Marcu Ascetul (Secolul al V-lea sau al VI-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; ziarullumina.ro

(articol în curs de editare)

 

Marcu Ascetul

Cinstitul și de Dumnezeu-purtătorul părintele nostru Marcu Ascetul a fost unul din marii sfinți părinți duhovnicești ortodocși în secolul al V-lea sau al VI-lea.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în 5 martie.

Biografia sfântului Marcu este puțin cunoscută și a făcut de-a lungul timpului obiectul numeroase ipoteze.

Sinaxarele îl confundă în general cu Marcu din pustia Chiliilor (Egipt), cel care cunoștea Scripturile pe de rost și căruia un înger venea să-i aducă Sfânta Împărtășanie, și care este pomenit și de Paladie în Istoria lausiacă (18, 25).

Alții îl identifică cu Marcu din Penthucla în Palestina, pomenit de Ioan Moshu în cartea sa “Limonariu” (cap. 13), sau cu Marcu al Aretuselor (prăznuit la 29 martie) sau cu Marcu Atenianul (prăznuit și el la 5 martie).

Autori mai recenți îl identifică cu superiorul unei mănăstiri din Asia Mică (poate apropiată de Tars) în secolul al V-lea.

Se cunosc puține lucruri despre viața acestui mare Părinte al Bisericii.

Cuviosul Marcu a trăit în jurul anilor 430.

A fost, se pare, ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur și s-a distins prin faptul că a avut o perfectă cunoaștere a Vechiului și a Noului Testament.

Mai apoi deveni călugăr în apropiere de Ancira, în Asia Mică, și este stareț până când, dorind viață pustnicească mai intensă în lupte duhovnicești, se retrage în pustie, unde rămâne până la moartea sa, către vârsta de o sută de ani.

 

Viața Sfântului Cuvios Marcu Pustnicul

articol preluat de pe basilica.ro

Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, și cercetării Sfintelor Scripturi și a ajuns la desăvârșirea cea mai înaltă în sihăstrie și în virtute.

Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învățătură și de folos; și lucrarea minunilor i-a fost încredințată de Mântuitorul Hristos.

Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte și se cerceta pe sine însuși, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb și într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea și să vindece orbirea puiului ei.

Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi și rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulțumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv față de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era față de oameni, cărora însăși părtășia firii le cere să fie plini de îndurare?

Atât de mare era curăția sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtășească, era împărtășit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ținând lingurița, când sfântul se împărtășea. Sfântul se depărtase de toate grijile și zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; și petrecând întru sihăstrie șaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă și avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Troparul, glas 1:

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Marcu. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Posteritatea

Scrierile sale referitoare la subiecte ca legea duhovnicească, pocăința, sunt considerate printre cele mai importante în literatura Bisericii.

Aceste lucrări au fost lăudate de însuși Patriarhul Fotie cel Mare.

În mediile monastice bizantine din secolele X-XIV circula un dicton care spunea: «Vindeți tot și cumpărați pe Marcu» – cu referință nu la Evanghelistul Marcu, ci la cuviosul părintele filocalic Marcu Ascetul.

 

Scrieri

Marc Ascetul a scris mai multe lucrări, dintre care patru au fost publicate în Filocalia sfântului Nicodim Aghioritul:

- Despre legea duhovnicească, în 200 de capete – “(…) vrea să explice cum se înțelege și cum trebuie împlinită legea duhovnicească de care vorbește Ap. Pavel (Romani 7, 14). Această lege duhovnicească cuprinde idealul desăvârșirii morale și diferitele capete înfățișează tot cercul datoriilor morale ale omului.”

- Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte sau Despre aceia care socotesc că se îndreptățesc din fapte – „După cum arată cuvintele de la sfârșit și o traducere siriacă, această scriere a fost la început una cu cea de mai înainte.”

- Despre Botez, sau mai precis: „Răspuns celor ce se îndoiesc despre dumnezeiescul botez” – „Este o înfățișare a efectelor botezului, în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă botezul șterge cu totul păcatul, sau mai lasă ceva din el, care trebuie șters prin silințe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârșit, întrucât el nu numai șterge păcatul, ci și împărtășește pe Duhul Sfânt. Cel ce zice: „Văd altă lege în mădularele mele, care se împotrivește legii duhului meu” (Rom. 7, 23), nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e necesară necontenit și după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată omului de a rămânea ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere, prin păzirea poruncilor, cade iarăși în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său propriu: „Nu spunem că tot omul, care a fost botezat și a primit harul, este după aceea neschimbabil și nu mai are lipsă de pocăință, ci că de la botez, prin darul lui Hristos, ni s’a dăruit harul deplin al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om, care l-a primit în chip tainic și nu împlinește poruncile, în măsura lipsei pe care n’o împlinește e biruit de păcat, care nu este al lui Adam, ci al celui neglijent, întrucât, luând puterea de a lucra, nu împlinește lucrul.”

