc al II-lea (SIR) Francisc I al Austriei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Francisc I al Austriei (în germană Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen) din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n. 12 februarie 1768, Florența – d. 2 martie 1835, Viena) a fost primul împărat al Imperiului Austriac (1804-1835) și, înainte de aceasta, ultimul împărat romano-german al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1792-1806), sub numele de Francisc al II-lea (Franz II).
Alături de demnitatea de împărat, a fost totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei, mare principe al Transilvaniei etc.
A fost fiul împăratului Leopold al II-lea (1747-1792) și al soției acestuia, Maria Luiza de Spania.
Francisc I și-a continuat rolul de opozant marcant al Franței în timpul razboaielor napoleoniene și a mai suferit cateva înfrângeri dupǎ Austerlitz. Căsatoria ficei sale Maria Luiza de Austria cu Napoleon din rațiuni de stat pe 10 martie 1810 este cu certitudine cea mai severǎ înfrângere.
Dupǎ abdicarea lui Napoleon ca urmare a războiului celei de-a sasea coaliții, Austria a participat drept statul proeminent al “Sfintei Aliațe” la Congresul de la Viena, care a fost marcat vizibil de Kemens Wenzel, cancelarul lui Francisc, prinț de Metternich.
Epilogul acesteia este trasarea unei noi harți a Europei si restaurarea domeniilor stravechi ale lui Francisc (cu excepția Sfântului Imperiu de natiune germana, care fusese dizolvat).
9 august 1803 - Inventatorul american Robert Fulton a testat o barcă cu aburi experimental, pe fluviul Sena, la Paris. Barca, cu o lungime de 20,1 m, lățime de 2,4 m și o viteză între 4,8 și 6,4 km/h, s-a scufundat. Napoleon Bonaparte nu crede că motorul cu aburi are un viitor.
Gravură postumă înfăţişându-l pe Robert Fulton (1873) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Robert Fulton (n. 14 noiembrie 1765, Little Britain, astăzi Fulton, Pennsylvania – d. 24 februarie 1815, New York) a fost un inginer și inventator american, creditat incorect pentru mult timp ca fiind constructorul primei nave acționate de forța aburilor, Clermont (1807), cu care a întreprins o călătorie de la New York la Albany pe râul / fluviul Hudson.
În schimb, în mod corect, Fulton poate fi creditat a fi fost autorul planurilor și constructorul efectiv ale primelor nave cu aburi complet operaționale, precum și a primului submarin funcțional, comandat de Napoleon Bonaparte, denumit Nautilius, care a fost testat în 1800.
Deși lista inginerilor, constructorilor și întreprinzătorilor care au încercat să realizeze vase care să fie acționate mecanic este lungă, începând cu însuși realizatorul motorului cu aburi cu regulator centrifugal, James Watt, importanța lui Robert Fulton în istoria ingineriei și a navigației constă în realizarea primelor nave acționate mecanic, care erau complet funcționale, operaționale și fiabile.
El a adus un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, David Bushnell și Josef Ressel la perfecționarea tehnicii navigației.
9 august 1810 - Împăratul francez Napoleon a anexat Westfalia ca parte a Primului Imperiu Francez.
Imperiul Francez în 1811: Franța în albastru închis, statele sale satelit în albastru deschis
Primul Imperiu Francez, cunoscut și cu denumirile mai obișnuite de Imperiul Francez ori Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franța a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I.
Din punct de vedere constituțional, Primul Imperiu Francez se referă atât la perioada dintre 1804 și 1814/1815, de la sfârșitul Consulatului Francez până la restaurarea .
Imperiul a luat ființă în momentul în care Napoleon s-a proclamat împărat al Franței la 18 mai 1804, fiind încoronat pe 2 decembrie în același an în catedrala Notre Dame din Paris.
Existența imperiului a fost amenințată de a treia coaliție, dar bătălia decisivă încheiată cu victoria franceză de la Austerlitz i-a asigurat supraviețuirea.
La Grande Armée, mașinăria militară a imperiului, a luptat împotriva Prusiei în 1806 distrugându-i armata înainte de a intra în Polonia, pentru ca mai apoi să învingă Imperiul Rus în bătălia de la Friedland din 1807.
După Friedland, tratatul de la Tilsit din iulie 1807 a încheiat doi ani de vărsări de sânge pe continentul european.
Implicarea francezilor în războiul din Peninsula iberică a dus la un conflict sângeros de șase ani care a slăbit foarte mult Primul Imperiu.
În 1809, Franța și Imperiul Austriac s-au luptat în războiul celei de-a cincea coaliții.
Franța a ieșit din nou triumfătoare și a impus austriecilor semnarea tratatului de la Schönbrunn, dar tensiunile diplomatice cu Rusia au dus la catastrofica invazie din Rusia din 1812.
Războiul celei de-a șasea coaliții a adus expulzarea forțelor franceze din Germania în 1813 și la abdicarea lui Napoleon la data de 6 aprilie 1814. Napoleon s-a reîntors din insula Elba în 1815, dar înfrângerea suferită de forțele franceze în bătălia de la Waterloo a cauzat prăbușirea finală a Primului Imperiu Francez.
9 august 1830 - Louis Philippe a devenit regele francezilor în urma abdicării regelui Carol al X-lea.
Ludovic-Filip de Orléans – Portrait by Franz Xaver Winterhalter, 1841 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ludovic-Filip de Orléans (n. 6 octombrie 1773, Paris – d. 26 august 1850, Surrey, Anglia) a fost rege al francezilor în perioada Monarhiei din Iulie între 1830 și 1848. Face parte din dinastia Bourbon-Orléans.
În 1830, Revoluția din Iulie l-a răsturnat pe Carol al X-lea, care a abdicat în favoarea nepotului său de 10 ani, Henri, Duce de Bordeaux și, l-a numit pe Louis-Filip Lieutenant général du royaume, care avea sarcina să anunțe Camerei Deputaților dorința sa ca nepotul său să-i succeadă.
Ludovic-Filip nu a făcut acest lucru, cu scopul de a-și crește șansele sale de succesiune.
Ca o consecință, Camera l-a proclamat pe Louis-Philippe, care timp de unsprezece zile a fost regent pentru vărul său mai mic, noul rege al Franței.
King Louis-Philippe I taking the oath to keep the Charter of 1830 on 9 August 1830 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Carol al X-lea și familia lui, inclusiv nepotul său au plecat în exil în Marea Britanie. Tânărul ex-rege, Ducele de Bordeaux, care în exil, a luat titlul de conte de Chambord, mai târziu a devenit pretendent la tronul Franței și a fost susținut de legitimiști.
Printr-o ordonanță pe care a semnat-o la 13 august 1830, noul rege a definit maniera în care copiii săi și sora sa iubită vor continua să poarte numele “d’Orléans” și stema Orléans declarând că fiul său cel mare, ca Prinț Regal (nu Delfin), va purta titlul de Duce de Orléans, că fiii mai mici vor continua să dețină titlurile anterioare iar sora și fiicele sale vor avea titlul de Prințesă de Orléans, nu a Franței.
În 1832, fiica sa, Prințesa Louise-Marie, s-a căsătorit cu primul rege al Belgiei, Leopold I al Belgiei. În iulie 1835, Louis-Philippe a supraviețuit unei tentative de asasinat a lui Giuseppe Mario Fieschi în Paris. În 1842, fiul și moștenitorul său, Ferdinand Philippe, Duce de Orléans, a murit într-un accident.
Ludovic-Filip a domnit într-un mod modest, evitând fastul și cheltuielile generoase ale predecesorilor săi. În ciuda acestui aspect exterior de simplitate, sprijinul său a venit din partea burgheziei bogate.
La început, el a fost iubit și numit “Regele Cetățean” și “monarhul burghez”, dar popularitatea lui a suferit, guvernul său a fost perceput ca fiind din ce în ce mai conservator și monarhic în ciuda deciziei sale de a aduce în Franța rămășițele lui Napoleon.
Sub conducerea sa, condițiile claselor muncitoare s-au deteriorat iar diferența de venituri a crescut considerabil. Criza economică din 1847 a condus la Revoluția din 1848 și abdicarea lui Ludovic-Filip.
9 august 1842 - S-a semnat Tratatul Webster–Ashburton, care stabilește granița dintre Statele Unite și Canada la est de Munții Stâncoși.
9 august 1847 - S-a născut Maria Vittoria dal Pozzo, soția regelui Amadeo al Spaniei (d. 1876)
Maria Vittoria dal Pozzo – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Maria Vittoria dal Pozzo (Maria Vittoria Carlotta Enrichetta Giovanna; 9 august 1847 – 8 noiembrie 1876) a fost o nobilă italiană, prințesă della Cisterna.
Căsătorită cu Ducele de Aosta, fiu al lui Victor Emanuel al II-lea al Italiei, ea a fost ultima regină a Spaniei din 1870 până la abdicarea soțului ei în 1873.
Este ascendenta Prințului Aimone, Duce de Apulia, actualul pretendent al tronului Italiei.
9 august 1862 - Războiul Civil American: Trupele confederate contraatacă și câștigă Bătălia de la Cedar Mountain, după ce aproape au fost alungate de pe câmpul de luptă la începutul bătăliei.
Brigăzile lui Gordon și Crawford alungând forțele confederate din pădure în Bătălia de la Cedar Mountain, 9 august 1862. Ziarul ilustrat al lui Frank Leslie – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Bătălia de la Muntele Cedar, cunoscută și sub numele de Muntele Slaughter sau Fuga Cedarului , a avut loc pe 9 august 1862, în comitatul Culpeper, Virginia , ca parte a Războiului Civil American. Forțele Uniunii, sub comanda generalului-maior Nathaniel P. Banks, au atacat forțele confederate, sub comanda generalului-maior Thomas J. „Stonewall” Jackson, lângă Muntele Cedar, în timp ce confederații mărșăluiau spre Curtea de Justiție din Culpeper pentru a preveni un avans al Uniunii în centrul Virginiei. După ce aproape au fost alungați de pe câmpul de luptă în prima parte a bătăliei, un contraatac confederat a rupt liniile Uniunii, rezultând o victorie confederată. Bătălia a fost prima confruntare din campania Virginiei de Nord .
9 august 1871 - S-a născut dramaturgulLeonid Andreev, autor al operelor “Viaţa omului” şi “Cel care primeşte palme”; (d. 12 septembrie 1919).
Leonid Nikolaievici Andreev (1871 – 1919) – foto: ro.wikipedia.org
Leonid Nikolaievici Andreev (n. 9 august 1871 – d. 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 – 1914.
9 august 1896 - Pionierul aviației Otto Lilienthal se prăbușește în timpul unui zbor la Stölln am Gollenberg din Havelland și moare a doua zi din cauza rănilor sale.
Karl Wilhelm Otto Lilienthal (n. 23 mai 1848 în Anklam, Germania – d. 10 august 1896, Berlin, după un accident cu unul dintre aparatele sale de zbor) a fost un pionier al aviației germane.
Conform cunoștințelor actuale, el a fost primul om care a reprodus cu succes zborul cu un aparat de zbor iar astfel a ajutat la introducerea principiului de zbor mai greu decât aerul.
Experimentele sale au dus la descrierile fizicii (portanța) al aripilor aparatelor de zbor, la planor, dezvoltat mai departe de frații Wright valabile până în prezent.
Producția aparatelor de zbor în fabrica lui Lilienthal, a fost prima producție în serie de avioane.
Încercare de zbor a lui Lilienthal în Derwitz, 1891 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(…) La 9 august 1896 Otto Lilienthal se prăbușește de la o înălțime de aproximativ 15 m, din cauza unei depresiuni atmosferice, la Gollenberg.
În urma accidentului, el a suferit o fractură a vertebrei cervicale a treia.
Fiind transportat la Berlin, încă pe drum el a intrat în comă și în urma rănilor grave, în următoarea zi în data de 10 august 1896 el a decedat.
Studii recente presupun o hemoragie cerebrală ca cauza decesului
9 august 1896 - S-a născut filosoful şi psihologul Jean Piaget; (d. 16 septembrie 1980).
Jean Piaget. Piaget at the University of Michigan, c. 1968
Jean Piaget (n. 9 august 1896 – d. 16 septembrie 1980) a fost un psiholog, biolog, logician și filozof elvețian, cunoscut pentru contribuțiile sale din domeniul epistemologiei și psihologiei dezvoltării.
Într-o perioadă de șase decenii, Jean Piaget a desfășurat un program de cercetări naturaliste, care a afectat profund înțelegerea noastră asupra dezvoltării copilului.
Piaget și-a denumit lucrarea teoretică generală de bază “epistemologie genetică” pentru că a fost în primul rând interesat de cum se dezvoltă cunoașterea în organismul uman.
Conceptul de structură congnoscibilă stă la baza teoriei sale. Structurile cognoscibile sunt modele fizice sau mentale de acțiuni care subliniază acte specifice de inteligență și corespund unor stadii ale dezvoltării copilului.
Conform teoriei lui Piaget, există patru stadii de dezvoltare: senzi-motor, preoperații, operații concrete, și operații formale.
În stadiul senzi-motor (0-2 ani), inteligența ia forma acțiunilor motoare.
În perioada de preoperații (3-7 ani), inteligența este intuitivă.
În timpul stadiului de operații concrete (8-11 ani), structura cogniscibilă este logică, dar depinde de referințe concrete. În stadiul final de operații formale (12-15 ani), gândirea implică noțiuni abstracte.
În timp ce stadiile cunoașterii indentificate de Piaget sunt asociate cu diferențele caracteristice vârstei, ele variază de la individ la individ. Ba mai mult, fiecare stadiu are mai multe forme structurale distincte.
Piaget a fost un scriitor prolific și a publicat cărți ca Biologia și cunoașterea, Concepția copilului asupra lumii, Limbajul și gândirea copilului, Epistemologie genetică.
Opera lui Piaget constituie o sursă de inspirație în domenii ca psihologie, sociologie, educație, epistemologie, economie și drept.
El a fost răsplătit cu numeroase premii în toată lumea.
9 august 1902 - Într -o ceremonie organizată la Westminster Abbey, Eduard al VII-lea și Alexandra au fost încoronați rege și regină ai Regatului Unit și ai Dominiunilor Britanice, precum și împărat și împărăteasă ai Indiei.
