Articole

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940)

Reconstituirea asasinatelor de la Jilava – legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri – legenda identică cu originalul

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940)

Asasinatele de la Jilava au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, la Închisoarea Militară Jilava, când un grup de legionari înarmați a ucis un număr de 64 deținuți politici, 5 dintre aceștia fiind foști demnitari ai fostului regim de “dictatură regală”.

 

Contextul politic

După proclamarea Statului Naţional-Legionar, în data de 14 septembrie 1940, prin Decretul-lege nr. 3321 bis din 23 septembrie 1940, completat prin Decretul 3321 bis din 3 octombrie 1940, a fost înfiinţată Comisia specială de anchetă criminală, cu sarcina de a ancheta şi instrumenta toate crimele comise contra legionarilor în perioada regimului de “dictatură regală”.(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940)

Comisia Specială de anchetă îl avea drept preşedinte pe Eugeniu Bănescu, Consilier al Curţii de Casaţie, plus trei membri. Comisia a anchetat efectiv începând cu 4 octombrie 1940, în 38 de şedinţe, în care s-au luat 60 de interogatorii şi 58 declaraţii de martori, ancheta derulându-se efectiv până în data de 26 noiembrie 1940, prin decretul 3009 din 8 decembrie 1940, comisia fiind desfiinţată.

Iniţiativa arestării marilor vinovaţi de crimele regimului carlist i-a aparţinut lui Ion Antonescu. Listele cu cei învinuiţi de crime contra legionarilor au început să fie întocmite la Prefectura Poliţiei începând cu data de 27 septembrie 1940. Listele erau prezentate de către Constantin Orăşanu, secretarul general al Prefecturii de poliţie, subsecretarului de stat din ministerul de interne, Alexandru Rioşianu, omul de încredere al lui Ion Antonescu, care hotăra cine să fie arestat. (Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Poliţia legionară avea să fie înfiinţată abia după o lună, la sfârşitul lunii octombrie, printr-o decizie ministerială, confirmată de un comunicat al lui Horia Sima din 30 noiembrie 1940. În data de 26 noiembrie, un comando legionar a executat sumar un număr de 64 deţinuţi la Jilava, cei 33 menţionaţi anterior, plus încă alţi 31, care fuseseră arestaţi ulterior. Datorită acestui eveniment, lucrările comisiei au fost sistate, comisia nemaifiind în măsură să-i trimită pe arestaţi în faţa justiţiei. Deşi comisia nu a reuşit să stabilească ierarhia precisă a responsabilităţilor, din documentele de arhivă, cuprinzând declaraţiile martorilor şi participanţilor la aceste crime fără precedent în istoria României, se poate reconstitui firul acelor evenimente şi de asemenea, se pot deduce responsabilii.

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș - d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS[1], ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 nov. 1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș – d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Un caz mai deosebit este cel al lui Mihail Moruzov, fost director al Serviciului Secret de Informaţii, arestat în noaptea de 5/6 septembrie 1940, pe când se întorcea de la o consfătuire cu amiralul Canaris, şeful Abwehr-ului, de la Veneţia. Acesta, în calitate de şef direct al lui Nicu (zis Niky) Ştefănescu, adjunctul său, era responsabil pentru anchetele derulate sub tortură ale acestuia, prin care urmărea să “smulgă mărturisiri” legionarilor arestaţi.

De asemenea contribuise direct la elaborarea listei celor 105 căpetenii legionare ce fuseseră asasinate în 21/22 septembrie 1939, în cadrul operaţiunii de represalii ordonate de către Carol al II-lea în urma asasinării lui Armand Călinescu. Mandatul de arestare a fost emis la cererea generalului Ion Antonescu, care în 6 septembrie 1940 fusese investit prim ministru cu puteri sporite de către Carol al II-lea, care abdicase în favoarea fiului său.

Pe lângă faptul că distrusese documente de arhivă, Moruzov mai era acuzat şi de abateri grave de la regulamentul SSI, deoarece întocmise un “dosar compromiţător” despre doamna Liţa Baranga, mama lui Ion Antonescu, în vârstă de 82 de ani în 1940, şi-i “regizase” acestuia un proces de bigamie, proces câştigat de general. Adversar ireductibil al activităţilor ilegale ale lui Moruzov, instigate de Carol al II-lea, Antonescu strângea de peste un deceniu dovezi asupra conspiraţiilor politice ale acestuia în cadrul SSI.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Victime

Lista victimelor

Victimele erau internate în celule închise cu lacăt, repartizaţi după cum urmează, cu tabele nominale pe uşa fiecărei celule:

- Celula Nr.1 : Mihail Moruzov, fost director al SSI. (Serviciul Secret de Informaţii al Armatei)

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940) a fost creatorul şi directorul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.2 : col. Ştefan Gherovici.

- Celula Nr.3 : Victor Iamandi, fost ministru al Justiţiei, mr. Frederic Damian, slt. Traian Cinghiţă.

Victor Iamandi (n. 15 februarie 1891, satul Hodora, comuna Cotnari, judeţul Iaşi - d. 26 noiembrie 1940, Închisoarea Jilava) a fost un om politic român din perioada interbelică - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victor Iamandi (n. 15 februarie 1891, satul Hodora, comuna Cotnari, judeţul Iaşi – d. 26 noiembrie 1940, Închisoarea Jilava) a fost un om politic român din perioada interbelică - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.4 : gral. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), fost Prefect al Poliţiei Capitalei.

Gabriel Marinescu (adesea Gavrilă Marinescu, n. 7 noiembrie 1886, Tigveni – d. 27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general și om politic român, care a îndeplinit funcțiile de prefect al Poliției Capitalei (1930-1937), subsecretar de stat la ministerul de interne (1937), ministru de interne (1939) și ministru al ordinii publice (1939).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.5 : col. Vasile Zeciu.

- Celula Nr.6 : mr. Alexandru Popescu, mr. Aristide Macoveanu.

- Celula Nr.7 : gral. Gheorghe Argeşanu, fost prim-ministru, col. Anibal Panaitescu.