- Epistola către Nicolae monahul sau Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae – Este o epistolă prin care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae din Ancira, un tânăr prieten și ucenic al său, după ce el s’a retras din Ancira în pustie și nu-i mai poate da sfaturi cu grai viu ca mai înainte. Ca cel mai bun mijloc pentru a-și stăpâni patimile îi recomandă gândul statornic la binefacerile lui Dumnezeu, dintre cari cea mai mare este Întruparea și suferințele purtate de Hristos pentru noi. Cele trei rele cari amenință necontenit sufletul sunt: uitarea, lenea și neștiința sau ignoranța. Împotriva lor trebuie să se lupte cu: amintirea binefacerilor lui Dumnezeu, râvna și cunoștința luminată.”

Aceste patru scrieri ale sfântului Marcu au fost traduse în limba română de părintele Dumitru Stăniloae, și publicate în Filocalia românească, volumul 1.

În limba franceză, scrierile sfântului Marcu au fost traduse și publicate în mai multe ediții:

- în n° 41 al colecției « Spiritualité orientale » (Abbaye de Bellefontaine) – cu o introducere de Kallistos Ware

- în volumele 445 și 455 ale colecției « Sources chrétiennes »

- în Philocalie

 

Învățătura teologică și duhovnicească

Botezul – temelia vieții duhovnicești

Pentru Sfântul Marcu Ascetul, temelia vieții înnoite în Hristos, a vieții spirituale este, într-un sens foarte concret, botezul.

Botezul așează în om o realitate cu totul nouă: prin acesta, Hristos însuși se sălășluiește în adâncul inimii omului, ca stăpân al ei, și aruncă afară “tot duhul rău și necurat care se ascunde (…) în inima lui“, pentru ca omul “să nu mai fie de acum fiu al trupului, ci moștenitor al Împărăției Tale“, după cum se spune în slujba Botezului.

Pentru a vorbi despre om, Marcu Ascetul folosește imaginea Templului de la Ierusalim, spunând:

“Iar templul este lăcașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârșit, altarul este masa nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce către minte și se jertfește gândul întâi-născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi-născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă-l aduce neîntinat.”

“Dar și acest templu are un loc în partea dinăuntru, a [în spatele] catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător (Evrei 6, 20), locuind de la botez în noi, “afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici” (II Corinteni 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere care, dacă nu se deschide prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, nu putem cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de-au fost primite jertfele de gânduri sau nu. [...]” (Marcu Ascetul, Despre Botez, p. 287).

Marcu redă în amănunt această imagine a omului ca templu, faptul esențial rămânând însă acela că prin botez, Hristos Se sălășluiește în chip real în adâncul inimii omului. Acolo, El bate la poarta inimii, prin Har, și așteaptă să I se deschidă, potrivit imaginii din Apocalipsă (3, 20-22):

Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.
Celui ce biruiește îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.
Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor!

 

Legea duhovnicească, poruncile, virtutea

Începând să lucreze, după primirea harului Botezului, poruncile dumnezeiești, omul începe să intre în logica Legii duhovnicești, care nu este cea a trupului, care nu este logica lumii acesteia și care poate chiar să se afle uneori în opoziție cu legile exterioare.

În realitate, omul urmează logica Legii duhovnicești (spirituale) nu pentru că e logică – e o lege a dragostei, și dragostea nu este logică -, ci mai ales pentru că un lucru tainic, ceva dinăuntrul lui – credința – îl împinge să o facă.

Apoi, omul care a împlinit porunca va continua să o facă pentru că a gustat pacea care vine din urmarea poruncilor dumnezeiești:

“Domnul e ascuns în poruncile Sale, și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor [pe măsură ce le împlinesc].”
“Nu zice: “Am împlinit poruncile și n-am aflat pe Domnul!” Căci ai aflat adeseori cunoștința împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine vor afla pace.”

“Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.”
(Despre legea duhovnicească, 191-193, p. 252.)

Apoi avertizează:

“Altceva este împlinirea poruncii și altceva este virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.”

“Împlinirea poruncii stă în a împlini ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a săvârșit [în conformitatea faptei cu adevărul]” (Despre legea duhovnicească, 194-195.)

