Sfânta Agata (sau Agatia) era din cetatea Panormos din insula Sicilia.
Ea strălucea prin frumuseţe trupească, prin nevinovăţie şi prin podoabă sufletească, şi era foarte bogată.
În vremea împăratului Decius a fost adusă înaintea ighemonului Cvintian iar acesta a dat-o, mai întâi unei oarecare femei necredincioase, ce se chema Afrodisia, ca să o întoarcă de la credinţa în Hristos.
Dar Agatia se ţinea tare în credinţă şi dorea mai degrabă să moară cu moarte mucenicească, decât să se lepede de Hristos.
Pentru aceasta a fost rău chinuită, şi, fiind aruncată în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Se zice că pe mormântul ei îngerul a adus o lespede pe care erau scrise aceste cuvinte:
“Cuget cuvios, lucrând în libertate, cinste de la Dumnezeu şi patriei mântuire“.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Teodula.
Pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311), era prefect în cetatea Azarvei (Asia Mică) un bărbat cu numele Pelagiu, şi acesta a dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor.
Atunci sfânta, fiind prinsă, a stat înaintea judecăţii lui Pelagiu.
Şi mărturisind înaintea tuturor pe Hristos Dumnezeu adevărat, a fost spânzurată de perii capului de un chiparos, şi cu nişte frigări de fier înroşite în foc i s-au străpuns sânii.
Şi, zicând ea către ighemonul acela: unde sunt dumnezeii tăi?, arată-mi-i ca să-i cinstesc pe cât îmi va fi cu putinţă, a fost îndată coborâtă şi trimisă la templul lui Adrian, care era un templu însemnat şi vestit.
Sfânta, intrând în templu, a fãcut rugăciune către Dumnezeu, şi suflând asupra statuii lui Adrian, aceasta a căzut jos şi s-a sfărâmat în trei.
Apoi, ieşind din templu, a zis către ighemon: intră şi dă mână de ajutor dumnezeului tău, Adrian, căci căzând jos s-a sfărâmat.
Iar el în grabă intrând şi văzând statuia sfărâmată în trei, zăcând jos, s-a văitat cu multă durere.
Când a ajuns la urechile împăratului ceea ce se întâmplase, a fost trimis îndată cel mai dintâi din oamenii împăratului cu sarcina că de va fi adevărat că s-a sfărâmat statuia, să dea pe ighemon să fie sfâşiat de fiare.
Şi aflând ighemonul aceasta a îngenunchiat înaintea fericitei Teodula, rugând-o cu lacrimi să se roage Dumnezeului ei, ca să refacă iarăşi statuia cea zdrobită, şi să fie aşezată la locul unde se găsea; căci dacă se va face aceasta, el însuşi va veni la credinţa lui Hristos şi se va face creştin.
Atunci sfânta, rugându-se lui Dumnezeu, îndată statuia cea sfărâmată, din dumnezeiască poruncă, întreagă s-a aşezat la locul ei; şi aflând-o pe aceasta trimisul împărătesc întreagă, întorcându-se a dus vestea împăratului, care a poruncit ighemonului prin scrisori să chinuiască pe sfânta Teodula cu multe feluri de chinuri şi la amară moarte să o dea.
Deci, ighemonul a poruncit din nou ca sfânta să fie înţepată cu frigări de fier înroşite în foc şi se mânia blestematul, văzând-o că nu-i pasã de chinuri.
Atunci un oarecare Komentarisie a zis ighemonului: dă-mi mie puterea asupra ei, şi de nu o voi pleca să jertfească idolului Adrian, să mi se taie capul. Şi i s-a îngăduit lui să facă împotriva sfintei tot ce va voi.
Iar acesta a supus-o la grele chinuri, dar sfânta, ridicându-şi ochii minţii la cer, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea tărie şi răbdare pentru a putea suferi chinurile.
Atunci Komentarisie, văzând vitejeasca ei răbdare şi dându-şi seama că el îşi poate pierde viaţa, precum spusese mai înainte, poftind pe sfântă la casa sa, o ruga să jertfească împreună cu el idolilor.
Atunci sfânta făcând pentru el rugăciune şi întărindu-l cu cuvinte dumnezeieşti, l-a înduplecat să se facă el creştin.
