test

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; azm.gov.ro

 

Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul

---

 

Sfântul și Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul (în ebraică: אליהו; în greacă: Hλίας) este unul dintre cei mai mari profeți trimiși de Dumnezeu.

Numele lui se poate traduce prin cel al cărui stăpân este Dumnezeu, sau stăpânul meu este Dumnezeu.

Faptele sale sunt descrise în Vechiul Testament, dar se fac multe referiri la el și în Noul Testament.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 20 iulie.

 

Proorocul Ilie Tesviteanul în Vechiul Testament

---

 

Proorocul Ilie este amintit pentru prima dată în Cartea Regilor I (I Regi 17:1) din Vechiul Testament, el ducând Cuvântul Domnului către regele Ahab al Israelului. Este supranumit Tesviteanul (sau Tișbitul) deoarece era originar din cetatea Tesba.

Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba Galaadului, a zis către Ahab:

“Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu!”

Ahab, rege al Israelului, care mutase capitala regatului nordic la Samaria (regatul sudic, al lui Iuda, păstrase capitala tradițională – Ierusalimul), se căsătorise cu Izabela, fiica regelui Ieteval al Sidonului.

Datorită influenței soției sale, Ahab a încălcat Legea, instaurând cultul idolului fenician Baal și a altor zei “împrumutați” de la fenicienii din Tir și Sidon.

Mai grav a fost faptul că, luându-se după regele lor, tot mai mulți supuși ai săi l-au părăsit pe Dumnezeul lui Israil, închinându-se idolilor păgâni.

Acesta a fost sensul mesajului transmis de profetul Ilie Tesviteanul – de mustrare a lui Ahab pentru rătăcirea sa, pentru că închinându-se idolilor se pierdea nu numai pe sine ci și pe întreg poporul său pe care îl trăgea pe calea pierzaniei.

Regele Ahab nu a ascultat cuvântul Domnului și sfaturile lui Ilie; ca urmare s-a împlinit profeția lui Ilie – a început o secetă cumplită, nicio picatură de ploaie sau măcar de rouă nu a mai picat, urmând nerodirea lanurilor, lipsa de hrană și foametea;

nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la adevărata credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, înveșmântat doar cu o piele de animal, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicată mai târziu mănăstirea Hozeva, care mai există și astăzi, unde a trăit și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul).

Domnul îi trimise corbi (păsări pe care evreii le considerau impure) pentru a-i aduce pâine dimineața și carne seara, ca să poată supraviețui.

Când secă și râul Chorrath, Dumnezeu îl trimise pe Ilie la Sarepta Sidonului, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei.

Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei.

În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datoria ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea.

Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale: la cuvântul Proorocului, covata sa cu făină și ulciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii.

Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri.

Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, și după ce suflă de trei ori asupra trupului neînsuflețit, chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților (I Regi 17:2-24).

După ce au trecut trei ani de secetă, preabunul Dumnezeu, văzând că omenirea se topește de foamete, s-a milostivit și a zis către robul Său Ilie:

“Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adap pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăința și te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei porunci“.

Plecând Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în Samaria la regele Ahab.

În drumul său, l-a întâlnit pe un sfetnic al regelui, numit Obadia.

Acesta era temător, pentru că el luase apărarea unor prooroci în fața regelui Ahab (care voia să îi ucidă, instigat de soția sa Izabela) și chiar le salvase viața ascunzându-i în peșteri.

La porunca lui Ilie, Obadia și-a făcut totuși curaj și s-a dus la rege, pe care l-a convins să îl întâlnească pe Ilie (I Regi 18:1-17).

Ilie se arătă în fața regelui Ahab, care rămase surprins să îl vadă venind, liber, pe cel pe care îl căutase peste tot cu slugile sale.

Ilie îi ceru să adune pe tot poporul lui Israel pe Muntele Carmel ca martor al confruntării sale cu cei 450 de profeți ai lui Baal și cei 400 de profeți ai zeiței feniciene Așera, care erau întreținuți de Izabela.

Când toată lumea fu adunată, Ilie le zise:

“Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmați Lui! Şi dacă este Baal, urmați aceluia“.

Poporul însă n-a răspuns nimic.

Ilie ceru atunci ca doi viței să fie pregătiți pentru sacrificiu și să fie așezați pe rug, dar fără să aprindă focul și îi lăsă pe falșii profeți să aducă primii sacrificiul.

Aceștia îl invocară cu strigăte pe Baal, din zori până în seară, dar în zadar.

Ilie râdea de ei, încurajându-i să strige mai tare, ca nu cumva zeul lor să fi adormit sau să nu fie ocupat cu alte treburi.

La venirea serii, Profetul înălță un altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel, săpă un șanț larg în jurul altarului, pe care puse vițelul jupuit de piele, și porunci să fie vărsată, în trei rânduri, apă din belșug peste acesta, astfel încât să se umple șanțul.

Apoi adresă spre cer un strigăt puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.

Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul și apa.

Tot poporul căzu atunci cu față la pământ strigând :

“Cu adevărat Domnul este singurul Dumnezeu!“.

Din porunca lui Ilie, falșii profeți fură prinși și uciși cu toții.

El îl anunță apoi pe Ahab că seceta avea să înceteze în curând , apoi se urcă în vârful Muntelui Carmel și, plecându-se asupra pământului, cu capul între genunchi și mintea adunată în inimă, începu să se roage.

De șapte ori trimise pe slujitorul său să privească orizontul, în direcția mării, iar a șaptea oară un norișor își făcu apariția, cerul se întunecă și ploaie căzu din belșug, răspândind pe pământ binecuvântarea cerească.