Și tot astfel:

“Este o poruncă restrânsă [care se adresează unora] și este alta cuprinzătoare [care se adresează tuturor]. Prin cea dintâi se poruncește să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua se poruncește lepădarea de toate avuțiile.”

“Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab de minte [începător]; și este altă lucrare, a păcatului, care seamănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci El știe folosul amândurora.”

“Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează și se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu le va putea trece.” (Despre îndreptarea prin fapte 27-29, p. 257)

Metode de luptă împotriva celor trei uriași: uitarea, neștiința, nepăsarea

În “Epistola către Nicolae Monahul“, Marcu Ascetul atrage atenția asupra celor trei uriași puternici de care se folosește Cel Rău:

“[...] neștiința, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună-lucrătoare și slujitoarea ei; și nepăsarea trândavă, care țese veșmântul și acoperământul norului negru așezat peste suflet și care le sprijină pe amândouă, le întărește, le susține și sădește în sufletul cel fără de grijă răul înrădăcinat și statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare și prin neștiință se întăresc și se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă și neputând să ființeze fără să se susțină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmașului și căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întărește și pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutății ca să-și poată duce la îndeplinire planurile…” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 12, p. 327.)

De aceea, Marcu îi propune lui Nicolae să îi arate “o metodă minunată și o regulă a chipului duhovnicesc de viață“, care “nu are [lipsă de] osteneală și de nevoință trupească, ci de osteneală sufletească, de supravegherea minții și de un cuget atent, care e ajutat de frica și de dragostea lui Dumnezeu”, metodă prin care, îi declară el, “vei putea cu ușurință să pui pe fugă mulțimea vrăjmașilor” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 12, p. 327.)

Iar această metodă constă tocmai în privegherea atentă și în lovirea acestor trei uriași încă de la început, când aceștia caută să se strecoare în suflet, cu trei arme ale dreptății – virtuțile care se opun în mod explicit acestora, anume:

“prin amintirea cea bună, care e pricina tuturor bunătăților [...] socotind întotdeauna “câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă (Filipeni 4,8) [...]”

“prin cunoștința luminată, prin care sufletul priveghind alungă de la sine întunericul neștiinței” și

“prin râvna cea bună, care îndrumă și zorește sufletul spre mântuire [...] scoate afară nepăsarea trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinței în Dumnezeu, înrădăcinat acolo“.

Această lucrare a virtuților nu o dobândește omul singur, ci prin împreuna-lucrare cu Duhul Sfânt:

“vei câștiga aceste virtuți nu prin simplă voința ta, ci prin puterea lui Dumnezeu și cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenție și rugăciune.” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 13, p. 328.)

 

Citate

„Credința neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.”

„Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.”

„Cel ce e smerit în cugetul său și împlinește o lucrare dumnezeiască, când citește dumnezeieștile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine și nu cu altul.”

„Cel ce are vreun dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru și-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.”

„Gura celui smerit în cugetare grăiește adevărul; iar cel ce i se împotrivește se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.”

„Să nu te înalți întru inima ta pentru că înțelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.”

„Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune și nădejdea care numai la un lucru se gândește.”

„Să nu te înalți când verși lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.”

„Cel ce, asemenea orbului, și-a lepădat haina și s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui și propovăduitorul învățăturilor celor mai înalte.”

 

„După Botez stăpâneşte adevărul asupra sufletului“

articol de: Pr. Adrian Agachi – 25 Feb 2011 – preluat de pe ziarullumina.ro

Taina Sfântului Botez a reprezentat o temă predilectă şi pentru câţiva autori patristici care au fost incluşi în colecţia Filocaliei. Sfinţii Diadoh al Foticeii şi Marcu Ascetul sunt cei care au dedicat pasaje generoase sau lucrări cuprinzătoare pentru a clarifica efectele Botezului asupra celui care îl primeşte.

Confruntaţi cu erezia mesaliană, care nega o îndepărtare totală a demonilor din interiorul sufletului uman după efectuarea Botezului, atât Sfântul Diadoh al Foticeii, cât şi Marcu Ascetul s-au văzut nevoiţi să apere eficacitatea Tainei. Ne vom ocupa în cursul a două materiale de contribuţia Sfântului Diadoh al Foticeii, urmând ca, după aceea, să analizăm operele incisive ale Sfântului Marcu Ascetul.

 

Sfântul Diadoh al Foticeii – un mesalianist moderat?