Şi dimineaţa, Komentarisie înfăţişându-se, împreună cu sfânta, înaintea ighemonului i-a zis: nu am putut îndupleca pe această slugă a adevăratului Dumnezeu, ci mai vârtos ea m-a mântuit din întunericul necunoştinţei, apropiindu-mă de Dumnezeu; şi luminându-mi ochii inimii mele, m-a adus Domnului meu Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Atunci ighemonul aprinzându-se de mânie, a poruncit să se taie acestuia capul cu sabia şi trupul să-i fie aruncat în mare. Şi aşa şi-a săvârşit mucenicia sa Komentarisie, în ziua a douăzeci şi patra a lunii ianuarie.
Iar pe sfânta a poruncit să fie supusă la chinuri şi mai grele, pe care ea le-a răbdat, rugându-se şi preaslăvind pe Dumnezeu.
Pentru aceasta ighemonul de nedumerire cuprins, a strigat cu mare glas:
Ce voi face cu aceasta care trebuie sã moară de moarte silnică, nu ştiu.
Şi unul din cei ce stăteau în fatã, cu numele Voitos, a zis: dă-mi-o mie, că eu nu sunt atât de nebun ca Komentarisie, ca să mă las înduplecat şi amăgit de ea.
Şi ighemonul dându-i-o în primire, acesta a luat-o şi a dus-o la casa lui.
Dar şi acesta primind în inima sa cuvintele fericitei, a luat dumnezeiasca prefacere ca şi Komentarisie.
Şi a doua zi, mergând înaintea ighemonului împreună cu sfânta, a zis: o, ighemonule, află că mă înfăţişez ţie ca să-ţi mărturisesc şi eu că Hristos este Dumnezeu adevărat; nădejdile pe care tu le-ai pus în făgăduinţele mele sunt zadarnice, căci mai bine este să rămân de minciună, şi să mă fac împreună moştenitor cu Hristos, decât ţinând făgăduiala dată ţie, să câştig gheena focului.
Iar ţie ţi se cade să dai mulţumită adevăratului Dumnezeu, Celui ce te-a mântuit pe tine şi să te apropii de El, precum ai făgăduit.
Căci nu numai că nu ţi-ai ţinut făgăduinţa; ci şi nerecunoscător arătându-te, pe făcătoarea ta de bine la chinuri nesuferite ai dat-o.
Aşa a vorbit acesta, iar ighemonul a poruncit, să i se taie capul cu sabia.
Iar pe fericită a poruncit să fie din nou supusă la aspre chinuri.
Şi Voitos săvârşindu-şi mucenicia prin sabie, s-a mutat către Domnul, iar fericita a fost aruncată într-un cuptor încins şi a primit împreună cu Evagrie şi cu Macarie şi cu alţi mulţi, fericitul sfârşit.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Teodosie cel din Scopelon.
Acesta era din neam din Antiohia, trăgându-se din părinţi străluciţi şi de seamă.
Găsind el în muntele cel de lângă Cilicia un luminiş de pădure, şi-a făcut acolo o mică locuinţă, în care petrecea cu post, cu priveghere şi cu îngenunchieri la pământ, având îmbrăcăminte aspră.
Nevoindu-se în felul acesta multă vreme a dobândit har şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu şi scotea din piatră seacă apă.
El a ajuns atât de vestit, încât cei care călătoreau pe mare în golful Ciliciei chemau numele lui, ca să se izbăvească de furtună.
Când ţara Ciliciei a fost prădată de isauri, el a venit la Antiohia, unde, răbdând vitejeşte multe chinuri, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Polieuct, patriarhul Constantinopolului.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Antonie Atenianul, care a suferit mucenicia în Constantinopol la anul 1674, când de sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfânta Muceniță Agata (sau Agatia) a viețuit în secolul al III-lea, născându-se în anul 235 în cetatea Panormos (astăzi Palermo) din Sicilia (sau, după alte surse, în Catania).
Prăznuirea ei se face în Biserica Ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică și în Bisericile Orientale pe 5 februarie.
Tânăra Agata strălucea prin frumusețea trupului și a sufletului și făcea parte dintr-o familie foarte bogată.
Într-o zi, ea a fost cerută de soție de un consul pe nume Quintian, însă tânăra l-a refuzat, spunându-i că și-a închinat deja viața unui alt soț și acela nu este altul decât Hristos, Dumnezeul creștinilor.