Ilie aflând apoi că Izabela vrea să se răzbune pe el pentru uciderea profeților zeului Baal, s-a refugiat la Beer-Şeba, în regatul Iuda.

Acolo, mai exact pe muntele Horeb, i s-a arătat din nou Domnul, spunându-i:

“Mergi și întoarce-te pe calea ta prin pustiu la Damasc și, când vei ajunge acolo, să ungi rege peste Siria pe Hazael, pe Iehu, fiul lui Nimși, să-l ungi rege peste Israel, iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, să-l ungi prooroc în locul tău! Cine va fugi de sabia lui Hazael, pe acela să-l omoare Iehu, iar cine va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela să-l omoare Elisei.” (I Regi 19:15-17).

După câțiva ani, Ilie a fost trimis iarăși de Dumnezeu la regele Ahab, ca să-l avertizeze pe acesta că va fi pedepsit pentru fărădelegile sale, îndeosebi pentru uciderea lui Nabot (la instigarea aceleiași Izabela).

Trei ani mai târziu, Ahab a pierit într-o luptă cu sirienii, fiind pedepsit pentru păcatele sale.

L-a urmat pe tronul Israelului fiul său, Ahazia, care a comis aceleași păcate ca și Ahab:

“Căci a slujit lui Baal și i s-a închinat lui și a mâniat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, cum făcuse și tatăl său” (I Regi 22:52-53).

Ahazia căzând bolnav, a vrut să consulte oracolul zeului Baal. Ilie a ieșit în calea trimișilor regali, mustrându-i pentru faptul că se adresau unui idol păgân, în loc să se roage Dumnezeului părinților lor, și a proorocit moartea iminentă a lui Ahazia, ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp.

Când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să îl ia pe Ilie la sine, sfântul prooroc și cu Elisei (care devenise ucenicul său) mergeau de la cetatea Ghilgal spre cetatea Betel.

Ilie, cu smerită cugetare, voia să tăinuiască față de Elisei preamărirea ce era să i se facă de către Dumnezeu, și a zis către Elisei:

“Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimite până la Betel“.

Elisei, cel care mai târziu avea să devină și el un sfânt și mărit prooroc, știind de asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns:

“Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi“.

Acestea s-au repetat și la Ierihon și la Iordan.

Când amândoi sfinții prooroci au ajuns la râul Iordanului, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu acesta; apa s-a despărțit în două și au trecut amândoi ca pe uscat.

După ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: “Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine“.

Elisei a răspuns: “Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine“.

Ilie i-a zis: “Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea“.

Pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car cu cai de foc și Ilie a fost luat spre cer.

Elisei privea și striga: “Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!“, ca și cum ar zice: “O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israel, decât multă mulțime de viteji și de călăreți înarmați“, și nu l-a mai văzut.

Elisei s-a apucat de hainele sale și le-a rupt tânguindu-se.

Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul și, luându-l, a stat pe malul Iordanului; deci, despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și astfel s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui (II Regi 2:1-15).

 

Sfântul prooroc Ilie în Noul Testament

---

 

Sf. Ilie este frecvent menționat și în Noul Testament. Astfel, preoții evrei și leviții îi reproșează Sfântului Ioan Botezătorul: “De ce botezi tu, dacă nu ești nici Hristosul, nici Ilie?” (Ioan 1:25).

Sf. Apostol Pavel (Romani 11:2-3), pentru a ilustra argumentul lui că Dumnezeu nu s-a lepădat niciodată de poporul său, se referă la o împrejurare grea din viața lui Ilie Tesviteanul care se plângea Domnului: “Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, și ei caută să-mi ia viața“, iar Dumnezeu îl ajută să izbândească asupra vrăjmașilor păgâni.

După Sf. Apostol și Evanghelist Matei însuși Iisus spune despre Ioan Botezătorul: “Şi, dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 11:11-15).

Se poate remarca asemănarea dintre Sf. Ilie și Sf. Ioan Botezătorul în ce privește austeritatea și puterea mustrărilor pe care le făceau celor păcătoși.

Chiar și aspectul fizic este asemănător în descrierile din cărțile sfinte despre cei doi.

Astfel în II Regi 1:8 se spune: “Ahazia le-a zis: «Ce înfățișare avea omul acela care s-a suit înaintea voastră și v-a spus aceste cuvinte?»; Ei au răspuns: «Era un om îmbrăcat cu o manta de păr și încins cu o curea la mijloc»; Şi Ahazia a zis: «Este Ilie, Tesviteanul»“, iar în Matei 3:4 Sf. Ioan Botezătorul este descris astfel: “Ioan purta o haină de păr de cămilă, și la mijloc era încins cu o cingătoare de piele“.

Apariția în slavă a lui Ilie pe Muntele Tabor, în momentul Schimbării la Față a lui Iisus Hristos, i-a uimit și înspăimântat pe cei trei ucenici care îl însoțeau atunci pe Mântuitorul.

Ei s-au liniștit însă văzând că Ilie și Moise au vorbit cu El (Matei 17:1-8, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36).

Potrivit profețiilor Sfinților Părinți, Dumnezeu îi va trimite pe Ilie și Enoh înainte de venirea lui Antihrist, să mărturisească pentru Hristos pe pământ și pentru a îi întări pe cei credincioși.

 

Cinstirea Sfântului prooroc Ilie Tesviteanul

---

 

Pe 20 iulie, Biserica Ortodoxă sărbătorește suirea la cer a Sfântului și Măritului Prooroc Ilie Tesviteanul.

Numele său este purtat de mulți creștini – statisticile existente la nivel național arată că, din totalul celor aproximativ 22 milioane de români, peste 120.000 de persoane poartă numele Sfântului Ilie.