Gheorghe Argeşanu, scris în evidenţele militare româneşti Gheorghe Argeşeanu,[1] (n. 28 februarie 1883, Caracal – d. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general şi om de stat român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Argeşanu, scris în evidenţele militare româneşti Gheorghe Argeşeanu,[1] (n. 28 februarie 1883, Caracal – d. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general şi om de stat român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.8 : mr. Iosif Dinulescu

- Celula Nr.9 : gral. Ioan Bengliu, fost comandant al Jandarmeriei.

Ioan Bengliu (n. 1881 - d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Bengliu (n. 1881 – d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Celula Nr.10 : Ion Stănciuc, Constantin Sârbu, Vasile Taşcă, Nicolae Zăinescu, Ştefan Niţu, Vasile Moisescu, Nicolae Bularda, Gheorghe Niculescu, Constantin Popescu, Gheorghe Oancea, Crăciun Neacşu, Petre Gheorghe.

- Celula Nr.11 : Ichim Gavrilă, Eugen Zugravu, Paraschiv Coman, Ion Balint, Stanciu Lolescu, Gheorghe Comşa, Olimpiu Mărculeţ, Mihai Radu, Nicolae Bărbulescu, Gheorghe Boghici, Dumitru Marin.

- Celula Nr.15 : Nicu Ştefănescu (zis Niky), fost adjunct al directorului SSI.

- Celula Nr.16 : mr. Alexandru Blebea

- Celula Nr.17 : Ion Panova, Bonea Niculescu, Otto Reiner, Laurenţiu Constantinescu, Petre Malenschi, Nicolae Găman, Iordănescu Iordache, Iuliu Horwath, Victor Horwath, Mihai Vârfureanu, Virgil Diculescu.

- Celula Nr.18 : Constantin Bouleţ, Pavel Patriciu, Nicolae Lescenco, Nicolae Bobocea, Marius Boţu, Tudor Miron, Petre Tudor, Dumitru Bileca, Nicolae Bileca, Marin Georgescu, Constantin Culeţcu, Spiru Dumitrescu, Blănuţă Nicolae.

- Celula Nr.19. Radu Pascu, lt.-col. Dumitru Niculescu.

În total, 64 de persoane, din care 5 foşti demnitari. Cu excepţia gen. Gheorghe Argeşanu, toţi cei 10 ofiţeri ucişi proveneau din Jandarmerie. Singurul politician era Victor Iamandi. Restul erau subofiţeri de poliţie, siguranţă şi jandarmi, şi doi civili, studentul Mihail Vârfureanu şi un anume Virgil Diculescu.

 

Statutul juridic al victimelor

În urma anchetei Comisiei speciale de anchetă criminală, aceasta a emis iniţial un număr de 33 de mandate de arestare, vizând responsabilii prezumtivi de asasinatele din 29/30 noiembrie 1938, (Corneliu Zelea Codreanu, cei trei Nicadori şi cei zece Decemviri, dar şi de următoarele, cele 252 persoane asasinate în 21/22 septembrie 1939, plus alte 26 asasinate, în total 292 persoane asasinate fără judecată, respectiv:

generalul Gabriel Marinescu, fost prefect al Poliţiei Capitalei, generalul Ioan Bengliu, fost inspector general al Jandarmeriei, generalul Gheorghe Argeşanu, fost comandant al Corpului II de Armată, Radu Pascu, fost preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti, colonel Vasile Zeciu, fost prim-procuror militar, colonel Ştefan Gherovici şi colonel Anibal Panaitescu din Jandarmerie, maiorii Iosif Dinulescu, Aristide Macoveanu şi Alexandru Popescu din Jandarmerie, Ernest Urdăreanu, fost mareşal al Palatului, dispărut, (a fost făcută o cerere de extrădare din Spania, căreia autorităţile spaniole nu i-au dat curs) Vasile Parisianu, fost director în Prefectura Poliţiei Capitalei (extrădat din Iugoslavia), Nicu Ştefănescu (zis Niky), fost director în Siguranţa Generală, comisarul Pavel Patriciu din Prefectura Poliţiei Capitalei, agenţii de poliţie ; Gheorghiu Petre, Niculae Găman, Constantin I. Popescu, jandarmul Ion Iordache zis Iordănescu, Gh. Comşa şi Nicolae Lescenco, jandarmi ; plutonier major Niţu Ştefan, plutonierii Nicolae Bularda, Ion N. Caşotă, Neacşu Crăciun, V. Moisescu, Gh. Niculescu, Gh. Oancea, Const. Sârbu, Ion Stănciucu, V. Taşcă şi Nicolae Zăinescu, sergentul instructor Tudor Petre şi soldatul Barabas Ion.

În scurtă vreme, comisia a stabilit că în multe crime mai erau implicaţi 55 prefecţi de judeţ, 55 comandanţi de jandarmi, cel puţin tot atâţia comisari, inspectori şi ofiţeri de jandarmi, plus 20 de executanţi ai crimelor respective, comisia urmând să redacteze mandatele de arestare, emiţând o parte din ele, care a condus la alte arestări.

O parte din mandate, emise pentru închisoarea Văcăreşti, au fost remise comisiei de către Prefectul Poliţiei, colonelul Ştefan Zăvoianu, pentru a fi emise pentru Închisoarea Militară Jilava, cerere ce se baza pe un decret ce prevedea ca închisorile militare să poată primi şi persoane trimise în prevenţie de comisiile de anchetă ale Ministerului de Justiţie.

Pe numele restului de 31 de persoane asasinate la Jilava nu fuseseră emise mandate de arestare în regulă, dat fiindcă închisoarea Jilava era închisoare militară. Comisia de anchetă afirmă că din cele 64 de victime, numai 28 aveau mandate de arestare în regulă, emise de comisie pentru Jilava, dintre care 16 fuseseră reţinuţi de poliţia legionară, fără forme legale, pentru restul de 12, comisia de anchetă găsind probe zdrobitoare, a dispus ulterior emiterea de mandate de arestare în regulă.

Pentru un număr de 6 arestaţi, respectiv agenţii de poliţie Bonea Niculescu, Tudor Miron, Constantin Bouleţ, Marin Georgescu şi Laurenţiu Constantinescu, ca şi pentru slt. Traian Cinghiţă, comisia a făcut o adresă formală către Prefectura Poliţiei (Adresa nr. 206/19 noiembrie 1940) pentru a fi puşi în libertate, dar aceştia au fost reţinuţi şi în zilele următoare, fiind ucişi împreună cu restul.

