Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul; Sfântul Cuvios Hristodul din Patmos; Sfântul Mucenic Papa; Sfântul Mucenic Roman; Sfântul Cuvios Anin; (Canonul cel Mare)

Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie - foto: basilica.ro

Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie
foto: basilica.ro

Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul; Sfântul Cuvios Hristodul din Patmos; Sfântul Mucenic Papa; Sfântul Mucenic Roman; Sfântul Cuvios Anin; (Canonul cel Mare)


Sf. Mc. Sabin Egipteanul; Sf. Cuv. Hristodul din Patmos (Canonul cel Mare)

articol: basilica.ro

16 martie 2016

Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul († 287) – Mucenicul Savin din cetatea Ermopolis (Egipt) era un bărbat slăvit şi bogat. În timpul lui Diocleţian (284-305) s-a ascuns într-o casă dărăpănată dintr-un sat. Unul din săracii ajutaţi de el cu hrană şi cu bani, urmând pilda lui Iuda vânzătorul, a arătat urmăritorilor locul unde se afla, pentru suma de doi galbeni. Savin a fost prins din porunca ighemonului Adrian, împreună cu alţi şase creştini şi chinuiţi cumplit, iar în cele din urmă au fost înecaţi în fluviul Nil, devenind martiri în modul acesta.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Hristodul, făcătorul de minuni, întemeietorul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din Patmos.

articol: basilica.ro


Sf. Mc. Sabin egipteanul si Papa

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 16 Martie

În această lună, în ziua a şaisprezecea, pomenirea sfântului mucenic Sabin egipteanul.

Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie - foto: crestinortodox.ro

Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie – foto: crestinortodox.ro

Sfântul Sabin a fost din localitatea Ermuopole a Egiptului şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Pornindu-se prigoana împotriva creştinilor, el a ieşit împreună cu alţi creştini din cetate şi s-au ascuns într-o căsuţă. Fiind căutat însă de închinătorii la idoli, pentru că se bucura de multă cinstire printre creştinii de acolo, fiind şi de neam ales şi întrecând pe mulţi cu râvna credinţei sale, a fost în cele din urmă găsit. Şi, fiind dus înaintea unui oarecare Arian, care era mai marele cetăţii, a fost spânzurat şi strujit într-atâta, încât bucăţi din carnea lui cădea la pământ. Apoi a fost ars cu făclii aprinse şi în cele din urmă legat fiind de o piatră a fost aruncat în râul Scamandru, luând în chipul acesta cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Papa.

Acest sfânt, văzând că lumea se găseşte în primejdia de a se cufunda în idolatrie, înfăţişându-se înaintea stăpânitorului locului unde trăia, l-a ruşinat pe acesta, cu îndrăzneala lui cea multă în Hristos. Fiind aruncat la pământ i s-a bătut mai întâi trupul şi apoi şi faţa cu toiege şi a fost chinuit în multe chipuri, după care şi-a dat duhul. Moaştele lui au fost ridicate de cei din Licaonia, care avându-le la ei se bucură şi se veselesc.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iulian cel din Cilicia.

Acest sfânt era de fel din cetatea Anazervelor, care este a doua cetate din ţinutul Ciliciei şi era fiul unui demnitar grec şi al unei mame creştine. Învăţând de la mama lui credinţa creştină şi îndeletnicindu-se cu citirea Sfintelor Scripturi, când a ajuns la vârsta de optsprezece ani a fost dus de către alţii înaintea ighemonului locului aceluia. Şi neplecându-se a jertfi idolilor, a fost bătut peste tot corpul, după care a fost aruncat în închisoare. Aducându-şi aminte aici de sfatul mamei lui, când a fost scos din nou şi întrebat, a răspuns că stăruie în credinţa lui şi vrea să moară în credinţa lui Hristos. Deci, fiind aruncat într-un sac plin de nisip şi de şerpi veninoşi, a fost lăsat în mare şi astfel a primit cununa muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Ioan cel din Mănăstirea Rufianelor, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Roman, cel din Parion, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor zece mucenici din Fenicia, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Alexandru, papă al Romei, care în pace s-a săvârşit.