Multe biserici, de la orașe sau de la sate, au hramul Sf. Ilie.

În tradiția populară, Sfântul Ilie este considerat stăpânul norilor și al trăsnetelor, iar sărbătoarea lui, la 20 iulie, marchează miezul verii pastorale, când pe munți se organizează vestitele Nedei și Sântilii, iar ciobanii separă berbecii de oi.

Românii credeau că Sf. Ilie hotărăște furtunile, când și unde să dea grindina, incendiile etc.

Se vede, în aceste credințe, proiecția folclorică a severității proorocului și în viața cerească.

Potrivit tradițiilor, de Sfântul Ilie se mănâncă, pentru prima dată, roada noua de mere și de struguri.

Sf. Ilie este considerat și patronul apicultorilor: în această zi, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de „retezatul stupilor”.

 

cititi si 20 iulie – Sfântul Ilie (Sânilie); Pârliile sau Pârlelele; 21 iulie – Ilie Pălie; 22 iulie – Foca; 23 iulie – Opârlia

 

Imnografie

---

 

Troparul Sfântului Slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul

Glasul al 4-lea:

Cel ce a fost înger în trup, temeiul proorocilor, al doilea înaintemergător al venirii lui Hristos, Ilie măritul, care a trimis de sus lui Elisei dar, gonește bolile și pe cei leproși îi curățește. Pentru aceasta și celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăște tămăduiri.

(Audio) Troparul Sfântului Slăvitului Proroc Ilie Tesviteanul (în limba greacă)

preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfântului Slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul

Glasul al 2-lea:

Proorocule și înainte-văzătorule al lucrurilor celor mari ale lui Dumnezeu, Ilie cel cu nume mare, care cu cuvântul tău ai oprit norii cei curgători de apă, roagă pentru noi pe Dumnezeu Unul, Iubitorul de oameni.

 

Iconografie

---

 

În icoane Sfântul Ilie este înfățișat cel mai adesea cu părul cărunt, barba mare, îmbrăcat într-o ținută de ascet, cu cojoc de oaie, asemănător Sfântului Ioan Botezătorul care, de altfel, va fi și purtător al “duhului și al puterii lui Ilie” (Luca 1:17).

Unele din momentele vieții Sfântului Ilie s-au perpetuat mai mult în iconografie. Astfel, în Biblia patricianului Leon, manuscris din secolul al X-lea, păstrat astăzi la Muzeul Vatican, este redat Proorocul Ilie înaintea regelui Ahab.

Scena este izolată în iconografie, dar are câteva detalii ce merită analizate.

Imaginea îl arată pe Ilie îndreptându-se către regele Ahab, pictat cu coroană și stând pe tron.

Ceea ce prezintă interes sunt nimburile celor două personaje centrale.

Ilie poartă în jurul capului un nimb auriu, iar Ahab, verde.

În manuscrisul menționat, găsim același artificiu artistic când este redat Moise, în fața faraonului.

Diferențierea aceasta scoate în evidență calitatea sfințeniei față de cea a stăpânirii pământești.

Şi regele este un uns și un ales al lui Dumnezeu, prin urmare este evidențiat în iconografia bizantină prin nimb.

Trebuie știut că bizantinii înfățișau cu nimb nu doar împărații sau regii încununați de sfințenie și trecuți în calendare, ci pe toți regii.

Nimbul regal se pictează la fel ca și cel al sfinților, dar sunt și excepții, cum este cea de față, când se operează o diferențiere, pentru a scoate în relief o modificare semantică: aici regele în cauză este un rege care se îndepărtase de voia Domnului, deci nimbul său nu mai este la fel de strălucitor ca și al sfântului.

Aceste diferențieri sunt vizibile datorită supremației pe care aurul o are în cromatica bizantină.

Icoana suirii Sf. Ilie la cer, în căruța de foc, sugerează o scenă cunoscută și în arta păgână, aceea a apoteozei împăratului, al cărui suflet era purtat de o cvadrigă către cer.

 

Viața Sfântului Slăvit Proroc Ilie Tesviteanul

---

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Vrând să începem viața Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, vă­zătorul cel slăvit, râvnitorul după Dumnezeu, mustrătorul împăraților celor fără de lege, învățătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, pedepsitorul prorocilor mincinoși, minunatul făcător de minuni și râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus și cerul i-a dat ascultare, marele plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece până acum în trup și va să fie, ca o înainte cuvântare, înainte mergător la a doua venire a lui Hristos, vom pune înainte faptele care le-a făcut el, pentru mai luminoasa arătare a râvnei lui, cu care a râvnit după Domnul Dumnezeu.

La început, popoarele lui Dumnezeu cele alese, care se înmulțiseră în douăsprezece seminții, după numărul celor doisprezece fii ai lui Israel, au fost nedespărțite între dânsele, cu o împreunare și cu o sfătuire, îndreptându-se cu un povățuitor care s-a început de la Moise, de la Isus al lui Navi și de la ceilalți judecători ai lui Israel, până la împăratul David și Solomon. Iar când după Solomon a luat împărăția fiul său, Roboam, și, ca un tânăr, neascultând sfatul cel bun al bătrânilor celor înțelepți, ci ascultând sfatul cel răzvrătit al tinerilor celor asemenea cu dânsul, a început a asupri poporul lui Israel, îngreunându-l cu felurite dajdii și pedepsindu-l cu bătăi și risipiri, atunci zece seminții ale lui Israel, rupându-se de dânsul, și-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. Acel Ieroboam a fost mai înainte rob al lui Solomon, și vrând Solomon să-l bată pentru oarecare pricină, el a fugit în Egipt, unde a stat până la moartea lui Solomon. Iar după moartea lui Solomon întorcându-se, semințiile lui Israel, care se rupseseră de Roboam, și l-au pus lor împărat.

