Articole

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (1920 – 2008)

foto preluat de pe playtech.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (1920 – 2008)

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920, Fălticeni-d. 21 martie 2008) a fost prima femeie neurochirurg din lume.

 

Originea și studiile

Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică.

Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939.

În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945.

În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie.

Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni.

De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (devenind din 1945 soțul domnișoarei doctor Sofia Ogrezeanu), care la acea dată erau medici secundari în cadrul specialitǎții.

 

Activitate profesională

Anul 1944, deși anul cumplitelor dezastre provocate de război, a însemnat totuși un moment decisiv în cariera Sofiei Ionescu. Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor, să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care trebuia să le salveze viața.

În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare.

Această operație – va mărturisi Sofia Ionescu – mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”.

În 1945 își susține doctoratul în medicină și chirurgie. În același an se căsătorește cu doctorul Ionel Ionescu, secundar neurochirurg, cu care a avut doi copii, Constantin (n. 26 februarie 1946) și Ioana (n. 27 iulie 1953). În 1946 participă la concursul de secundariat, în 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, iar în 1976 obține gradul de medic primar neurochirurg II.

Sofia Ionescu-Ogrezeanu (n. 25 aprilie 1920, Fălticeni-d. 21 martie 2008) a fost prima femeie neurochirurg din lume - foto preluat de pe edituramateescu.ro

Sofia Ionescu-Ogrezeanu – foto preluat de pe edituramateescu.ro

În recomandarea dată de conducerea spitalului, se menționa că dr. Sofia Ionescu a contribuit la instruirea noilor medici, lăsând amprenta profesională asupra fiecăruia: rapiditatea, găsirea tehnicii celei mai bune, potrivită fiecărui caz. A lucrat în echipă, ani întregi, alături și de dr. Constantin Arseni.

Rodica Simionescu evocă numeroase momente din viața de neurochirurg a Sofiei Ionescu, toate la un loc oferindu-ne un profil moral și profesional complet, de personalitate distinsă, cunoscută în întreaga lume pentru contribuțiile sale remarcabile în domeniul neurochirurgiei, în special pentru operațiile pe măduva spinării și creier, și pentru lucrările sale științifice apărute în Acta chirurgica Belgica, Journal de chirurgie, Neurologia, Psihiatria, Neurologia, Neurochirurgia, Revue Roumaine d’ Endocrinologie.

Numărul articolelor și comunicărilor prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120.

Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii (1943), cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară (1957), cu medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964), cu medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972).

În 1996 primește Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepție, Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România.

Tot în acel an, 1996, devine membru al Societății Române de Istoria Medicinii, iar în 29 martie 1997, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale.

I s-a decernat Diploma de Onoare a A.N.F.D.U.R., Premiul “Inginer Elisa Leonida Zamfirescu”, Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea științei și tehnicii în România, Diploma de Onoare a Societății de Istoria Medicinei, Diploma de Cetățean de Onoare al Municipilui Fălticeni și Medalia de Onoare a aceluiași municipiu, culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, pe care a primit-o la începutul lunii martie 2008.

 

cititi despre Sofia Ionescu-Ogrezeanu si pe: adevarul.roen.wikipedia.org

Calendar Ortodox 25 aprilie 2024

foto preluate de pe basilica.ro
articole preluaet de pe: www.calendar-ortodox.ro; www.unitischimbam.ro; ro.orthodoxwiki.org

 

Calendar Ortodox 25 aprilie 2024
Sf. Ap. și Evanghelist Marcu;
Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului

 

Sinaxar 25 Aprilie

În această lună, în ziua a douăzeci şi cincea, pomenirea sfântului apostol şi evanghelist Marcu.

Prealăudatul apostol Marcu a propovăduit pe Hristos în tot Egiptul şi Libia şi Varvaria şi în Pentapole, în zilele lui Tiberiu Cezarul, şi a scris şi Evanghelia sa, tâlcuindu-i-o apostolul Petru, şi mergând în Cirineea Pentapolei, a făcut multe minuni. De aceea s-a dus în Alexandria cea dinspre Faros, şi de acolo la Pentapole, făcând pretutindenea minuni, şi împodobind Bisericile lui Hristos cu hirotonii de episcopi şi de ceilalţi clerici. După aceea mergând iarăşi la Alexandria, şi aflând pe oarecare fraţi de lângă mare, la Vucoli, petrecea cu dânşii binevestind şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Acolo închinătorii idolilor nesuferind a vedea sporin-du-se credinţa în Hristos, l-au legat cu ştreanguri şi l-au târât, şi carnea pe pietre se zdrelea şi sângele lui roşia pământul.