Auzind acestea, și văzând că insistențele sale rămân fără rezultatul dorit, consulul a poruncit să fie luată și dată pe mâna unei femei necredincioase și ușuratice, pe nume Afrodisia, ca să o întoarcă de la credința ce-o avea în suflet.
Cu toate amenințările din partea consulului și cu toate pedepsele aplicate de matroană, Sfânta Agata nu a renunțat la dragostea pentru Dumnezeul ei, și toate le-a suferit pentru a nu-l face de râs înaintea oamenilor.
Căci adevărat gândea sfânta că ceea ce vine de la Hristos e mult mai puternic decât ceea ce vine de la oameni.
Văzând tăria ei, consulul hotărăște să o dea pe mâna călăilor spre a o chinui „până o avea să renunțe sau să moară”.
Şi mult a fost tânăra mireasă a lui Hristos, Agata, chinuită și la torturi groaznice supusă, iar trupul ei suferea și sufletul ei se veselea în brațele mirelui său.
A ordonat Quintian ca sânii tinerei fecioare să fie torturați, iar sfânta i-a răspuns torturii prin cuvintele :
“Tiran nemilos, nu te rușinezi să torturezi la o femeie acel sân de la care ai supt viața, atunci când erai copil?”.
În cele din urmă a ordonat consulul călăilor ce o torturau pe sfântă, să-i fie tăiat pieptul cu un clește de fier.
Martirio de Santa Águeda, por Sebastiano del Piombo – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Vindecarea ei miraculoasă
Despre vindecarea în chip miraculos al pieptului Sfintei Mucenițe Agata se spune că :
La miezul nopții i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân și cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii. “Iată, eu stăteam și priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile și am cunoscut că este cu putință să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am și venit aici.” Sfânta Muceniță Agata a răspuns: “Eu niciodată n-am obișnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, și acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinerețe“. Bătrânul i-a zis: “Şi eu sunt creștin și nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te rușina de mine“.
Sfânta i-a răspuns, zicând: “Tu ești bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de rușine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă dezgolesc înaintea ochilor bărbătești. Mulțumescu-ți, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduiești rănile mele, însă să știi că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată“.
Iar bătrânul i-a zis: “De ce nu voiești să te tămăduiesc?” Sfânta a răspuns: “Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduiește pe toate, și Care, cu voia și cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuți. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască și pe mine, roaba Sa cea nevrednică“.
Apostolul a zâmbit puțin și i-a zis: “Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită“. Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Sfânta Agata privind apoi la trupul său, a văzut ca toate rănile erau tămăduite.
Nereușind în nici un chip să schimbe decizia ei, consulul a poruncit sa fie aruncată pe cărbuni încinși până se va săvârși. Şi astfel, Sfânta Muceniță Agata și-a dat sufletul în brațele Mântuitorului în anul 251, la doar 16 ani, având ca zi de pomenire data de 5 februarie.
Alessandro Turchi, Saint Agatha Attended by Saint Peter and an Angel in Prison, The Walters Art Museum – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Cinstirea
Imediat după sfântă adormirea sa, creștinii au început să o venereze pe tânăra ce-a răbdat atâtea pentru Dumnezeul ei, ca sfântă, cultul său răspândindu-se cu repeziciune, și mulți, în diferite hotare ale Imperiului, auzeau de tăria sa trupească și sufletească.
Se spune că pe mormântul ei un înger a adus o lespede pe care erau scrise cuvinte: “Cuget cuvios, lucrând în libertate, cinste de la Dumnezeu și patriei mântuire”.
În jurul anului 500, Sfântul Simachus, papă și episcop al Romei, i-a închinat Sfintei Mucenițe Agata o biserică la Roma, iar Sfântul Grigorie Dialogul, episcopul Romei (cunoscut și ca Papa Grigorie cel Mare), i-a închinat o nouă biserică, în secolul al VII-lea, pe locul uneia construite în anul 460 de gotul Ricimer, biserică ce mai există și astăzi și care se numește Santa Agata dei Goti.
Sfânta Muceniță Agata este considerată ocrotitoarea orașului Catania și a regiunii Molise din Italia, precum și a statelor San Marino și Malta.
În fiecare an, între 3 și 5 februarie, are loc la Catania un festival în cinstea Sfintei Mucenițe Agata, care comemorează viața ei, festival ce culminează cu o procesiune ce durează toată noaptea și la care participă mii de persoane.