Deci Roboam, fiul lui Solomon, împărățea în Ierusalim numai peste două seminții: peste seminția lui Iuda și peste cea a lui Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărățea peste zece seminții ale lui Israel, în cetatea Sichem cea înnoită de dânsul, care mai înainte fusese risipită. Deci cele două seminții care rămăseseră cu fiul lui Solomon, Roboam, se numeau împărăția lui Iuda; iar cele zece seminții care se rupseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăția lui Israel. Iar de vreme ce semințiile lui Israel, deși se despărțiseră în două părți, totuși ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, neputând să mai aibă alte biserici, decât numai pe cea din Ierusalim zidită de Solomon, și nici alți preoți, decât numai pe cei puși de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăția lui Israel veneau în toți anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu aducere de jertfe.

Iar Ieroboam, împăratul lui Israel, văzând aceea, s-a gândit în sine, zicând: „Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăși se vor lipi de împăratul lor cel dintâi – de fiul lui Solomon și pe mine mă vor ucide”. Acestea gândindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe israeliteni, ca să nu se mai ducă în Ierusalim; deci s-a gândit ca mai întâi să-i întoarcă pe dânșii de la Dumnezeu, zicând: „Nu se poate ei să lase Ierusalimul, dacă nu mai întâi vor părăsi pe Dumnezeu”.

Deci știind el că poporul acela este lesne aplecat spre închinarea de idoli și spre toată spurcata fărădelege, s-a gândit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un meșteșug ca acesta: A făcut doi vitei de aur – precum și israelitenii cei de demult care ieșiseră din Egipt, au făcut un viței de aur – și chemând la dânsul tot poporul acela și arătându-le lor vițeii, le-a zis: „Aceștia sunt zeii tăi, Israele, care te-au scos din pământul Egiptului! Nu mai umblați de acum la Ierusalim, ci să vă închinați acestor zei”. Apoi a pus acei viței în felurite locuri; pe unul în Betel și pe altul în Dan, zidindu-le case prea frumoase. Și le-a rânduit lor praznice și multe jertfe; și el însuși s-a făcut slujitor al lor. Apoi a poruncit, spre înșelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvârșească toată fărădelegea lângă acei idoli în chip de viței de aur, la necuratele lor praznice.

Astfel, acel împărat păgân, pentru împărăția cea vremelnică, și el însuși a căzut de la Dumnezeu și pe toate cele zece seminții le-a întors de la Dânsul. Deci, după acel împărat, și ceilalți împărați ai lui Israel și idoli, precum se deprinsese de la Ieroboam. Dar Preabunul Dumnezeu, nepărăsind pe poporul care îl părăsise pe El și căutând întoarcerea lor, le trimitea pe prorocii Lui cei sfinți, ca să le arate rătăcirea lor și să-i sfătuiască, ca, izbăvindu-se din cursele diavolului, să se întoarcă iarăși la binecredincioasa cinstire a Dumnezeului cel adevărat. Intre alți proroci, care în felurite vremuri au fost trimiși la dânșii, a fost și acesta, despre care ne este nouă cuvântul, adică Sfântul Ilie cel mare între proroci, despre a cărui naștere se povestește așa de către cei vrednici de credință:

Patria Sfântului Ilie, prorocul lui Dumnezeu, a fost țara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu Arabia, și cetatea Tesvi, pentru care s-a numit și Tesviteanul. El s-a născut din seminția lui Aaron, din tată cu numele Sovac. în timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut niște bărbați îmbrăcați în haine albe, vorbind cu pruncul și învelindu-l pe el cu foc, și băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său și spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim și a spus preoților vedenia sa. Iar unul din acei preoți, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, ci să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și de lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu, și va judeca pe Israel cu sabie și cu foc”.

Un semn ca acesta și o mai înainte-vestire pentru Sfântul Ilie la nașterea lui i-a fost arătată, adică în ce fel avea el să fie, după ce va veni la vârsta bărbatului desăvârșit. Iar pruncul, crescând, se deprin- dea printre preoți, ca unul ce era din seminție preoțească, și punându-și nădejdea spre Dumnezeu din tinerețe, a iubit curăția fecioriei și petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, curat cu sufletul și cu trupul. Și îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca gândire și adeseori ieșea la liniște în locurile pustiului și astfel mult vorbea cu însuși Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzând ca un serafim de dragoste înfocată către Dânsul. Și era iubit și el însuși de Dumnezeu, pentru că Domnul iubește pe cei ce-L iubesc pe El. Deci se învrednicise Ilie vorbirii celei milostive cu Dumnezeu și a câștigat mare îndrăzneală la El, pentru viața sa cea asemenea cu îngerii, căci toate câte cerea de la milostivirea lui Dumnezeu, le lua, ca cel ce aflase înaintea Lui mult dar.

Sfântul Ilie, auzind și văzând fărădelegile ce se făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israel – împărații petrecând în păgânătatea cea potrivnică lui Dumnezeu, judecătorii și cei mai mari făcând nedreptăți, popoarele slujind urâciunilor idolești, tăvălindu-se în toate necurățiile fără frică și fără teamă de Dumnezeu, și aducând pe fiii și pe fiicele lor ca jertfă diavolilor; iar adevărații cinstitori de Dumnezeu primejduindu-se în strâmtorare și în prigonire, necăjindu-se și fiind dați la moarte -, îl durea foarte tare inima și plângea; pe de o parte tânguindu-se pentru pierderea sufletelor omenești celor fără de număr, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva drepților. Și mai ales se întrista și se umplea de râvnă văzând necinstirile ce se făceau adevăratului Dumnezeu de cei necredincioși.