Regina Alexandra și regele Eduard al VII-lea, 1903 – foto preluat de pe www.wikiwand.com
După moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, Eduard a devenit rege al Regatului Unit și Împărat al Indiei.
A ales să domnească sub numele de Eduard al VII-lea în loc de Albert Eduard – numele ales de mama sa pentru el A donat casa părinților, Casa Osborne din Isle of Wight statului și a continuat să locuiască la Sandringham.
Își permitea să fie mărinimos; finanțele sale erau bine manageriate de Sir Dighton Probyn.
Eduard VII și Alexandra au fost încoronați la Westminster Abbey la 9 august 1902 de arhiepiscopul de Canterbury Frederick Temple în vârstă de 80 de ani.
Inițial, încoronarea lui Eduard a fost programată pentru 26 iunie, însă cu două zile mai devreme de această dată Eduard a fost diagnosticat cu apendicită.
Operația a fost făcută de Sir Frederick Treves într-o vreme în care rata mortalității pentru apendicită era mare.
La două săptămâni după operație s-a anunțat că regele este în afară de orice pericol.
Treves a fost răsplătit cu titlul de baronet iar operația de apendicită a intrat în obișnuința medicală.
Eduard a renovat palatele regale, a reintrodus ceremoniile tradiționale și a creat noi decorații, cum ar fi “Ordinul de Merit” pentru recunoașterea contribuțiilor la dezvoltarea artelor și științelor.
Ca rege, principalele interese ale lui Eduard au fost: domeniul afacerilor externe și chestiunile militare și navale.
Vorbind fluent limbile franceză și germană el a făcut o serie de vizite în străinătate iar vacanța anuală o făcea la Biarritz și Marienbad.
Una dintre cele mai importante vizite în străinătate a fost vizita oficială din Franța în primvara anului 1903 ca oaspete al președintelui Émile Loubet.
Eduard, în principal prin mama sa și prin socrul său, s-a înrudit cu aproape toți monarhii europeni și era numit “unchiul Europei”.
9 august 1910 - Nava polară Fram părăsește capitala norvegiană Kristiania în direcția Golfului Balenelor, Roald Amundsen își începe expediția la Polul Sud, care este încă ținută secretă pentru public.
Roald Amundsen – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie 1872, Borge, Norvegia – d. 18 iunie 1928, Marea Barents, Rusia) a fost un explorator norvegian al zonelor polare.
A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911).
De asemenea, a fost primul navigator care a reuşit să traverseze Pasajul de nord-vest.
A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare în Arctica.
9 august 1914 - S-a născut compozitoruul roman Alexandru Mandy; (d. 2005).
Alexandru Mandy- foto – topromanesc.ro
Alexandru Mandy, numele la naștere Armand Abram Penchas (n. 9 august 1914, Craiova – d. 10 octombrie 2005, Jimbolia) compozitor român evreu din România.
9 august 1916 - S-a născut politicianul comunist roman Manea Manescu ; (d. 2009).
Manea Mănescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Manea Mănescu (n. 9 august 1916, Brăila – d. 27 februarie 2009) a fost un politician comunist român.
A fost Ministrul de finanțe al României (1955-1957), membru al CC al PCR (1960-1979, 1982-1989) și al Comitetului Politic Executiv (1969-1979, 1984-1989).
Între 1967 și 1972 era președinte al Consiliului Economic, iar ulterior va deveni viceprim-ministru (din 1972) și prim-ministru (1974-1979).
În august 1944 a devenit membru al PCR.
În mai 1961 a fost decorat cu medalia “A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România“.
A fost șef al Secției Știință și Cultură al PCR. Manea Mănescu a fost ales ca membru titular a Academiei Române.
În 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu, i-a însoțit pe soții Ceaușescu în elicopterul cu care au zburat din clădirea Comitetului Central PCR în care pătrunseseră revoluționarii.
Deși inițial a fost condamnat la detenție pe viață pentru că, în calitate de membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, a aprobat reprimarea revoluției, ulterior pedeapsa s-a redus la 10 ani de detenție.
Conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclus din Academia Română.
9 august 1919 - A încetat din viaţă compozitorul, pianistul şi dirijorul Ruggero Leoncavallo.
Ruggiero Leoncavallo
Ruggiero Leoncavallo (n. 8 martie 1857, Napoli – d. 9 august 1919, Montecatini Terme) compozitor, pianist și dirijor italian a fost, alături de Pietro Mascagni, un inițiator al verismului îndreptat împotriva romantismului din muzica italiană.
Excelent versificator, și-a scris singur libretele.
Vestit prin opera sa “Pagliacci”, el a compus şi muzică pentru balet (“Viaţa unei marionete”), muzică simfonică, canţonete, muzică religioasă, de cameră etc; (n. 23 aprilie 1857).
9 august 1921 - S-a născut Lola Bobescu, violonistă și profesoară română, stabilită în Belgia (d. 1920)
Lola Bobescu (Lola Violeta Ana-Maria Bobescu) (n. 9 august 1921, Craiova, România – d. 4 septembrie 2003, Spa, Belgia) a fost o violonistă și profesoară de vioară originară din România.
Solistă-concertistă timp de peste 60 de ani, Lola Bobescu s-a situat printre violoniștii români cu cea mai solidă carieră artistică. Stabilită în Belgia, a fondat și a condus formațiile Solistes de Bruxelles- actuala L’Orchestre de Wallonie din Liège și Cvartetul de coarde L’Arte del Suono din Bruxelles (1990).
Paralel cu activitatea solistică, Lola Bobescu a desfășurat o fructuoasă activitate pedagogică, fiind profesoară de vioară la Conservatorul din Liège (1962-1974) și la Conservatorul regal din Bruxelles.
A făcut parte din juriul concursurilor internaționale de vioară “Reine Elisabeth de Belgique” (1971 și 1993).
Lola Bobesu a colaborat cu marile ansambluri orchestrale ale lumii, precum Filarmonicile din Berlin și Londra, orchestrele franceze Colonne, Pasdeloup și Lamoureux, orchestra Concertgebouw din Amsterdam, La Suisse Romande din Geneva, orchestra Accademia Santa Cecilia din Roma ș.a.
A concertat și în recitaluri de muzică de cameră, fiind adesea acompaniată de pianistul Jacques Genty.
9 august 1938 - A încetat din viaţă Leo Frobenius, etnolog german (n. 1873)
Leo Frobenius – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Leo Viktor Frobenius (29 iunie 1873 la Berlin – 9 august 1938, Biganzolo, Lacul Maggiore, Italia) a fost un arheolog, explorator si unul dintre cei mai importanți etnografi germani.
A condus expediţii în Africa (1904-1935) şi a explorat numeroase centre de artă preistorică în Norvegia, Austria, Spania şi Africa.
Este cunoscut în spațiul românesc mai ales pentru influența operei sale asupra gândirii lui Lucian Blaga.
9 august 1939 - S-a născut Romano Prodi, politician italian.
Romano Prodi – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Romano Prodi (n. 9 august 1939, Scandiano, Italia) este un politician social-democrat italian.
A exercitat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri italian de la 18 mai 1996 la 9 octombrie 1998, succedându-l pe Lamberto Dini și fiind înlocuit de Massimo D’Alema.
După septembrie 1999 a devenit președinte al Comisiei Europene.
Mandatul trebuia să se încheie la 1 noiembrie 2004, însă din cauza unor probleme la constituirea Comisiei Barroso termenul a fost extins până la 22 noiembrie 2004.
Din 2007 până în 2008 a fost președintele Partidului Democrat.
9 august 1941 - Întâlnirea Roosevelt – Churchill din Insulele Newfoundland. A fost adoptată Carta Atlanticului.
Carta Atlanticului (în engleză Atlantic Charter) a fost un document semnat de președintele SUA, F. D. Roosevelt, și de premeirul britanic, W. Churchill, la 14 august 1941, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Declarația stipula că cele două state nu urmăresc extinderea teritorială și proclama dreptul la autodeterminare al popoarelor care fuseseră lipsite de acest drept și a contribuit la consolidarea coaliției antihitleriste.
9 august 1942 - Liderul indian Mahatma Gandhi a fost arestat în Bombay de forțele britanice.
Studio photograph of Mohandas K. Gandhi, London, 1931 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Mahatma Gandhi (*2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar – †30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente.
Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.
La începutul celui de-al doilea război mondial, Gandhi cheamă populația să nu susțină Marea Britanie, dacă aceasta nu garantează independența Indiei.
Guvernul englez reacționează cu arestarea lui, împreună cu alți 60.000 de oponenți, și nu este eliberat decât după doi ani de detenție.
Gandhi in 1942, the year he launched the Quit India Movement – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Părăsiți India, această declarație din 1942 sfârșește prin a cristaliza rezistența în jurul lui: considerat un fel de sfânt și un conducător politic, Gandhi obține retragerea britanică și independența Indiei la 15 august 1947.
Gandhi asistă cu durere la diviziunea subcontinentului indian în două state, India și Pakistan, care consfințește separarea între hinduiști și musulmani și care culminează la sfârșitul anului 1947 cu un război civil, ce a costat viața a peste un milion de oameni și a pus pe drumuri șase milioane de refugiați.
Atitudinea moderată a lui Gandhi în problema scindării țării a provocat ura unui fanatic hindus, care-l asasinează la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii religioase. Incinerarea sa publică a provocat manifestări extraordinare de doliu popular.
Franz Jägerstätter (scris și Jaegerstaetter în engleză; născut Franz Huber, 20 mai 1907 – 9 august 1943) a fost un fermier austriac în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Jägerstätter a fost condamnat la moarte și executat pentru refuzul său de a lupta pentru Germania nazistă.
Este venerat ca martir și a fost beatificat de Biserica Catolică.
9 august 1945 - Orașul japonez Nagasaki ea fost devastat atunci când bomba atomică, Fat Man, a fost aruncată din bombardierul forțelor aeriene americane, Bockscar B-29. 39.000 de persoane au fost ucise.
Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fat Man (traducere literală din engleză: „Grasul” sau „Grăsunul”) este numele de cod precum și porecla bombei atomice ce a fost detonată deasupra orașului Nagasaki, Japonia, de către Statele Unite ale Americii la 9 august 1945, la ora 11:02 locală.
Era a doua bombă atomică folosită împotriva Japoniei după Little Boy, detonată cu trei zile înainte deasupra orașului Hiroșima, la 6 august.
Aceste 2 bombe au dus la capitularea necondiționată a Japoniei, aliatul Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial, la 15 august 1945.
Fat Man cântărea 4.600 kg, avea o lungime de 3,2 metri și un diametru de 1,5 metri, precum și o putere de explozie de 21 de kilotone TNT (aproximativ 42 milioane de batoane de dinamită).
Cu toate că bomba a avut o deviație de aproximativ 2 km, a fost distrus mai mult de jumătate din oraș.
Populația orașului Nagasaki a scăzut astfel într-o sutime de secundă de la 422.000 la 383.000 de locuitori: 39.000 de oameni au fost omorâți pe loc, iar peste 25.000 au fost răniți.
9 august 1948 - S-a născut Antonie Iorgovan ( la Gorcea, Jud. Caras-Severin), jurist şi om politic român, supranumit si “parintele Constitutiei Romaniei”; (d.04.10. 2007).
Antonie Iorgovan – foto: gandul.info
Antonie Iorgovan (n. 9 august 1948, satul Gornea, comuna Sichevița, județul Caraș-Severin – d. 4 octombrie 2007, Viena) jurist român, profesor universitar și senator independent în legislatura 1990-1992, iar mai apoi pe listele PSD în legislaturile 2000-2004 și 2004-2008.
De asemenea, între anii 1992-1996, a îndeplinit demnitatea de judecător la Curtea Constituțională a României. A fost supranumit „Părintele Constituției” deoarece, fiind singurul senator independent, a îndeplinit funcția de Președinte a Adunării Constituante.
9 august 1962 – A încetat din viaţă scriitorul Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946: “Jocul cu mărgelele de sticlă”, “Lupul de stepă”, “Narcis şi Gură de aur” (n. 2 iulie1877).
Hermann Hesse – foto – ro.wikipedia.org
Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877, Calw, Germania – d. 9 august 1962, Montagnola, Elveția) scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946.
9 august 1963 - S-a născut renumita cântăreață americană Whitney Houston; (d. 2012).
Whitney Houston (n. 9 august 1963, Newark, New Jersey, d. 11 februarie 2012, Beverly Hills, California) a fost o cântăreață, manechin, actriță și producătoare de muzică americancă.
În 2009, Guinness World Records a menționat-o ca fiind cea mai premiată femeie din toate timpurile.
Lista sa de premii include două Premii Emmy, șase Premii Grammy, 30 Billboard Music Award și 22 de American Music Award, având în total 415 premii primite de-a lungul carierei până în anul 2010.
Houston a fost de asemenea una dintre cele mai bine vândute artiste din lume, vânzând peste 170 de milioane de albume, single-uri și videoclipuri.
Pe 11 februarie 2012, a murit din cauze necunoscute la Beverly Hilton Hotel în Beverly Hills, California.
Rapoartele toxicologice ulterioare au arătat că ea s-a înecat accidental în cadă din cauza efectelor consumului cronic de cocaină și a boli de inimă.
9 august 1965 - Statul Singapore a fost exclus din federația malaeziană din cauza unui conflict ideologic aprins între partidele de guvernământ. Astfel, Singapore devine unicul stat din lume care și-a dobândit independența fără voia sa.
La 7 august 1965, prim-ministrul Tunku Abdul Rahman, nevăzând nicio alternativă pentru a evita vărsarea de sânge, a sfătuit Parlamentul Malaeziei să voteze pentru expulzarea Singaporelui din Malaezia.
În ciuda încercărilor de ultim moment al liderilor PAP, inclusiv a lui Lee Kuan Yew, de a menține Singapore ca stat membru al uniunii, Parlamentul a votat la 9 august 1965 cu 126 de voturi pentru și 0 voturi împotrivă în favoarea expulzării statului Singapore.
Deputații din Singapore nu au fost prezenți.
În acea zi, Lee, înlăcrimat, a anunțat că Singapore este o națiune suverană și independentă și și-a asumat rolul de prim-ministru al noii națiuni.
