Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Simon Zelotul (sau Simon Zilotul) a fost unul din Cei Doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos, fiind pomenit în Evanghelia după Matei 10, 2-4:
Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: Întâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut.
dar și în celelalte evanghelii sinoptice.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 10 mai.
Sfântul Apostol Simon Zilotul, de Peter Paul Rubens (c. 1611), din seria sa Doisprezece Apostoli la Museo del Prado, Madrid – foto preluat de pe en.wikipedia.org
I se spune Zilotul sau Cananeul, pentru a-l deosebi de Sfântul Simon Petru şi de Sfântul Simeon „fratele Domnului”, urmaşul Sfântului Iacob la episcopia Ierusalimului.
Tradiţia spune că el ar fi fost mirele de la nunta din Cana, unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin.
Evangheliile îi dau numele de Cananeul (Matei 10, 4) şi de Zilotul (Luca 6, 15), arătând râvna şi strădania lui de a sluji, prin cuvânt şi faptă, Evanghelia mântuirii tuturor oamenilor, vestită de Hristos-Domnul.
După o altă tradiţie, Sfântul Simon Zilotul ar fi făcut parte (înainte de a deveni ucenic al lui Hristos), din partida evreilor zeloţi, care ridicau poporul la răzvrătire şi nu plăteau tribut romanilor.
După pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Simon a călătorit în Egipt şi în Mauritania, unde a propovăduit Evanghelia Domnului Iisus Hristos.
Se spune că ar fi mers chiar până în Britania.
Întorcându-se în părţile Răsăritului, Sfântul Simon a mers în ţara perşilor.
Aici, păgânii, văzând numărul mare de oameni care trec la creştinism, l-au prins pe Sfântul Simon şi l-au răstignit în oraşul Suanir din Persia.
După alte surse (ro.orthodoxwiki.org) Sfântul Apostol Simon Zilotul și-a încheiat activitatea misionară în Georgia, unde a fost torturat și crucificat de păgâni în Abhazia.
Imnografie
Troparul Sfântului Apostol Simon Zilotul
Glasul 3
Apostole Sfinte Simon, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.
Condacul Sfântului Apostol Simon Zilotul
Glasul 2
Pe cel ce cu tărie a pus învățăturile înțelepciunii în sufletele credincioșilor, cu laudă să fericim toți pe Simon de Dumnezeu grăitorul, că înaintea scaunului slavei acum stă, și cu cei fără de trupuri se veselește, rugându-se neîncetat pentru noi toți.
Simon Zelotul-Canaanitul (Caravaggio) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Acest Sfânt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos și Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat și Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu și, lăsându-și nunta și casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică râvnitor. Deci s-a aprins cu atât de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încât și mireasa sa și pe toate cele lumești le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, și și-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, și a fost unul din cei doisprezece Apostoli.
Iar după ce a primit cu ceilalți Sfinți Apostoli pe Preasfântul Duh, Cel ce S-a pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania și în Africa, propovăduind pe Hristos și răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania și luminând pe mulți prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioși și s-a sfârșit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.
Izvorul Tămăduirii sau Vinerea Izvorului Tămăduirii este un praznic al Maicii Domnului așezat de Biserica Ortodoxă în Vinerea din Săptămâna luminată, amintind de una din minunile Maicii Domnului.
Sărbătoarea datează din a doua jumătate a primului mileniu creștin și este dependentă de data Paștilor.
O prăznuire distinctă a icoanei Maicii Domnului-Izvorul Tămăduirii se face pe 4 aprilie.
Sărbătoarea face referire la o vindecare minunată a unui orb ce și-a recăpătat vederea după ce și-a udat fața cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului.
Biserica (nr Biserica Sfânta Maria din Vlaherne) zidită pe locul unde se găsea acel izvor din porunca împăratului a primit numele de “Izvorul Tămăduirii” și multe minuni au continuat să se petreacă acolo de-a lungul timpului.
În biserici și mănăstiri, după Sfânta Liturghie, în această zi se săvârșește sfințirea mică a apei la fântâni și izvoare, iar în unele părți preoții fac și botezarea generală a caselor credincioșilor, cu agheasma mică.
Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Ghighiu, cunoscută și cu numele Maica Domnului – Siriaca, este una dintre cele mai renumite icoane cu Maica Domnului aflate în România. Aceasta icoană, foarte veche și mult iubită de credincioși, în fața căreia s-au petrecut nenumărate minuni, se află în biserica mare a mănăstirii, în partea dreaptă.
Acesta este Simon, care se numeşte şi Natanael, cel ce a fost mire la nunta cea din Cana, unde a fost chemat Hristos cu ucenicii Săi şi a prefăcut apa în vin. Deci văzând Simon minunea aceasta a lăsat mireasa, nunta şi casa, şi a urmat după Hristos, prietenul şi făcătorul de minuni şi aducătorul de mireasă, şi Mirele sufletelor celor curate. El a fost cu apostolii în foişor, când s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, şi umplându-se de Acesta şi înconjurând mai tot pământul, a ars toată înşelăciunea mulţimii zeilor, şi trecând prin toată Mauritania şi prin Africa a propovăduit pe Hristos. Şi după aceea mergând în Britania, şi luminând pe mulţi cu cuvântul Evangheliei, a fost răstignit şi îngropat acolo; şi precum a avut râvnă fierbinte spre Atotţiitorul Dumnezeu, a dobândit şi numele după chipurile şi obiceiurile sale.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi: Alfiu, Filadelf şi Ciprian.
Aceştia erau din locul Vascanilor din cetatea Prefacta de bun neam şi străluciţi cu averea, fii fiind lui Vitalie, domnitorul acelei cetăţi. Au fost crescuţi în religiozitate şi în citirea dumne-zeieştilor Scripturi de un oarecare sfânt bărbat Onisim, care propovăduia pe Hristos. Mai întâi fiind cercetati de un oarecare Anghelion, ce era trimis de la Roma cu scrisori împărăteşti, au fost trimişi la Roma de către Lichiniu, iar acesta i-a dat spre cercetare lui Valerian, de care au fost trimişi la Potiola, către guvernatorul Diomid, iar acesta i-a trimis către Tertil, care cârmuia Sicilia. Deci de la fiecare guvernator din cei zişi au suferit sfinţii felurite chinuri, iar din chinurile la care i-a supus Tertil şi-au primit fericitul sfârşit. Şi aşa aceşti trei purtători de biruintă s-au mutat la cele cereşti.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Isihie mărturisitorul.
Acest cuvios Isihie era din cetatea Adrapinilor şi era bărbat bun şi blând şi se purta potrivit cu numele. Rugându-se el lui Dumnezeu ca să-i arate lui un loc în care să slujească şi să fie bineplăcut Lui, i s-a descoperit să se ducă spre părţile mării, la muntele ce se zice Maion, unde a şi petrecut multă vreme. Apoi de acolo pogorându-se spre mare, şi făcând aproape casă de rugăciune sfântului Andrei şi restul vieţii petrecându-şi întru sihăstrie şi răbdare şi multe lucrări de minuni săvârşind, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Lavrentie, care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; stiri.tvr.ro; www.agerpres.ro
10 mai – Ziua Naţională a Regalităţii
Ziua de 10 Mai a fost declarată sărbătoare naţională în România prin Legea nr. 103/2015.
Potrivit prezentei legi, cu această ocazie, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi celelalte autorităţi publice centrale şi locale organizează manifestări cultural-artistice pentru sărbătorirea acestei zile.
Propunerea legislativă privind instituirea acestei sărbători a fost iniţiată de senatorul PNL Puiu Haşotti, fiind respinsă de Senat, în calitate de primă cameră sesizată, la 9 decembrie 2013. La 22 aprilie 2015 însă, proiectul legislativ a fost adoptat de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, Legea nr. 103/2015 pentru declararea zilei de 10 Mai ca zi de sărbătoare naţională fiind publicată în Monitorul Oficial din 18 mai 2015.