H. Dörries a fost unul dintre primii cercetători occidentali care au încercat să ofere o analiză obiectivă asupra raporturilor Sfântului Diadoh al Foticeii cu erezia mesaliană. Rezumând concluziile acestuia, Enrico Norelli consideră că “multă vreme s-a subliniat influenţa lui Evagrie Ponticul asupra lui Diadoh, care a fost catalogat drept adversar al mesalianismului; studiile lui H. Dörries au demonstrat însă că el e mai degrabă reprezentantul unui mesalianism moderat şi că influenţa lui Macarie este mai mare decât a lui Evagrie. Diadoh se deosebeşte de acesta în special prin faptul că acordă o mare importanţă experienţei şi percepţiei sau simţului (aisthêsis) intern, cu valoare de criteriu decisiv în discernerea duhurilor. Îl apropie de mesalianism – şi îl separă de un adversar necruţător al acestei orientări, cum este Marcu Monahul (Ascetul, n.r.) – şi convingerea sa că, deşi botezul ne curăţă de păcate, nu purifică şi duplicitatea voinţei, consecinţă a păcatului (cap. 78)” (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II/2, trad. Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 313). Opinia exprimată aici de H. Dörries şi Enrico Norelli nu poate fi considerată sustenabilă din punct de vedere ortodox. Cu toate că influenţa lui Macarie asupra Sfântului Diadoh este mai mare decât cea a lui Evagrie Ponticul, acest aspect nu demonstrează deloc un ataşament al său faţă de doctrina mesaliană. Mesalienii considerau că Sfintele Taine nu pot alunga influenţa demonică din interiorul persoanei umane şi că diavolul şi Dumnezeu îşi dispută în continuare adâncurile sufletului. O altă opinie eronată era aceea că demonii pot fi învinşi exclusiv prin rugăciunea neîncetată, iar al treilea aspect consta în considerarea experienţei harului Duhului Sfânt drept o necesitate oarecum separată de Taine. Singurele puncte relativ asemănătoare între mesalieni şi Diadoh sunt cel al rugăciunii neîncetate şi al experienţei harului Duhului Sfânt, dar diferenţele rămân totuşi esenţiale. Diadoh al Foticeii nu exclude niciodată ajutorul dat de Sfintele Taine. El nu pune niciodată rugăciunea deasupra Tainelor. Pe de altă parte, experienţa harului Duhului Sfânt este considerată un rezultat al Tainelor şi al străduinţei ascetice personale îmbinate cu smerenia. Nu vedem aici nici o idee mesaliană. Cât despre un mesalianism moderat, acest concept în sine nu pare a descrie deloc eficient calea ortodoxă adoptată de Diadoh. De altfel, în sprijinul poziţiei noastre, putem trece la descrierea criticii pertinente efectuate împotriva opiniei mesaliene conform căreia diavolul continuă să rămână în sufletul uman şi după ce a avut loc Taina Sfântului Botez.

 

Falsa coexistenţă a harului şi a păcatului după Botez

Capitolul 76 constituie pasajul esenţial în care Diadoh al Foticeii expune în mod clar dogma ortodoxă cu privire la Taina Botezului. Astfel, el precizează că “unii (mesalienii, n.r.) au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se află ascuns în mintea celor care s-au botezat. Ca urmare, zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, Satana asupra sufletului şi după aceea ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor neraţionale” (Cuvânt ascetic, cap. 76, în: “Filocalia”, vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 340-341). În momentul Botezului, harul pătrunde în mintea (inima şi mintea sunt deseori sinonime în gândirea patristică din primele şase secole, n.r.) omului şi alungă orice prezenţă satanică. Însă războiul continuă şi după acest moment datorită ispitelor pe care demonii le ridică împotriva noastră. Acest război nevăzut este îngăduit pentru ca fiecare creştin să dobândească virtutea discernământului şi să păstreze harul dobândit la Botez printr-o experiere continuă a acestuia. Atunci când cădem în păcat, mintea (inima) se acoperă de fumul patimii, iar harul se ascunde în interiorul nostru. Experiem atunci o stare de confuzie şi ameţeală care ne afectează capacitatea de a lua deciziile corecte. Ne simţim părăsiţi de Dumnezeu, fără să realizăm că noi L-am părăsit de fapt. În acest pasaj se observă foarte clar efectul Tainei Botezului care ne curăţă de orice păcat. Însă, aşa cum remarca Enrico Norelli, Sfântul Diadoh al Foticeii afirmă în continuare că Botezul nu vindecă şi dualitatea voinţei noastre.

