Carta 77
foto preluat de pe www.progetto.cz
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.romania-actualitati.ro
Carta 77
Carta 77 a fost o inițiativă civică, de disidență, din Cehoslovacia între 1977 și 1992.
Numele a fost omonim cu documentul Carta 77, redactat în ianuarie 1977. Membrii fondatori au fost: Václav Havel, Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek și Pavel Kohout. După Revoluția de catifea din 1989, mulți dintre membrii grupului au avut roluri importante în politica cehă și slovacă.
Formarea și țelurile politice
Manifestul omonim publicat în ianuarie 1977 într-un ziar vest-german fusese semnat de 243 de cetățeni cehoslovaci, care reprezentau diferite ocupații, poziții politice și religioase, dar până la mijlocul anilor 1980 ca. 1200 de oameni îl semnaseră. Motivat în parte de arestarea membrilor grupului rock Plastic People of the Universe, Carta 77 critica regimul cehoslovac pentru nerespectarea drepturilor omului și nepunerea în aplicare a unui număr de documente și tratate internaționale pe care le semnase, inclusiv Constituția Cehoslovaciei din 1960, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975 și statute ale Națiunilor Unite referitoare la drepturi politice, civile, economice și culturale.
Reacția guvernului
Reacția guvernului față de apariția documentului (în formă samizdat) a fost una dură. Presa de stat a descris manifestul ca un document antistatal, antisocialist, demagogic, abuziv. Semnatarii au fost numiți printre altele „trădători și renegați”, „servitori loiali ai imperialismului”, „politicieni falimentari” și „aventurieri internaționali”. Semnatarii au fost dați afară din serviciu, copiilor lor li s-a refuzat să urmeze învățământul superior, li s-a suspendat permisul de conducere, au fost exilați forțat, li s-a retras cetățenia, au fost arestați și băgați la pușcărie. Mulți membrii au fost șantajați să colaboreze cu poliția secretă cehoslovacă, așa-numita Státní bezpečnost.
Felul în care au fost tratați semnatarii Cartei a dat naștere unui grup de suport numit Výbor na obranu nespravedlivě stíhaných (VONS) („Comitetul pentru apărarea celor persecutați pe nedrept”). În octombrie 1979, 6 membri ai acestui grup, inclusiv Václav Havel, au fost judecați pentru subversiune, primind sentințe de până la 5 ani închisoare.
Spre sfârșitul anilor 1980, când regimurile comuniste din estul Europei erau slăbite, membrii Cartei 77 au folosit șansa de a organiza o opoziție mai clară față de regim. Cu ocazia Revoluției de catifea, membrii grupului au jucat un rol principal în negocierea transferului neviolent de la comunism spre democrație. Václav Havel a devenit Președintele Cehoslovaciei.
Când mișcarea și-a pierdut dreptul la existență, odată cu reinstaurarea democrației în Cehoslovacia, s-a autodizolvat în 1992.
În România, Paul Goma a fost unul dintre cei care s-au solidarizat în mod deschis cu Carta 77.
cititi semnatarii pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Carta 77 si pe: revista22.ro; moldova.europalibera.org; www.contributors.ro
Influenţele „Chartei ’77” în România. Cazurile Paul Goma şi Vlad Georgescu
Invitată: d-na dr. Ana-Maria Cătănuş, cercetătoare la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
Articol de George Popescu, 22 August 2017, preluat de pe www.romania-actualitati.ro
Scriitorul Paul Goma şi istoricul Vlad Georgescu Credit: adevarul.ro – foto preluat de pe www.romania-actualitati.ro
În ianuarie 1977 apărea la Praga unul dintre cele mai importante manifeste politice ale intelectualităţii din Europa captivă.
Membrii fondatori au fost: Václav Havel, Jan Patočka, Zdeněk Mlynář, Jiří Hájek și Pavel Kohout.
Celui din urmă i-a adresat o scrisoare de solidarizare aproape imediat, scriitorul Paul Goma.