10 mai, de trei ori sărbătoare naţională:
- 10 mai 1866 – Principele Carol I al României a depus jurământul în fața Parlamentului României;
- 10 mai 1877 – Senatul României a votat Proclamația de Independență;
- 10 mai 1881 – Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen a fost încoronat Rege al României (1881–1914)
10 mai 1866
Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate, în 1859, fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Şapte ani mai târziu, ţara era în plin haos şi doar venirea pe tronul României a unui principe străin ar fi putut împiedica dizolvarea acestei uniri.
Istoria zilelor de 10 mai începe odată cu venirea în ţară a prinţului Carol de Hohenzollern. Fusese desemnat, prin plebiscit, în 2 aprilie 1866, ca domnitor, după înlăturarea din domnie a lui Cuza la 11 februarie în acelaşi an.
Izbucnise un grav conflict, în acea perioadă, între Prusia, ţara natală a prinţului, şi Imperiul Habsburgic, iar Carol a fost nevoit să călătorească sub o identitate falsă, Karl Hettingen, până la Turnu Severin. I.C.Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura prin oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.
Vestea sosirii lui Carol la Bucureşti fusese transmisă prin telegraf şi a fost întîmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să-şi cunoască noul conducător.
La 10 mai 1866 Carol intra în Bucureşti şi aclamat de mulţimi a fost escortat până în Dealul Mitropoliei unde şi-a rostit jurămîntul în limba franceză: “Jur să păzesc legile României, să-i apar drepturile şi integritatea teritorială“.
În discursul care a urmat jurământului, domnitorul Carol I afirma: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, Carol va rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege.
Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
10 mai 1877
Înalta Poartă adoptase, în decembrie 1876, o Constituţie cu aparenţe liberale, prin care provinciile şi posesiunile Imperiului alcătuiau “un tot nedivizibil, din care nici o parte nu poate fi dezlipită pentru nici un motiv”, singura cale spre independenţa teritoriilor fiind războiul.
România, un stat mic, la graniţa a trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, cu o populaţie de circa 5 milioane de oameni şi încă aproximativ 5 milioane de români în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine, a fost desemnată “provincie privilegiată” a Imperiului Otoman.
Constituţia otomană a provocat indignare în corpurile legiuitoare, presa şi opinia publică şi ca urmare guvernul român a declarat nule şi neavenite toate dispoziţiile care priveau România şi a pornit o ofensivă diplomatică fermă pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică.
Guvernul otoman nu a reacţionat, dar marile puteri europene, deşi au adoptat o poziţie rezervată faţă de evenimente, s-au văzut obligate să se concentreze asupra situaţiei naţiunilor din Balcani care încercau să-şi câştige independenţa. După eşecul conferinţelor internaţionale de la Constantinopol, din decembrie 1876 şi ianuarie 1877, şi din martie la Londra, soluţia militară a fost de neevitat.
Războiul ruso-turc, izbucnit în aprilie 1877, a fost ocazia ideală pentru ca România, aflată sub suzeranitate otomană, să-şi câştige independenţa. Implicarea ţării noastre, oficializată prin actele adoptate de Adunarea Deputaţilor şi de Senat, în zilele de 29 şi 30 aprilie 1877, a decis soarta conflictului şi stabilirea învingătorilor.
Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea faimoasele cuvinte: „ suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.
A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care domnitorul Carol I a promulgat legea şi a proclamat Independenţa de Stat a României. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.
Dintre marile puteri europene, Franţa a primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă, iar Regatul Unit al Marii Britanii chiar cu ostilitate, în timp ce Imperiul Otoman a reacţionat dur la acţiunile politice şi militare ale românilor cu măsuri de descurajare: diplomaţii români de la Constantinopol au fost suspendaţi, nave româneşti cu cereale au fost sechestrate, oraşele Brăila şi Reni au fost bombardate, iar pichete de frontieră au fost atacate.
În iunie 1877 a început războiul ruso-româno-otoman pe 2 fronturi, unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armata rusă din Balcani au luptat armata română, sârbii, muntenegrenii şi bulgarii. În bătăliile de la Plevna şi Griviţa tupele române, conduse de Regele Carol I, s-au comportat admirabil, iar cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă.