Sfântul Alexandru, Papa Romei. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie - foto: calendar-ortodox.ro

Sfântul Alexandru, Papa Romei. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie – foto: calendar-ortodox.ro

Sf. Mucenic Alexandru, Episcopul Romei, a fost timp de 10 ani pastorul Romei. El a fost ars de viu in ziua de 3 mai 119 din ordinul împăratului Hadrian (117-138).

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Aninas, făcătorul de minuni.

Acest preacuvios părinte al nostru, încă de pe când era tânăr, fără nici un fel de învăţătură fiind, a iubit blândeţea şi liniştea, trăind retras de toţi ceilalţi, în linişte. Când a ajuns la vârsta de cincisprezece ani, rămânând orfan de părinţi, părăsind toate s-a dus în regiunea Neocezareea-pe-Eufrat. Şi găsind acolo pe un monah oarecare cu numele Maiuma, care ducea o desăvârşită sărăcie de bunăvoie, a rămas lângă el priveghind şi rugându-se. Atât de mare erau lipsurile în care trăiau aceştia doi, încât de multe ori abia dacă mâncau o singură dată la patruzeci de zile. Şi într-o astfel de strâmtorare fiind, se bucurau tot atât de mult, ca şi cum ar fi luat parte la o masă împărătească. După o oarecare vreme, învăţătorul lui a voit să plece de acolo de unde se găseau şi a şi făcut aceasta. Dar fericitul Aninas, i-a grăit: “Iartă-mă, cinstite părinte, dar nu doresc să plec de aici” şi a rămas acolo. De multe ori ieşea şi înainta în pustiul cel mai îndepărtat, timp de douăzeci sau treizeci de zile, după care se întorcea din nou la chilia lui. Şi înfrângându-şi patimile trupului, a primit ca răsplată puterea de a îmblânzi fiarele sălbatice. Pentru aceasta oriunde mergea, el era însoţit întotdeauna de doi lei. Odată, chiar unul dintre lei, călcând într-un spin ascuţit şi acesta intrându-i adânc în labă, sfântul i l-a scos afară, i-a legat bine laba şi astfel l-a făcut sănătos.

Vestea despre el alergând pretutindeni, mulţime de bărbaţi şi de femei veneau la el, aducând cu ei tot felul de bolnavi şi el, cu harul dumnezeiesc care sălăşluia în inima lui şi numai cu rugăciunea îi tămăduia pe toţi de orice boală erau cuprinşi. Lăsând deci pe toţi aceştia să vină la el în pustiu, el trăia mai departe în chilia lui, rugându-se. Dar apă nu se găsea prin apropiere, ci se aducea tocmai de la râul Eufrat, care se găsea la depărtare de aproape opt kilometri. Mai înainte numai rar se aducea, pentru că sfântul fiind singur nici nu prea avea nevoie de ea. Dar când mulţimea celor ce veneau la el a început să fie din ce în ce mai mare, nevoia de apă de băut s-a făcut din ce în ce mai mult simţită, de aceea el a construit un mic bazin în care să se adune apa de ploaie, care să poată fi întrebuinţată de cei ce aveau nevoie de apă.

Dar şi bazinul acesta golindu-se odată cu totul de mulţimea care venise, şi după aceasta venind încă şi altă mulţime de oameni, iar sfântul poruncind slujitorului său să scoată apă şi pentru aceştia, după ce slujitorul s-a dus şi nu a mai putut aduna nici măcar un pahar de apă, din cauză că toată apa fusese întrebuinţată, sfântul ridicându-şi ochii către cer şi suspinând adânc, cu faţa plină de seninătate, a zis din nou slujitorului: “Du-te, copile, în numele Domnului îţi poruncesc: scoate apă şi împarte celor ce au trebuinţă”. Şi slujitorul ascultând de porunca ce i s-a dat, s-a dus şi, o, minune!, a găsit bazinul plin de apă şi a strigat: “Veniţi cu toţii să vedeţi un lucru minunat!” Şi alergând cu toţii şi bând din destul din apa aceasta foarte curată şi rece, s-au minunat şi au adus mulţumită lui Dumnezeu.