Băgându-l în temniţă, i s-a arătat Domnul spunându-i mai înainte mărirea ce avea să primească; la ziuă iarăşi legându-l, l-au târât pe uliţe iarăşi şi aşa zdrelindu-se şi rupându-se de pietre, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar la chip arăta astfel: nici foarte plin la trup, nici preaînalt, nici scund şi mărunt; ci cuvios şi împodobit la măsura vârstei crescându-i şi cărunteţe. Nasul lungăreţ iar nu scurt, nici cu vreo lipsă ci drept, sprâncenele îi băteau jos, barba lungă, capul pleşuv; la faţă era încuviinţat, era milostiv şi lăsător, şi dulce la vorbă cu cei ce se întâlnea, atât cât era tocmit la toate, şi strălucea virtuţile sufletului cu harurile trupului său.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.

S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.

După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.

A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Macedonie al II-lea, patriarhul Constantinopolului (†517).

Sfântul Macedonie al II-lea, Patriarhul Constantinopolului (†517) - foto preluat de pe www.pemptousia.ro

Sfântul Macedonie al II-lea, Patriarhul Constantinopolului (†517) – foto preluat de pe www.pemptousia.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Macedonie al II-lea al Constantinopolului a fost patriarh al Constantinopolului între anii 496 – 511 (precedat de Eufimie, urmat de Timotei I). În această perioadă, el s-a străduit să apere învățătura Sinodului de la Calcedon de încercările împăratului Anastasius (491-518) de a o revoca.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 25 aprilie.

Se știu puține lucruri despre tinerețea patriarhului Macedonie. A ajuns patriarh după ce împăratul Anastasius a obținut depunerea din treaptă a patriarhului Eufimie, sub acuzația de trădare, afirmând că acesta dezvăluise strategia militară a împăratului dușmanilor acestuia. Un sinod format din episcopi obedienți a acceptat excomunicarea și depunerea din treaptă a lui Eufimie și alegerea ca patriarh a lui Macedonie.

Când Macedonie s-a întâlnit cu Eufimie, înainte de plecarea acestuia în exil, Macedonie i-a cerut diaconului său să îl dezbrace de omoforul de curând primit și să îl îmbrace în veșminte de simplu preot, “neîndrăznind să poarte” însemnele episcopale înaintea deținătorului lor legitim. În timpul ultimei lor discuții, Macedonie i-a oferit lui Eufimie fondurile obținute printr-un împrumut pe care îl făcuse pentru a acoperi cheltuielile lui Eufimie pe perioada exilului său în Asia Mică.

Aproximativ un an mai târziu, patriarhul Macedonie a convocat un sinod care a confirmat în scris actele Sinodului al IV-lea Ecumenic și a continuat să se împotrivească eforturilor împăratului Anastasie de a-l face să se pronunțe împotriva Calcedonului. Anastasie a încercat să obțină concursul lui Macedonie mai întâi oferindu-i favoruri. Confruntat cu refuzul lui Macedonie, împăratul a plătit un asasin pe nume Eucol pentru a-l ucide pe patriarh, însă a scăpat cu viață; i-a asigurat în schimb asasinului o cotă fixă de provizii în fiecare lună.