The Festival of Saint Agatha in 1915 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (Glas 4)
Mielușeaua Ta, Iisuse, Agata, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condac (Glas 4)
Să se împodobească astăzi Biserica cu porfiră slăvită muiată în curatul sânge al muceniței Agatia, strigând: bucură-te, lauda Cataniei.
Icos
Feciorească prăznuire și cămară de mire nestricăcioasă și mulțime de fecioare strălucite, cinstite și înfrumusețate văd astăzi aici. Nunta cinstită și cămara ca un cer între cele de sus s-a împodobit; iar patul lor cel neîntinat și frumusețile, vrând cu laudă să le scriu, nu sunt îndestulat; că vierme sunt și pe jos mă târăsc. Şi cum voi ajunge la cele înalte? Cine îmi va da aripi ca de porumbel? Ca zburând să ajung a cuvânta și a striga: bucură-te Agatia, lauda Cataniei.
Sfânta Muceniță Agata – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto preluat de pe evz.ro
Iconografie
Dionisie din Furna (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 197) arată doar că Sfânta s-ar fi săvârșit în închisoare. Se zugrăvește tânără, primind mucenicia la o vârstă foarte timpurie.
Împărățind rău-credinciosul Deciu și fiind pus de dânsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieșit o păgâneasca poruncă prin toate țările, ca toți creștinii să fie uciși. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinți de neam bun și bogați. Aceștia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creștinilor, s-a aprins cu râvnă după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Și așa, trecând cu vederea moștenirea sa și cinstea bunului său neam, cum și bogăția cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinți, cum și toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.
Chintian, ighemonul, auzind de frumusețea, de bunul neam și de bogăția acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gând necurat spre dânsa și cu patimă poftind-o, se gândea cum ar putea să o vadă și spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înștiințându-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostași din cetatea Catana în Panorm, ca să aducă la judecată pe sfânta, ca pe o creștină. Deci, mergând trimișii la Sfânta Agata, voiau să o prindă și-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvânt că se va închina la zeii lor. Dar dânsa, poruncind slugilor să o aștepte puțin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale și, închizându-se într-însa, și-a ridicat mâinile în sus și se ruga, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, Tu știi inima și voința sufletului meu, credința și dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povățuitor și ajutor asupra vrăjmașului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat și l-am omorât; iar acum, Stăpâne, mă rog Ție, să nu lași pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie și cu cinste am viețuit până acum. Grăbește și Te sârguiește ca să biruiești pe diavol și pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primește ca jertfă și prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, ești Dumnezeu și Ție Ți se cuvine slava în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, a ieșit din cetate cu ostașii, petrecând-o câțiva creștini cunoscuți. Mergea cu osârdie și cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicând în sine: “Mai înainte aveam război cu diavolul, sîrguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am și biruit, cu darul Hristosului meu, și am călcat pe vrăjmașul cel ce încurcă pe oameni cu dulcețile și cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vârtos singur te vei rușina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălțime spre nevoința mea cu mulțimea sfinților îngeri, și-mi va ajuta mie, neputincioasă”.
Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinți își spăla fața. Apoi, mergând ea, i s-au dezlegat curelele încălțămintelor, iar punându-și picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit și n-a văzut pe nimeni din cunoscuții ce o petreceau, pentru că toți, lăsând-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Atotputernice, Doamne, pentru cetățenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfânt, arată vreo minune în locul acesta”. Și îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia mințile cele sălbatice ale panormitenilor.
Intrând ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înșelătoarele lor cuvinte și obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească și să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luând-o, cinstind-o și făgăduindu-i multe, apoi chiar și îngrozind-o, se sârguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reușit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii și nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deși ei o împodobeau cu haine de mare preț, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mâncăruri de preț, dulcețuri de multe feluri și ospețe, apoi alcătuiau dansuri și jocuri și făceau înaintea ochilor ei toate faptele mirenești cele fără de rânduiala și toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: “Să știți că mintea și gândul meu sunt întemeiate pe piatră și niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înșelătoare sunt asemenea cu vântul, iar bucuriile lumești sunt ca ploaia și îngrozirile voastre ca pâraiele, care, deși vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatră care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestea grăind, pâraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum dorește cerbul spre izvoarele apelor, așa dorea și sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.