Discursul său a inclus acest citat:
„Pentru mine este un moment de angoasă pentru că toată viața mea… toată viața mea de adult… . am crezut în fuziune și în unitatea acestor două teritorii. Știți că este un popor legat de geografie, economie și legături de rudenie…”
În conformitate cu modificările constituționale adoptate în luna decembrie a acelui an, noul stat a devenit Republica Singapore, Yang di-Pertuan Negara a devenit Președinte, iar Adunarea Legislativă a devenit Parlamentul Republicii Singapore.
Aceste modificări au fost făcute retroactiv la data separării statului Singapore de Malaezia.
Dolarul Malaya și British Borneo au rămas în vigoare până la introducerea dolarului singaporez în 1967.
Înainte de separarea monedei, au existat discuții despre o monedă comună între guvernele din Malaezia și Singapore.
9 august 1968 - S-a născut Gillian Anderson, actrita, protagonista serialului „Dosarele X”.
Gillian Leigh Anderson (n. 9 august 1968, Chicago, Illinois, SUA) este o actriță americano-britanică, care a ajuns să fie foarte cunoscută ca personajul agent FBI, doctor Dana Scully, partenera agentului Fox Mulder (interpretat de David Duchovny) din serialul de televiziune Dosarele X.
În afara acestui rol, care i-a adus faima și consacrarea, actrița a avut și are o carieră filmică și de scenă complexă.
9 august 1969 - A murit medicul Constantin I. Parhon, întemeietorul şcolii româneşti de endocrinologie , membru al Academiei Romane (1948-1969); (n. 28.10.1874).
Constantin I. Parhon – foto: ro.wikipedia.org
Constantin Ion Parhon (n. 15 octombrie 1874, Câmpulung, România – d. 9 august 1969, București, RS România) a fost un demnitar comunist, medic endocrinolog și neuropsihiatru român, care a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (șeful statului) în perioada 13 aprilie 1948 – 2 iunie 1952.
Parhon a mai făcut parte dintr-un comitet interimar prezidențial format din cinci membri (printre care și Mihail Sadoveanu, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi) între 30 decembrie 1947 și 13 aprilie 1948.
9 august 1969 - A încetat din viaţă fizicianul britanic Cecil Frank Powell, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică; (n. 5 decembrie 1903).
Cecil Frank Powell- foto: en.wikipedia.org
Cecil Frank Powell (n. 5 decembrie 1903 – d. 9 august 1969) fizician britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1950 pentru dezvoltarea metodei fotografice de studiere a proceselor nucleare și pentru descoperirea pionului (mezon pi), o particulă subatomică de masă mare.
9 august 1969 - Soția regizorului polonez Roman Polanski, actrița americană Sharon Tate, însărcinată în opt luni și jumătate a fost ucisă în casa ei de membrii familiei Manson, un cult. Împreună cu ea sunt uciși alți patru prieteni aflați în vizită
Sharon Tate (Publicity photo of Tate in Valley of the Dolls, 1967) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sharon Tate (n. 24 ianuarie 1943 în Dallas, Texas; d. 9 august 1969 în Bel Air, Los Angeles, California) a fost o actriță americană, care a fost nominalizată pentru premiul cinematografic Golden Globe.
Sharon era considerată în acel timp ca una dintre cele mai frumoase femei din lume, ea fiind simbolul frumuseții anilor 1960 (Swinging Sixties).
Moartea ei brutală, a intrat sub numele de „Crimele Tate-LaBianca” în istoria criminalisticii americane.
Autorii odioasei crime au fost membrii unei bande de hippies condusa de Charles Manson.
În ianuarie 1971, Charles Manson si trei din adeptii lui – Susan Atkins, 22 de ani, Patricia Krenwinkel, 23 de ani şi Leslie Van Houten, 21 de ani – au fost condamnaţi, după cel mai lung proces pentru judecarea unei crime din istoria Statelor Unite.
9 august 1970 -Zborul LANSA 502 se prăbușește după decolare de pe Aeroportul Internațional Alejandro Velasco Astete din Cusco, Peru, ucigând 99 din cele 100 de persoane aflate la bord, precum și două persoane de la sol.
Zborul LANSA 502 a fost un Lockheed L-188A Electra operat de Líneas Aéreas Nacionales Sociedad Anónima (LANSA) care s-a prăbușit la scurt timp după decolare de pe aeroportul Quispiquilla de lângă Cusco, Peru, pe 9 august 1970, după ce a pierdut toată puterea de la unul dintre cele patru motoare ale sale.
Avionul cu turbopropulsoare, înmatriculat OB-R-939, era cu legături de la Cusco la Lima, transportând 8 membri ai echipajului și 92 de pasageri.
Toți ocupanții, cu excepția unuia, au murit din cauza rănilor suferite de forțele de impact și incendiul după accident. De asemenea, două persoane aflate la sol au fost ucise.
La bord se aflau 49 de liceeni americani de schimb, toți au pierit.
O investigație guvernamentală peruană a concluzionat că accidentul a fost cauzat de executarea necorespunzătoare a procedurilor de oprire a motorului de către echipajul de zbor și lipsa unei întrețineri adecvate.
LANSA a fost amendată, iar operațiunile i-au fost suspendate pentru 90 de zile.
La acea vreme, accidentul a fost cel mai mortal din istoria Peruanului înainte de a fi depășit de zborul Faucett Perú 251 în 1996.
9 august 1974 - În urma scandalului Watergate, Richard Nixon a demisionat din funcția de președinte al Statelor Unite. Vicepreședintele Gerald Ford a devenit președinte.
Preşedintele Nixon părăsind Casa Albă cu puţin timp înainte ca demisia sa să devină efectivă pe 9 august 1974 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(…) În lumina pierderii susținerii politice și a iminenței punerii sub acuzare, Nixon a demisionat din funcția de președinte începând cu 9 august 1974, după ce a ținut o cuvântare adresată națiunii la televiziune în seara dinainte.
Discursul de demisie a fost ținut din Biroul Oval și a fost transmis în direct la radio și la televiziune.
Nixon a declarat că demisionează pentru binele țării și a cerut națiunii să-l susțină pe noul președinte, Gerald Ford.
Nixon a trecut în revistă realizările președinției sale, în special pe cele din domeniul politicii externe.
El și-a apărat realizările din mandat, citând din discurul lui Theodore Roosevelt din 1910 cunoscut ca „Cetățenia într-o republică”:
„Uneori am reușit și alteori am eșuat, dar întotdeauna m-am inspirat din ceea ce a spus odată Theodore Roosevelt despre omul din arenă, «al cărui chip este mânjit de praf și de sudoare și de sânge, care se străduiește cu hotărâre, care greșește sau nu face destul iarăși și iarăși, pentru că nu există încercare fără greșeală și fără lipsuri, dar care totuși se străduiește pentru a duce lucrul la bun sfârșit, care cunoaște marele entuziasm și devotament, care se dedică unei cauze demne, care cunoaște la sfârșit triumful marilor realizări, sau cel puțin, dacă nu reușește, cel puțin dă greș îndrăznind lucruri mari».”
Discursul lui Nixon a primit răspunsuri favorabile la început din partea comentatorilor din presa audio-vizuală, doar Roger Mudd(en) de la CBS afirmând că Nixon nu și-a recunoscut nicio vină.
A fost numit „o capodoperă” de către Conrad Black, unul din biografii lui.
Black a opinat că „ceea ce se dorea a fi o umilință fără precedent pentru orice președinte american”,
Nixon a transformat într-o recunoaștere rafinată a unei insuficiențe a suportului legislativ.
A plecat dedicându-și jumătate din cuvântare realizărilor mandatului său.
Gerald Rudolph Ford, Jr., cunoscut mai ales ca Gerald Ford, (n. 14 iulie 1913 — d. 26 decembrie 2006) a fost cel de-al patruzecilea vicepreședinte (1973 – 1974) și cel de-al treizeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1974 – 1977).
Ford a fost întâia persoană numită în calitate de vicepreședinte conform termenilor celui de-al douăzeci și cincilea amendament al Constituției țării.
După succesiunea la președinție, datorată demisiei lui Richard Nixon, Ford a devenit prima persoană din istoria Statelor Unite care a ocupat cea mai înaltă poziție în stat fără să fi fost ales președinte sau vicepreședinte.
Înaintea numirii sale ca vicepreședinte al Statelor Unite, Gerald Ford a slujit peste opt ani ca Lider al Minorității din partea Partidului Republican în Camera Reprezentanților a SUA, una din cele două camere legislative ale Congresului SUA.
În timpul mandatului său prezidențial, forțele americane s-au retras din Vietnam, urmând încheierea Războiului din Vietnam din 1975, aplicarea Acordului de la Helsinki, iar pe plan intern continuarea perioadei în care spectrul amenințător al inflației și al recesiunii amenința societatea americană a epocii post-Vietnam.
Prin garantarea unei achitări prezidențiale, prin așa numita preemptive pardon, în cazul Nixon, care a ajuns în faza de impeachment datorită rolului său în Afacerea Watergate, Gerald Ford a ajuns ținta unor puternice atacuri critice lansate de multiple grupuri de interes, ceea ce ar fi condus în final (în viziunea multor analiști politici) chiar și la pierderea alegerilor prezidențiale din 1976 în favoarea candidatului Partidului Democrat, Jimmy Carter.
9 august 1975 - A încetat din viaţă compozitorul, pianistul şi pedagogul rus Dimitri Şostakovici, unul dintre marii creatori ai muzicii secolului al XX-lea (n. 25 septembrie 1906).
Dmitri Șostacovici – foto – ro.wikipedia.org
Dmitri Dimitrievici Șostacovici (n. 25 septembrie 1906 – d. 9 august 1975) compozitor, pianist și profesor rus, considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al XX-lea.
9 august 1976 - A început vizita de prietenie a lui Nicolae Ceaușescu în RSS Gruzină (9 – 11 august 1976).
9 august 1990 - Anexarea Kuweitului de catre Irak este declarata nula si neavenita de catre consiliul de Securitate al ONU, care solicită retragerea imediată a armatei irakiene din aceasta țară.
9 august 1991 - Procurorul italian Antonino Scopelliti este ucis de ‘Ndrangheta în numele mafiei siciliene, în timp ce pregătește cazul guvernului în apelul final al procesului contra mafiei siciliene.
9 august 1991 - A murit Cella Delavrancea, stralucita pianistă, critic muzical şi profesor, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, una din prietenele intime ale reginei Maria a României; (n. 15 decembrie 1887).
Cella Delavrancea – foto – vforvintage.ro
Cella Delavrancea (n. 15 decembrie 1887 – d. 9 august 1991) pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, soră a arhitectei Henrieta Delavrancea, a Niculinei Delavrancea și a lui “Bebs” Delavrancea, membră a cenaclului lui Eugen Lovinescu.
9 august 1993 - Albert al II-lea al Belgiei jură credință pe Constituția belgiană, devenind regele acestei tari.
Albert al II-lea – foto – ro.wikipedia.org
Albert al II-lea, nume complet Albert Félix Humbert Théodore Christian Eugène Marie, (n. 6 iunie 1934), a domnit ca rege al belgienilor, după moartea fratelui său mai mare, din 1993 până la abdicarea sa în 2013.
9 august 1999 - Presedintele Rusiei, Boris Eltin il numeste pe seful Serviciului Federal de Securitate, Vladimir Putin in functia de prim ministru.
Vladimir Vladimirovici Putin (n. 7 octombrie 1952, Maternitatea Spitalului Nr. 6 V.F. Sneghiriov, Rusia) este un om politic rus, fost membru PCUS.
În prezent ocupă pentru a patra oară funcția de președinte al Federației Ruse.
A devenit președinte interimar al Rusiei la data de 31 decembrie 1999, după ce președintele Boris Elțîn își dăduse demisia, iar apoi a câștigat alegerile prezidențiale din anul 2000. În 2004, el a fost reales pentru un al doilea mandat, care a durat până în 7 mai 2008.
Putin taking the presidential oath beside Boris Yeltsin, May 2000 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Din cauza limitei prevăzute de Constituție, Putin nu a mai putut candida pentru un al treilea mandat prezidențial consecutiv în 2008, dar după victoria succesorului sprijinit de el, Dmitri Medvedev în alegerile prezidențiale, Putin a fost numit de acesta prim-ministru al Rusiei.
Putin a ocupat această funcție în intervalul 8 mai 2008 – 4 martie 2012.
În 2012 a devenit pentru alți 6 ani președinte al Federației Ruse (în urma modificării Constituției). În 18 martie 2018 Vladimir Putin a fost reales în funcția de președinte al Rusiei, tot pentru un mandat de 6 ani.
În august 1999 Vladimir Putin a fost numit de către Boris Elțin în funcția de prim-ministru.
Imaginea lui Putin ca o persoană care impune aplicarea legilor și ordinii și abordarea sa intransigentă față de cel de-al Doilea Război Cecen împotriva Republicii Cecene Icikeria, au întărit repede popularitatea lui Putin și l-au permis să-și depășească toți rivalii.
După demisia lui Boris Elțin, din decembrie 1999 a ocupat funcția de Președinte interimar al Federației Ruse.
9 august 2001 – Intifada Al-Aqsa (Cea de-a doua Intifadă): Un atentat sinucigaș cu bombă a avut loc într-o pizzerie din Ierusalim, ucigând 15 persoane și rănind alte 130.
Ierusalim, Israel, colțul străzii Jaffa și al străzii King George (privind spre sud-est) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Un atentat sinucigaș cu bombă comis de palestinieni într-o pizzerie din centrul Ierusalimului, pe 9 august 2001, a ucis 16 persoane, inclusiv șapte copii și o femeie însărcinată. Alte 130 au fost rănite. Atacul a avut loc în timpul celei de-a doua Intifade .
9 august 2006 - Poliția britanică a arestat 24 de persoane pentru conspirație la detonarea explozibililor lichizi aflați la bordul avioanelor care călătoreau din Marea Britanie către SUA și Canada.