Deci mai întâi se ruga la Dumnezeu ca să întoarcă pe cei păcă­toși la pocăință; dar de vreme ce Dumnezeu are trebuință de la cei păcătoși de însăși voința lor spre bine, iar în acei oameni împietriți nu era deloc acea voință a binelui, de aceea prorocul râvnind foarte tare, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească pe ei vremelnic, ca măcar astfel să se înțelepțească. Dar, văzând pe Domnul zăbavnic spre pedepsire, ca un iubitor de oameni și îndelung răbdător, a îndrăznit a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe călcătorii de lege, că poate se vor întoarce oamenii spre pocăință când vor fi pedepsiți de om. Și nu s-a depărtat de la o rugăciune ca aceea până ce nu a câștigat-o și a luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu, pentru că nu voia Preamilostivul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de fii, să mâhnească pe acel iubit rob al Său, care îi slujea Lui ca un fiu, necălcând nici cea mai mică poruncă a Lui; ci precum Ilie îi era în toate ascultător, nemâhnindu-L câtuși de puțin vreodată, tot așa și Dumnezeu îi asculta rugăciunile lui, nemâhnindu-l pe dânsul.

Pe acea vreme împărățea peste Israel, Ahab, împăratul cel fără de lege, având scaunul său în Samaria. Ahab și-a luat de soție pe Izabela, fata lui Ieteval, împăratul Sidonului și a adus cu ea în Samaria pe urâciunea Sidonului, pe spurcatul idol Baal și a pus idolul în casa urâciunii lui, pe care o zidise în Samaria. Și se închina aceluia ca unui Dumnezeu și tot Israelul venea la închinarea lui Baal. Acel împărat a mâniat pe Dumnezeul Cel Preaînalt mai mult decât toți împărații care au fost în Israel înaintea lui, căci a înmulțit foarte închinăciunea de idoli în împărăția sa. Deci prorocul lui Dumnezeu Ilie, fiind plin de râvnă către Dumnezeu, a mers la Ahab și l-a mustrat pentru rătăcire, căci, părăsind pe Dumnezeul lui Israel, se închina diavolilor și pe toate popoarele le trăgea cu sine în pierzare.

Și văzând pe împărat că nu-i asculta sfaturile lui, Sfântul Proroc Ilie a adăugat și fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pe potriv­nicul lui Dumnezeu și pe poporul lui. El a zis:Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia stau eu, că nu va fi în anii aceștia rouă și ploaie din cer pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Aceasta zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Deci, îndată cu cuvântul prorocului, s-a încuiat cerul și s-a făcut secetă și nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ, iar uscăciunii pământului i-a urmat nerodirea, lipsa de hrană și foametea poporului. Pentru că unul împăratul greșind, a venit mânia lui Dumnezeu asupra tuturor, precum și mai înainte pentru David singur care greșise, se primejduia toată împărăția. Iar proro­cul lui Dumnezeu, Ilie, aștepta să se înțelepțească Ahab, împăratul lui Israel și, cunoscându-și rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăință la Dumnezeu și pe popoarele cele răzvrătite cu el să le întoarcă la calea cea dreaptă.

Iar după ce l-a văzut pe Ahab petrecând în împietrire ca pe Faraon și că nici nu gândea să se lase de acea păgânătate, ci mai vârtos mergând spre mai mare adânc de răutate, prigonind și ucigând pe cei ce slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credință, a lungit acea pedeapsă până în al doilea și al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvântul Sfântului Proroc Moise, întâiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israel:Va fi cerul deasupra capului tău de aramă și pământul cel de sub tine de fier. Pentru că, încuindu-se cerul, pământul nu avea umezeală, nici nu își dădea rodul său, iar văzduhul fiind aprins întotdeauna, și arșiță de soare în toate zilele, pomii și florile se veștejiseră, toată iarba pământului se uscase și pieriseră toate roadele pământului; grădinile, țarinile și câmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu era cine să are, nici să semene. încă și izvoarele apelor se uscaseră, râurile erau mici și pâraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuținaseră. Și tot pământul rămăsese fără de apă și uscat, iar oamenii, dobitoacele și păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra poporului lui Israel, ci venise și asupra țărilor dimprejur, pentru că atunci când se aprinde o casă din cetate, sunt în primejdie și cele de primprejur. Astfel, casa lui Israel atrăgând asupra sa mânia lui Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.

Iar acestea s-au făcut nu atât cu mânia lui Dumnezeu, cât cu râvna prorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de oameni, biruindu-se de îndurările Sale și văzând primejdia popoarelor și pieirea tuturor viețuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pământ; dar se oprea, făcând voia prorocului, ca să nu fie mincinoase cuvintele care le zisese:Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele. Și zicând acestea, el era cuprins cu atâta râvnă după Dumnezeu, încât nu se cruța nici pe sine; căci știa că, dacă va lipsi hrana de pe pământ, atunci și el va răbda aceeași foamete ca și celelalte popoare. însă nu se îngrijea de aceasta, că mai bine voia să moară de foame decât să miluiască pe păcătoșii care nu se pocăiau și erau ca niște vrăjmași ai lui Dumnezeu.