 

Instabilitatea voinţei umane – pricină a ascunderii harului

Am observat anterior că harul primit la Botez nu dispare niciodată, dar se ascunde în interiorul nostru atunci când păcătuim şi nu reuşim să îi mai simţim deloc prezenţa. Botezul ne curăţă de păcatul originar şi de celelalte greşeli efectuate (în a doua situaţie, desigur, dacă vorbim de cazul unei persoane adulte care se botează, n.r.), dar nu ne privează de posibilitatea alegerii păcatului în detrimentul virtuţii. Everett Ferguson comentează pe scurt acest aspect, considerând că, “pentru Diadoh, Botezul purifică în mod total şi perfect de orice vinovăţie şi pată a păcatului, dar nu vindecă dualitatea voinţei umane. În acest punct, el este de acord cu Augustin, dar se deosebeşte de Marcu Monahul (Ascetul, n.r.), însă împărtăşeşte cu cel din urmă viziunea conform căreia diavolul este alungat din adâncurile sufletului şi harul se sălăşluieşte în locul lui. Atunci când cineva cooperează cu harul, aceasta se revelează părţii conştiente (a omului, n.r.)” (E. Ferguson, Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy in the first five centuries, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 733). Textul la care face referire Everett Ferguson se găseşte în capitolul 78 al lucrării Cuvânt ascetic şi cuprinde următoarele: “Nu trebuie să ne mirăm că după Botez gândim iarăşi cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfinţeniei şterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putinţa de a se hotărî în două feluri a voinţei noastre şi nici nu opreşte pe draci să ne războiască sau să ne grăiască cuvinte înşelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptăţii” (Cuvânt ascetic, în: “Filocalia”, vol. I, p. 342). Întărirea voinţei în cele bune este ajutată de conlucrarea cu harul primit la Botez. Această conlucrare ne duce la săvârşirea asemănării cu Dumnezeu, după ce prin Botez am primit restaurarea chipului deformat prin păcatul originar. Despre acest aspect esenţial, care constituie la rândul său o diferenţă crucială faţă de doctrina mesaliană, vom discuta în materialul următor.

 

Taina Botezului şi paza poruncilor

articol de: Pr. Adrian Agachi – 17 Martie 2011 – preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Marcu Ascetul este unul dintre cei mai prolifici autori incluşi în colecţia Filocalia. Operele sale au fost apreciate pentru capacitatea de sinteză şi gândirea autentic duhovnicească a autorului. În cursul istoriei ne-au parvenit numeroase manuscrise care conţin scrierile sale, iar acest amănunt descoperă popularitatea lor atât în mediul monahal, cât şi în cel laic. Printre acestea, se numără şi o lucrare dedicată lămuririi câtorva aspecte despre Taina Botezului.