Poliția la locul uneia dintre raiduri, pe Forest Road, Walthamstow , Londra – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Complotul transatlantic cu aeronave din 2006 a fost un complot terorist care viza detonarea de explozibili lichizi , transportați la bordul avioanelor care călătoreau din Regatul Unit către Statele Unite și Canada , deghizați în băuturi răcoritoare. Complotul a fost descoperit de Poliția Metropolitană Britanică în timpul unei ample operațiuni de supraveghere. În urma complotului, au fost implementate inițial măsuri de securitate fără precedent pe aeroporturi. Măsurile au fost relaxate treptat în săptămânile următoare, dar pasagerilor încă nu li se permite să transporte recipiente cu lichide mai mari de 100 ml în aeronavele comerciale în bagajul de mână în Regatul Unit și în majoritatea celorlalte țări, începând cu 2025.
Dintre cei 24 de suspecți arestați în Londra și împrejurimi în noaptea de 9 august 2006, opt au fost judecați inițial pentru infracțiuni de terorism asociate cu complotul. Primul proces a avut loc între aprilie și septembrie 2008. Juriul nu a reușit să ajungă la un verdict cu privire la acuzațiile de conspirație la ucidere prin explozia unei aeronave, dar a găsit trei bărbați vinovați de conspirație la ucidere și l-a achitat pe un alt bărbat de toate acuzațiile. În septembrie 2009, un al doilea proces (al celor șapte acuzați inițial, dar cu adăugarea unui alt bărbat) a găsit trei bărbați vinovați de conspirație la ucidere prin explozia unei aeronave și un alt bărbat vinovat de conspirație la ucidere, în timp ce „celălalt” bărbat a fost exonerat de toate acuzațiile de terorism.
În iulie 2010, alți trei dintre acuzați au fost găsiți vinovați într-un al treilea proces la Curtea Coroanei din Woolwich pentru conspirație la omor. Astfel, dintre cei nouă bărbați judecați, doi au fost achitați, iar șapte au fost găsiți vinovați de acuzațiile de conspirație.
stanga - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării primei bombe atomice, Little Boy, deasupra orașului Hiroshima;
dreapta - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului
Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki (6 – 9 august 1945)
Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki au constat în două atacuri nucleare implicând aruncarea a două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, asupra a două oraşe din Japonia, Hiroshima şi Nagasaki. La momentul lansării celor două bombe atomice – deşi războiul din Europa se terminase prin capitularea necondiţionată a Germaniei – Japonia şi Statele Unite ale Americii se aflau încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca “Little Boy” a fost aruncată deasupra oraşului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca “Fat Man“, a fost detonată deasupra oraşului Nagasaki.
Little Boy (“Băieţelul“) a fost numele de cod al primei bombe atomice utilizată într-un conflict armat, care a lovit în dimineaţa zilei de 6 august 1945, oraşul japonez Hiroshima. Bomba a fost lansată de un bombardier B-29 Superfortress pilotat de Colonelul Paul Tibbets de la baza aeriană 393d Bomb Squadron, Missouri Statele Unite.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
“Little Boy” – prima imagine a bombei, prezentată de Guvernul American după declasificarea documentelor referitoare la aceasta. (1960) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fat Man (traducere literală din engleză: „Grasul” sau „Grăsunul”) este numele de cod precum și porecla bombei atomice ce a fost detonată deasupra orașului Nagasaki, Japonia, de către Statele Unite ale Americii la 9 august 1945, la ora 11:02 locală. Era a doua bombă atomică folosită împotriva Japoniei după Little Boy, detonată cu trei zile înainte deasupra orașului Hiroșima, la 6 august. Aceste 2 bombe au dus la capitularea necondiționată a Japoniei, aliatul Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial, la 15 august 1945.
Replica of the original Fat Man bomb – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fat Man cântărea 4.600 kg, avea o lungime de 3,2 metri și un diametru de 1,5 metri, precum și o putere de explozie de 21 de kilotone TNT (aproximativ 42 milioane de batoane de dinamită).
The Bockscar and its crew, who dropped the Fat Man atomic bomb on Nagasaki – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Cu toate că bomba a avut o deviație de aproximativ 2 km, a fost distrus mai mult de jumătate din oraș. Populația orașului Nagasaki a scăzut astfel într-o sutime de secundă de la 422.000 la 383.000 de locuitori: 39.000 de oameni au fost omorâți pe loc, iar peste 25.000 au fost răniți.
Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Motive pentru efectuarea bombardamentelor
Cele două arme atomice au fost arme de şoc şi teroare.
Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar (SUA dispuneau doar de câteva) ci politic.
Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câştigat puţin prin distrugerea a două oraşe japoneze.
Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să piardă mult.
Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar fi putut realiza şi cu arme convenţionale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic politica războiului, motivaţiile oamenilor cu putere de decizie şi capacitatea de a reflecta în timp ce războiul se desfăşoară.
Afacerea Watergate a fost un scandal politic major în Statele Unite, care a implicat administrația președintelui SUA Richard Nixon din 1972 până în 1974, ceea ce a dus la demisia lui Nixon. Scandalul a rezultat din încercările continue ale administrației Nixon de a-și acoperi implicarea în spargerea din 17 iunie 1972 a sediului Comitetului Național Democrat din Washington, D.C., clădirea de birouri Watergate.
După ce cei cinci făptași au fost arestați, presa și Departamentul de Justiție al SUA au conectat banii aflați la acea vreme asupra lor la Comitetul pentru Realegerea Președintelui. Investigațiile ulterioare, împreună cu dezvăluirile din timpul proceselor ulterioare ale spărgătorilor, au determinat Camera Reprezentanților SUA să acorde Comitetului Judiciar al Camerei din SUA autoritate suplimentară de investigație—-pentru a investiga „anumite chestiuni din jurisdicția sa”— și a condus Senatul SUA să creeze Comitetul Watergate al Senatului SUA, care a organizat audieri. Martorii au mărturisit că Nixon a aprobat planuri de a acoperi implicarea administrației sale în spargere și că în Biroul Oval exista un sistem de înregistrare cu activare vocală. Pe parcursul investigației, administrația lui Nixon a rezistat anchetelor sale, iar acest lucru a dus la o criză constituțională.
Audierile de la Senatul Watergate au fost transmise „de la ciocan la ciocal” la nivel național de PBS și au stârnit interesul publicului.
Câteva dezvăluiri majore și acțiuni prezidențiale flagrante care obstrucționau ancheta mai târziu în 1973 au determinat Camera Reprezentaților să înceapă un proces de acuzare împotriva lui Nixon. Curtea Supremă a Statelor Unite a decis că Nixon a trebuit să elibereze benzile Biroului Oval anchetatorilor guvernamentali. Casetele Nixon de la Casa Albă au dezvăluit că el a conspirat pentru a acoperi activitățile care au avut loc după spargere și a încercat ulterior să folosească oficiali federali pentru a abate atenția de la investigație. Comisia Judiciară a Camerei a aprobat trei articole de acuzare împotriva lui Nixon pentru obstrucționarea justiției, abuz de putere și sprețul Congresului. Cu complicitatea sa la mușamalizare făcută publică și sprijinul său politic complet erodat, Nixon și-a dat demisia din funcție pe 9 august 1974. În general, se crede că, dacă nu ar fi făcut acest lucru, ar fi fost pus sub acuzare de către Cameră și înlăturat din funcție printr-un proces în Senat. Este singurul președinte american care și-a dat demisia din funcție. Pe 8 septembrie 1974, succesorul lui Nixon, Gerald Ford, l-a iertat.
Au fost 69 de persoane inculpate și 48 de persoane — mulți dintre ei oficiali de top ai administrației Nixon — condamnați. Metonimul Watergate a ajuns să cuprindă o serie de activități clandestine și adesea ilegale întreprinse de membrii administrației Nixon, inclusiv declanșarea de la birourile oponenților politici și a persoanelor despre care Nixon sau oficialii săi erau suspicioși; ordonarea de investigații asupra grupurilor de activiști și personalităților politice; și folosind Biroul Federal de Investigații, Agenția Centrală de Informații și Serviciul Fiscal Intern ca arme politice. Utilizarea sufixului -gate (rom: poartă) după un termen de identificare a devenit de atunci sinonimă cu scandalul public, în special cu scandalul politic.
Spargerea
Gordon Liddy (fotografiat în 1964), unul din cei care au coordonat echipa de spărgători – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe data de 17 iunie 1972, Frank Wills, paznic la complexul de birouri al hotelului Watergate situat în Washington, D.C., a observat o bucată de bandă adezivă aplicată pe închizătoarea unei uși aflate între casa scărilor și parcarea subterană. Deoarece banda împiedica încuierea ușii, Wills a îndepărtat-o, bănuind neglijența unei femei de serviciu. Reîntorcându-se puțin mai târziu, a observat din nou banda adezivă aplicată în același loc și a chemat poliția metropolitană.
Ajunsă la fața locului, poliția a arestat cinci persoane găsite în birourile Comitetului Național al Partidului Democrat, aflat în opoziție la acea vreme: Bernard Barker, Virgilio González, Eugenio Martínez, James W. McCord, Jr. și Frank Sturgis. Ancheta a arătat că cei cinci erau la a doua spargere în sediul Democraților, prima petrecându-se cu două săptămâni înainte. Motivul revenirii lor era repararea unor dispozitive de ascultare instalate în timpul primei incursiuni și, după unele presupuneri, fotografierea unor documente secrete.
Această a doua intrare prin efracție în birourile Partidului Democrat nu a fost singura greșeală a spărgătorilor. O altă greșeală se va dovedi fatală pentru administrația prezidențială. Într-unul din carnetele de însemnări ale lui Bernard Barker se menționa numele unei persoane din anturajul președintelui Nixon: E. Howard Hunt, un fost funcționar al Casei Albe, în acea perioadă angajat ca șef al securității în Comitetul pentru re-alegerea Președintelui (Committee to Re-elect the President – CREEP). La vremea respectivă însă, Ron Ziegler, purtătorul de cuvânt al președinției, a calificat spargerea ca fiind o “tâlhărie de mâna a treia”, refuzând să-i acorde prea multă atenție în intervențiile sale.
Cartea de adrese a spărgătorului de la Watergate, Bernard Barker, descoperită într-o cameră a Hotelului Watergate, pe 18 iunie 1972 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
La audierea sa, James McCord s-a prezentat ca fiind angajat al CIA. În cercetările sale, procurorul districtual al Washington-ului a descoperit că McCord se afla pe statele de plată ale CREEP. La audieri a participat din partea ziarului Washington Post reporterul Bob Woodward care a început o anchetă jurnalistică asupra cazului împreună cu Carl Bernstein, anchetă ce a durat mai multe luni și a fost prezentată pe larg în presă. Marea majoritate a faptelor relatate de cei doi reporteri erau binecunoscute celor implicați oficial în investigații (FBI sau o serie de anchetatori guvernamentali, aceștia fiind de altfel și sursele lor de informații), însă efortul lor a menținut interesul publicului american asupra cazului.
Misterul ce înconjoară Afacerea Watergate a fost sporit și de prezentarea evazivă a principalei surse de informații a lui Woodward, cu numele de cod Deep Throat. Adevărata identitate a informatorului a fost aflată abia după mai bine de trei decenii de la scandal. Sursa informațiilor a fost Mark Felt, numărul doi al FBI la acea vreme. În anul 2002, Felt a spus doar familiei faptul că el a fost Deep Throat. La sfârșitul lunii mai a anului 2005, Felt a dezvăluit secretul în revista Vanity Fair. Inițial, Washington Post a refuzat să confirme identitatea acestuia, invocând promisiunea de a păstra secretul până la moartea sursei sale de informații, dar a revenit în câteva zile admițând că reporterii săi au fost ajutați foarte mult de către Felt în timpul scandalului care a dus la demisia președintelui Nixon.
Identitatea informatorului cu numele de cod Deep Throat, Mark Felt, fostul numărul doi din FBI, a fost dezvăluită în anul 2005 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Înregistrarea convorbirilor președintelui cu diverse personalități era o practică curentă, dar secretă, în timpul administrației Nixon.
Înregistrarea unei convorbiri între Nixon și Secretarul General al Casei Albe, Bob Haldeman, a arătat preocuparea acestora pentru cazul Watergate, cei doi analizând posibilitatea obstrucționării anchetei FBI de către CIA. Ca urmare a acestei discuții, Nixon a cerut ca CIA să intervină în ancheta desfășurată de FBI, invocând motive legate de securitatea națională.
De fapt, spargerea de la Watergate și numeroase alte „mici trucuri” erau acțiuni înfăptuite în numele CREEP, sub comanda lui Hunt și Gordon Liddy. Aceștia lucraseră în trecut pentru Casa Albă, în Unitatea de Investigații Speciale, cunoscută ca și “Instalatorii”. Unitatea avea misiuni dintre cele mai diferite, cum ar fi operațiuni împotriva Partidului Democrat sau ale liderilor mișcării pacifiste sau investigarea scurgerilor de informații clasificate către publicul american. Printre operațiunile cele mai mediatizate a fost descinderea în biroul unui fost angajat al Pentagonului, psihologul Daniel Ellsberg, acuzat de spionaj, furt și conspirație împotriva statului prin facilitarea accesului ziarului New York Times la o serie de documente secrete ale Pentagonului. Hunt și Liddy au pătruns în biroul acestuia însă, negăsind nimic, au distrus localul pentru a-și acoperi urmele. Legătura dintre cei doi, spargere și Casa Albă s-a făcut mult mai târziu, însă, la acea vreme, descoperirea implicării lor a dus la achitarea lui Ellsberg prin invocarea conduitei incorecte a guvernului în anchetarea cazului.
Controversele legate de implicarea anumitor personalități de la Casa Albă persistă și în zilele noastre. John Mitchell, Procurorul General al SUA, în calitate de conducător al CREEP, împreună cu managerul de campanie Jeb Stuart Magruder și Fred LaRue, a aprobat planurile de spionaj ale lui Hunt și Liddy, inclusiv spargerea de la Watergate, dar sunt neclare dispozițiile primite de acesta de la nivelele ierarhice superioare. Magruder, de exemplu, declară că l-a auzit pe Nixon ordonându-i lui Mitchell să supervizeze spargerea, al cărei scop intenționat era obținerea de informații despre Larry O’Brien, directorul de campanie al Democraților.