După aceasta, sfântul, voind să ascundă faima acestei minuni, s-a gândit să aducă el însuşi apă de la râul Eufrat, tot aşa cum făcea şi mai înainte. Deci, în timpul nopţii, lucrul neapărat pe care-l făcea era să aducă apă de la Eufrat. Dar altă dată venind din nou mulţime mare la el şi apa terminându-se, bătrânul luând un vas de lut, a pornit spre râu. Nu s-a îndepărtat însă nici măcar cât o aruncătură de piatră şi s-a înapoiat. Cei care erau de faţă socotind că bătrânul s-a înapoiat aşa de repede din cauza slăbiciunii, au alergat cu toţii întru întâmpinarea lui. Unul dintre ei luând din mâinile bătrânului vasul de lut, în care voise să aducă apă şi văzându-l că este plin, a strigat, zicând cu glas mare: “Daţi toţi slavă lui Dumnezeu, că braţele bătrânului izvorăsc apă vie!” Deci, alergând cu toţii la vasul de lut şi văzându-l plin cu apă rece, s-au minunat şi au început să se târască la picioarele lui, rugându-l cu căldură sã înceteze să mai săvârşească un astfel de lucru şi să nu-şi mai ia asupra-şi pentru ei o atât de mare osteneală. Căci ziceau: “Dacă nu s-ar fi întâmplat această minune, ai fi adus negreşit apă tocmai de la râul Eufrat!” Dar bătrânul, căzând şi el la pământ, se numea pe sine pământ şi cenuşă, vierme şi tot ce poate fi mai dispreţuit şi numai în felul acesta abia dacă a putut să-i liniştească.

În vremea aceea Patriciu, episcopul Cezareii, auzind că sfântul aduce el singur apa, i-a trimis bătrânului, ca să-l uşureze, un animal obişnuit cu căratul apei. Dar un sărac oarecare, strâmtorat de creditorul lui, venind la bătrân, i-a povestit acestuia nenorocirea lui. Bătrânul însă neavând nimic altceva cu care să-l ajute, şi nelăsându-l inima să-i dea drumul să plece neajutorat, dându-i asinul pe care-l primise pentru căratul apei, i-a zis: “Vinde-l, copile, plăteşte-ţi datoria şi scapă!” Deci, episcopul aflând aceasta, i-a dat din nou, alt asin, zicându-i: “Pe acesta nu ţi-l dau în dar, ci numai ca să-ţi care apă; iar când voi avea nevoie de el, am să ţi-l iau înapoi!” După puţină vreme însă, venind la bătrân un alt sărac şi cerându-i ajutor, iar sfântul neavând ce să-i dea, i-a dat asinul. Aflând din nou şi de acest lucru, episcopul a poruncit să se zidească un bazin mare, care se păstrează până astăzi, pe care umplându-l cu apă, cu ajutorul unor trimişi ai săi cu animale aducătoare de apă, le-a poruncit acestora să se întoarcă înapoi.

S-a întâmplat, apoi, ca în regiunea aceea să se găsească un stâlpnic despre care se dusese vestea. Dar acesta, prin lucrarea meşteşugită a diavolului, a ajuns odată la o ceartă cu un oarecare, fiind rănit de o piatrã aruncată de acesta. Simţindu-se mânat de o pornire lăuntrică să se răzbune împotriva celui ce îl lovise cu piatra şi să se apere împotriva tuturor celor ce săvârşeau neorânduială, căci stâlpnicul socotea că aşa se cuvine să facă, omul acesta al lui Dumnezeu, Aninas, cunoscând aceasta mai dinainte prin Duhul Sfânt, scriind cele ce se cuvine stâlpnicului, i-a trimis scrisoarea printr-un leu. Ucenicul stâlpnicului, văzând leul s-a înspăimântat, cuprins fiind de frică. Dar înţelegând că leul aducea o scrisoare, apropiindu-se de el, i-a luat scrisoarea şi a dat-o stâlpnicului, care, după ce a citit-o, s-a umplut de căinţă şi lăsând răzbunarea în seama lui Dumnezeu, i-a răspuns fericitului Aninas, tot prin leu, aducând multe mulţumiri lui Dumnezeu şi slujitorului Său, pentru sfaturile primite la vreme.