 

Acuzaţiile aduse victimelor

Scopul urmărit de Comisia Specială de anchetă criminală era de a stabili persoanele responsabile pentru cele 292 asasinate comise contra legionarilor în perioada regimului de “dictatură regală“(24 februarie 1938 – 6 septembrie 1940) Pentru cei 5 demnitari, ca şi pentru restul de ofiţeri superiori proveniţi din Jandarmerie, faptele erau clare, dat fiindcă existau ordinele scrise şi semnate de respectivii, care incriminau fără dubiu participarea acestora la asasinatele din 29/30 noiembrie 1938.

S-a adăugat la toate acestea şi depoziţia plt. Constantin Sârbu, cel care-l strangulase pe Căpitan, singura publicată în presă, care releva rolul fiecăruia din aceşti ofiţeri superiori în asasinarea Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, în profanarea cadavrelor şi ascunderea crimei.

Comisia nu a reuşit să descopere implicarea lui Armand Călinescu în aceste asasinate, aceasta apărând mult mai târziu, după publicarea memoriilor fostului prim-ministru. De asemenea, era clară responsabilitatea gen. Gheorghe Argeşanu în asasinatele din 21/22 septembrie 1939, numit prim-ministru pentru a “pacifica ţara”, respectiv pentru a organiza şi executa cele 252 asasinate fără judecată.

Victor Iamandi, de asemenea, în calitate de ministru de justiţie (30 martie 1938-23 noiembrie 1939), a contribuit în mod hotărâtor la emiterea de acte normative menite să acopere “legal” crimele comise. În plus, legionarii îl acuzau că în 30 decembrie 1933 ar fi ordonat asasinarea lui Sterie Ciumetti (Sterie Ciumetti (n. 1904?, Veria, Grecia – d. 30 decembrie 1933, București) a fost un conducător legionar, secretarul și casierul central al Gărzii de Fier – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org), de către comisarii de poliţie Ion Panova şi Aurelian Negrescu, crimă care nu intra în categoria celor investigate de comisie.

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti - d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armand Călinescu (n. 22 mai1893, Piteşti – d. 21 septembrie 1939, Bucureşti) a fost un jurist, filosof, om politic, ministru şi prim-ministru român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ceea ce priveşte executanţii crimelor, stabilirea responsabilităţilor era mai complicată. Înfiintarea comisiei de anchetă a deschis o problemă de procedură : stabilirea responsabililor şi responsabilităţilor. Decretul suplimentar din 3 octombrie, a adus noi precizări şi a stabilit normele de procedură în stabilirea vinovăţiilor.

Anterior, în discuţiile avute cu Ion Antonescu, care dorea să fie aduşi în faţa justiţiei şi responsabilii politici pentru aceste crime, ceea ce ar fi însemnat câteva mii de oameni, Horia Sima a propus ca să fie aduşi în faţa justiţiei doar responsabilii direcţi, cei care au dat ordinele, iar dintre executanţi, doar cei care au făcut dovadă de cruzime, în această categorie intrând cei 14 jandarmi strangulatori de la Tâncăbeşti, agenţii de poliţie care supuseseră arestaţii la torturi, “echipele morţii” din cadrul Siguranţei care aruncaseră legionari de vii în cuptorul Crematoriului “Cenuşa” din Bucureşti, etc… .

Din acest moment au început disensiunile cu comisia. Slt. Cinghiţă, acuzat de legionari că în lagărul de la Vaslui, în cazul celor 31 de asasinate petrecute în 22 septembrie 1939, nu ar fi respectat protocolul execuţiei prin împuşcare, mitraliindu-i pe cei 31 de legionari în grup, a fost absolvit de comisie, care a dispus punerea lui în libertate.

În aceste condiţii, col. Ştefan Zăvoianu, Prefectul Poliţiei Capitalei, a refuzat să dea curs acestei decizii. Mai era şi cazul studentului Mihai Vârfureanu, fost comandant legionar, dovedit colaborator al Siguranţei, acuzat de arestarea şi asasinarea Nicoletei Nicolescu.

Unul dintre reţinuţi, plutonierul de jandarmi Tudor Petre, a fost arestat datorită unei neglijenţe a comisiei, având acelaşi nume cu unul din cei 14 jandarmi strangulatori, fiind şi el asasinat. Ulterior s-a susţinut că preşedintele comisiei, Eugeniu Bănescu, ar fi făcut demersuri pentru eliberarea acestuia, dar că poliţia legionară ar fi refuzat să-l elibereze.

Printre victime, în celula Nr. 17 s-a aflat şi un anume Virgil Diculescu, despre care tatăl său a afirmat ulterior că a căzut victimă a secretarului general al Prefecturii de poliţie, chestorul Constantin Orăşanu, individ protejat de Gabriel Marinescu, care avusese un conflict cu Virgil Diculescu, deoarece refuzase să plătească 30 de sticle de şampanie, consumate la nunta fiicei sale.

În sprijinul acestei afirmaţii, comisia de anchetă a asasinatelor de la Jilava, susţine că acest Virgil Diculescu nu a avut nici o funcţie publică şi nici o tangenţă cu crimele comise contra legionarilor, el apărând ca o victimă colaterală a unui poliţist corupt. Chiar şi aşa, lista pe care era trecut Virgil Diculescu, ca şi altele, descoperite ulterior, ale aceluiaşi Constantin Orăşanu, au fost aprobate de subsecretarul de stat din ministerul de interne, Alexandru Rioşianu, omul de încredere al lui Ion Antonescu. Ulterior, Constantin Orăşanu va fi şi el inculpat în procesul asasinatelor.

 

Asasinatul

Pregătirea

În data de 26 noiembrie 1940, Închisoarea Militară Jilava se afla sub comanda colonelului Opriş, iar paza deţinuţilor, reţinuţilor şi condamnaţilor era asigurată de o gardă legionară. Garda avea 7 posturi/3 schimburi, un caporal de gardă, un comandant, un planton/3 schimburi în corpul de gardă, plus 4 oameni auxiliari. Personalul gărzii era furnizat în general de Corpul Muncitoresc Legionar. Paza închisorii era asigurată de militari.