Împăratul și-a reînnoit eforturile de anulare a hotărârilor de la Calcedon în 511. Macedonie însă a refuzat să ia măsuri în acest sens dacă nu era convocat un sinod ecumenic prezidat de episcopul Romei. Primind acest răspuns, împăratul s-a înfuriat și mai tare pe Macedonie, pe care era deja supărat pentru că acesta refuzase să îl dezlege de angajamentul pe care și-l luase la încoronare de a păstra intactă învățătura de credință a Bisericii și de a respecta autoritatea Sinodului de la Calcedon. De aceea, Anastasie a căutat să îl alunge pe Macedonie din scaunul patriarhal. În acest scop, a trimis monahi și clerici, precum și diferiți magistrați ai orașului ca să-l hărțuiască cu acuzații și insulte publice. În fața acestei atitudini scandaloase, poporul și-a exprimat atât de vehement revolta încât Anastasie s-a închis în palat și a poruncit să se pregătească corăbii ca să poată fugi din oraș în caz de nevoie. Când Macedonie a răspuns rugăminții lui Anastasie de a veni să discute cu el, și i-a reproșat împăratului suferințele și persecuțiile îndurate de Biserică din pricina măsurilor lui. Anastasie a recunoscut acestea, dar a încercat încă o dată să îl convingă pe Macedonie să își schimbe convingerile.

Anastasie l-a pus pe Xenaias, un episcop eutihian să lanseze o campanie de defăimare împotriva patriarhului, lansând la adresa lui o serie de acuzații mincinoase. Xenaias i-a cerut lui Macedonie o mărturisire de credință în scris, dar acesta a afirmat, într-un memoriu adresat împăratului, că nu avea altă credință decât cea a Părinților de la Niceea și Constantinopol și că îi anatemizase atât pe Nestorie cât și pe Eutihie și pe toți cei care mărturiseau doi Fii sau doi Hristoși sau care spuneau că cele două Naturi ale lui Hristos erau despărțite. Văzând că nu reușise să îl compromită, Xenaias a găsit atunci doi oameni care să îl acuze pe Macedonie de nestorianism și să se recunoască drept complici ai săi. Pe baza mărturiei acestora, l-a acuzat totodată pe Macedonie că ar fi falsificat un pasaj dintr-o epistolă a Sf. Apostol Pavel pentru a permite o interpretare favorabilă nestorienilor.

În 511, într-o ultimă încercare de a-l face pe Macedonie să se răzgândească, împăratul Anastasie i-a poruncit lui Macedonie să îi trimită o originalul Actelor Sinodului de la Calcedon, care purta semnăturile tuturor episcopilor care luaseră parte la el. Macedonie a refuzat și a ascuns documentul sub altarul Marii Biserici. Furios, Anastasie a poruncit ca Macedonie să fie dus în ascuns, în timpul nopții la Calcedon, iar de acolo la Evhaita (azi satul Beyözü, în Turcia), în dioceza Pontului, unde fusese exilat și predecesorul acestuia, patriarhul Eufimie.

În 515, Papa Homisda a încercat să îl restabilească pe Macedonie pe tronul patriarhal, considerând că acesta fusese depus în mod nedrept. O clauză în acest sens a fost stipulată în tratatul de pace între împăratul Anastasie și comandantul Vitalian, o rudă a lui Macedonie, care se răzvrătise din pricina atitudinii anticalcedoniene a împăratului: în tratat se prevedea ca patriarhul și toți episcopii trimiși în exil să se poată întoarce în scaunele lor. Însă Anastasie nu și-a ținut promisiunea. Macedonie a murit în preajma anului 517 în exil, la Gangra (azi Çanikri, Turcia).

 

Tot în această zi, sfânta muceniţă Nichi.

Tot în această zi, pomenirea preacuvioşilor opt părinţi sihaştri.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.

Amin.

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

Sfântul, gloriosul și mult slăvitul Apostol și Evanghelist Marcu este autorul Evangheliei după Marcu, însoțitorul Apostolului Pavel (așa cum se povestește în Faptele Apostolilor), și se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli.

Adesea este numit Ion Marcu, și este considerat fondatorul Bisericii Alexandriei, totodată fiind și primul ei papă.

Ca urmare, el este venerat în mod deosebit de Biserica din Alexandria (coptă) ca fondator al ei. Simbolul său de evanghelist este un leu.

Biserica îl prăznuiește la 25 aprilie, la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Aristarh și Zina, la 30 octombrie împreună cu Tertie, Iust, Artema și Cleopa și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 - 68 d.Hr.) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Numele lui era Ioan, după cum spune Biblia: “El a venit în casa Mariei, mama lui Ioan care era numit și Marcu, unde mulți se adunau pentru rugăciune (Fapte 12:12). “El este cel la care s-a gândit Domnul Hristos, a Căruia este slava, când a spus: ” Duceți-vă în cetate la cutare om, și spuneți-i: Învățătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paștele cu ucenicii Mei în casa ta.”(Matei 26:18).