Inspirat de protestul şi acţiunea civică a cehoslovacilor de cere guvernului lor acordarea unui minim de respect pentru drepturile cetăţeneşti înscrise în Constituţie, Paul Goma a încercat să creeze un nucleu asemănător, cu program şi acţiuni practice.
Până la momentul arestării, scriitorul Paul Goma a trimis o scrisoare preşedintelui Nicolae Ceauşescu prin care-şi exprima deziluzia că valorile pentru care l-a aplaudat în august 1968, nu le mai regăsea după aproape zece ani în ţara în care trăia.
Goma s-a mai alăturat şi unui alt protest – tot o scrisoare deschisă – adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad (8 februarie 1977), iniţiatorii fiind : Adalbert Feher, Erwin Gesswein, Emilia Gesswein, Maria Manoliu, Sergiu Manoliu (fiu), Ana Maria Năvodaru (Goma) şi Şerban Ştefănescu.
Gestul său a fost urmat într-un timp relativ scurt de ralierea a peste 200 de semnatari. Numai zece dintre ei fiind foşti deţinuţi politici şi un singur scriitor: istoricul şi criticul literar Ion Negoiţescu (constrîns ulterior să retracteze, în urma ameninţării de către Securitate cu un proces de moravuri).
La 17 februarie 1977 intră în funcţiune dispozitivul Securităţii. El este pregătit din ziua precedentă prin tehnici de descurajare ca şedinţe de informare în instituţii, uzine, şcoli, universităţi, cazărmi, iar în ziua următoare Ceauşescu însuşi susţine o cuvîntare în care amendează sever gestul lui Goma, fără însă a-i aminti numele.
Paul Goma este supus la nenumărate şicane de la proferarea injuriilor şi a obscenităţilor până la ameninţări telefonice, apoi introducerea pazei la domiciliul său din cartierul Drumul Taberei şi interzicerea vizitelor.
O altă măsură adoptată a fost mutarea acestuia împreună cu familia în cartierul Vitan, în cealaltă parte a oraşului. În acelaşi timp este alertată reţeaua de colaboratori pentru o mai bună supraveghere.
În martie 1977, Paul Goma publică un scurt articol în revista „România literară” prin conţinutul căruia se pare că în viziunea Securităţii a depăşit cadrele unei purtări publice admise.(„Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977).
La 1 aprilie 1977, scriitorul Paul Goma este arestat, fiind acuzat de acţiuni contra securităţii statului – la fel ca şi în cazul istoricului Vlad Georgescu – alături de impunerea sa ca şef de lot avându-i în componenţă pe Nicolae Bedivan şi Vlad Drăgoescu. Primul, macedo-român suspectat de simpatii legionare, cel de-al doilea, un fost deţinut politic de la închisoarea Piteşti, trecut prin procesul reeducării.
Însuşi Paul Goma nu se găsea la prima arestare şi risca o a doua condamnare politică, după cea din 1956, în urma solidarizării publice cu insurgenţii maghiari din Ungaria.
Ancheta a fost dură,iar în urma presiunilor exercitate de intelectualii occidentali, în special grupul emigraţionist de la Paris (Dumitru Ţepeneag, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Marie-France Ionesco, Virgil Tănase, Alain Paruit (grupaţi în Comitetul Francez de Apărare a Drepturilor Omului din Paris), Brutus Coste (în numele Asociaţiei Adevărul pentru România), postul de radio «Europa liberă», dar şi jurnalişti străini), scriitorul este pus în libertate.
La 20 noiembrie 1977 i se permite să plece cu familia la Paris, de unde a continuat mişcarea de protest.
Mai puţin spectaculos ca Paul Goma, în aceiaşi perioadă, Vlad Georgescu intră în atenţia organelor statului din epocă.
Istoricul avea un profil mult mai detaşat de disident şi mai puţin de opozant politic cu toate că regimul îi considera şi pe unul şi pe celălalt la fel de indizerabili.