Afrodisia, văzând că inima sfintei este nemișcată și nebiruită, a mers la voievodul Chintian și i-a zis: “Mai lesne este a înmuia piatra și a preface fierul în plumb topit, decât a îndupleca pe fecioara aceea și a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu și fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua și noaptea, decât numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli și rugăminți, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gând cu noi. Eu i-am adus mărgăritare și ghirlande alese, haine de mare preț, aur și pietre scumpe înaintea feței ei, slugi și bogății, dar ea pe toate le nesocotește ca pământul cel călcat în picioare”.
Atunci Chintian, voievodul, mâniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit și, șezând la locul său, plin de gânduri necurate, a început a o întreba: “De ce neam ești?” Răspuns-a Sfânta Agata: “Din neam bun sunt născută și am rudenii cinstite și bogate”. Iar Chintian i-a zis: “De ești de neam slăvit, apoi de ce porți haină proastă, ca o roabă?” Răspuns-a sfânta: “Sunt roaba lui Hristos și pentru aceea port chip de rob”. Deci, i-a zis Chintian: “Cum zici tu că ești roabă, dacă ești liberă și fiică din părinți de neam bun?” Răspuns-a sfânta: “Acesta este bunul neam al nostru și libertatea, ca adică să slujim lui Hristos”. Zis-a voievodul: “Au doară noi nu suntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?” Răspuns-a Agata: “Întru atâta robie ați ajuns, încât nu numai robi păcatului v-ați făcut, ci și închinători urâților și nesimțitorilor idoli, cinstind lemnul și piatră ca pe Dumnezeu”.
Chintian a zis: “De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noștri?” Răspuns-a Agata: “De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sunt zei, ci diavoli al căror chip îl faceți de aramă și de marmură, iar fața lor o auriți”. Zis-a Chintian: “Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, și adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri și să aduci necinste și ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrând, te vei închina zeilor, stăpânilor lumii”. Răspuns-a Sfânta Agata: “Fie femeia ta ca Afrodita și tu singur fii ca Zeus, zeul tău”.
Aceasta zicând sfânta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicându-i: “Nu ocărî pe voievodul”. Răspuns-a Sfânta Agata: “Unde este înțelegerea ta, voievoade? Eu îți doresc ție să fii că zeul tău, iar tu nu voiești să fii asemenea lui, ci singur te rușinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei”. Zis-a voievodul: “De multe patimi ești vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ți poruncesc”. Răspuns-a fecioara: “Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mâncarea fiarelor, acelea, văzându-mă pe mine, se vor îmblânzi, auzind și de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni și munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mâinile tale”. Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniță întunecoasă, unde mergea sfânta ca la un ospăț și veselie, încredințându-se lui Dumnezeu.
A doua zi, Chintian, voievodul, aducând iarăși înaintea judecății sale pe Sfânta Agata, a întrebat-o: “Cum te-ai hotărât pentru a ta sănătate?” Răspuns-a sfânta: “Sănătatea mea este Hristos”. Zis-a voievodul: “Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinerețile tale”. Răspuns-a sfânta: “Leapădă-te și tu de zeii tăi cei mincinoși, care sunt pietre și lemne, și te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veșnice”. Atunci, mâniindu-se, voievodul a poruncit să o spânzure goală de un lemn și să o bată.
Fiind bătută sfântă, tiranul i-a zis: “Îndreaptă-ți gândul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie”. Ea a grăit: “Chinurile tale îmi aduc veselie și mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sunt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putință a se aduna griul în magazie până ce nu va fi curățit de pleavă, astfel cu neputință este sufletului meu să intre în rai, de nu se va sfărâma mai înainte trupul meu cu chinuri”. Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu clește de fier să-i rupă pieptul și să-l taie. Dar făcându-se aceasta, a zis mucenița către voievod: “Nedumnezeitule și fără de omenie prigonitorule, nu te rușinezi a tăia pieptul de femeie pe care și tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poți să te atingi, căci este sfințit lui Dumnezeu din tinerețele mele”.
După aceasta, aruncară în temniță pe sfânta, iar la miezul nopții i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân și cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tânăr frumos cu o făclie luminoasă și a înțeles sfânta că a venit un doctor. Deci a zis către dânsa apostolul care i se arătase: “Necuratul tiran te-a rănit cu niște bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăția ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam și priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile și am cunoscut că este cu putință să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am și venit aici”. Sfânta muceniță Agata a răspuns: “Eu niciodată n-am obișnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, și acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinerețe”. Bătrânul i-a zis: “Și eu sunt creștin și nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te rușina de mine”.