Echipa de legionari ce urma să schimbe garda din 25/26 noiembrie, având drept comandant pe un anume Ion Tapangea, s-a format în jurul orelor 20, la Prefectura Poliţiei Capitalei, fiind condusă de comisarul legionar Gheorghe Creţu. Schimbul anterior, din 24/25 noiembrie avea drept comandant pe un anume Constantin Savu, care a rămas în continuare în incinta fortului.

Garda legionară, sub comanda comisarului Gheorghe Creţu s-a deplasat la Jilava, folosind o maşină a poliţiei. Aceasta a fost însoţită de un autoturism în care se aflau Dimitrie Grozea (Dumitru Groza), comandantul Corpului Muncitoresc Legionar (CML), chestorul legionar Romulus Opriş şi de comisarul legionar Pavel Grimalschi.

Odată ajunşi la Închisoarea Militară Jilava, s-a procedat la predarea-primirea schimbului (schimbarea gărzii), fiecare legionar trecând la post. În jurul orelor 24, Dimitrie Grozea i-a strâns pe toţi legionarii în corpul de gardă, explicându-le că trebuie ucişi în acea noapte toţi cei 64 deţinuţi politici, pentru a răzbuna moartea Căpitanului.

Ulterior, comisarul legionar Gheorghe Creţu avea să declare că se luase această decizie, deoarece aflaseră că în ziua următoare garda legionară urma să fie înlocuită cu una formată exclusiv din militari. Dimitrie Grozea avea deja o listă cu împărţirea pe celule a legionarilor ce urmau să execute prizonierii.(text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

 

Execuţia

(text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Odată împărţiţi, legionarii s-au întors la post, aşteptând schimbarea gărzii militare şi trecerea rondului. În prealabil, înlăturaseră lacătele de la uşile celulelor. În jurul orelor 1 – 1.30, în urma unui semnal convenit dinainte, un foc de pistol, legionarii au pătruns în celulele repartizate fiecăruia, împuşcându-i pe prizonieri. Lista cu legionarii din echipa lui Gheorghe Creţu nu a mai fost afişată în corpul de gardă, aşa cum se proceda zilnic la schimbarea gărzii, pentru a nu se afla identitatea asasinilor. Gheorghe Creţu, în declaraţia sa, făcută în faţa tribunalului afirmă :

Eu am fost repartizat la celula nr.18. La ora 0.30 s-a auzit semnalul. Am deschis uşa celulei, am comandat “drepţi”, după care am tras, executând prin împuşcare toţi 14 deţinuţi[note 3] care se găseau înăuntru. După executare am recunoscut cadavrele următorilor : Panova, Otto Reiner, Bonea Niculescu, Marin Georgescu, Horwath Iuliu, Horwath Victor, Petre Tudor, Bobocea Gh., Vârfureanu, Malenschi Gh. şi fraţii Bileca (doi).[note 4] Ceilalţi doi nu i-am cunoscut. Repet că execuţia am făcut-o prin împuşcare şi nu am desfigurat nici un cadavru cu toporul. Execuţia s-a făcut cu revolvere automate Mausser[note 5], cu care era înarmată garda legionară. Dintre executanţi cunosc pe următorii : Romulus Opriş, Grozea Dumitru, Marcu Octavian, Pavel Grimalschi, Popescu Ilarion, Sauciuc Vanghele, Iftimescu Ion, Rădulescu Ilie. [...] Execuţia a durat aproximativ 10 minute…

După executarea asasinatelor, grupul de legionari care trebuia să asigure paza deţinuţilor, au părăsit posturile şi s-au întors în Bucureşti.

 

Descoperirea asasinatelor

Descoperirea asasinatelor a fost făcută imediat de către unul din soldaţii de santinelă, un anume Dumitru Gălbinaş, care în jurul orei 1.40, raportează acest fapt comandantului gărzii militare, plt. Dumitru Forţu. Un alt soldat, Manea Constantin, care avea postul chiar în sala pe care se aflau celulele celor asasinaţi, a declarat ulterior că asasinatele s-au produs în jurul orei 1.30, fiind executate de o echipă de cca. 20 de legionari.

Plt. Dumitru Forţu a luat măsuri de întărire a pazei, pentru a nu fi compromise probele materiale, după care şi-a anunţat superiorii. Comandantul închisorii, col. Opriş, a fost anunţat în jurul orei 2.20. Comisarul de serviciu la prefectura poliţiei, un anume Tofan, a anunţat Parchetul de crimele comise la Jilava.

Primele bănuieli au fost îndreptate contra legionarilor care lucrau la deshumarea osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor şi Decemvirilor. (text preluat integral din Ordonanţa definitivă a Tribunalului Militar al C.M.C. Judecător de instrucţie, Cabinetul Nr.10, Cpt. rez. Ion Răsnovanu.)

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - foto - ro.wikipedia.org

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși – d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Miercuri, 27 noiembrie 1940, la orele 1,45 – Ministerul de Interne comunică conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, că grupul de legionari ce făceau paza deţinuţilor politici de la Închisoarea Militară Jilava au asasinat cu focuri de armă şi corpuri contondente pe toţi cei 64 de deţinuţi, după care au dispărut.

La orele 2,00, s-a dat alarma la toate ministerele şi instituţiile de stat din Bucureşti, iar Subsecretarul de Stat al Armatei a ordonat imediat consemn general al trupelor din garnizoană (Divizia a 3-a Infanterie), precum şi măsurile urgente de siguranţă a instituţiilor de stat şi folos obştesc.

La orele 10,00, Horia Sima, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, este chemat de către Ion Antonescu pentru a da relaţii asupra evenimentelor de la Jilava. Ca primă măsură, Horia Sima va da un comunicat, în care preciza : “orice abatere de pe linia dreaptă legionară [...] va fi sancţionată fără cruţare şi conform cu legile speciale“. (Comunicatul nr. 153/27 noiembrie 1940, semnat Horia Sima)

La orele 11.00 are loc o şedinţă a Consiliului de Miniştri, în care s-au analizat evenimentele din noaptea precedentă, şi măsurile ce urmează a fi luate. În cadrul acestei şedinţe, la orele 13.00, Horia Sima cere un răgaz pentru a depista făptaşii. Concluzia trasă va fi că “şeful mişcării şi principalii săi locotenenţi, sau nu stăpânesc situaţia în propriul lor partid, sau sunt complici cu elementele teroriste [...]”