Un intelectual fin cu ascendenţă nobiliară, cultivat în institutele Academiei Române – obţinuse şi un premiu („Nicolae Bălcescu”) oferit celui mai bun tânăr istoric – venit de la Muzeul relaţiilor româno-ruse în 1963, trece apoi la Institutul de Studii Sud-Est Europene, în deceniul următor, profesor de istorie la University of California, Los Angeles (1967-1968), Columbia University – New York (1973), University of Maryland și Rutgers University şi în fine, cel mai probabil viitor director al Bibliotecii Române din New York, în preajma anului 1977.
Conform istoricului Liviu Ţăranu, cercetător al CNSAS : „ în primăvara anului 1975, la reducerea schemei institutului în care lucra, Vlad Georgescu era primul pe lista disponibilizaţilor, Academia RSR îi refuză recomandarea pentru deplasări în străinătate, pentru ca în 1976, Ministerul de Interne să-i refuze eliberarea paşaportului pentru schimb cultural în Bulgaria.
La finele aceluiaşi an, este scos din secretariatul ştiinţific al Tratatului de Istoria României, pregătit de Academie, fiind reintrodus doar la intervenţia lui Cornel Burtică.
În ianuarie 1977, din planul de editare pe anul respectiv, pe motivul lipsei de hârtie de tipar, Editura Ştiinţifică elimină cartea sa Istoria gândirii politice româneşti, deşi în anul anterior obţinuse aprobarea Comitetului Central al PCR.
Urmare a acestor obstacole, cu posibilităţi de manifestare tot mai înguste, Vlad Georgescu caută să explice noul context cultural şi politic intern prin cultul personalităţii, în volumul „Politică şi istorie – cazul comuniştilor români. 1944-1977”.
Încearcă în acelaşi timp să coaguleze o grupare de intelectuali în jurul programului unei mişcări dizidente în România („Mişcarea pentru sprijinirea democraţiei”).
În martie 1977 trimite ambele texte prin intermediul ambasadorului american la Bucureşti, Harry Barnes, lui Mircea Eliade, pentru a fi publicate în Occident sub auspiciile Societăţii Academice Române”.
Autorul citat susţine că schimbarea contextului politic din România i-a netezit paşii istoricului Vlad Georgescu către disidenţă şi protest. Că după „dezgheţul cultural” din anii ’60 a urmat reorientarea partidului unic către tehnocraţii de partid şi sporirea presiunilor ideologice, intelectualii fiind consideraţi mult mai puţin de încredere.
În lunile aprilie – mai 1977 este închis la Rahova şi cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete, invocându-se faptul că în anii din urmă transmisese informaţii cu caracter secret reprezentanţilor unor puteri străine. Pentru a mări presiunea asupra sa, istoricul Vlad Georgescu este mutat o perioadă scurtă de timp şi la penitenciarul Jilava.
În urma unui puternic lobby american, acesta este eliberat în toamnă. La eliberarea sa a contat şi declaraţia sau cererea de clemenţă din partea statului român, semnată de istoric. O procedură a Securităţii de a influenţa pozitiv învinuitul.
Vlad Georgescu a revenit la Institutul de Studii Sud-Est Europene şi a continuat în acelaşi timp relaţiile pe care le avea cu reprezentanţii Ambasadei SUA la Bucureşti.
Unul dintre aceştia, consilierul cultural Thomas Simons, îl va sprijini pentru a obţine din partea autorităţilor române paşaportul pentru plecarea în SUA.
Ajuns în America, i se acordă azil politic, iar din aprilie 1982 va fi numit director al departamentului român al postului de radio „Europa Liberă” de unde va continuua să activeze ca un critic serios al regimului comunist.
Istoricul Vlad Georgescu se stinge din viaţă, la 13 noiembrie 1988, la vârsta de 51 de ani, în urma unei boli incurabile (cancer).
Contribuţii editoriale : Vlad Georgescu despre deontologia postului de radio „Europa liberă” în ultimii ani ai Războiului Rece. Secvenţă de arhivă în care apare alături de gazda emisiunii, Emil Hurezeanu.
AUDIO : „ISTORICA”, ediţia din 21 august 2017