Comunităţile creştine afectate de propagarea ereziei mesaliene aveau nevoie de o astfel de explicitare corectă şi profund ortodoxă a momentului de iniţiere în viaţa creştină. Autor şi scriere În materialele anterioare dedicate Sfântului Marcu Ascetul am remarcat că datele biografice cu privire la persoana sa sunt foarte puţine. Operele sale, însă, au suscitat un interes enorm în cursul veacurilor, depăşind cu mult popularitatea restrânsă a autorului. În perioada modernă, cercetători precum mitropolitul Kallistos Ware sau profesorii universitari Augustine Casiday şi Everett Ferguson au detaliat aspectele esenţiale ale acesteia. Printre teologii români, îl regăsim pe părintele Dumitru Stăniloae, cel care a oferit, pe lângă traducerea scrierilor Sfântului Marcu Ascetul, şi o introducere utilă în volumul I al Filocaliei române. Cu privire la autor şi contextul scrierii, cercetătorul american Everett Ferguson afirmă: “Autorul nu are un stil extraordinar şi nici nu se dovedeşte a fi un gânditor prea clar, dar, datorită repetitivităţii sale, multe puncte principale ale scrierii ies în evidenţă. El pare a fi preluat cuvinte şi chiar fraze specifice mesalianismului tocmai pentru a le oferi un sens nou sau pentru a respinge practicile şspecificeţ mesalianismului. Cu toate acestea, oponenţii săi nu pot fi consideraţi mesalieni în adevăratul sens al cuvântului, iar Marcu Ascetul atacă doar puncte de vedere individuale, şi nu sistemul mesalian în si>Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy in the first five centuries, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 738). În mod clar, Sfântul Marcu Ascetul combătea o poziţie mesaliană pe care o considera probabil oficială. Această poziţie mesaliană contrazicea efectele de bază ale Tainei Botezului: ştergerea păcatului originar şi împărtăşirea harului Duhului Sfânt prin alungarea satanei din inima omului. Părintele Stăniloae rezumă într-un mod eficient aspectele principale ale scrierii Despre Botez. “Este o înfăţişare a efectelor Botezului în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă Botezul şterge cu totul păcatul sau mai lasă ceva din el, care trebuie şters prin silinţe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârşit, întrucât el nu numai şterge păcatul, ci şi împărtăşeşte pe Duhul Sfânt. “Văd altă lege în mădularele mele, care se împotriveşte legii duhului meu” (Rom. 7:23) nu este cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta este necesară necontenit şi după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har este numai puterea dată omului de-a rămâne ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere prin păzirea poruncilor, cade iarăşi în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său propriu” (Filocalia, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 211). Poziţia antimesaliană De altfel, însuşi Sfântul Marcu Ascetul oferă câteva amănunte despre concepţiile greşite pe care se vede nevoit să le combată în debutul scrierii sale. Astfel, el afirmă că există anumite persoane care cred că doar nevoinţele ascetice ulterioare Tainei Botezului pot curăţa sufletul de prezenţele demonice care încă mai persistă în el (Despre Botez, în: “Filocalia”, vol. I, p. 257). Observăm aici două idei ale ereticilor mesalieni. Prima dintre acestea constă în considerarea Tainei Botezului drept ineficientă pentru curăţarea sufletului de orice prezenţă demonică. În consecinţă, mesalienii credeau că doar asceza individuală poate să salveze sufletul din robia demonilor, aceasta reprezentând a doua opinie eronată. Sfântul Marcu Ascetul prezintă concepţia ortodoxă afirmând valoarea intrinsecă a relaţiei dintre Taina Botezului şi paza poruncilor Domnului. Astfel, el consideră că Taina Botezului curăţă omul de orice păcat, dar, pentru păstrarea acestei purităţi pe termen lung, este necesară paza poruncilor evanghelice. Relaţia dintre Taina Botezului şi poruncile evanghelice Sfântul Marcu Ascetul a realizat încă de la început că erezia mesaliană cuprindea o capcană la adresa concepţiei corecte. Dacă ar fi mărturisit că Botezul este o Taină desăvârşită fără a explica şi necesitatea păzirii poruncilor, Sfântul Marcu nu ar fi putut să evite argumentul zdrobitor al prezenţei ulterioare a gândurilor păcătoase. Dacă ar fi lăudat excesiv asceza necesară fiecărui creştin după Botez, eficienţa Tainei în sine ar fi fost diminuată. De aceea, Sfântul Marcu Ascetul alege binecuvântata cale de mijloc, dovedindu-se înţelept şi echilibrat. El pune într-o legătură necesară Taina Botezului şi paza poruncilor evanghelice, considerând că, pentru a păstra simţirea harului dobândit prin actul liturgic, avem nevoie totodată să împlinim cele care ne sunt cerute de Hristos. Sfântul Marcu Ascetul afirmă următoarele: “Dacă botezându-ne nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia păcatului, precum este scris: “Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8:2), dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat. Drept aceea, sau arată-mi tu mie că cei botezaţi nu pot împlini poruncile libertăţii, şi atunci Botezul nu este desăvârşit, sau, arătând noi că aceştia au primit o astfel de putere, să mărturisească toţi că au fost eliberaţi prin harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia păcatelor prin faptul că n-au împlinit toate poruncile, şi de aceea iarăşi s-au supus lor” (Despre Botez, în: “Filocalia”, vol. I, p. 259). Acest fragment rezumă poziţia Sfântului Marcu Ascetul cu privire la eficacitatea Tainei Botezului şi la necesitatea păzirii poruncilor evanghelice de fiecare creştin în parte după primirea acestuia. Poruncile evanghelice sunt cele care menţin simţirea harului trează în conştiinţa fiecărui neofit. Fără paza acestora devenim o pradă uşoară în faţa ispitelor demonice. Astfel, opiniile mesaliene sunt combătute cu propriile arme. Fără a radicaliza poziţia ortodoxă în favoarea Tainei sau a ascezei ulterioare, Sfântul Marcu Ascetul demonstrează legătura interioară dintre cele două. Aşa cum nu putem păzi eficient poruncile evanghelice fără administrarea Tainei Botezului, tot la fel nu vom reuşi să păstrăm conştiinţa harului primit prin aceasta fără păzirea cuvintelor Mântuitorului. Însă Sfântul Marcu Ascetul nu consideră că poruncile evanghelice ajută la vindecarea unei slăbiciuni a Tainei Botezului. Acestea sunt menite doar să “păzească condiţiile libertăţii noastre” (p. 261), şi nu să “scoată afară păcatul” (p. 261), un lucru care se petrece prin Taina Botezului, iar, ulterior, prin Taina Pocăinţei (numită în câteva scrieri ascetice al doilea Botez). Cu privire la gândurile păcătoase care ne asaltează deseori, Sfântul Marcu, în schimb, consideră că reprezintă un “semn al necredinţei de după Botez” (p. 261). Prin urmare, poziţia mesaliană cu privire la ineficacitatea Botezului este respinsă din start. Vom observa în materialul următor în detaliu cauzele pentru care gândurile păcătoase ne afectează după administrarea Tainei Botezului, precum şi remediile propuse de Sfântul Marcu Ascetul (în special metoda “jertfirii” propriilor gânduri lui Hristos) pentru a putea ajunge din nou la descoperirea harului divin ascuns în inimile noastre.