Sfânta i-a răspuns, zicând: Tu ești bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de rușine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă golesc înaintea ochilor bărbătești. Mulțumescu-ți, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduiești rănile mele, însă să știi că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată”. Iar bătrânul i-a zis: “De ce nu voiești să te tămăduiesc?” Sfântă a răspuns: “Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduiește pe toate și Care, cu voia și cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuți. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască și pe mine, roaba Sa cea nevrednică”.
De o credință mare ca aceasta a sfintei mucenițe bucurîndu- se, apostolul a zâmbit puțin și i-a zis: “Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită”. Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfânta muceniță Agata, cunoscând cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: “Îți mulțumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ți-ai adus aminte de mine și ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască”. Apoi a privit la trupul său și a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplând temnița, o lumină pe ea. De aceea, înfricoșându-se străjerii, au fugit și au lăsat temnița neîncuiată. Acolo erau și alții legați, care, văzând minunea, ziceau către sfânta: “Iată, ușile sunt deschise și nimeni nu străjuiește, deci ieși și fugi”. Dar sfânta le-a răspuns: “Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cunună mucenicească și a duce pe străjeri în primejdie. Eu, având ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece până în sfârșit întru mărturisirea Lui”.
Trecând patru zile, într-a cincea a venit iarăși tiranul la judecată și, aducând pe Sfânta Agata, a zis către dânsa: “Până când te vei împotrivi poruncii împărătești? Jertfește zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite”. Sfântă a răspuns: “Toate cuvintele tale sunt deșarte și porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule și nebunule, cine caută ajutor de la lemnele și de la pietrele cele nesimțitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu și a vindecat trupul meu”.
Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul și văzându-l întreg și sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: “Cine te-a tămăduit?” Mucenița a răspuns: “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Zis-a Chintian: “Iarăși numești pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?”. Și a poruncit ca să aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și cuie arse în foc și să toarne cărbuni aprinși, peste care, întinzând pe sfânta, s-o ardă și s-o chinuiască. Făcând aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci și toată cetatea și, despicându-se pământul, a înghițit pe Vultia, iubitul lui Chintian, și pe Teofil, prietenul lui – după al căror sfat Chintian făcea o faptă că aceea. Toți cetățenii temându-se de cutremur au alergat în curte la Chintian, strigând să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dânsa s-a făcut cutremurul acesta.
Chintian, temându-se de cutremur și de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe sfânta în temniță, în care intrând mucenița și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: “Mulțumescu-Ți Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și, luând de la mine dorul vieții celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultându-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoiește ca să las lumea aceasta și să trec spre milă Ta cea bogată și mare”. Astfel rugându-se și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Înștiințându-se cetățenii de aceasta, au venit cu sârguință și, luând sfântul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al muceniței, un tânăr frumos, neștiut de nimeni, având cu sine o sută de tineri bine împodobiți. Acela, petrecând la mormânt trupul sfintei, a pus în racla ei o tăbliță de piatră, pe care era scris: “Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu și patriei izbăvire”. O scrisoare ca aceasta punând pe capul sfintei mucenițe, îndată s-a făcut nevăzut și tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.
După aceasta, Chintian, voievodul, luând pe ostașii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăția Sfintei mucenițe Agața și să facă toate averile ei, ale lui. Venind la râul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi și trecea peste râul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinții i-a mușcat fața și i-a sluțit-o, iar altul l-a călcat în picioare; și atâta l-au chinuit, până l-au aruncat în râu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfârșindu-și greu viața sa cea rea, iar trupul lui, mulți căutându-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci nici unul din dregătorii împărătești n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăți pretutindeni și s-a zidit o biserică pe moaștele ei, iar haina cu care umbla sfânta s-a pus pe mormântul ei, întru pomenirea smereniei sale.