Armata română şi-a făcut intrarea triumfală pe Podul Mogoşoaiei din Bucureşti pe 8 octombrie 1877. Pe 13 iulie 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri europene au recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei.
În secolul al XIX-lea, în amintirea marilor bătălii din Războiul de Independenţă, cele patru mari artere ale Bucureştiului au fost botezate Calea Victoriei, Calea Griviţei, Calea Plevnei, şi Calea Rahovei.
În perioada comunistă, pentru a masca legătura cu regalitatea, propaganda oficială a insistat ca data de 9 mai, cea a discursului lui Kogălniceanu, să fie declarată ca Zi a proclamării Independenţei de stat.
Războiul de Independență de la 1877 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
10 mai 1881
În data de 14 martie/26 martie 1881, Camerele reunite ale Parlamentului votaseră transformarea ţării din principat în Regatul României, iar proclamarea independenţei în 1877, recunoscută şi de marile puteri, a deschis pentru statul român calea transformării în regat cu un rege în fruntea lui.
În 10 mai, tot pe dealul Mitropoliei, acolo unde jurase credinţă ţării ca domnitor cu 15 ani în urmă, Carol I şi-a pus pe cap coroana de Rege al României, făcută din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna în timpul Războiului de la 1877, iar soţia sa, Elisabeta, a fost încoronată ca Regină.
Coroana de Oțel – foto: ro.wikipedia.org
Astfel, la 10 mai 1881, se năşteau oficial Regatul României şi Familia lui Regală, iar Carol I devenea primul rege al României şi primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen.
Regele Carol I s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani şi a lăsat o monarhie consolidată, respectată în Europa.
I-au urmat pe tronul Romaniei Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I.
Dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, simbolic, începând cu Regele Ferdinand I în Casa Regală de România, va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române, în 1947.
Pe 10 mai 2011, Regele Mihai a emis un document regal prin care s-a oficializat în mod simbolic schimbarea numelui dinastiei, numindu-se din acel moment Casa Regală a României, renunţându-se la numele germane de Hohenzollern-Sigmaringen.
Actul proclamării Regatului României – foto preluat de pe ro.wikisource.org
10 mai in istoria romanilor
Sarbatorită încă de la venirea pe tronul României a regelui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a Românieimoderne, până în 1947, când le-a fost impus regimul comunist. Venirea pe tronul României a unui principe străin era necesară, pe fondul instabilităţii interne, după abdicarea forţată a lui Cuza la 11 februarie 1866, când unele puteri străine îşi puneau întrebarea dacă unirea celor două principate mai putea fi recunoscută.
Pentru depăşirea acestor momente de nesiguranţă politică şi urmând exemplul grecesc, românii au propus aducerea unui principe străin. Propunerea i-a fost făcută prinţului de Flandra, acesta refuzând oferta. După mai multe discuţii, s-a hotărât aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr de 27 de ani.
Hotărârea fiind luată, deşi nu primise binecuvântarea familiei cu toată inima, Carol a plecat incognito, străbătând Austria cu teamă, deoarece aceasta era într-un conflict cu Prusia. Călătorind cu trenul, la clasa a doua, sub numele de Carol Hettingen, până la Buziaş, de unde a luat vaporul.
Prima imagine a noii capitale, porcii din curtea hotelului de pe Calea Victoriei
Până la Bucureşti a călătorit într-o căruţă a poştei, unde „opt cai erau înhămaţi la ea şi doi vizitii, amândoi călări, îi îndemnau mereu la tot mai mare goană, scoţând chiote şi strigăte…”, cum scria Mite Kremnitz în „Regele Carol al României”.
În timpul acestei călătorii şi-a dat seama că va trebui să aducă schimbări în ţară, situaţia nefiind deloc roz. De pildă, prima imagine pe care și-o amintește din Capitală, este a unei șatre care trăsese în spatele hotelului în care era cazat, printre porcii ”evadați” din curtea unei gospodării din preajmă. Hotelul era situat pe… Podul Mogoșoaiei, actuala Cale a Victoriei. Femeile din lumea bună nu puteau traversa străzile din centru, din cauza noroaielor, circulând doar cu trăsura.