Casa lui a fost prima biserică creștină, unde ei au mâncat Paștele, s-au ascuns după moartea Mântuitorului și în camera de sus de aici au primit Duhul Sfânt.

Acest apostol s-a născut în Cirene (unul din cele cinci orașe vestice, Pentapolis, din Vestul Africii). Numele tatălui său era Aristopolus, iar mama sa se numea Maria și era rudă cu Apostolul Varnava. Credința lor era iudaismul și erau bogați și onorați. Părinții l-au educat în cultura greacă și ebraică. După ce au emigrat la Ierusalim, l-au numit Marcu. Marcu vizita frecvent casa Sfântului Petru și de la el a învățat creștinismul.

Odată, Pe când Aristopulos și fiul său Marcu mergeau pe lângă Iordan, aproape de deșert, au întâlnit un leu și o leoaică răcnind. Pentru Aristopolus a fost evident că își vor găsi amândoi sfârșitul aici. Mila pentru fiul său l-au îndemnat să-i spună să fugă și să se salveze. Marcu i-a răspuns: “Hristos, în mâinile căruia sunt viețile noastre nu va lăsa fiarele să ne omoare”. Spunând acestea, a început să se roage astfel: “Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, apără-ne de demonii acestor două fiare și scapă sălbăticia aceasta de urmașii lor”. Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune și cele două fiare au căzut moarte. Tatăl său s-a minunat foarte tare și i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Hristos. El a început să creadă și a fost botezat de fiul său.

După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Marcu l-a însoțit pe Pavel și pe Barnaba în propovăduirea Evangheliei în Antiohia, Seleucia, Cipru, Salami și Perga Pamfiliei, unde i-a părăsit și s-a întors la Ierusalim. După sinodul apostolic din Ierusalim, el a mers împreună cu Barnaba în Cipru.

După plecarea lui Barnaba, Sfântul Marcu a mers în Africa, Berca și în cele cinci orașe vestice. El a propovăduit aici Evanghelia și mulți au crezut în cele relatate de el. De acolo, a mers în Alexandria în 61 A.D.

Când a intrat în oraș, încălțările lui erau rupte din cauza drumurilor lungi pe care le făcuse propovăduind și evanghelizând. El a mers la un cârpaci din oraș, numit Anianus pentru a și le repara. În timp ce Anianus îi repara încălțările, s-a înțepat în deget cu sula. Anianus a strigat în grecește “Eis Theos!” care înseamnă “O unule Dumnezeu!” Când Sfântul Marcu a auzit aceste cuvinte inima i-a tresărit de bucurie. L-a găsit potrivit pentru a-i spune despre Dumnezeu. Apostolul a luat puțină argilă, a scuipat pe ea și a pus-o pe degetul lui Anianus, spunând “în Numele lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu,” și înțepătura s-a vindecat imediat, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Anianus a fost nespus de uimit de acest miracol care s-a petrecut în Numele lui Iisus Hristos și inima lui s-a deschis către Cuvântul Domnului. Apostolul l-a întrebat cine era unicul Dumnezeu pe care l-a strigat când s-a înțepat. Anianus i-a răspuns “Am auzit de El, dar nu Îl cunosc.” Sfântul Marcu a început să îi explice de la început, de la crearea cerului și a pământului, apoi despre profeții care au prevestit venirea lui Hristos. Apoi Anianus i-a chemat la el acasă și a adus la el pe copii săi. Sfântul Apostol le-a predicat și apoi i-a botezat.

Când numărul credincioșilor creștini a crescut și poporul păgân al cetății a auzit, s-au înfuriat și au plănuit să-l omoare pe Sfântul Marcu. Credincioșii l-au sfătuit să plece pentru o vreme de dragul siguranței Bisericii sale și a de grija ei. Sfântul Marcu l-a hirotonit pe Sfântul Anianus ca episcop de Alexandria (43 – 63, urmat de Anian al Alexandriei), apoi trei preoți și șapte diaconi. A mers apoi în cele cinci orașe apusene și a rămas acolo doi ani, propovăduind, unde o hirotonit mai mulți episcopi, preoți și diaconi.