Dar ce a făcut Domnul cel milostiv? A trimis pe proroc într-un loc oarecare osebit, depărtat de oameni, zicându-i:Du-te spre răsărit și ascunde-te la pârâul Cherit care este în fața Iordanului. Vei bea apă din pârâu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească acolo. Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe proroc de mâinile ucigașe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilință pentru popoarele care se topeau și mureau de foame și sete, prin pilda corbilor și a râului Cherit. Căci firea corbilor este mult mai mâncăcioasă de cărnuri decât a altor păsări și nu numai spre oameni nu se milostivesc, dar nici spre puii lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburând aiurea, dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrănește, trimițându-le în gură muște din văzduh. Deci corbii, zburând în toate zilele la proroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană: dimineața pâine, iar seara carne. Iar Dumnezeu, orânduind aceasta, părea că-i grăiește cu vorbe tainice în inima lui: „Vezi cum corbii, care sunt sălbatici, lacomi, mâncăcioși, urâtori de pui, se ostenesc pentru hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămânzi, îți aduc ție de mâncare; iar tu, fiind om, nu te milostivești spre oameni și nu numai pe oameni voiești să-i omori, ci și dobitoacele și păsările!”. Asemenea, când prorocul a văzut după câteva zile și râul secat, Dumnezeu a zis către dânsul: „Iată acum este vremea de a milui făptura cea muncită și a trimite ploaie spre dânsa, ca să nu mori și tu de sete”. Însă râvnitorul lui Dumnezeu se întărea, rugându-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie ploaie, până ce nu se vor pedepsi cei neînvățați și se vor pierde de pe pământ vrăjmașii lui Dumnezeu.

Deci Domnul, plecând cu înțelepciune spre milă pe robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpânirea împăratului lui Israel, la o femeie văduvă și săracă, ca să se gândească în sine câtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogați și însurați, dar și asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de foame­te, ci și în îndestulare și belșug, de multe ori le lipsește hrana zilnică.

Și ducându-se prorocul la porțile acelei cetăți, a văzut acolo o văduvă adunând lemne, nu mai mult decât două despicături mici; căci nu avea nici făină mai multă în vas, decât numai un pumn și într-un ulcior o picătură de untdelemn. Deci, fiind el flămând, a cerut de la dânsa o bucată de pâine. Iar ea, spunându-i despre sărăcia sa cea mare, i-a zis și aceasta, că din acel pumn de făină are să-și gătească masa sa cea mai de pe urmă pentru ea și pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.

Omul lui Dumnezeu putea și prin aceea să se umilească și să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de foame, dar râvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate, neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind să proslăvească pe Făcătorul și să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea atotputernică a Aceluia. Și având de la Dumnezeu darul facerii de minuni, după măsura credinței sale, a înmulțit cu îndestulare făina și untdelemnul în casa văduvei și astfel a fost hrănit de dânsa până ce a trecut vremea de foamete. Și a înviat Sfântul Ilie cu rugăciunea sa pe fiul ei care murise, prin sufla­rea de trei ori asupra lui, de care lucru se citește în dumnezeiasca Scriptură și se povestește de fiul acela înviat al văduvei că numele lui era Iona și, venind în vârstă, s-a învrednicit de darul prorocesc. El a fost trimis de Dumnezeu să propovăduiască pocăința în cetatea Ninive și, fiind înghițit de un chit în mare, a ieșit din el după trei zile, mai înainte închipuind în sine învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se povestește pe larg în cartea cu prorociile lui și în viața lui.

Iar după trecerea celor trei ani de neplouare și de foamete, preabunul Dumnezeu, văzând zidirea sa că se topise desăvârșit de foame, s-a pornit spre milostivire și a zis către robul Său Ilie: „Du-te și te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul mâinilor mele, să dau ploaie și să adăp pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum și Ahab se pleacă spre pocăință și te caută, și te va asculta la ceea ce-i vei porunci”. Deci plecând Prorocul Ilie din Sarepta Sidonului, a mers la Samaria, cetatea împărăției lui Israel.

Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia, bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credință aceluia. El ascunsese de sabia Izabelei o sută de proroci ai Domnului, în două peșteri, câte cincizeci într-una, și îi hrănea cu pâine și cu apă. Pe acest iconom chemându-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie la dânsul, l-a trimis să caute iarbă pe la pâraiele apelor celor uscate, pentru hrănirea puținilor cai ce rămăseseră și a celorlalte dobitoace. Și când Obadia a ieșit din cetate, a întâmpinat pe Sfântul Proroc Ilie și i s-a închinat până la pământ, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu dinadinsul prin toată împărăția sa. Și a zis Sfântul Ilie către Obadia: Du-te și spune Stăpânului tău că vin la dânsul. Iar Obadia se lepăda, zicând:Mă tem că, dacă voi pleca de lângă tine, Duhul Domnului să nu te răpească în altă parte și mă voi face mincinos înaintea stăpânului meu, care, mâniindu-se, mă va ucide. Sfântul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab. Deci, Obadia, ducându-se, a spus împăratului toate acestea, iar el, grăbindu-se, a ieșit în întâmpinarea omului lui Dumnezeu și când l-a văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice către dânsul un cuvânt aspru ca acesta:Oare tu ești cel ce răzvrătești pe Israel? Iar prorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică:Nu eu răzvrătesc pe Israel, ci tu și casa tatălui tău; căci ați părăsit pe Domnul Dumnezeul vostru și ați mers în urma spurcatului Baal.

Apoi, prorocul lui Dumnezeu, ca cel ce avea în sine puterea ajutorului dumnezeiesc, a început a porunci împăratului cu stăpânire, zicându-i: „Acum trimițând, adună la mine în muntele Carmelului, pe toate cele zece seminții ale lui Israel și să aduci pe cei patru sute și cincizeci de proroci fără de rușine ai lui Baal. Asemenea să aduci și pe ceilalți patru sute și cincizeci de proroci, care jertfesc la alți necurați idoli în munții cei înalți și în prăpăstii, și cu toții mănâncă din masa Isabelei. Toți aceia să se întrebe cu mine despre Dumnezeu și vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat”.