Toate acestea se vor schimba sub domnia lui Carol, până la începutul noului secol Bucureștiul fiind numit micul Paris, iar România, Belgia Orientului.
10 mai in istoria romanilor
Istoricul Ion Bulei se întreba dacă 10 Mai reprezenta ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor. La început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. „Sărbătoarea acestei zile avea şi semnificaţia aducerii aminte, având mereu persoana principelui (regelui) şi familia sa în centru. Familia regală, pe lângă participarea la defilare, era prezentă la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bucureştenilor, asista la bătaia cu flori de la Şosea şi la spectacolul cu focuri de artificii din Cişmigiu. Carol I, Ferdinand, dar şi Carol II şi Mihai I voiau să fie în această zi cât mai mult văzuţi, să ilustreze apropierea de popor (pentru orice suveran şi, prin imitaţie, pentru orice om politic în epoca modernă, imaginea publică era esenţială).”
10 mai 1945 – foto: inliniedreapta.net
10 Mai nu era însă doar ziua regelui şi a familiei sale. „Sărbătoarea regelui Carol e şi sărbătoarea României! Netrebnic românul care nu-şi uită astăzi de păsurile lui”, arăta Pompiliu Eliade într-o conferinţă la o serbare populară în 1903, îndemnând locuitorii Bucureştilor să petreacă, să uite de necazuri şi să trăiască laolaltă cu semenii o clipă de înălţare sufletească.
Sub domnia lui Carol I, semnificaţia sărbătorii de 10 Mai a fost amplificată an de an.
În 1947 a fost înlăturată monarhia şi odată cu ea şi sarbatoarea de la 10 Mai din calendarul sărbătorilor românilor.
Regimul comunist care a venit la putere şi-a găsit 23 august ca zi naţională.
In acelaşi timp s-a căutat ca 10 Mai să nu mai reprezinte altceva decât venirea în ţară a unei monarhii străine, care nu se încadra în tiparele orânduirii nou instalate la conducerea României. (dcnews.ro).
Sărbătoarea de 10 mai, altădată
“În dimineaţa zilei de 10 Mai, bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbatoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele”.
“La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară”.
“Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul, iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor”.
“Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie. De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun”.
Defilarea ofiterilor – 10 mai 1900 – foto – stiri.tvr.ro
“Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei”.
“La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie”.
“În frunte – pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsură de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare”.
Parada de Ziua Nationala – 1899 – foto – stiri.tvr.ro
“Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu”.
“Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga “Ura! şi florile cădeau din balcoane”.
Astfel descria scriitorul Horia Furtună în 1941 la microfonul radioului public “10 Mai de altădată“.
Klaus Iohannis
foto si articol preluate de pe facebook.com/klausiohannis
“10 Mai este o zi profund legată de statalitatea românească. Măreția acestei zile o datorăm înaintașilor acestei națiuni, Regelui Carol I, Coroanei și bravilor noștri ostași. Sărbătorind această zi, serbăm în definitiv identitatea noastră și bucuria de a fi o țară unită și liberă în Europa.”
Peste 200 de persoane au venit la statuia Regelui Carol I din Bucureşti pentru a sărbători, alături de Familia Regală, ziua de 10 Mai. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât anul acesta ziua a redevenit sărbătoare naţională după 67 de ani.
Principesa Moştenitoare, Principele Radu, Principele Nicolae şi Principesa Maria au fost primiţi cu urale de oamenii care, în ciuda ploii, au venit la statuia Regelui Carol I.
Au venit români de pretutindeni, chiar şi din Spania.
10 mai a fost Ziua Naţională a României până în 1947, cand comuniştii au abolit monarhia. A redevenit sărbătoare naţională pe 22 aprilie, anul acesta.
Pentru români, ziua de 10 mai are o semnificaţie triplă: în 1866 şi-a început domnia primul Rege al României, Carol I, în 1881 ţara noastră a devenit Regat, iar în 1877 România şi-a câştigat independenţa.
În aceasta după-amiază, Familia Regală sărbătoreşte la Palatul Elisabeta prin deja tradiţionalul Garden Party, după modelul Curţii Regale britanice, de la Palatul Buckingham.