În final, el s-a reîntors la Alexandria unde a găsit o comunitate creștină numeroasă și unde a construit o biserică pentru ei în locul numit Bokalia (locul vacilor), în estul Alexandriei pe malul mării.

I/a venit vremea adormirii de sărbătoarea Învierii din anul 68 A.D. care în acel an coincidea cu o mare sărbătoare păgână sărbătorită printr-un mare banchet în cinstea zeului Syrabis. Astfel, o mare mulțime de păgâni a atacat biserica de la Bokalia și au intrat înăuntru cu forța. L-au prins pe Sfântul Marcu, l-au legat cu o funie groasă și l-au târât pe străzi strigând: “Aduceți balaurul în locul adunării vacilor.” Au continuat să-l târască cu multă cruzime. Carnea lui era ruptă și împrăștiată peste tot și orașul era plin de sângele lui. Apoi l-au închis peste noapte într-o închisoare întunecată.

Îngerul Domnului i-a apărut și i-a spus: “Marcule, bunule servitor, bucură-te pentru că numele tău a fost scris în cartea vieții și tu ai fost numărat în ceata sfinților.” După ce îngerul a dispărut, I-a apărut Mântuitorul Hristos și i-a dăruit pacea Sa. Sufletul lui Marcu s-a înveselit și s-a bucurat.

A doua zi dimineața, păgânii l-au scos pe Sfântul Marcu din închisoare. I-au legat gâtul cu o frânghie groasă și la fel ca în prima zi, l-au târât peste pietre și peste stânci. Într-un final, Sfântul Marcu și-a dat sufletul curat în mâinile Domnului și a primit cununa martirajului.

Cu toate acestea, moartea Sfântului Marcu nu a satisfăcut furia păgânilor. Au adus mult lemn de foc și se pregăteau să-i ardă trupul. Dar o furtună puternică s-a pornit și o ploaie torențială a început. Păgânii s-au speriat și au fugit înspăimântați.

Credincioșii au venit și au luat trupul sfânt, l-au dus la biserica din Bokalia, l-au înfășurat în giulgiu, s-au rugat la capul lui și l-au așezat într-un coșciug. Apoi au îngropat coșciugul într-un loc secret în biserică.

În anul 828 A.D., corpul Sfântului Marcu a fost furat de marinari italieni și a fost dus din Alexandria în Veneția. Cu toate acestea, capul său a rămas în Alexandria.

 

Importanța pentru Biserica coptă

În Biserica Ortodoxă Coptă Ne-Calcedoniană, Apostolul Marcu este, probabil, cel mai iubit dintre sfinți, fiind fondatorul scaunului Alexandriei în secolul I. Numeroase biserici copte sunt patronate de el și în ziua de 30 Babah (Calendarul copt), Biserica Ortodoxă Coptă sărbătorește comemorarea sfințirea bisericii curatului Sfântul Marcu Evanghelistul, fondatorul bisericii din Egipt și apariția sfântului său cap în Alexandria.

Icoană coptă a Sfântului Marcu Evanghelistul. Se remarcă leul obișnuit din colțul stânga jos al icoanei - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoană coptă a Sfântului Marcu Evanghelistul. Se remarcă leul obișnuit din colțul stânga jos al icoanei – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Înapoierea moaștelor în 1968

În 17 Baounah (lună din calendarul copt), al anului 1684 A.M. (după calendarul copt), care corespunde cu luni, 24 iunie 1968 d.Hr., în al zecelea an al păstoririi Papei Chiril al VI.lea, al 116-lea Papă al Alexandriei, moaștele Sfântului Marcu Apostolul, Evanghelistul țării Egiptului și primul Patriarh al Alexandriei, s-au reîntors în Egipt. După unsprezece secole în afara Egiptului, trupul Sfântului Marcu s-a reîntors în sfârșit în țara în care a fost martirizat și unde capul lui este păstrat până în prezent, în Alexandria, Egipt.