 

Comunicatul oficial

În data de 28 noiembrie 1940, un comunicat oficial a fost publicat în presă :

În noaptea de 26/27 noiembrie, – cu ocazia deshumării osemintelor de la Jilava, – legionarii care lucrau la această deshumare, – au pătruns în închisoare şi au împuşcat pe unii dintre deţinuţii politici aflaţi acolo şi consideraţi ca autorii principali ai crimelor săvârşite împotriva Căpitanului şi a legionarilor, – sub fostul regim.”

La ancheta din 1941, acest comunicat se va dovedi fals – fiind evident că nu legionarii care participau la deshumare i-au asasinat pe deţinuţi. Horia Sima ulterior va susţine totuşi această idee.

 

Consecinţe imediate

Înainte de 23 ianuarie 1941 nu au fost iniţiate acţiuni în justiţie pentru prinderea şi pedepsirea asasinilor, ci doar o anchetă privind împrejurările asasinatelor şi ancheta medico-legală obligatorie pentru înhumarea victimelor. În schimb, Ion Antonescu a dispus măsuri asiguratorii de ordin militar, menite a exercita presiune asupra legionarilor, respectiv : deplasarea trupelor Div. a 3-a Infanterie în dispozitiv, deplasarea unui batalion de care blindate de la Târgovişte spre Bucureşti, acesta ajungând în Capitală în data de 28 noiembrie 1940, ora 5 dimineaţa, concomitent cu înlocuirea prefectului poliţiei Capitalei, Ştefan Zăvoianu, cu colonelul adjutant Pălăngeanu.

Ștefan Zăvoianu (n. 1882 – d. 28 iulie 1941, Valea Piersicilor, Jilava) a fost un militar român, fost Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul pentru fapte de arme în primul război mondial, eliberat cu gradul de colonel (apoi degradat), ziarist, fondator și proprietar al ziarului „Dacia”, înființat în 1919 și politician de extremă dreaptă (în decembrie 1937 a fost ales senator pe listele partidului legionar Totul pentru Țară) Numit de Horia Sima Prefect al Poliției capitalei, a organizat și condus Masacrul de la Jilava din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 când, în fruntea unui grup de legionari, a asasinat 64 de foști demnitari și ofițeri români. Judecat de un tribunal militar, a fost degradat, condamnat la moarte și executat la 28 iulie 1941, în Valea Piersicilor, situată la sud-est de penitenciarul Jilava (la acea vreme Închisoarea Militară Jilava).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În data de 28 noiembrie 1940, la orele 12,00 – Ion Antonescu îl numeşte în calitate de Prefect de Poliţie pe Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, colonelul Pălăngeanu nefiind acceptat de Horia Sima. Din comunicatul oficial emis cu această ocazie, nu lipsesc asigurări că : “Guvernul este în căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica severe sancţiuni, potrivit legilor în vigoare“. În data de 9 decembrie 1940, generalul Constantin Petrovicescu, ministru de interne, va emite Ordinul nr. 4766/940 prin care va desfiinţa poliţia legionară, argumentând că “Mişcarea legionară rezervă membrilor săi alte misiuni de importanţă cu mult mai mare“. În consecinţă, poliţia legionară este desfiinţată începând cu data de 1 decembrie 1940.

Constantin Petrovicescu (n. 22 octombrie 1883, Târgu Jiu - d. 8 septembrie 1949, penitenciarul Aiud) a fost un general, jurist doctor în drept şi om politic român, ministru de interne în perioada Statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 - 21 ianuarie 1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Petrovicescu (n. 22 octombrie 1883, Târgu Jiu – d. 8 septembrie 1949, penitenciarul Aiud) a fost un general, jurist doctor în drept şi om politic român, ministru de interne în perioada Statului naţional-legionar (14 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Ancheta medico-legală

În data de 27 noiembrie 1940 a fost dispusă o anchetă medico-legală privind cele 64 de asasinate. Majoritatea celor asasinaţi muriseră datorită “suprimării funcţiilor cerebrale consecutiv fracturilor craniene şi rănirii creierului prin proiectile de armă de foc“. În cadavrele victimelor au fost găsite între 2 (Ion Balint) şi 34 de gloanţe (Niky Ştefănescu). O parte din victimele din celula nr.17, cea în care a operat Gheorghe Creţu, s-a constatat că fuseseră lovite în cap cu “un corp tăios greu, cum ar fi un topor“. Mihail Moruzov a fost singurul care nu a fost împuşcat în cap, decesul acestuia datorându-se rănilor produse de mai multe gloanţe care l-au lovit în gât.

 

Opiniile principalilor responsabili

Horia Sima a continuat şi ulterior să susţină ideea din comunicatul oficial, că asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940 ar fi fost executate de legionarii participanţi la deshumarea osemintelor Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. În realitate, deshumarea propriu-zisă s-a făcut în data de 28 noiembrie 1940.

Pentru a nu adânci disensiunile dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, Ministrul Reichului (ambasadorul Germaniei) la Bucureşti i-a comunicat lui Antonescu că execuţiile de la Jilava nu sunt un motiv ca să se pună în primejdie existenţa Statului National-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach şi a lui Ernst Wilhelm Bohle la funeraliile Căpitanului, au avut menirea să aplaneze aceste disensiuni, indicând că guvernul Reichului nu doreşte pe moment o schimbare a sistemului de guvernare. În discuţiile purtate cu Baldur von Schirach şi cu Ernst Wilhelm Bohle, Horia Sima a reluat aceeaşi idee :

I-am explicat starea sufletească a acestor oameni care au lucrat la deshumarea osemintelor Căpitanului şi revolta care i-a cuprins când au descoperit trupul Căpitanului ars de vitriol şi cu ştreangul la gât.”

În legătură cu afirmaţia lui Ion Antonescu, referitor la cele 64 de persoane împuşcate în noaptea de 26/27 noiembrie la Jilava, asupra căreia au existat controverse, generalul Constantin Petrovicescu a declarat la proces că Ion Antonescu ar fi afirmat : “Nu îmi pare rău de nici unul dintre aceştia, pentru că au făcut prea mult rău acestei ţări.” Atunci când Preşedintele, Alexandru Voitin (Voitinovici) i-a cerut lui Ion Antonescu să confirme acest lucru, acesta a afirmat că : “Aceasta nu are nici o legătură cu atitudinea mea“.