Odată, o femeie, cuprinsă de o boală grea, urca spre locul unde se găsea sfântul. Un barbar însă ieşindu-i în cale şi năpustindu-se asupra-i ca să o necinstească, numai cu chemarea în ajutor a numelui sfântului, barbarul deodată s-a îmblânzit şi întinzând mâna ca să-şi ia arma pe care mai înainte de a se năpusti asupra femeii o înfipsese în pământ, a găsit-o că prinsese rădăcini. Minunându-se deci şi el de acest lucru cu totul neobişnuit a alergat şi el către sfântul Aninas. Şi ajungând la el, după ce a fost catehizat, a fost botezat, rămânând mai departe pe lângă sfânt şi devenind, cu timpul, un bărbat foarte încercat în viata duhovnicească. Iar femeia după ce a primit vindecarea de care avea nevoie, a plecat, bucurându-se.

Multe alte minuni şi lucruri mai presus de fire au fost săvârşite de acest sfânt, dar nu le mai arătăm aici, cu toate că şi pe acestea arătate mai sus le-am înfăţişat fără să vrem.

Deci trăind timp de nouăzeci şi cinci de ani în sihăstria lui şi neplecând câtuşi de puţin de acolo, când a ajuns la vârsta de o sută zece ani, după ce a vestit de mai înainte multe vedenii pe care le-a avut cu privire la viitor, simţind că i-a venit sfârşitul, a adunat la sine pe toţi cei care făceau parte din frăţietatea în fruntea căreia se găsea, a ales pe unul dintre fraţi, care întrecea pe toţi ceilalţi în virtute şi a zis: “Pe acesta l-a pecetluit Dumnezeu ca păstor al vostru, în locul meu”. Şi zicând acestea a arătat pe fratele despre care era vorba, l-a îmbrăţişat şi i-a binecuvântat pe toţi. După aceasta trăind încă şapte zile, s-a mutat la Domnul în ziua a şaisprezecea a lunii martie.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Hristodul (1020-1093), făcătorul de minuni, întemeietorul Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul din Patmos.

Sfântul Cucios Hristodul (1020-1093), făcătorul de minuni, întemeietorul Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul din Patmos, era de loc din regiunea Neceea, în Bitinia. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie - foto: calendar-ortodox.ro

Sfântul Cucios Hristodul (1020-1093), făcătorul de minuni, întemeietorul Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul din Patmos, era de loc din regiunea Neceea, în Bitinia. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 16 martie – foto: calendar-ortodox.ro

Sfântul Hristodul, care era de loc din regiunea Neceea, în Bitinia, a fost copilul unor creştini binecredincioşi, Teodor şi Ana, şi a primit la botez numele de Ioan. A luat schima monahală de tânăr, primind numele de Hristodul (“robul lui Hristos” în greceşte). A dus mai întâi viaţă călugărească în mai multe locuri, pentru ca mai apoi să primească acordul şi ajutorul material al împăratului Alexie I Comneanul (care a domnit în 1081-1118), şi aşa a zidit în insula Patmos o biserică şi o mănăstire în cinstea sfântului Ioan Evanghelistul. Aceste clădiri au rămas până astăzi. Când însă arabii musulmani au atacat Patmosul, sfântul a trebuit să se refugieze, împreună cu ucenicii săi, în Evia (Epir), unde a şi murit, către sfârşitul secolului al XII-lea (+1093), într-o zi de 16 martie. Mai târziu, ucenicii săi au aflat moaştele sale întregi, şi le-au adus în mănăstirea ctitorită de el în Patmos, unde se găsesc până astăzi, şi sunt izvor de multe vindecări şi minuni pentru cei care cer mijlocirea sfântului cu credinţă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro


Maine, 17 martie, facem pomenirea

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu; Sfântul Mucenic Marin; Sfântul Cuvios Teostirict imnograful; Sfântul Ierarh Patrick, Luminătorul Irlandei; (Canonul cel Mare)

Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu; (Canonul cel Mare)

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 17 martie - foto:   basilica.ro

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 17 martie – foto: basilica.ro

articol: basilica.ro

17 martie 2016

În vremea dreptcredinciosului împărat Honoriu (395-423), era, în Roma cea veche, un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător, cu multă avere, mii de slugi şi multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii. Şi erau oameni buni şi darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau şi pe săraci şi în fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi. Adesea, Eufimian se smerea înaintea lor, zicând: ,,Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”. Deci, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu şi, veselindu-se, l-au botezat şi i-au pus numele Alexie. Iar când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înţelept. Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice. De multe ori, se simţea răpit în altă lume, numai la gândul veşnicei fericiri. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei nădăjdi. Drept aceea, s-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi, aşa, cu sufletul dezrobit de ispite, să moştenească viaţa veşnică întru Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr aspră şi mult postea şi priveghea, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu întru feciorie toată viaţa.

Dar, ca să nu-şi supere părinţii, a primit să se căsătorească, însă chiar în noaptea nunţii a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând din avuţiile sale aur şi pietre scumpe din destul.

Deci, a tocmit o corabie şi, plecând, s-a ascuns departe, în părţile de răsărit ale împărăţiei, tocmai în cetatea Edesa din Mesopotamia. Iar după ce s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, adică Sfintei Mahrame trimise de Domnul Iisus lui Avgar, regele Edesei, a vieţuit acolo, necunoscut şi în sărăcie, vreme de 17 ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetatea aceea. Şi-a vândut, apoi, toate lucrurile de preţ, pe care le luase de acasă, şi, împărţind la săraci preţul câştigat, s-a îmbrăcat în haine şi mai sărace şi s-a făcut pe sine ca unul din cei care cerşesc milostenie, totdeauna postind, numai puţină pâine şi apă gustând şi împărtăşindu-se în toate duminicile cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creştini, o împărţea cu ceilalţi sărăci, mai bătrâni. Şi avea totdeauna faţa lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeieşti gânduri îndeletnicindu-se, şi atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veştejise frumuseţea feţei lui, ochii i se adânciseră, numai pielea şi oasele i se vedeau şi ajunsese de nerecunoscut.

Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el unui slujitor al acelei biserici, şi un glas ceresc îl numea pe Alexie ,,Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, aşa Duhul Sfânt odihneşte peste acesta şi rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu. Şi mulţi au cunoscut atunci viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neştiind nimeni şi, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni.

Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma. Atunci a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Sfântul a ieşit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de sărăci şi de străini. Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat învoire de la el să i se facă o colibă chiar la porţile palatului, şi, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor. Şi a petrecut Sfântul aici multă vreme, alţi 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, s-a descoperit Sfântului, mai dinainte, ziua morţii sale şi atunci Cuviosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul său. Iar în acelaşi timp s-a făcut glas din cer în biserica Sfinţilor Apostoli din Roma, pe când slujea acolo Sfântul arhiepiscop Inocenţiu (401-417), de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe ,,Omul lui Dumnezeu” care a răposat, ca să fie rugător pentru cetate. Şi a doua oară s-a auzit glas arătând că în casa lui Eufimian se află acela. Deci au mers acolo şi, văzând pe Sfântul, care tocmai murise, au aflat în sânul lui scrisoarea, unde era înfăţişată viaţa lui. Şi s-au minunat părinţii şi soţia lui, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a ,,Omului lui Dumnezeu” şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de chemările Duhului Său. Sfântul Alexie a răposat în anul 411, fiind îngropat cu cinste la Roma. Capul său se află acum în Mănăstirea Lavra din Peloponez (Grecia), iar părţi din moaştele sale se găsesc şi în alte sfinte locaşuri din Muntele Athos şi din alte locuri ale lumii creştine.

articol preluat de pe: basilica.ro