Papa Chiril a trimis o delegație oficială la Roma pentru a primi moaștele Sfântului Apostol Marcu de la romano-catolicul Papă Paul al VI-lea. Delegația a fost formată din zece mitropoliți și episcopi, dintre care șapte erau copți și trei etiopieni, și trei lideri proeminenți ai laicatului copt. Delegația Alexandriei a primit moaștele Sfântului Marcu sâmbătă, 22 iunie 1968, de la Papa Paul al VI-lea. Momentul primirii sfintelor moaște, după unsprezece secole în care au stat la Veneția, a fost unul solemn și plin de bucurie.

Un eveniment istoric: Papa Chiril al VI-lea primind în aeroportul din Cairo moaștele Sfântului Marcu - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Un eveniment istoric: Papa Chiril al VI-lea primind în aeroportul din Cairo moaștele Sfântului Marcu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Imnografie

La 25 aprilie:

Troparul Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu

Glasul al 3-lea:

Învățat fiind de Apostolul Petru, te-ai făcut apostol al lui Hristos, și ca un soare ai strălucit marginilor, podoaba alexandrinilor ai fost, fericite, căci prin tine Egiptul s-a slobozit din înșelăciune, și ca un stâlp al Bisericii, prin învățătura ta cea evanghelicească pe toți ai luminat. Pentru aceasta luminat cinstind-o, pomenirea ta prăznuim, de Dumnezeu grăitorule Marcu; roagă pe Dumnezeu cel înduplecat prin tine să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Alt tropar (tradus din limba engleză, după o referință OCA)

Glasul al 4-lea:

Încă din copilărie lumina adevărului te-a călăuzit, Sfinte Marcu și ai iubit lucrarea Mântuitorului Hristos. De aceea, cu mult zel l-ai urmat pe Petru și l-ai slujit pe Pavel ca un ajutor harnic, și ai luminat lumea cu Sfânta ta Evanghelie.

Condacul Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu

Glasul 4

Cele de sus căutând…

Harul Duhului primind dintru înălţime, împletirile ritorilor le-ai stricat, Apostole şi pe toţi păgânii vânându-i, vrednicule de laudă, Sfinte Apostole Marcu, Stăpânului tău i-ai adus, propovăduind Dumnezeiasca Evanghelie.

Arătându-te săditură a Apostolului Petru de Dumnezeu sădită şi mucenic tare şi tăinuitor şi Apostol al lui Hristos, ai vărsat marea învăţăturilor şi lumea ai veselit, Apostole Marcu, rugându-te să ne mântuiască pe noi.

 

cititi mai mult despre Marcu Evanghelistul și pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 - 68 d.Hr.) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon și Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire și prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus și episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioșilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, așa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.

Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina – sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.

Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrânarea și omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânșii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alții până a patra zi nu gustă nimic; alții în tâlcuirile și înțelegerile Scripturii fiind mai iscusiți și cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-și aduc aminte până la a șasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne și nimic din cele mișcătoare, ci numai pâine și apă, sare și isop. Acestea erau la dânșii desfătările.

Sunt între dânșii și din partea femeiască, care s-au deprins cu o viață ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie și cucernicie. Și în înțelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci și trupurile își sfințesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălășluirea înțelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Și acei care doresc sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și patul cel neîntinat și fără de moarte, din care se naște rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înțelegere și tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineață se scoală la doxologia lui Dumnezeu și la rugăciune, la cântare și la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alții câte șapte săptămâni petrec în post desăvârșit. Această zi este la dânșii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoții și diaconii săvârșesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toți aceia este mai întâi șezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu și despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt și în preda-niile apostolești. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părțile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a și sfârșit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie așa: „În acea vreme, când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părțile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist și păzitor al dumnezeieștilor canoane ale Sfintei Apostoleștii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia și în Pentapoli. Pentru că toți cei din părțile acelea au fost netăiați împrejur, împietriți la inimă și închinători la idoli, plini de toate necurățiile și slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetățile, satele și la răspântii zideau capiști, idoli și fermecătorii și toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat și a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos și făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli împreună cu capiștile le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului și să semene acolo sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetățuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopțile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.

Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoință acolo și, sărutând pe frați, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci frații lui l-au petrecut până la corabie și mâncând cu dânsul pâine, s-au despărțit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria și ieșind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion și, intrând prin porțile cetății, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!”. Apoi, văzând pe cizmar dregând încălțăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare și-a străpuns mâna stângă cu unealta sa și a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul și a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!”. Și era dureroasă rană de la mina cizmarului și mulțime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ și, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!”. Și îndată i s-a tămăduit rana și i s-a însănătoșit mâna.

Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum și curăță și îmbunătățita lui viață, care se cunoștea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea și rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraților”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-și cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine ești tu și de unde este în ține cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ți-L voi arăta pe El ție”. Zis-a omul: „Aș fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Și Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos și a-i arăta din proroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada și Odiseea și câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, și îi arăta lui că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Și a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele și minunile lui și s-a botezat el și toată casa lui, și o mulțime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut și din zi în zi s-a înmulțit numărul credincioșilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânșii, și hulește zeii lor și oprește a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el și-l pândeau să-l prindă.

Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioșilor episcop pe Anania și trei preoți: Maleon, Sabin și Kerdon; cum și alți șapte diaconi și pe alți unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli și a petrecut doi ani, unde a întărit pe frații cei ce erau acolo, punându-le în cetățile cele de primprejur episcopi, preoți și clerici și iarăși s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe frații cei ce se înmulțiseră cu darul și în credința Domnului, care și biserică și-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta și, plecându-și genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creștinii s-au înmulțit, batjocorind pe elini, și pe idolii lor îi ocărau.

Înștiințându-se elinii, stăpânitori ai cetății, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă și zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire și orbilor vedere. Deci îl căutau pe el și negăsindu-l, scrâșneau din dinți și strigau cu mânie în capiștele lor cele necurate și la jertfele lor cele idolești, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul și fermecătorul acela!”. Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paștilor și, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci și patru ale lunii aprilie, în care și la elini se săvârșea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârșea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necurații, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii și prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui și-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!”. Și fiind târât sfântul pe pământ și pe pietre ascuțite, i se rănea trupul de ascuțișul pietrelor, roșindu-se acel drum de sângele lui.

După ce a înserat, necurații elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniță, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopții, ușile fiind încuiate și străjerii dormind înaintea ușilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinților celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieții din cer și ești numărat cu Sfinții Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănțuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău și moaștele tale pe pământ vor fi păzite!”.

Văzând această vedenie, Sfântul Marcu și-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinții Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: „Pace ție, Evanghelistul Meu!”. Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Și s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniță o mulțime de cetățeni și scoțând pe sfânt afară, i-au pus iarăși funia de grumajii lui și iarăși îl târau peste pietre ascuțite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Dumnezeu și se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”.

Acestea zicând, și-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulțimea necuraților elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele și-a ascuns razele sale și s-a făcut tunet înfricoșător, a căzut cutremur mare și ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri și au ucis pe mulți. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoșătoare”. Iar oamenii cei binecredincioși mergând, au îngrijit trupul sfântului și l-au dus la locul unde își făcea rugăciunile sale și cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră și săvârșeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit și mai scump având decât sfintele lui moaște.

Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârșit în Alexandria Egiptului, în douăzeci și cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci.

Amin.

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.

S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.

După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.

A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.

 

Biografie

S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”.

A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.

Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m).

Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune.

În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).

Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări.

La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii.

Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.

Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

 

Scrieri

Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:

- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)

- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)

- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)

- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora

și scrieri păstrate în copii

- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere

- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)

A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.

Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.

 

Proslăvirea

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.

 

Imnografie

Tropar (glas 8)

Învățătorule al bunei-cinstiri, povățuitorule al călugărilor, propăvăduitorule al harului, dascălul rugăciunii celei cu trezvie lucrate, părinte cuvioase Vasilie, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (glas 8)

Pre minunatul călăuzitoriu al monahilor, pe învățătorul rugăciunii cel preaîncercat și omul cel ceresc, pre pământescul înger, pre povățuitorul duhovnicesc cel multvestit cu bucurie să-l cinstim și să îi cântăm : Bucură-te sfinte părinte Vasile, propovăduitorule al harului.

 

Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 - 1767) - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.

Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.

Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.

Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.

Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.

Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.