 

Sfantul Marcu Ascetul despre Taina Botezului

articol preluat de pe www.noutati-ortodoxe.ro

Problema gandurilor pacatoase afecteaza orice crestin, cu exceptia celor care au ajuns la o viata spirituala atat de inalta, incat sunt protejati aproape tot timpul de atacul lor. Pentru majoritatea crestinilor insa, aceste sugestii ispititoare, care vin sub forma unor imagini sau cuvinte produse de propria minte, dar care apartin de fapt demonilor, constituie crize reale pe drumul spre mantuire.Desi Taina Botezului ne-a curatat de orice pacat, pastrarea harului primit atunci nu se poate face fara ca vointa noastra sa fie supusa in intregime celei divine. O alta conditie necesara este sa nu iubim pacatul, pentru ca, altfel, ne va fi imposibil sa rezistam atacului gandurilor.Este atacul gandurilor ceva normal?In Patericul Egiptean intalnim o pilda sugestiva cu privire la atacul gandurilor patimase. Un ucenic tanar s-a plans parintelui sau spiritual ca nu intelege de ce este atacat atat de des de sugestii ispititoare si ca doreste sa scape de ganduri. Atunci, batranul, experimentat in luptele cu demonii, l-a rugat sa iasa afara din chilie si sa isi intinda mainile in lateral. Tocmai atunci se pornise o furtuna puternica. Parintele i-a spus sa incerce sa nu se mai lase lovit de vant. In fata acestui sfat, la prima vedere absurd, ucenicul a raspuns ca nu se poate. In momentul respectiv, batranul a replicat: ‘Nici gandurile nu le poti opri’. Concluzia finala ramane aceea ca este posibil ca intreaga viata sa suferim de pe urma acestor ispite, dar tot ceea ce ni se cere este sa le refuzam si sa nu ne preocupam de ce apar des sau rar. Razboiul nevazut nu respecta niciodata regulile razboiului clasic. Atacul poate aparea oricand, drept urmare, si apararea noastra trebuie sa fie pregatita permanent. Intrebarea-cheie este: de ce mai suferim aceste atacuri dupa ce am fost botezati si purificati integral de orice greseala si pacat? Atacul initial sau momealaIn timpul Sfantului Marcu Ascetul, erezia mesaliana propaga doua opinii total eronate: sursa gandurilor patimase ar fi de fapt puterea satanei pe care el o pastreaza si dupa Botez asupra noastra sau o ramasita a pacatului stramosesc nestearsa de actul baptismal. Fiecare dintre aceste pareri anuleaza eficacitatea Tainei Botezului si pune la indoiala insasi validitatea acestuia. Pentru a contracara aceste conceptii eronate, Sfantul Marcu Ascetul descrie cu lux de amanunte tipologia razboiului nevazut si modul de desfasurare a acestuia. Parintele Dumitru Staniloae remarca faptul ca Sfantul Marcu Ascetul este unul dintre primii autori duhovnicesti care dezvaluie experienta luptei subtile cu demonii. ‘Urmand sa demonstreze ca gandurile pacatului nu provin in noi din pacatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rau, Marcu desfasoara in aceasta scriere o serie de remarcabile analize de ordin psihologic si pnevmatologic. Ni se infatiseaza astfel in chipul cel mai precis intelesul atacului sau al momelii satanei, al asa-numitei , prima rasarire a unui gand de pacat, careia ii dau un rol important aproape toate scrierile din Filocalie si, in general, toata literatura ascetica a Rasaritului’ (Filocalia, vol. I, trad. pr. Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 213). Acest prim atac al satanei nu constituie in sine un pacat din partea noastra, deoarece noi nu colaboram in nici un fel la formarea sa. Crestinul pacatuieste insa daca incepe un dialog cu acest gand. Deseori, propria minte pare sa discute doar cu ea insasi, dar, in realitate, discuta cu demonii. Insa atacurile subtile ale gandurilor nu pot fi detectate decat de crestinii care au inaintat pe scara vietii spirituale si care au deja o experienta a razboiului nevazut.De ce apar atacurile?Aceste momeli sau atacuri initiale apar adeseori pentru simplul motiv ca mintea noastra nu se ocupa de un lucru in clipa respectiva sau nu are o preocupare de ordin spiritual. Trebuie remarcat aici ca un crestin care traieste in lume nu poate avea doar preocupari spirituale. Multi lucreaza, sunt totodata si casatoriti, iar grijile cotidiene incarca peisajul mental pana la refuz. In aceste conditii, ispitele pot fi mai eficiente, iar razboiul nevazut mai greu de dus. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma ca drumul mantuirii este acelasi si pentru cei casatoriti, si pentru monahi, doar ca acestia din urma pot ajunge mai usor la tinta pentru ca au lasat in urma toate grijile. Observam din cuvintele Sfantului Marcu Ascetul ca scaparea de un atac demonic depinde foarte mult de conlucrarea dintre mintea si inima noastra, un aspect dificil de atins in conditiile lumii de astazi. ‘Noi am primit porunca sa nu ne ingrijim de nimic, ci sa ne pazim cu toata staruinta inima si sa cautam inauntrul nostru Imparatia cerurilor. De aceea, cand se desparte mintea de inima si se opreste din cautarea amintita, indata da loc atacului diavolului si se face apta sa primeasca sugestia rea’ (p. 215). Este dificil sa nu te ingrijesti de nimic in lume si inca si mai greu sa iti pazesti inima si mintea, insa exista si o alta cale prin care putem sa descoperim si sa pastram simtirea harului primit la Botez: jertfirea propriilor ganduri lui Hristos.Jertfirea propriilor ganduri lui HristosIn momentul in care suntem botezati, Hristos intra in cea mai profunda parte a inimii noastre, considerata de autorii filocalici drept un adevarat altar de jertfa. Ce poate fi jertfit pe acest altar? In principiu, fiecare virtute (milostenie, rugaciune, post, smerenie) pe care incercam sa o dobandim. Daca dorim sa dobandim virtutile in sine fara a le inchina (jertfi) lui Hristos, atunci nu avem acces din start la acest altar, iar harul primit la Botez, si care ramane inca de atunci in aceasta camera liturgica a inimii, se ascunde. Inima ni se impietreste, iar mintea se reduce exclusiv la capacitatea rational-logica, pierzand posibilitatea de a simti intuitiv harul. In esenta, ne pierdem propria consistenta si devenim o prada usoara a gandurilor. Pentru a putea reveni la simtirea harului, avem nevoie sa jertfim propriile ganduri, planuri, idei lui Hristos. ‘Harul acesta se afla in noi in chip ascuns de la Botez, insa nu ni se face vazut decat atunci cand, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gandurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare. Caci cele mai multe dintre ele sunt luate de fiare cand se abat de la calea poruncilor, adica de la rabdarea necazurilor. Sarind din calea cea dreapta, ele o iau razna, invinuind mai degraba pe altii, decat pe stapanul lor. Abia putine din ele umbla pe calea cea dreapta, si aceasta fiindca sunt pazite de rugaciune, legate de nadejde si imboldite de incercari. Şi numai acestea ajung la cetate si la templu, unde sunt aduse jertfa’ (p. 264). Cum putem realiza aceasta jertfa a propriilor ganduri in lume? Sunt cateva modalitati pe care vi le impartasim in finalul acestui material. In primul rand, trebuie sa existe intotdeauna o consultare riguroasa a parintelui duhovnic atunci cand avem de luat o decizie capitala pentru noi insine sau propria familie. In al doilea rand, fiecare crestin trebuie sa aiba o modalitate de a discerne pana la un anumit punct ce este benefic si ce nu poate fi considerat astfel. Discernamantul este cea mai inalta virtute, iar aceasta se dobandeste progresiv odata cu cresterea experientei duhovnicesti a fiecareia dintre noi. In al treilea rand, fiecare plan esential pe care il avem trebuie sa respecte anumite coordonate duhovnicesti, dintre care putem enumera cateva foarte simple: sa nu afecteze nici o alta persoana in mod negativ, sa nu fie peste puterile noastre si sa aduca rezultate pozitive pentru desavarsirea proprie. Astfel, putem, cu ajutorul duhovnicului, al propriului discernamant, dar si al rugaciunii neincetate, sa jertfim corespunzator gandurile noastre lui Hristos. O jertfa fara de care nu este posibila simtirea harului primit la Botez, adica primul dar si unul dintre cele mai importante din toata existenta noastra crestina. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 1 aprilie 2011)

cititi mai mult despre Marcu Ascetul si pe: en.wikipedia.org