Pe data de 8 ianuarie 1973, cei cinci spărgători prinși în flagrant au apărut în fața tribunalului sub acuzațiile de conspirație, pătrundere prin efracție și instalarea de dispozitive de ascultare. Acuzații, cu excepția lui McCord si Liddy, au pledat vinovat la toate capetele de acuzare, dar, pentru că au fost plătiți de către CREEP, au refuzat să dea orice fel de detalii asupra acțiunilor lor. Acest lucru l-a determinat pe judecătorul John Sirica să propună pedepse de 30 de ani fiecăruia, lăsând însă să se înțeleagă faptul că va reduce sentințele în momentul în care acuzații vor coopera cu instanța. McCord a fost singurul care a acceptat această propunere și, ca urmare, a implicat CREEP în caz, admițând sperjurul. Totodată, el a dezvăluit faptul că organizația pentru care lucrează le-a cumpărat tăcerea celor cinci, stabilind strategia de urmat de-a lungul procesului.
Comisia senatorială și ancheta condusă de procuratură
Consilierul minorității Fred Thompson , membrul de rang înalt Howard Baker și președintele Sam Ervin al Comitetului Watergate al Senatului în 1973 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Legătura dintre spargerea de la Watergate și Comitetul pentru Re-alegerea Președintelui a contribuit la creșterea amplorii cazului și, implicit, la creșterea mizei sale politice. În loc ca totul să se termine odată cu condamnarea celor implicați, ancheta ajunge în Senatul Statelor Unite. Cu trecerea timpului, tot mai mulți angajați ai Casei Albe sunt chemați în fața comisiei senatoriale, conduse de senatorul Sam Ervin. La data de 30 aprilie, Nixon este forțat să ceară demisia a doi dintre cei mai importanți colaboratori ai săi, Haldeman și Elrichman; amândoi vor fi judecați și trimiși după gratii. Totodată, îl concediază și pe consilierul său John Dean, care depusese mărturie în fața Senatului cu puțin timp în urmă și care va deveni un martor cheie împotriva lui Nixon însuși. În aceeași zi, Nixon numește un nou Procuror General în persoana lui Elliot Richardson, delegându-i acestuia autoritatea de a desemna un consilier independent din Departamentul de Justiție, a cărui activitate să se concentreze pe anchetarea afacerii Watergate. La data de 18 mai, la o zi după începerea audierilor televizate din Comisia senatorială, Richardson îl numește pe Archibald Cox în această poziție.
Archibald Cox, procuror special, independent (1973) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Audierile, televizate de-a lungul întregii veri, au captivat publicul american și au fost o lovitură politică puternică pentru Nixon. La data de 13 iulie, comisia a aflat, în urma audierii lui Alexander Butterfield, cum funcționau mecanismele de ascultare și de înregistrare instalate la Casa Albă, care se declanșau automat în timpul oricărei discuții din Biroul Oval. Aceste înregistrări puteau să arate clar care dintre cei doi, Dean sau Nixon, spunea adevărul despre cele mai importante întâlniri, iar Cox le-a cerut ca probe.
Prima pagină a ziarului New York Times, 21 octombrie 1973, anunțând “Masacrul de sâmbătă seara” (demiterea lui Cox și plecarea lui Richardson și Ruckelshaus) pe fondul tensiunilor crescânde dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică din cauza unui posibil conflict armat în Orientul Mijlociu – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Nixon a refuzat să predea casetele, invocând imunitatea prezidențială, și i-a ordonat lui Cox, prin intermediul procurorului Richardson, să renunțe la cerere. Refuzul lui Cox a dus la “Masacrul de Sâmbătă Seara” de pe 20 octombrie 1973, când Nixon i-a cerut lui Richardson să demisioneze. Nixon a căutat pe cineva în Departamentul de Justiție dispus să-l concedieze pe Cox. Căutarea l-a adus în prim plan pe Robert Bork, care l-a concediat pe Cox la cererea lui Nixon. Acuzat fiind că a condus afaceri necurate pentru obținerea de fonduri, Nixon declară, încolțit de întrebările ziariștilor cu privire la acest aspect, într-o conferință de presă la 17 noiembrie 1973: “Nu sunt escroc”. Declarația avea să devină celebră.
Ulterior, Nixon a cedat parțial presiunilor Comisiei privind înregistrările convorbirilor, iar la 29 aprilie 1974 a făcut publice stenogramele lor editate, care au confirmat în mare parte declarațiile lui Dean.
În cele din urmă, la 29 iulie 1974, Curtea Supremă a hotărât în unanimitate că Nixon nu poate invoca imunitatea prezidențială pentru a ascunde înregistrările, astfel că a doua zi, președintele a fost nevoit să predea înregistrările.
Au avut loc din nou momente penibile pentru Casa Albă când s-a descoperit că lipseau 18 minute și jumătate din înregistrări. Țapul ispășitor a fost găsit în persoana secretarei lui Nixon, Rose Mary Woods, care a declarat că a șters din greșeală conținutul convorbirilor, apăsând fără să vrea pe pedala mecanismului de înregistrare în timp ce a răspuns la un telefon. Declarația ei a fost discreditată de comisie care, analizând imagini cu biroul secretarei, a observat că, pentru ca piciorul acesteia să apese pedala de ștergere în timp ce prelua o convorbire telefonică, trebuia ca femeia să aibă o mobilitate de gimnastă campioană. Mai mult, ar fi trebuit să rămână în acea poziție timp de 18 minute și jumătate.
Analizele ulterioare ale înregistrărilor au dovedit că porțiunile respective au fost șterse intenționat, găsindu-se nici mai mult nici mai puțin de 9 segmente diferite în care conținutul fusese șters.
Condamnări
Membrii și personalul Comisiei Judiciare a Camerei Reprezentanților, 1974 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
28 ianuarie 1974 – Herbert Porter, asistent al lui Nixon, a recunoscut că a mințit FBI-ul în timpul anchetelor preliminare în cazul Afacerii Watergate.
25 februarie 1974 – Herbert Kalmbach, avocatul personal al lui Nixon, a pledat vinovat pentru acuzațiile de activități ilegale în timpul campaniei electorale. Alte acuzații au fost retrase în schimbul cooperării sale cu justiția.
1 martie 1974 – „Cei 7 de la Watergate”, foști consilieri ai președintelui (Haldeman, Ehrlichman, Mitchell, Colson, Gordon C. Strachan, Robert Mardian și Kenneth Parkinson), au fost acuzați de conspirație pentru obstrucționarea anchetei FBI. Numele lui Nixon a fost adăugat în secret pe această listă, reținându-se în cazul său complicitatea la conspirație. Dean, Magruder și alții își acceptaseră deja vinovăția. Colson, în cartea sa “Renașterea” a amintit un raport primit de la un membru al Casei Albe care implica clar și direct CIA în întregul scandal și arăta încercarea de scoatere a lui ca țap ispășitor.
3 aprilie 1974 – Ed Reinecke, viceguvernatorul republican al statului California, a fost condamnat pentru trei infracțiuni de sperjur în fața Comisiei Senatoriale.
5 aprilie 1974 – Dwight Chapin, fostul ofițer de protocol al lui Nixon a fost condamnat pentru sperjur.
Din grupul „Celor 7 de la Watergate”, Colson a acceptat vinovăția în cazul Ellsberg în schimbul renunțării la capetele de acuzare în privința CREEP, la fel ca și în cazul Strachan. Ceilalți cinci au ajuns la tribunal în octombrie 1974. La 1 ianuarie 1975 au fost condamnați, cu excepția lui Parkinson.
În 1976, Curtea de Apel a SUA a ordonat un nou proces pentru Mardian în urma căruia toate acuzațiile au fost retrase.
Handeman, Ehlichman și Mitchell au epuizat recursurile în 1977, după care toți au acceptat încarcerarea.
Situația președintelui
Manifestanți la Washington, DC, cu pancarta „Impeach Nixon” (puneți sub acuzare Nixon) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Poziția lui Nixon s-a deteriorat cu fiecare zi, iar Camera Reprezentanților a început investigațiile asupra posibilei acuzări oficiale a președintelui.
Pe 27 iulie 1974, Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților l-a acuzat pe Nixon de obstrucționare a justiției.
Pe 29 iulie, a doua acuzație a fost formulată ca abuz de putere, iar pe 30 iulie, a treia acuzație a fost adusă sub forma de sfidare a Congresului.
În august a fost audiată o casetă a cărei existență fusese ținută secretă, înregistrată pe 23 iunie 1972, la câteva zile după spargerea de la Watergate. Înregistrarea consta într-o discuție a lui Nixon cu Haldeman, în care puneau la cale un plan pentru a împiedica ancheta oficială prin invocarea unor false motive de securitate națională. Această casetă i-a făcut și pe ultimii suporteri al lui Nixon să-l părăsească, iar cei zece membri ai Congresului care au votat împotriva acuzării președintelui și-au revizuit poziția. În Senat, susținerea lui Nixon era la fel de precară.
După ce senatorii republicani l-au informat pe Nixon că există suficiente voturi pentru acuzarea lui, Nixon s-a decis să demisioneze. La data de 8 august 1974 și-a anunțat demisia, efectivă de la 9 august 1974, ora 12. Demisia sa a dus la căderea, prin mecanisme juridice, a capetelor de acuzare. Prin urmare, Nixon nu a fost judecat sau condamnat.
Urmat în Biroul Oval de către vicepreședintele Gerald Ford, Nixon a fost grațiat de către acesta la data de 8 septembrie. Grațierea i-a conferit lui Nixon imunitate pentru orice posibile infracțiuni comise în mandatele sale. Nixon a continuat să își susțină nevinovăția până la moarte, dar mulți l-au considerat vinovat, văzând în acceptarea grațierii o recunoaștere a vinovăției.
Președintele Ford anunțându-și decizia de a-l grația pe Nixon, pe 8 septembrie 1974, în Biroul Oval – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Demisia lui Richard Nixon
Preşedintele Nixon părăsind Casa Albă cu puţin timp înainte ca demisia sa să devină efectivă pe 9 august 1974 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În lumina pierderii susținerii politice și a iminenței punerii sub acuzare, Nixon a demisionat din funcția de președinte începând cu 1974, după ce a ținut o cuvântare adresată națiunii la televiziune în seara dinainte. Discursul de demisie a fost ținut din Biroul Oval și a fost transmis în direct la radio și la televiziune. Nixon a declarat că demisionează pentru binele țării și a cerut națiunii să-l susțină pe noul președinte, Gerald Ford. Nixon a trecut în revistă realizările președinției sale, în special pe cele din domeniul politicii externe. El și-a apărat realizările din mandat, citând din discurul lui Theodore Roosevelt din 1910 cunoscut ca „Cetățenia într-o republică”:
„Uneori am reușit și alteori am eșuat, dar întotdeauna m-am inspirat din ceea ce a spus odată Theodore Roosevelt despre omul din arenă, «al cărui chip este mânjit de praf și de sudoare și de sânge, care se străduiește cu hotărâre, care greșește sau nu face destul iarăși și iarăși, pentru că nu există încercare fără greșeală și fără lipsuri, dar care totuși se străduiește pentru a duce lucrul la bun sfârșit, care cunoaște marele entuziasm și devotament, care se dedică unei cauze demne, care cunoaște la sfârșit triumful marilor realizări, sau cel puțin, dacă nu reușește, cel puțin dă greș îndrăznind lucruri mari».”
Discursul lui Nixon a primit răspunsuri favorabile la început din partea comentatorilor din presa audio-vizuală, doar Roger Mudd de la CBS afirmând că Nixon nu și-a recunoscut nicio vină. A fost numit „o capodoperă” de către Conrad Black, unul din biografii lui. Black a opinat că „ceea ce se dorea a fi o umilință fără precedent pentru orice președinte american, Nixon a transformat într-o recunoaștere rafinată a unei insuficiențe a suportului legislativ. A plecat dedicându-și jumătate din cuvântare realizărilor mandatului său.”
Nixon părăsind Casa Albă la bordul Marine One cu puțin timp înainte ca demisia sa să intre în vigoare, pe 9 august 1974 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Afacerea Watergate nu s-a încheiat cu demisia președintelui Nixon și cu încarcerarea consilierilor săi. Indirect, Watergate a dus la promulgarea unor legi ce au schimbat din temelii regulile finanțării campaniilor electorale americane. De asemenea, Watergate a avut un rol determinant în promulgarea unor amendamente importante la “Freedom of Information Act” din 1986, precum și a unor legi care cer transparență financiară în cazul membrilor administrației.
Impactul mediatic
Watergate a deschis o nouă eră pentru mass-media, în care aceasta a devenit mult mai agresivă în relatarea activităților politicienilor. De exemplu, Wilbur Mills, un membru proeminent al Congresului, a fost implicat într-un accident rutier cauzat de consumul de alcool la câteva luni după demisia lui Nixon. Incidentul, deși similar altora care fuseseră ignorate de presă de-a lungul anilor, a fost expus pe larg în ziare, ducând la demisia lui Mills.
Reforme ale Baroului
Avocatura, în ansamblul ei, a avut mult de suferit în ochii publicului american în urma implicării masive a avocaților în afacerea Watergate. Astfel, s-a ajuns la cereri insistente din partea societății civile pentru limitarea independenței avocaților, prin trecerea acestora sub jurisdicția autorităților federale. Pentru a nu da curs unei asemenea cerințe, Baroul American a lansat două mari reforme care au urmărit responsabilizarea avocaților la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Prima reformă a vizat Codul de Responsabilitate promulgat în 1969. Acesta a fost declarat un eșec și a fost înlocuit de Codul de Conduită din 1983, adoptat în întregime sau parțial de 44 de state. A doua reformă a urmărit introducerea cursurilor de deontologie în facultățile de drept agreate de Barou.
Mihai Viteazul (1558 – 1601) “Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei”
Mihai Viteazul (n. 1558, Floci, Țara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600.
Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu.
Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.
Mihai Viteazul – (portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Originea și primii ani ai vieții
În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică “în al 43-lea an al vieții”, ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.
Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.
Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.
Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec.
Cronica lui Radu Popescu menționează că “Acest Mihai Vodă, după ce au luat domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme…”
Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.
Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.
Mihai Viteazul – (portret de Mişu Popp) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de florini) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității).
Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești, Moldova și Țara Românească.
Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.
Campania antiotomană
Luptele împotriva Imperiului Otoman
Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.).
Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești” de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
Bătălia de la Giurgiu (15-20 octombrie 1595) gravură din 1596 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în care cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost Domn al Moldovei).
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene.
Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă, a negociat aderarea la această alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea vasal al lui Sigismund.
Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. Această prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara Românească.
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez, înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.
Bătălia, evocată în poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient însă pentru a-l opri din marșul spre București.
Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură improvizată – „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu (15–20 octombrie 1595).
Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa, pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Mihai Viteazul alungând pe Sinan Pașa – desen de Apcar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele.
La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”.
În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă.
În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.
Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după stemă, colorată ulterior – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Negocierile de pace cu Înalta Poartă
Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar.
Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: “așezământul” sau “legarea țăranilor de glie” prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman. În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
Unirea de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la Școala Ardeleană”.
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a purtat titlul de “Domn” decât în Țara Românească):
- 1593-1599 este Domn al Țării Românești;
- Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului;
- În perioada iunie 1600 – septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub “unirea personală” a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
- Între septembrie 1600 – noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
- Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept “unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte – Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare. Mihai nu “unifică” nici armatele.
Transilvania
Domnia lui Ieremia Movilă, devotat politicii poloneze (acesta încheiase un tratat de vasalitate cu Polonia), însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory (un aderent la politica cancelarului polon Jan Zamoyski).
Andrei Báthory (n. 1563, Șimleu Silvaniei – d. 3 noiembrie 1599, Sândominic) a fost din 1589 arhiepiscop de Varmia, apoi, în anul 1599, principe al Transilvaniei și suzeran al Țării Românești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Ieremia Movilă și cancelarul Zamoyski intenționau să așeze în scaunul Țării Românești pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei, ceea ce amenința existența Alianței. În aceste circumstanțe, în iulie 1599 Mihai Viteazul a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru intervenția în Transilvania, cu intenția de a sparge cercul de adversități ce-l împresura.
Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc.
După victoria asupra lui Andrei Báthory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul Demetrius Napragy. Andrei Báthory a fost ucis la scurt timp după Bătălia de la Șelimbăr, având vârsta de 28 de ani.
Mihai a primit cu durere vestea morții lui Báthory, el puse să se îngroape după cuviință capul lui Andrei, în mausoleul pe care acesta însuși îl pregătise în Alba Iulia, și urmă chiar sicriul, ținând în mână lumânarea, după obiceiul românesc.
Secui prezentându-i capul cardinalului Andrei Báthory voievodului Mihai Viteazul, după Bătălia de la Șelimbăr. Pictură de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După biruința de la Șelimbăr, Mihai a înființat (sau reînființat, între specialiști se poartă încă discuții) mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia , un prim pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe.
Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei, Dieta recunoscându-i titlul de locum tenens al Transilvaniei, așa cum se specifică în diplomele latine.
În actele slavone însă, el se intitulează domn al Țării Românești și Ardealului. (Mihai Bărbulescu ș.a., 2002, p. 190). Mihai nu a modificat sistemul constituțional al Transilvaniei: nu a intervenit în reprezentarea națiunilor politice, nobilimea maghiară, sașii și secuii.
A intervenit însă, potrivit organizării constituționale, în alcătuirea Consiliului principatului transilvănean, unde a introdus doi din boierii săi români, așezând în cetăți pârcălabi proprii, dar păstrând vechii funcționari. Dieta Transilvaniei a fost profund nemulțumită de acordarea unor donații de domenii (sate) făcute boierilor munteni, în detrimentul nobilimii maghiare.
Protestele Dietei și rapoartele nunțiului papal Malaspina dovedesc tendința lui Mihai de a structura o proprie bază socială română stăpânirii sale. Mihai a avut raporturi bune cu secuii, cărora le-a confirmat vechile drepturi și privilegii (ce fuseseră răpite de principii Báthory), de asemenea cu sașii, cărora le-a satisfăcut cererile , manifestând toleranță față de luteranism. Mihai a luat măsuri în Transilvania în favoarea iobagilor români și a preoților români.
În beneficiul preoților, Mihai a obținut scutirea lor de robotă.
Nunțiul Malaspina sus-amintit recomanda împăratului habsburgic , în rapoartele sale, respectarea legilor, instituțiilor și obiceiurilor provinciei. Acesta sugera ca principatul transilvănean să nu fie administrat după obiceiurile valahe – valachico more – ci numai după obiceiurile respectate până atunci de principii ardeleni.
“Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia” (1 noiembrie 1599) – Constantin Lecca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Moldova
În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Báthory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.
Ieremia Movilă (n. 1555 – d. 10 iulie 1606, Iași, Moldova) a fost domn al Moldovei de două ori, între august 1595 și mai 1600, respectiv între septembrie 1600 și 30 iunie 1606 – (Ieremia Movilă pe vălul său funerar) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul pleacă din Alba Iulia, lăsând în locul său pe banul Mihalcea, acesta și Farkas Korniș fiind delegați să trateze cu comisarii imperiali. El se îndreaptă spre Miercurea Sibiului, după care trece pe lângă Făgăraș (17/27-20/30 aprilie), Codlea (21 aprilie/1 mai), Brașov (22 aprilie/2 mai) și ajunge la Prejmer (23 aprilie/3 mai).
La 1 mai 1600 Mihai își așeză tabăra la Prejmer. Acolo făcu cunoscut ostașilor săi că vor trece Carpații pentru a-l alunga pe Ieremia Movilă de pe tronul Moldovei. La 6 mai Mihai în fruntea oastei sale trece munții, dar nu pe drumul obișnuit, unde știa că îl așteaptă dușmanul, ci urcându-se pe munții cei mai grei. În acea vreme armata sa a avut mult de suferit, mai cu seamă din lipsa proviziilor care nu se găseau nici acolo și nici în părțile Moldovei, care au fost pustiite de Ieremia Movilă. Caii nu au avut pășune iar ostașii au fost siliți să mănânce foi din copaci.
La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin trei sau chiar patru puncte: pe la Focșani (cu Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz – valea Trotușului, coloana centrală (avangarda acesteia ajunsese la Trotuș încă de vineri 25 aprilie/ 5 mai), care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul, prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.
Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit, găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie 1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava și spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992, op. cit. ref.9).
Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut împăratului recunoașterea stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și Țării Românești.
Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei”. La recomandarea marii boierimi, Mihai a numit un domn în Moldova, subordonat sieși.
Teritoriile aflate la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul (1600) – foto preluat de pepreluat de pe ro.wikipedia.org
Sfârșitul domniei
Destrămarea Unirii
Contextul internațional a fost nefavorabil lui Mihai. Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de dominanță. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească.
Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune.
Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul domn. De asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor (Ghimbav, Codlea, Merghindeal, Cincu, Șura Mică, Cristian, Câlnic etc.).
Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți de generalul Basta care l-a învins în Bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul.
În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Polonii au pătruns în Moldova cu cancelarul și marele hatman Zamoyski, Mihai fiind învins în Bătălia de la Bucov (20 octombrie 1600), astfel că Zamoyski îl reinstalează pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă.
Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion Movilă.
Așadar, înfăptuirea unirii manu militari nu a durat, creația politică a lui Mihai s-a prăbușit ca efect al intereselor proprii ale Habsburgilor, Poloniei și Imperiului Otoman.
Oastea lui Mihai Viteazul – pictură de Gheorghe Tattarescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Moartea lui Mihai Viteazul
Forțat să ia calea pribegiei, Mihai se îndreaptă spre Praga pentru solicita ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. Călătoria a fost lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania), trecând prin Deva, Lipova, Oradea, Debrețin, Tokaj, Pojon și Viena. A ajuns la Viena, împreună cu cei 40 de însoțitori care îi mai rămăseseră, la 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga. Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.
Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul român îl îndepărtează pe Sigismund Báthory din Transilvania.
Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) – Parte a Războiului cel Lung – Centru: Discordia, ţinând unele din cele 110 de steaguri capturate de Mihai Viteazul şi Basta (stânga: Moldova, dreapta: Odorhei, centru: steagul lui Báthory). Dreapta: Prizonieri transilvăneni aşezaţi sub un scut rotund cu simboluri transilvănene: o mână, o pasăre, un măgar, o oaie. Stânga: Diana, ţinând o suliţă cu vulturul bicefal imperial, sub Scorpion, semnul astrologic al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. De Hans von Aachen, 1603–1604 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron.
În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta. Uciderea lui Mihai este astfel relatată de Dionisie Fotino:
„Între Basta și Mihai s-a rădicat o gelozie care a ajuns la dușmănie. Basta, după ce a pârât pe Mihai că avea înțelegeri secrete cu turcii, a hotărât ca să-l și aresteze; deci trimițând să-l poftească la consiliu și Mihai nevoind a veni, a poruncit la câțiva nemți ca să înconjoare cortul său, și să-l prinză viu sau să-l omoare. Mihai Vodă văzându-se astfel surprins a scos sabia și a rănit pe unul din sbirii lui Basta, dar un altul străpungându-l cu sulița în pântece, l-a trântit la pământ și i-a tăiat capul. Această ucidere infamă a lui Mihai Vodă nu fu aprobată de nimene la curtea împăratului Rodolf”.
Trupul lui Mihai a fost aruncat apoi în câmpia Cristișului, pentru ca ostașii săi să vadă că a pierit căpitanul lor. Pe mormântul lui Mihai Viteazul din Turda s-a construit un obelisc, închinat lui Mihai.
Capul său este luat de Turturea paharnicul, unul dintre căpitanii voievodului, adus în Țara Românească și înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă osemintele părintelui său, Pătrașcu-Vodă.
Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu este scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”.
Miron Costin a scris în cronica sa următorul comentariu, după ce a relatat uciderea lui Mihai: „Și așea s-au plătitu lui Mihai Vodă slujbele ce-au făcutu nemților”. Abia generația pașoptistă, angajată în lupta pentru crearea statului național român, îl va recunoaște pe Mihai Viteazul ca pe un ilustru predecesor.
Uciderea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii din Turda (gravură editată la Leiden – Olanda în anul 1703) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Portrete
Au rămas mai multe portrete înfățișându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tânără este prezentat la Mănăstirea Căluiul, apoi și la Biserica Domnească din Târgoviște. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime.
În 1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleșuv, slab și ferm, îmbrăcat într-o platoșă și acoperit de o blană mițoasă.
În mâna dreapță ține un baston de comandant, iar mâna stângă și-o ține sprijinită pe sabia terminată cu un cap de lup.
În fundalul gravurii se vede bătălia și stema cetății Nicopole, iar dedesubt apare inscripția „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l’anno 1598”.
În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – i se realizează un portret în aramă de către gravorul curții, Egidius Sadeler.
Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii.
Inscripția circulară spune „Michael Waivoda Walachiae Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicație: „Tanti facit nomen Christi, Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atât de mult iubește pe Cristos și Împărăția creștină și unirea Bisericii sub Papă” .
Aproape două secole și jumătate mai târziu, în 1847, Nicolae Bălcescu și Alexandru G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiași, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris. „Cându vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărârămu în dată a ne desierta ușiórele nóstre pungi…” pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfățișare a voievodului.
Mihai Viteazul – portretul de la Praga realizat de Egidius Sadeler, din anul 1601 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă și o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum și altele inspirate după cel al lui Sadeler. Odată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei.
De la Mihai Viteazul au rămas și două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban și lanțul și medalia dăruite de împăratul german.
În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie a Artei din Viena), apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai și ale fiicei sale la curtea pragheză.
Franz Franken: Mihai Viteazul şi domniţa Florica, detaliu din tabloul Croesus arătându-şi comorile lui Solon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mihai Viteazul mai apare și în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o înfățișare imaginată.
Mihai Viteazul a fost reprezentat în tablouri pictate în secolele XIX și XX de artiști precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp sau Constantin Lecca.
In memoriam
Deși efemeră, prima unire de facto a celor trei țări medievale românești, realizată de Mihai Viteazul în 1599-1600, a făcut ca acesta să rămână în conștiința românilor ca un simbol al unității naționale.
În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”.
Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului.
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel.
În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck.
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.
Lorenzo Romano Amedeo Carlo Avogadro, conte de Quaregna și Cerreto (n. 9 august 1776, Torino – d. 9 iulie 1856, Torino) a fost un fizician și chimist italian.
Descendent al unei familii nobile de guelfi, din Vercelli, care în timp s-a divizat în mai multe ramuri.
Una din ramuri s-a stabilit în Quaregna, un sătuc de lângă Biella, din care se trage și familia lui Amedeo.
Până la vârsta de 30 de ani, a făcut studii juridice, după care s-a interesat de domeniul științific.
Între 1809 și 1819 a fost profesor de fizică și matematică la Colegiul Regal din Vercelli.
În anul 1820 a fost înființată prima catedră de fizică și matematică din Italia, la universitatea din Torino.
Amedeo Avogadro a fost numit șeful acestei catedre, unde a predat, cu întreruperi, până în 1850.
A fost membru al Academiei de Științe și a Societății Italiene “dei XL” (a celor 40).
Și-a orientat cercetările spre problemele cele mai importante din fizică și chimie.
În 1811, pe când preda la Vercelli, a emis așa numita “ipoteză moleculară”, potrivit căreia două volume egale din orice gaze, aflate la aceeași presiune și temperatură, conțin același număr de molecule.
Numărul lui Avogadro, cunoscut și sub denumirea de constanta lui Avogadro, este aproximativ egal cu 6,022×1023 mol−1 și reprezintă numărul de molecule conținut într-un mol de substanță.
Leonid Nikolaievici Andreev (n. 21 august [9 august S.V.] 1871 – d. 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 – 1914.
Leonid Andreev – (Autoportret autocrom, publicat în 1912) foto preluat de pe ro.wikipedia.org
S-a născut în provincia Oriol, Rusia.
Studiază inițial dreptul la care renunță, însă, pentru a urma o carieră literară.
Trece prin perioade de cruntă depresie în timpul studenției, fiind, de multe ori, aproape de sinucidere.
Întâlnirea cu Maxim Gorki este decisivă pentru Andreev; Gorki îl sprijină în cariera sa literară, mijlocind mediatizarea acestuia.
După acest moment, a fost unul dintre cei mai prolifici și de succes autori din Rusia.