Și trimițând împăratul îndată în pământul lui Israel, a adunat în muntele Carmelului mulțime de popor nenumărat și pe toți prorocii cei mincinoși, împreună cu slugile lor și cu mult popor; apoi însuși Ilie, râvnitorul către Dumnezeu, a mers acolo. Și stând el înaintea tuturor, a zis către împărat și către tot poporul lui Israel:Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pământul Egiptului cu mână tare, este Dumnezeu, apoi pentru ce nu mergeți în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeți după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea și nici nu putea răspunde ceva; căci toți câți erau israeliteni, erau mustrați de conștiință pentru rătăcirea lor. Iar pro­rocul le-a zis: „Iată acum, ca să cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu, faceți ceea ce vă voi porunci. Mă vedeți pe mine prorocul Domnului, rămas singur în tot Israelul, căci pe toți ceilalți i-ați ucis. Vedeți aici și pe prorocii lui Baal, cei atât de mulți; deci aduceți-ne nouă doi viței spre jertfe – mie unul, iar slujitorilor lui Baal altul -, și să nu faceți foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer și o va arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu și toți să vă închinați acelui Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morții”.

Aceasta auzind poporul, a lăudat judecata prorocului lui Dumnezeu și a zis: „Așa să fie! Bun este cuvântul acesta”. Deci, fiind aduși amândoi vițeii în mijlocul soborului, Sfântul Ilie a zis către prorocii cei fără de rușine ai lui Baal: „Alegeți-vă un vițel și aduceți-l întâi voi jertfă, de vreme ce voi sunteți mai mulți, iar eu însumi voi face pe urmă. Și punând vițelul pe lemne, să nu aprindeți focul, ci să vă rugați către zeul vostru Baal, ca să vă trimită foc din cer și să vă ardă jertfa”. Deci prorocii lui Baal au făcut așa. Aruncând sorți, ei și-au luat un vițel, apoi, punând lemne multe, au junghiat vițelul, l-au tăiat în bucăți, l-au pus pe altar și au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre jertfa lor. Și au chemat numele aceluia de dimineață până la amiază, strigând: „Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!”. Dar nu era nici glas, nici ascultare și toți alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.

Iar când s-a făcut amiază, Ilie, prorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea și le zicea:Strigați cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum poate are altă îndeletnicire; poate face altceva sau vorbește cu alții sau benchetuiește sau doarme. Deci, strigați cu glas mare, ca să-l deșteptați! Iar prorocii cei mincinoși strigau tare și se crestau cu cuțitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele până la vărsarea sângelui lor.

Apoi trecând amiaza și slujitorii cei fără de rușine nesporind nimic, Sfântul Ilie Tesviteanul le-a zis:Tăceți de acum și încetați, căci a sosit vremea jertfei mele. Iar prorocii lui Baal au încetat și Ilie a zis către popoare:Apropiați-vă de mine! Și toate popoarele s-au apropiat de dânsul și a luat douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminții ale lui Israel, și le-a pus pe altarul Domnului, apoi, tăind vițelul în bucăți, l-a pus pe lemne, a săpat groapă împrejurul altarului și a poruncit popoarelor ca, luând patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă și pe lemne, și au făcut așa. Apoi le-a zis: „Turnați al doilea rând!”. Și au turnat. Apoi le-a mai zis: „Turnați al treilea rând!”. Și au turnat. Și a străbătut apa împrejurul altarului, și groapa s-a umplut cu apă.

Atunci Sfântul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui lacob, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și trimite de sus foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască toate aceste popoare, că Tu singur ești Dumnezeul lui Israel și eu robul tău și Ție ți-am înălțat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne, ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în urma Ta. Și a căzut foc din cer de la Domnul și a mistuit toate jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, țărâna și apa care erau în groapă. Și au căzut popoarele cu fețele la pământ, strigând: „Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Iar Sfântul Ilie le-a zis:Prindeți pe prorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înșii. Deci i-au prins pe toți prorocii mincinoși și Sfântul Ilie i-a dus la râul Chișon, care intră cu repejuni de apă în marea cea mare, și acolo i-a junghiat cu mâna sa; iar necuratele lor stârvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pământul cu ele, nici să se vatăme văzduhul de putoarea lor.

După aceasta, Sfântul Ilie a grăit către împăratul Ahab ca degrabă să mănânce și să bea, apoi să înhame caii la caretă ca să alerge în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare și o să-i ude pe toți. Deci Ahab șezând să mănânce și să bea, Sfântul Ilie s-a suit în muntele Carmelului și, plecându-se la pământ, și-a pus fața între genunchii săi și s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ. Și îndată cu rugăciunea lui, s-a deschis cerul ca și cu o cheie și s-a pogorât o ploaie mare, încât a udat pe toți și pământul cel însetat l-a adăpat din destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscând rătăcirea sa, plângea pentru păcatele sale, mergând pe cale spre Samaria. Iar Sfântul Ilie, încingându-și mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurându-se în Domnul Dumnezeul său.