Trecând un an după sfârșitul sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieșind ca un râu din gură ce era în muntele acela, urla groaznic și pietrele topindu-le ca ceară, le arunca din înălțimea muntelui, încât tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temându-se de pierderea cetății lor. Deci, au alergat la biserica Sfintei Mucenițe Agata nu numai creștinii, dar și necredincioșii, și, luând haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetății și se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare și înfricoșătoare. Atunci, focul, ca și cum se rușina de haina aceea a sfintei mucenițe, s-a întors înapoi și s-a stins. Acest lucru văzându-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfânta Muceniță Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care sfânta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Termenul german Ausgleich se referă la “compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph și o delegație maghiară condusă de Ferenc Deák.
Premize
S-a ajuns la Compromisul austro-ungar în urma înfrângerii Austriei în războiul din 1866 de către Prusia și Italia și din cauza tensiunilor interne provocate de maghiari, care puteau să ducă la compromiterea existenței Imperiului austriac. Compromisul urma și unei serii de reforme constituționale eșuate ale Imperiului Habsburgic. Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena, cele două state constituindu-se ca două state separate, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții. Aveau în comun suveranii în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.
Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne datorate războiului austro-prusac, dar și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.
Foștii revoluționari germani și maghiari au devenit politicieni, iar dieta ungară și-a recăpătat puterea. Statutul special al Transilvaniei și protestele celorlalte naționalități – majoritare de multe ori – a dus la apariția unei noi legi a minorităților în Ungaria, lege menită să apere drepturile românilor și sârbilor, dar care în practică a fost încălcată în mod repetat.
Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmările Ausgleich-ului
Partea austriacă a monarhiei a resimțit imediat influența guvernului maghiar: guvernul maghiar a refuzat să permită orice reformă internă, pe care austriecii le vedeau necesare. Pentru a reuși să iși păstreze noua influență câștigată, conducătorii maghiari au dus o politică de privare de drepturi civile a naționalităților imperiului. De asemenea au blocat finanțarea modernizării armatei, temându-se să nu fie folosită contra lor (armata era controlată în principal de la Viena).
La fiecare zece ani Ausgleich-ul era renegociat pentru a clarifica detalii financiare și comerciale, dar inevitabil aceste negocieri duceau la o criză internă partea maghiară crescând mereu pretențiile.
Impasul politic care a rezultat a fost unul dintre motivele care a dus la decizia fatală de a ataca Serbia în iulie 1914. Personalități politice austriece de primă-mână, cum ar fi Franz Conrad von Hötzendorf, Șeful Comandamentului Armatei Habsburgice, și ministrul de externe, Contele Leopold von Berchtold, considerau unica modalitate posibilă de reformare a Austro-Ungariei ca fiind anexarea de teritorii și populații externe pentru a duce la echilibrare în fața puterii maghiarilor.
Dubla Monarhie stabilită prin Ausgleich a fost gândită ca o soluție de conviețuire, dar a rezistat doar 50 de ani, până 1918 când a dispărut ca urmare a Primului Război Mondial.
Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (ca cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.
Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 – foto: ro.wikipedia.org
(1) Țările Coroanei Sfântului Ștefan a fost numele oficial al vechiului Regat al Ungariei în cadrul dublei monarhii Austro-Ungaria înființate în 1867. Numele neoficial era jumătatea ungară a Dublei Monarhii sau, din punctul de vedere al funcționarilor și juriștilor vienezi, Transleithania (în latină „Țara de dincolo de Leitha“). Aceste țări constituiau partea sud-estică a Austro-Ungariei și aveau drept capitală regală Budapesta.
Ţările Coroanei Sfântului Ştefan: în mijloc, stema Ungariei; în jurul ei (în sensul acelor de ceasornic) stema Croaţiei, a Transilvaniei, a oraşului Fiume, a Bosniei şi Herţegovinei, a Slavoniei şi a Dalmaţie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Țările unite ale Coroanei Sfântului Ștefan au cuprins de-a lungul istoriei teritoriile Ungariei contemporante, ale Slovaciei de astăzi, ale Transcarpației, ale Banatului, ale Voivodinei sârbești de astăzi, ale Burgenlandului austriac contemporan, Transilvania de astăzi (în sensul nou și lărgit al termenului), minuscule părți din Polonia de astăzi, fostul regat al Croației și Slavoniei precum și Orașul Fiume și împrejurimile. În contrast cu alte părți ale Monarhiei Habsburgice, toate aceste țări s-au aflat în afara Sfântului Imperiu Roman care s-a destrămat în 1806.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria (5 februarie 1867)
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, în urma căruia lua naştere Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască, un stat condus de monarhii Habsburgi între 1867 și 1918.