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 - foto preluat de pe pt.wikipedia.org

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 – foto preluat de pe pt.wikipedia.org

 

Ancheta din 1941

După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute îndeobşte sub denumirea de “Rebeliunea legionară“, în afară de judecarea şi condamnarea celor care participaseră la aceste evenimente, Ion Antonescu a decis deschiderea unei anchete privind asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940.

Prin Ordinul de urmărire nr. 19 860 din 26 martie 1941, comandantul militar al Capitalei a ordonat punerea sub urmărire penală a 16 persoane, legionari, suspectaţi de implicare în asasinatele din noaptea de 26/27 noiembrie 1940, de la Jilava, cazul fiind repartizat Cabinetului 10 Instrucţie al Tribunalului Militar C.M.C.

În urma anchetei, încă alte 22 de persoane au fost inculpate în asasinatele de la Jilava, în alte asasinate petrecute în arestul Prefecturii de Poliţie, şi în asasinarea profesorilor Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.

Procesul a început în data de 9 iulie 1941 la Curtea Marţială C.M.C. din Bucureşti. Au compărut în faţa curţii 17 acuzaţi, toţi în stare de arest. Au fost lipsă 21 de acuzaţi, din care 20 dispăruţi, unul fiind mobilizat. Sentinţa a fost pronunţată în 22 iulie 1941. 20 de acuzaţi, printre care Ştefan Zăvoianu, Gheorghe Creţu, Dumitru Groza, etc…, au fost condamnaţi la moarte. 5 acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică, 6 acuzaţi au fost condamnaţi la câte 10 ani închisoare, iar 5 acuzaţi au fost achitaţi. Printre cei achitaţi s-a numărat şi fostul secretar al prefecturii de poliţie Constantin Orăşanu, apărat de Ionel Teodoreanu.

Ancheta a relevat şi existenţa unei a 65-a victime, plutonierul de jandarmi Nicolae Ciurea, care a scăpat cu viaţă în împrejurări neelucidate. Din cei 20 de condamnaţi la moarte, 14 erau dispăruţi. Restul de 6, respectiv Ştefan Zăvoianu, Gheorghe Creţu, Octavian Marcu, Constantin Savu, Anghel Dumitru şi Ion Tănăsescu, ultimii 5 fiind participanţi direcţi la asasinatele de la Jilava, au fost executaţi în data de 28 iulie 1941.

Cu toate acestea, principalele scopuri ale anchetei nu au fost atinse. Nu s-a stabilit cu exactitate lista asasinilor, nu s-a stabilit modul în care au acţionat aceştia, nu s-a stabilit cine a dat ordinul, şamd. Ancheta nu reuşit să determine vreo implicare a lui Horia Sima în aceste asasinate, deşi în rechizitoriu s-au făcut la un moment dat unele aluzii care au dat naştere ulterior la speculaţii pe această temă.

De asemenea, nu au apărut indicii că Ion Antonescu ar fi avut cunoştinţă de pregătirea acestor asasinate. Comisarul Gheorghe Creţu a luat asupra sa responsabilitatea asasinării a 17 persoane, deşi este imposibil să fi acţionat singur. Nici Dumitru Groza, participant direct şi organizator al asasinatelor, într-un interviu din 6 septembrie 1995, urmat de un altul în 10 mai 2000, nu a furnizat detalii despre asasinat.

 

Speculaţii privind asasinatele

Majoritatea speculaţiilor privind asasinatul privesc cazul lui Mihail Moruzov, precum şi relaţiile acestuia cu Ion Antonescu şi Horia Sima.

În ceea ce-l priveşte pe Ion Antonescu se afirmă că Mihail Moruzov ar fi deţinut unul sau mai multe dosare compromiţătoare privindu-l pe acesta. Aşa zisele dosare compromiţătoare, care oricum nu erau de resortul SSI, o priveau pe Liţa Baranga, mama mareşalului, octogenară la acea dată, ca şi presupusa “bigamie”, pentru care Ion Antonescu obţinuse câştig de cauză în instanţă.

Aceste dosare fuseseră “instrumentate” din ordinul lui Carol al II-lea, pentru a avea un pretext de a-l înlătura pe general. În ceea ce-l priveşte pe Ion Antonescu, acesta avea toate motivele să-l trimită pe Moruzov în faţa justiţiei, dat fiindcă astfel de dosare privind viaţa privată a demnitarilor statului, nu puteau face obiectul activităţii unui serviciu de contraspionaj al armatei.

În ceea ce-l priveşte pe Horia Sima, despre care se afirmă că ar fi fost “spionul (uneori şi informatorul) lui Moruzov, plătit cu 200.000 de lei lunar (70 de salarii medii)” Această afirmaţie apare în biografia lui Moruzov, făcută de Gheorghe Cristescu, unul din şefii SSI, afirmaţie citată fără însă a indica vreo sursă.

Această chestiune este lămurită însă mai departe, de această dată in extenso, pe baza documentelor de arhivă. Relaţiile lui Horia Sima cu SSI, datează din primăvara lui 1940, atunci când Sima arestat fiind, a fost contactat de Moruzov din însărcinarea lui Ernest Urdăreanu, pentru a încerca o mediere care să pună capăt conflictului sângeros dintre Carol al II-lea şi Mişcarea Legionară.

Chestiunea este cuprinsă într-un referat (Referatul din 31 august 1940, întocmit de Mihail Moruzov), prin care acesta solicita Ministerului Apărării Naţionale, “aranjarea” situaţiei militare a 12 căpetenii legionare (mobilizate deja la unităţile militare), cap de listă fiind Horia Sima, pentru a putea fi detaşate la SSI.

Se recomanda de asemenea punerea acestuia în libertate. În schimb, cele 12 căpetenii legionare se obligau să facă propagandă cu formula “Credinţă pentru Rege şi în slujba intereselor ţării“, scopul principal fiind culegerea de informaţii privind activitatea “comunistă, teroristă şi iredentistă“. 7 zile de la încheierea convenţiei cu Moruzov, regele avea să abdice. Horia Sima vorbeşte şi el despre această înţelegere menită să-i asigure libertatea de mişcare în organizarea loviturii de stat de la 6 septembrie 1940.