Prima sa colecție de povestiri apare în 1901 și se vinde foarte repede, într-un tiraj de 250.000 de exemplare.
În scurt timp, însă, își șochează publicul cu exentricitățile sale.
Idealist și rebel, Andreev își petrece ultimii ani din viață într-o mare penurie materială, în Finlanda, unde se retrăsese din cauza succesului Revoluției Bolșevice în Rusia.
Spre deosebire de prietenul său, Maxim Gorki, Andreev nu s-a putut împăca cu noul regim politic din ce se instituise.
Face publice în întreaga lume manifeste împotriva abuzurilor bolșevice din Rusia.
A fost căsătorit cu contesa Wielhorska, o nepoată a lui Taras Shevchenko.
Leonid Andreyev și a doua lui soție, Anna – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fiul lor a fost Daniil Andreev, poet și mistic creștin, autor al Roza Mira (rus.) – Roza lumii.
Nepoata lui Leonid Andreev, scriitoarea americană Olga Andrejew Carlisle, a publicat o culegere de povestiri scurte, Visions, în 1987.
Numele lui L. Andreev îl poartă una din insulele scufundate din Teritoriul Arctic Britanic.
Bătălia de la Adrianopol a fost o bǎtǎlie dintre goți (cea mai mare parte triburi vizigote și ostrogote), conduși de Fritigern și romani (Imperiul Roman de Răsărit 330 d.Hr. – 1453), conduși de împăratul Valens.
Bătălia a avut loc la aproximativ 13 km nord de Adrianopol, în provincia romană Tracia, și s-a încheiat cu înfrângerea completă a romanilor.
Această bătălie a fost unul dintre punctele de cotitură ale antichității târzii, care a accelerat dezintegrarea Imperiului Roman și a schimbat balanța puterii în favoarea popoarelor germanice.
Forțele combatante
Se estimează că romanii aveau ceva mai mult de 20.000 de oameni, iar goții în jur de 12-15.000 de oameni.
Pe lângă aceștia mai erau 50.000 de civili și 20-30.000 aliați germanici.
Bătălia de la Adrianopol (9 august 378) Parte din Războiul Gotic din 376–382 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Desfășurare
Majoritatea forțelor gotice se rezumau la arcași. Infanteria era înarmată cu scramasax, spatha sau fransica, care zdrobea cu ușurință coifurile și scuturile.
Mulți dintre soldații lui Fritigern luptaseră în armata romană fiind familiarizați cu terenul și doctrina militară romană.
Rezultatul bătăliei a depins în mare măsură de acțiunile comandantului Fritigern și de pasivitatea generalilor romani.
Fritigern a trimis un emisar pentru a amâna bătălia în așteptarea cavaleriei gotice.
În același timp, Valens aștepta întăririle de la Grațian. Victor, comandantul cavaleriei, recomandă împăratului să-l aștepte pe Grațian, dar împăratul ignoră această recomandare.
Drumul către tabăra gotică a fost parcurs în marș forțat de opt mile fără apă, mâncare și odihnă. Romanii au fost atacați de cavaleria gotică înainte să se organizeze în formație.
Fritigern se folosește de tactica amânării, precum și de tratativele cu mai multe triburi sau pârjolirea recoltelor.
Romanii subestimează trupele barbarilor. Fritigern reușește să adune oamenii la timp pentru a-i arunca în luptă.
Unii hărțuiesc armatele lui Grațian pentru ca Valens să rămână singur în bătălie.
Generalii romani sunt dezorientați, în conflict unul cu celălalt, romanii suportând o adevărată catastrofă.
Superioritatea gotică s-a manifestat în materie de comandanți, eficiență, tactică.
Consecințele
Goții și romanii fac pace în anul 382, când primilor li se permite să se așeze în Tracia în schimbul serviciului militar.
cititi mai mult despre Bătălia de la Adrianopol (9 august 378) si pe en.wikipedia.org
Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos
Luând sceptrul stăpânirii grecești împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai numea și Conon, de neam isaurian, a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres împotriva icoanelor, numind sfintele icoane idoli, iar pe cei ce se închinau lor cu credință numindu-i închinători de idoli.
Sfinții 10 Mucenici Mărturisitori pentru icoana lui Hristos – foto preluat de pe doxologia.ro
Și a poruncit ca sfintele icoane de pretutindeni – din bisericile lui Dumnezeu, din toate casele și din locuințele omenești – să fie lepădate, să fie sfărâmate și să li se dea foc sau să se arunce în apă; iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi izgonea în surghiun îndepărtat, iar pe alții îi muncea și îi ucidea în multe feluri.
Iar la început, pe preasfințitul Gherman, patriarhul Constantinopolului (pomenirea lui la 12 mai), care se împotrivea, l-a izgonit de pe scaun cu necinste și cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.
În acea vreme mulți dreptcredincioși stând împotriva răutății ereticești, se făceau mucenici, precum au fost și acești sfinți de care vorbim și a căror pătimire s-a început astfel:
În Constantinopol era o poartă oarecare ce se numea „Poarta de Aramă”, zidită în zilele marelui Constantin.
Deasupra acelei porți era chipul Mântuitorului de aramă, stând de mulți ani acolo.
Pe acel chip, împăratul și patriarhul au poruncit să-l dea jos.
Deci rău credincioșii vrând să-l surpe, au pus o scară pe care s-a suit un ostaș, cu dregătoria spătar.
Iar poporul care se adunase acolo, bărbați și femei, văzând aceea, s-au pornit cu râvnă după dreapta credință și, apucând scara cu ostașul care era pe dânsa, au aruncat-o jos, iar pe ostașul acela l-au dat morții.
De acel lucru aflând împăratul, a scos fără de veste ostași înarmați cu săbii asupra poporului cel dreptcredincios și au tăiat pe mulți de parte bărbătească și femeiască, bătrâni și tineri, al căror număr numai singur Domnul îl știe; iar pe cei mai mari i-au prins vii.
Și erau numele lor acestea: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru și Leontie.
Pe aceștia bătându-i cu toiege fără de cruțare, i-au aruncat în temniță.
Și au fost ținuți sfinții în legături și bătuți cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia dintr-înșii i se dădea câte cinci sute de lovituri în fiecare zi.
Iar ei, întărindu-se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie, neslăbind cu trupurile.
Iar tiranul, văzând acest lucru, a poruncit să le ardă fețele cu fiare arse, apoi să-i scoată în ulițe și să-i ucidă cu sabia.
Astfel și-au sfârșit ei pătimirea.
Încă și una din femeile cele slăvite, anume Maria patriciana, a fost tăiată odată cu ei, pentru dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane, și trupurile lor au fost aruncate în adâncul mării.
Iar când acești sfinți mucenici au fost prinși pentru chinuri, atunci a fost prinsă și cuvioasa Teodosia monahia, ca una care avea aceeași vină, adică luase parte la dărâmarea scării împreună cu ceilalți.
Ea a luat cunună mucenicească mai înainte de acești sfinți și pomenirea ei se cinstește la 29 mai, unde s-a pus și viața ei.
Și toți câți au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului, au stat împreună înaintea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
cititi mai mult despre Sf. 10 Mc. care au pătimit pentru icoana lui Hristos si pe doxologia.ro
Apostolul Matia s-a născut în Betleem din tribul lui Iuda. Încă din copilărie, el a studiat Legea lui Dumnezeu sub supravegherea lui dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu.
Atunci când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat lumii, Sfântul Matia a crezut că El este Mesia și l-a urmat apoi cu perseverență, fiind numărat printre cei Şaptezeci de Apostoli, pe care Domnul “i-a trimis doi câte doi înaintea feței Sale” (Luca 10,1) (1)
Apostolul Matia a călătorit apoi spre Amasea, un oraș aflat pe malul mării.
În timpul călătoriei de trei ani a Apostolului Andrei, Sfântul Matia a fost cu el în Edessa și Sebasta.
În conformitate cu Sfânta Tradiție a Bisericii, el a propovăduit în Pontine Etiopia (în prezent vestul Georgiei) și în Macedonia.
El a fost frecvent, în acea perioadă, în pericol de moarte, dar Domnul l-a apărat pentru a propovădui Evanghelia.
O dată, păgânii l-au forțat să bea o fiertură otrăvitoare.
El a băut-o și nu numai că nu l-a afectat ci chiar a vindecat câțiva prizonieri care fuseseră orbiți cu această fiertură.
Când Sfântul Matia a ieșit din temniță, păgânii l-au căutat în zadar, pentru că pentru ei devenise invizibil.
Altă dată, când păgânii s-au înfuriat și vroiau să-l omoare, pământul s-a deschis și i-a înghițit.
Apostolul Matia s-a reîntors în Iudeea unde a continuat să-i lumineze pe compatrioții săi cu lumina învățăturilor lui Iisus Hristos.
El a făcut minuni mari în Numele lui Iisus Hristos și a convertit mulțime mare la credința creștină.
Marele preot evreu Anania îl ura pe Hristos și, mai înainte, îl condamnase pe Apostolul Iacov, Fratele Domnului să fie azvârlit de pe înălțimile Templului iar acum a ordonat ca Apostolul Matia să fie arestat și adus în fața Sinedriului din Ierusalim.
Anania cel lipsit de evlavie a rostit o cuvântare în care l-a blasfemiat pe Domnul.
Folosind profețiile din Vechiul Testament, Apostolul Matia a demonstrat că Iisus Hristos este Adevăratul Dumnezeu, Mesia cel promis, Fiul lui Dumnezeu, Consubstanțial and Coetern cu Dumnezeu Tatăl.
După aceste cuvinte, Apostolul Matia a fost condamnat la moarte de către Sinedriu și lapidat.
Când Sfântul Matia era deja mort, evreii, pentru a-și ascunde fărădelegea, i-au tăiat capul ca unui dușman la Cezarului. (Conform unor istorici, Apostolul Matia a fost crucificat și spun că el a murit în Colchis.)
Apostolul Matia a primit cununa muceniciei în anul 63.
Imnografie
Troparul Sfântului Apostol Matia
Glasul al 3-lea
Apostole Sfinte Matia, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.
Condacul Sfântului Apostol Matia
Glasul al 4-lea
Arătatu-Te-ai astăzi…
Ca un soare cu raze luminoase în toată lumea ieșind vestirea ta, a luminat Biserica păgânilor cu darul, purtătorule de minuni, Matia Apostole.
Viața Sfântului Apostol Matia
Sfântul Apostol Matia (†63) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Matia a fost unul din cei 70 de ucenici, iar mai apoi a fost numărat cu cei 12 Sfinți Apostoli , în locul lui Iuda, care căzuse.
Sfântul Apostol Matia era cu neamul din Betleem, din seminția lui Iuda. El a învățat în Ierusalim din copilărie Scripturile și înțelegerea Legii, de la Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, de care a fost povățuit și la toată fapta bună, trăind cu dumnezeiască plăcere și umblând pe căile cele drepte ale poruncilor Domnului. Iar când Domnul nostru Iisus Hristos, după 30 de ani ai nașterii Sale din Preasfânta Fecioară, a fost botezat în Iordan de Ioan, S-a arătat lumii adunând pe ucenicii Săi și propovăduia împărăția lui Dumnezeu, învățând popoarele și făcând multe semne și minuni; atunci Matia, auzind propovăduirea și învățătura lui Hristos și văzând facerile Lui de minuni, s-a rănit cu dragoste spre Dânsul și, defăimând cele lumești, i-a urmat Lui cu ceilalți ucenici și cu poporul, îndulcindu-se de vederea feței și de cuvintele cele prea dulci ale lui Dumnezeu cel întrupat. Iar Domnul, Care cearcă inimile și rărunchii, văzând osârdia aceluia și știința cea curată, l-a ales pe el nu numai în ucenicie, dar și în slujba apostoliei.
Mai întâi Sfântul Matia a fost unul din cei 70 de apostoli mai mici, pentru care se scrie în Evanghelie: A arătat Domnul și pe alți 70 și i-a trimis pe ei câte doi înaintea feței Sale… Apoi, după pătimirea cea de bună voie, după Invierea și Inălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, Matia a fost numărat cu cei 12 Sfinți Apostoli mai mari, în locul lui Iuda, care căzuse, căci ceata de 12 fiind neîmplinită, Sfântul Petru, cel mai mare dintre apostoli, stând în mijlocul bisericii, a ținut cuvânt despre aceasta, că se cuvine a se împlini locul lui Iuda, care a căzut și a pierit, ca să fie întreagă și neschimbată ceata de 12 mai mari apostoli, mai întâi aleși ai Domnului. Și au pus pe doi: pe Sfântul Iosif, care se numea Varsava, și pe acest Sfânt Matia. Și, rugându-se, au zis: „Tu, Doamne, știutorul tuturor inimilor, arată pe unul care l-ai ales dintre acești doi, ca să ia soarta slujbei acesteia și a apostoliei, din care a căzut Iuda”. Apoi, trăgând la sorți, sorțul a căzut pe Matia și a fost numărat între cei doisprezece apostoli, iar alegerea â fost întărită de Domnul prin trimiterea Sfântului Duh în limbi de foc, Care a șezut și pe Sfântul Matia, precum a stat și pe ceilalți sfinți apostoli, dându-i lui dar asemenea.
Iar după primirea Sfântului Duh, apostolii primind sorții în care parte să meargă fiecare dintre dânșii spre propovăduirea lui Hristos, Sfântului Matia i-a căzut sorțul să meargă în Iudeea, ca acolo să propovăduiască pe Hristos Dumnezeu. Și s-a ostenit într-însa, cercetând cetățile și satele și binevestind mântuirea lumii. Dar nu numai în Iudeea a purtat numele lui Hristos, ci și între neamuri, pentru că se povestește despre dânsul, că și în Etiopia a propovăduit cuvântul. Acolo a suferit multe chinuri, fiind târât, bătut, spânzurat la chinuire, strujit cu fiare pe coaste și ars cu foc pe dedesubt; dar, întărindu-l pe el Hristos, toate chinurile acelea le-a primit cu bucurie și le-a răbdat vitejește.