Ziua de 8 iunie 1867, când împăratul Franz Josef I a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt data încetării absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867 şi rămas în vigoare până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).
Statul monarhic dualist austro-ungar creat în 1867 era condus de împăratul Austriei, care avea în acelaşi timp şi statutul de rege al Ungariei.
Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrânt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace acest stat stăpânea cu greu numeroasele popoare și teritorii străine, aflându-se în pragul dispariției sale.
În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor care dețineau cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.
Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria.
Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena cele două state constituindu-se în două state distincte, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții, care aveau în comun un suveran în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.
Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.
Harta etnica a Austro-Ungarie în 1910 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie) nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci – Imperiul austriac și regatul maghiar.
Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza țărilor supuse coroanei familiei de Habsburg-Lorena, care deținuse prin alegere din secolul XV până la în 1806 Coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană și prin moștenire, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, coroana privată a lui Rudolf al II-lea care, în 1804, a devenit Coroana imperială a Austriei.
Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei profunde în care intrase Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței conduse de Napoleon.
Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și pe de altă parte, din Transleithania.
A fost una dintre marile puteri ale lumii la vremea respectivă, fiind cea mai mare a doua țară din Europa după Imperiul Rus, cu o suprafaţă de 621.538 km2 şi a treia cea mai populată (52,8 milioane de locuitori în 1914), după Rusia și Imperiul German.
A fost de asemenea cea de-a patra cea mai industrializată ţară din lume după Statele Unite, Germania și Regatul Unit.
Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta uniunea a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria avea dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.
De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.
Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.
Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.
Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea teritoriul est de râul Leitha, care a constituit partea ungară a Austro-Ungariei (1867-1918). Transleitania a inclus Ungaria propriu-zisă, precum și Slovacia, Transilvania, Banatul, Croația şi Slavonia și oraşul liber Fiume.
Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.
În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română.
Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi astfel individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole.
În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.
Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.
Īn anul 1867, data inaugurării politicii ultranaṭionaliste în partea ungară a imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.
Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei. Prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, Imperiul austriac a fost salvat, pentru încă o perioadă de 51 de ani.
Numeroase popoare rămâneau însă în continuare sub dominație străină, de această dată dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.
Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supuşi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată.
Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.
Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000.
În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.
În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.
În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi.
Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.
Şcoala a fost un puternic factor de maghiarizare aşa explicându-se şi faptul că, printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.
În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.
Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.
În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.
Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.
Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.
Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.
Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen din punct de vedere etnic. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă.
În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.
Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (cum a fost cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, pentru că a existat temerea că ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.
Nu este de mirare aşadar că la sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul se dezintegrează sub loviturile popoarelor dornice de libertate.
În octombrie 1918 se declară independente Cehoslovacia, Statul slovenilor, croaților și sârbilor și Austria Germană.
Ungaria iese şi ea din uniunea cu Austria. La 1 decembrie 1918 reprezentanţii românilor majoritari in Transilvania proclamă Unirea cu România, care avea să fie recunoscută pe plan internaţional în urma Tratatului de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920, care stabilea şi noile graniţe ale Ungariei, devenită şi ea stat independent, după ce Tratatul de la St. Germain din 1919 pecetluise sfârșitul Imperiului Austro-Ungar.
Republica succesoare a Imperiului Austro- Ungar a păstrat numele de „Austria”, a abolit clasa nobiliară și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Totuşi, în deceniile care au urmat administrației habsburgice i s-a păstrat în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.
Fostul prim-ministru britanic Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie pentru un mare număr de mici popoare care, după dispariția monarhiei habsburgice, nu au mai putut face față singure presiunii Germaniei sau Rusiei.
Tratatul de la Trianon a reprezentat actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea Ungariei la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.
Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari.
Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.
Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.
Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.
Tratatul a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit realitatea existentă pe teren. Cu toate acestea, slovacii și croații, care au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920 şi crearea propriilor state naționale, au putut să-şi vadă împlinit acest ideal abia după 1990.
Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.
Regatul Ungariei rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia şi reușind anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938- sudul Slovaciei, 1939- Ucraina Subcarpatică, 1940- nordul Transilvaniei, 1941- teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia).
Frontierele Ungariei stabilite în 1920 prin Tratatul de la Trianon (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), au fost consfințite din nou în urma Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial și Ungaria.