Alte afirmaţii fanteziste privesc implicarea lui Mihail Moruzov, împreună cu Carol al II-lea şi cu Horia Sima în asasinarea lui Armand Călinescu.(21 septembrie 1939) Această ipoteză a fost lansată de către Ştefan Palaghiţă, un dizident legionar “codrenist”, ipoteză exploatată ulterior de către istoriografia comunistă.

În realitate, atentatul reuşit contra primului ministru a demonstrat ineficienţa serviciului român de informaţii condus de Mihail Moruzov, spulberând tocmai teza falsă că Horia Sima ar fi fost informator al lui Moruzov “plătit cu 200.000 lei pe lună“. De altfel, Horia Sima apare în evidenţele SSI de abia în februarie 1939, când a intrat în atenţia autorităţilor, fiind dat în urmărire generală, fotografia sa fiind distribuită sub consemn la frontieră.

Jurnalistul Mihai Pelin, într-un articol pe blogul personal, reluat în presă, printre alte afirmaţii fanteziste fără acoperire în documente, afirmă că Horia Sima ar fi fugit în Germania, pentru a face spionaj în slujba lui Moruzov. Istoricul Armin Heinen, care a făcut cercetări zeci de ani în arhivele naziste, pe urmele legăturilor dintre nazişti şi Mişcarea Legionară a demonstrat că aceste legături au fost cvasi-inexistente.

În Germania, atât Horia Sima, cât şi ceilalţi legionari, aveau statutul de refugiaţi politic, cu un regim extrem de sever – supraveghere permanentă, orice activitate politică era categoric interzisă, libertatea de deplasare extrem de redusă, contactul cu cetăţeni germani redus la strictul necesar – în caz contrar, riscau să fie extrădaţi, iar acasă îi aştepta execuţia.

Altă afirmaţie fantezistă a fost făcută de fiica lui Moruzov, Aurora Florina, care într-un interviu afirmă că tatăl ei nu ar fi fost asasinat de legionari, ci de soldaţi, din ordinul lui Ion Antonescu, susţinând că a văzut răni produse de baionetă pe cadavrul tatălui ei (11 gloanţe şi 5 lovituri de baionetă), chestiune contrazisă de certificatul medico-legal.

 

Rezonanţe cinematografice

În filmul Un comisar acuză, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1973, eroul principal este însărcinat să ancheteze un masacru similar cu cel de la Jilava. Numele persoanelor şi locurilor sunt însă schimbate — de exemplu, închisoarea Jilava este numită “Viraga”, prof. Iorga se numeşte prof. Jugu, etc… Filmul aparţine “curentului realist-socialist” iar faptele istorice sunt adaptate punctului de vedere al istoriografiei comuniste. Scenariul menţionează în genericul filmului :

În toamna anului 1940, vîrfurile cele mai reacţionare ale burgheziei şi moşierimii, cu sprijinul Germaniei hitleriste, aduc la putere, în România, dictatura militaro-fascistă. Teroarea legionară se dezlănţuie odios. În acest timp, în întreaga ţară, au loc acţiuni de masă, se desfăşoară lupta antifascistă condusă de comunişti,” perpetuate în timp prin adevărate “legende urbane”, cum este cea conform căreia într-una din celulele vecine celor în care se găseau cei 64, s-ar fi găsit şi Nicolae Ceauşescu.

 

cititi despre Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940) si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940)

Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940)

Masacrul din Treznea (Trăznea) a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în care trupele ungare horthyste, ca urmare a Dictatului de la Viena, au intrat în comuna Treznea, județul Sălaj.

 

Desfășurare

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de armata ungară în zilele înaintării pe teritoriul anexat este şi Masacrul de la Treznea, comună din judeţul Sălaj, la 15 km de Zalău. După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele armatei ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna, trupe maghiare aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat în comuna Treznea la data de 9 septembrie.

După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de “Masacrul de la Trăznea“. Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cotidianul “România nouă” din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare și împușcat lângă o capită de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model “dum-dum”.

Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcati.

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 - foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Intrarea trupelor hortyste in Oradea, septembrie 1940 – foto preluat de pe ovidiuczinka.blogspot.ro

Versiunea oficială dată publicităţii la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare intrate în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de alţi localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată şi de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:

Cum au putut ataca armata aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor? Trebuie să vă fie ruşine pentru ceea ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.

În fiecare an la 9 septembrie, sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Monument in memoria masacrului (Sălaj,, Romania) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Memoria supraviețuitorilor

Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (au fost uciși părinții săi, învățătorii Lazăr si Aurelia Cosma). În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe.

La primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava…

Și, deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți.

Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel.

Groful Francisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului.

Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.”

 

Aprecieri ale publiciștilor străini

Lord Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: “Atitudinea provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva românilor.

 

cititi mai mult despre Masacrul de la Treznea si pe: adevarul.roen.wikipedia.org

Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)

Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: istorie-pe-scurt.ro; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)

Tratatul de la Craiova: Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care partea de sud a Dobrogei (“Cadrilaterul“, adică județele Durostor și Caliacra) intră în componența Bulgariei.

Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria. Conform prevederilor acestuia, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul în română), și și-a dat acordul în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari

Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. Delegația română avea mandat să accepte ideea cedării Cadrilaterului astfel că discuțiile au vizat pribleme concrete asupra modului de rezolvare a acestei chestiuni.

Tratatul de la Craiova - Procesul-verbal - foto: istorie-pe-scurt.ro

Tratatul de la Craiova – Procesul-verbal – foto: istorie-pe-scurt.ro

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Alexandru Cretzianu care, împreună cu alţi membri ai reprezentanței române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială, vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

La Craiova se alătură delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic (reședința Caliacrăi), Tascu Purcărea din Silistra și alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff.

Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”(Dobrogea de aur). După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Tratatul de la Craiova - Refugiati din Cadrilater - foto: Refugiati-din-Cadrilater1

Tratatul de la Craiova – Refugiati din Cadrilater – foto: Refugiati-din-Cadrilater1

S-a propus ca Silistra, cetate ce a aprținut termporar Ţării Româneşti în Evul Mediu să rămână României. De asemenea portul Cavarna şi Balcicul, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să ne rămână. Pretenţiile noastre au fost minime. În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden adică dictat în toată puterea cuvântului. La poarta Palatului Jean Mihail (actualul Muzeu de Artă) din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor, dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute. S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce alinare la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

Tratatul de la Craiova - Armata bulgara intra in Cadrilater - foto: istorie-pe-scurt.ro

Tratatul de la Craiova – Armata bulgara intra in Cadrilater – foto: istorie-pe-scurt.ro

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat. Al. Cretzianu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Acordul a fost semnat de Henri Meitani, membru al delegației, și nu de Alexandru Cretzianu, șeful părții române la tratative, cel din urmă refuzând categoric. La 13 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei. Unii ofițeri ai armatei Române (de exemplu, generalul Argeșanu) s-au opus acestei retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată.

Conducătorul rezistenței fiind însă arestat în cele din urmă din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni de 7.412 de kilometri pătrați şi 410.000 de locuitori relativ fără probleme. În total vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață și un deficit de 6.800.000 de locuitori însumând 33% din populație.

 

cititi mai mult despre Tratatul de la Craiova si pe en.wikipedia.org

Abdicarea Regelui Carol al II-lea al României în favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)

Regele Carol al II-lea al României si fiului său Mihai

foto preluat de pe www.cotidianul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgfacebook.com

 

Abdicarea Regelui Carol al II-lea al României în favoarea fiului său, Mihai (6 septembrie 1940)

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit – sub influența agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională.

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena - foto - ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porțiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena – foto – ro.wikipedia.org

Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman. În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara.

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto: ro.wikipedia.org

Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

Elena Lupescu şi Carol al II-lea – foto: nelusabau.wordpress.com

Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 – in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

1. Proclamația către Țară a lui Carol al II-lea

Români!

Vremuri de adâncă turburare și îngrijorare trec peste scumpa mea țară.

De acum zece ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste m-am străduit de a face tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României.

Azi zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei.

Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca ea să-i fie cât mai folositoare.

Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toți românii să-l înconjoare cu cea mai caldă și mai desăvârșită credință și dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă umerii săi fragezi. Țara să fie păzită de Dumnezeul părinților noști, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.

Trăiască România!

CAROL

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

2. Decretul Regal de numire a lui Ion Antonescu Conducător al Statului

CAROL AL II-LEA
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate

Am decretat și decretăm:

Art. I. Investim pe d-l general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oştirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decoraţiunile române;
d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştri plenipotenţiari;
e) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
f) El are dreptul de amnistie şi graţiere.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.

Monitorul Oficial nr. 206 bis din 6 septembrie 1940

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi si:

- Abdicarea forțată a regelui Mihai în documente diplomatice

Carol al II-lea al României (1893 – 1953)

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Second Vienna Award (30 August 1940) Hungarian Foreign Minister István Csáky signing the agreement

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

 

Preludiul Dictatului

În urma primului dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria horthystă obținuse o porțiune din Slovacia (ținut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, în timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă — regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria interbelică dorea printr-o politică revizionistă să obțină și celelalte teritorii care aparținuseră Transleithaniei și pe care le pierduse în urma înfrângerii din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor (suveranității) României, a cedat presiunilor sovietice și germane.

Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor cu România în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau “arbitraj” mijlocit de dictatorii Hitler și Musolini. Dată fiind natura „arbitrilor”, în limba română se folosește consistent termenul de dictat de la Viena, în timp ce în alte limbi este incă folosit termenul moștenit din perioada nazistă, de arbitraj.

Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

 

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului. Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile.

Prin acest dictat impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat. Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “… în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940) 

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

A doua ședință a Consiliului de Coroană român, din noaptea de 30-31 august, a aprobat Dictatul. Guvernul maghiar s-a declarat foarte nemulțumit și „zdrobit sufletește”, deoarece nu obținuse întregul teritoriu solicitat, ca suprafață și formă dorită.

Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimată atunci la 2.609.000 locuitori. Această parte a României a rămas în istorie cunoscută ca Transilvania de Nord. Structura populației din această zonă este estimată diferit, fie conform recensământului din 1930 efectuat de autoritățile române, fie conform recensământului din 1941 efectuat de noile autorități maghiare. Rezultatele celor două recensăminte sunt prezentate în tabelul de mai jos. Ambele recensăminte au conținut întrebări separate privind etnia și limba vorbită în familie:

Etnie/
limbă
Recensământ românesc din 1930 Recensământ maghiar din 1941 Estimări românești
pentru 1940
Etnie Limbă Etnie Limbă
Maghiari 912.500 1.007.200 1.380.500 1.344.000 968.371
Români 1.176.900 1.165.800 1.029.000 1.068.700 1.304.898
Germani 68.300 59.700 44.600 47.300 N/A
Evrei/Idiș 138.800 99.600 47.400 48.500 200.000
Alții 96.800 61.000 76.600 69.600 N/A

 

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata ungară urma să preia controlul în respectivul teritoriu la 15 septembrie 1940. Cu această ocazie, Germania nazistă a încheiat și două tratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania.

Urmare a tratativelor cu Bulgaria purtate la Craiova, la 7 septembrie a fost semnat acordul prin care se înregistrează cesiunea teritorială a Cadrilaterului, 8.000 km pătrați din Dobrogea de sud.

 

Consecințele Dictatului și anularea sa

Germania nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creată de Dictatul de la Viena în cartea sa Romania: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):

Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variază ușor în funcție de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)

Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului.

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor, aceștia din urmă organizând mari proteste împotriva rezultatelor arbitrajului de la Viena, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina să emigreze, etc. Obiectivele urmau să fie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizațiilor paramilitare.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea, deși se opusese cedărilor teritoriale fără luptă, a fost declarat vinovat principal la demonstrațiile stradale organizate de Mișcarea Legionară. Sub presiunea reprezentanților lui Hitler la București și a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru – cu condiția formării unui guvern de uniune națională – pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). În calitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, dar a obținut de la Hitler – în primăvara anului 1944 – numai o vagă promisiune de revizuire rămasă nefinalizată.

După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. În viziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germană a manifestat receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

Deși în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu națiunea maghiară prin limbă și cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportată și exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz.

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza.

În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

 

cititi despre Dictatul de la Viena si pe en.wikipedia.org