Încă se povestește despre Sfântul Matia că s-a ostenit și în Macedonia cu buna vestire a lui Hristos, unde păgânii elini, prin-zându-l și vrând să ispitească puterea credinței propovăduite de dânsul, i-au dat să bea o băutură otrăvitoare, care pierdea vederea ochilor, căci dacă cineva gusta dintr-însa, îndată rămânea orb. Dar sfântul apostol, bând otrava aceea în numele lui Hristos, a rămas nevătămat; încă și pe cei orbiți de acea otravă – mai mult de 250 de oameni -, punându-și mâinile pe dânșii și chemând numele lui Hristos, i-a tămăduit. Acest lucru nesuferindu-l diavolul să-l vadă, s-a arătat necredincioșilor în chip de copil mic, poruncindu-le să-l ucidă pe Matia, pentru că strică cinstea lor cea drăcească.
Dar când aceia voiau să-l prindă pe apostol, el umbla prin mijlocul lor nevăzut de dânșii; și, căutându-l ei trei zile, nu l-au găsit. Apoi sfântul arătându-se lor de bunăvoie, s-a dat în mâinile lor, iar ei legându-l l-au închis în temniță, unde, arătându-i-se diavolul cu mânie, scrâșnea din dinți asupra lui. Dar în noaptea următoare, Domnul stând înaintea lui în lumină mare, l-a întărit pe el și, dezlegându-l din legături, a deschis ușile temniței și l-a lăsat liber. Deci, făcându-se ziuă, sfântul apostol iarăși s-a arătat în mijlocul poporului și propovăduia pe Hristos cu îndrăzneală. Iar când oarecare oameni împietriți cu inimile nu numai că nu credeau propovăduirea lui, dar se și mâniau împotriva lui și voiau să pună mâinile lor ucigașe pe dânsul, îndată deschizându-se pământul, i-a înghițit, iar cei rămași, temân-du-se, s-au întors la Hristos și s-au botezat.
După aceasta, apostolul lui Hristos s-a întors iarăși în Iudeea, la sorțul său și, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, pe mulți din fiii lui Israel îi întorcea la Hristos Domnul, încredințându-i pe ei prin semne și minuni, pentru că pe cei orbi îi lumina, pe cei leproși îi curăța, pe diavolii din oameni îi izgonea cu numele lui Hristos; șchiopilor le dădea umblare; surzilor, auzire, și pe cei ce mureau îi întorcea la viață. Drept aceea, pe Moise îl numea că este sfânt și Legea lui cea dată de Dumnezeu pe lespezi le poruncea să o păzească și-i învăța să creadă în Hristos, în Cel închipuit mai înainte de însuși Moise prin semne și prin profeții, și întru Cel mai înainte vestit de cuvintele prorocilor, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl spre mântuirea lumii și Care S-a întrupat din Preacurata și Preanevinovata Fecioară. Și le tâlcuia lor Sfântul Matia toate cele vestite de proroci pentru Hristos, că acum s-au împlinit în Mesia Care a venit.
În vremea aceea, Anan era cel dintâi arhiereu printre iudei, urâ-tor și hulitor al numelui lui Iisus Hristos și prigonitor al credincioșilor, cu a cărui poruncă și Sfântul Iacov, ruda Domnului, a fost aruncat de pe aripa templului și a fost ucis. Și trecând Sfântul Matia prin părțile Galileei, intra prin adunările evreiești și propovăduia pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar evreii cei orbiți de necredință și de răutate, pornindu-se spre mânie, l-au prins și l-au dus în Ierusalim la arhiereul Anan.
Iar arhiereul, strângând adunare evreiască vicleană și punându-l înaintea lor pe apostolul lui Hristos, a început a zice către ai săi: „Știe adunarea aceasta și toată lumea în câtă ocară a venit neamul nostru, nu din vreo vină a noastră, ci cu răzvrătirea unora, care au ieșit de la noi, și cu lăcomia ighemonilor romani, sau mai bine zis cu tirania. Nevrednici sunt de pomenire cei ce ne-au adus nouă eresurile, cu care atâtea mii de oameni s-au înșelat. Știți singuri câți au fost uciși de ostașii romani și au pierit înșelătorii și cei înșelați, însă nu fără de mare defăimare a neamului nostru.
Unii ca aceștia au fost începătorii de eresuri: Iuda Galileeanul și Teuda vrăjitorul, care pierind, a pierit și pomenirea lor. Dar mai mare începător de eresuri decât toți s-a sculat Iisus Nazarineanul, Care propovăduindu-se pe sine că este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, a uimit ochii multora cu semnele Sale și cu minunile Sale făcute cu farmece, și inimile lor le-a tras în urma sa, defăimând păzirea Legii; dar a luat judecată după legea pe care o hulea. Dar ce zic? Știm că de la Insuși Dumnezeu este dată Legea lui Moise și este păzită de patriarhi și proroci, cărora le-a dat să facă și minuni, precum Iisus nu putea să facă. Cine nu știe că Moise a vorbit cu Dumnezeu ca și cu un om? Cine nu știe că Ilie a fost luat la cer cu căruță de foc? Cine nu a auzit că mortul, fiind aruncat pe oasele cele moarte ale lui Elisei, a înviat? Și alți sfinți ai lui Dumnezeu câte minuni au făcut? Dar nici unul dintre ei n-a îndrăznit a-și alătura cinstea dumnezeiască sau să scornească lege nouă, precum a îndrăznit Iisus. Prorocii au grăit cu smerit chip și glas, fiind învățați de Duhul Sfânt; iar El de la Sine spunea cuvinte mândre și ajunsese până la atâta îndrăzneală, încât și pe boieri și pe arhierei îi ocăra cu cuvinte necinstite, iar pe cărturari și pe farisei îi numea fățarnici. Deci care din proroci a îndrăznit a spune așa? Dar după mândria Sa, Și-a găsit sfârșit vrednic, luându-Și plata după faptele Sale! O, de ar fi pierit pomenirea Lui odată cu Dânsul, și de ar fi murit învățătura Lui odată cu El, ca să nu fi fost nimeni să o învie! Iar aceasta, o, de câtă durere ne este nouă, că Templul lui Dumnezeu, Sfânta Cetate și legile părintești se află sub jugul romanilor și nu este nimeni care să-i fie milă, nimeni care să ne împărtășească durerea, nimeni care să ne scoată!
Suntem trași la judecată fără de vină și răbdăm. Ne îmbulzesc și ne învoim. Ne răpesc și tăcem. Iar mai vârtos galileenii ne dau pe noi în mâinile romanilor, când sângele lui Hristos, ca al unui om nevinovat, nu se rușinează a-l aduce asupra noastră și al neamului nostru. Deci se cade ca acei galileeni – nefiind mulți – să piară, decât să se dea pierzării de romani acest loc sfânt și tot neamul nostru; pentru că dintre două răutăți – de nu se poate scăpa de amândouă -, pe una suferită mai ușor este de nevoie a o alege. De aceea și acest ucenic al lui Hristos ce stă înaintea noastră este vrednic de moarte; însă mai întâi singur de la sine să socotească, căci nu-i oprim lui vremea spre a se gândi, nici nu-i dorim pierzarea, ci îndreptarea lui. Deci din două să-și aleagă una: sau să urmeze Legii celei date de Dumnezeu prin Moise și să fie viu, sau să se numească creștin și să moară!”.
Iar Sfântul Matia, ridicându-și mâinile în sus, a zis: „Bărbați frați, pentru acea pricină pe care voi o aruncați asupra mea, nu este de trebuință a grăi multe, căci pentru mine a fi creștin nu este vină, ci slavă, pentru că Insuși Domnul zice în prorocie: In zilele cele de apoi, întru cei ce-Mi slujesc Mie se va numi nume nou. Arhiereul Anan a zis: „Cum nu este vină a avea Legea cea sfântă întru nimic, a nu-L cinsti pe Dumnezeu, ci a lua aminte la basmele cele cu farmece și deșarte?”. Sfântul a răspuns: „De veți asculta cuvintele mele, vă voi arăta că cele propovăduite de noi nu sunt basme și farmece, ci sfântul adevăr, mărturisit de la început prin lege”.
Iar arhiereul învoindu-se să audă, Sfântul Matia și-a deschis gura sa și a început a le spune cele mai înainte închipuite și vestite despre Iisus Hristos, din cărțile Legii Vechi, cum Dumnezeu a făgăduit strămoșilor – lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov –, ca din seminția lor să ridice pe un bărbat ca acesta, Care avea să binecu-vinteze toate semințiile, pentru Care și David a mărturisit: Se vor binecuvânta întru El toate semințiile pământului și toate neamurile îl vor ferici pe El. Și cum rugul mai înainte nearzând închipuia întruparea Lui cea din Curata Fecioară, pentru care și Isaia a prorocit: Iată Fecioara în pântece va zămisli și va naște Fiu, pe Cel numit Emanuil, care se tâlcuiește: „Cu noi este Dumnezeu”. Iar Moise mai luminat a zis mai înainte: Proroc va ridica vouă Domnul dintre frații voștri, ca și pe mine, pe Acela să-L ascultați întru toate cele ce va zice vouă. Și iarăși patima Lui cea de voie, același Moise a închipuit-o mai înainte prin șarpele cel înălțat pe lemn în pustie. Iar Isaia mai înainte a prorocit: ca o oaie s-a adus spre înjunghiere. Și iarăși: Și cu cei fără de lege s-a socotit. Iar chip al învierii Lui celei de-a treia zi a fost Iona, care a ieșit nevătămat din pântecele chitului”.
Niște cuvinte ca acestea cu arătări minunate Sfântul Matia tâlcuindu-le despre Iisus Hristos din cărțile lor evreiești, arhiereul Anan n-a suferit, ci, umplându-se de mare mânie, a zis cu iuțime către dânsul: „Oare așa îndrăznești spre stricarea Legii? Oare nu știi Scriptura, care zice: Iar de se va scula întru tine proroc sau văzător de visuri și-ți va da ție semn sau minune, și va veni semnul sau minunea care a zis către tine: Să mergem să slujim la alți zei, pe care nu-i știți…, prorocul acela sau văzătorul de visuri să moară?”.
Sfântul Matia a răspuns: „Acela, de care ne este nouă cuvântul, nu este numai proroc, ci și Domnul prorocilor, este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, a cărui dumnezeire se arată prin semne adevărate și pentru aceea am crezut în El, și nădăjduiesc că întru mărturisirea preasfântului Său nume voi rămâne neclintit”. Arhiereul a zis: „Dacă ți se va da ție vreme să te gândești, te vei pocăi oare?”. Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie să mă depărtez de adevărul pe care l-am aflat o dată. Pe Iisus Nazarineanul cel lepădat de voi și dat la moarte, Il cred cu inima și-L mărturisesc cu gura, că este adevărat Fiul lui Dumnezeu, de asemenea cu Tatăl, de o fire cu Acela și mai înainte de veci; și zic că sunt rob al lui Hristos!”
Atunci arhiereul, astupându-și urechile și scrâșnind din dinți, a început a striga cu mânie: „Hulește, hulește…”. Apoi a adăugat: „Să asculte Legea”. Și îndată s-a deschis o carte a Legii și s-a citit la locul unde era scris: Omul care va blestema pe Dumnezeul său, va lua păcat; iar cel ce va huli numele Domnului, cu moarte să moară. Cu pietre să-l ucidă toată adunarea lui Israel. Să nu-l cruțe pe el ochiul vostru, ca să scoateți răutatea din Israel.
Citindu-se aceste cuvinte în cartea aceea, arhiereul a zis către apostolul lui Hristos: „Gura ta asupra ta a grăit, fie sângele tău asupra capului tău”. Zicând acestea arhiereul, a osândit la moarte pe apostolul lui Hristos, ca să fie ucis cu pietre. Deci, luând pe Sfântul Matia, au mers la locul care se zicea Betlaschila – adică casa celor uciși cu pietre –, și sfântul a zis către iudeii care îl duceau: „Fățarnicilor, bine a prorocit David despre voi: Vâna-vor asupra sufletului dreptului și sânge nevinovat vor osândi. Și Iezechiel zice: Omorâți sufletele cărora nu li se cădea să moară”.
Sfântul zicând acestea, doi martori, după rânduiala Legii, și-au pus mâinile pe capul său și au mărturisit că a hulit pe Dumnezeu, pe Moise și Legea. Și aceia au aruncat primii asupra lui cu pietre. Iar sfântul i-a rugat pe dânșii ca acele pietre aruncate întâi de dânșii să le îngroape cu dânsul, întru mărturia patimii lui celei pentru Hristos. Deci au început și ceilalți a arunca pietre asupra lui și a-l ucide; iar el, ridicându-și mâinile spre cer, și-a dat sufletul său. Iar nelegiuiții aceia au adăugat și altă muncire, căci mucenicul fiind mort, i-au tăiat și capul cu securea, după obiceiul romanilor. Acest lucru a fost făcut spre plăcerea romanilor, ca și cum acel propovăduitor al lui Hristos ar fi fost potrivnic cezarului. Astfel Sfântul Apostol Matia, nevoindu-se cu nevoință bună, și-a sfârșit alergarea sa. Iar credincioșii, luând apostolescul trup, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
1 – Sfânta Evanghelie după Luca (10:1)
Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină.
2 – Faptele Sfinţilor Apostoli (1:15-26)
Şi în zilele acelea, sculându-se Petru în mijlocul fraţilor (iar numărul lor era ca la o sută douăzeci), a zis:
Bărbaţi fraţi, trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus.
Căci era numărat cu noi şi luase sorţul acestei slujiri.
Deci acesta a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii şi, căzând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele.
Şi s-a făcut cunoscută aceasta tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim, încât ţarina aceasta s-a numit în limba lor Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui.
Căci este scris în Cartea Psalmilor: “Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi slujirea lui s-o ia altul”.
Deci trebuie ca unul din aceşti bărbaţi, care s-au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Iisus,
Începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S-a înălţat de la noi, să fie împreună cu noi martor al învierii Lui.
Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis şi Iustus, şi pe Matia.
Şi, rugându-se, au zis: Tu, Doamne, Care cunoşti inimile tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales,
Ca să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui.
Şi au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, şi s-a socotit împreună cu cei unsprezece apostoli.
3 – Faptele Sfinţilor Apostoli (6:2, 8:14)
Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.
Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan,
![Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto: ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2015/08/Nagasaki1.jpg)
![Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto preluat de pe en.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2015/08/Nagasaki.jpeg)