Dar spurcata împărăteasa Izabela, soția lui Ahab, înștiințându-se de toate acestea, s-a umplut de iuțime și de mânie pentru pierderea prorocilor săi celor fără de rușine și a trimis la Sfântul Ilie, jurân- du-se pe zeii săi, că a doua zi, în care ceas a ucis el prorocii lui Baal, în același ceas îl va ucide și ea. Iar Sfântul Ilie s-a temut de moarte, ca un om supus neputinței firii omenești, după ceea ce s-a zis:Ilie era om asemenea nouă, pătimitor. Și a fugit de frica Izabelei în Beer-Șeba, pământul Iudeei. Și ducându-se în pustie cale de-o zi, a stat să se odihnească sub un ienupăr și, fiind mâhnit, își cerea moarte de la Dumnezeu, zicând: „Doamne, destul am trăit pe pământ până acum, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinții mei?”. Aceasta a grăit-o prorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca un râvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutățile omenești, necinstirea lui Dumnezeu și hulirea Preasfântului Său nume. Căci îi era mai ușoară moartea, decât să audă și să vadă oamenii cei fără de lege, defăimând și lepădând pe Dumnezeu, Ziditorul lor.

Astfel rugându-se, s-a culcat și a adormit sub copacul acela, când iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicându-i:Scoală-te și mănâncă. Deșteptându-se Ilie, a văzut la căpătâiul său o azimă caldă și un ulcior cu apă. Deci, sculându-se, a mâncat și a băut și apoi iarăși a adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicând: Scoală și mănâncă, căci calea îți este depărtată! Deci, sculându-se el, a mâncat și a băut, și, cu puterea mâncării aceleia, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la muntele Horeb. Acolo a locuit în peșteră, vorbind mai întâi cu îngerul, după aceea cu însuși Domnul Dumnezeu, Care i S-a arătat în vânt subțire, suflând cu liniște prin văzduh luminos. Iar când Domnul se apropia de dânsul, mergeau înainte semnele cele înfricoșate ale venirii Lui. La început era un vifor mare, care răsturna dealurile și sfărâma pietrele; după aceea venea foc, dar nu era în foc Domnul, iar după foc un glas de lumină subțire și acolo era Domnul.

Și când Ilie a auzit venirea Domnului, și-a acoperit fața cu cojocul lui și, ieșind, stătea înaintea peșterii. Și a auzit pe Domnul grăind către dânsul: „Ce faci aici, Ilie?”. El a răspuns: „Râvnind, am râvnit după Tine, Doamne Atotțiitorule, că fiii lui Israel au părăsit legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prorocii Tăi i-au tăiat cu sabia și am rămas numai eu singur; și acum ei caută și sufletul meu, ca să mi-l ia”. Iar Domnul, mângâindu-l pe el în necaz, i-a spus că nu tot poporul lui Israel s-a depărtat de la Dânsul; ci mai are ascunși încă șapte mii de robi ai Săi, care nu și-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea, i-a vestit și pierzarea lui Ahab și a Izabelei împre­ună cu toată casa lor, care avea să fie degrab; și a poruncit Domnul ca, pe un oarecare bărbat vestit cu numele Iehu, să-l numească mai înainte la împărăția lui Israel, ca unul ce avea să piardă toată seminția lui Ahab. încă a mai poruncit ca și pe Elisei să-l ungă proroc și astfel mângâind Dumnezeu pe robul Său, S-a dus de la dânsul.

Iar prorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, ducându-se de acolo după porunca Domnului, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arând pământul cu douăsprezece perechi de boi. Deci și-a pus cojocul și i-a spus lui voia Domnului, numindu-l pe el proroc și poruncindu-i să meargă în urma sa. Iar Elisei a zis către dânsul: „Rogu-mă ție, lasă-mă puțin să sărut pe tatăl și pe maica mea și apoi voi merge după tine”. Iar Sfântul Ilie neoprindu-l, Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl și pe maica sa și, înjunghiind o pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăț vecinilor și casnicilor săi; apoi a plecat după Sfântul Ilie, fiindu-i lui slugă și ucenic și urmându-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind stăpânit de Izabela, nelegiuita lui soție, pe lângă cele mai dinainte fărădelegi ale sale, a adăugat altă fărădelege în acest fel.

Un oarecare israelitean, anume Navute, avea o vie în Samaria, lângă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute:Dă-mi mie via ta, ca să fac o grădină de verdețuri, pentru că este aproape de casa mea; iar eu îți voi da ție altă vie mai bună decât acesta. Iar de nu-ți va fi cu plăcere, atunci îți voi da argint pe ea. Navute a răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-mi dau eu ție moștenirea părinților mei. Auzind aceasta Ahab, s-a întors la casa sa tulburat și necăjit de cuvintele lui Navute și de necaz n-a mâncat pâine. Atunci Izabela, înștiințându-se de pricina mâhnirii lui, a râs de dânsul și a zis: „Oare în acest fel este stăpânirea ta, împărate al lui Israel, că nu ești puternic asupra unui om, să faci după voia ta? Nu mai fi mâhnit și mănâncă pâine; apoi așteaptă puțin că eu singură îți voi da în mâini via lui Navute”.

Aceasta zicând, a scris poruncă în numele împăratului la mai- marii cetăților lui Israel și a pecetluit-o cu pecete împărătească. Iar într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină nedreaptă, ca și cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu și de împărat; apoi, punând de față martori mincinoși, să-l ucidă cu pietre afară din cetate. Astfel s-a săvârșit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor fără de lege. Și murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: „Acum moștenește via lui Navute iară de argint, pentru că el s-a dus dintre cei vii”. Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mâhnit puțin, apoi s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întâmpinat, din porunca lui Dumnezeu, de Sfântul Proroc Ilie, care a zis către dânsul: „Deoa­rece ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat și i-ai răpit via lui, pentru aceasta zice Domnul: «În locul în care au lins câinii sângele lui Navute, tot în acel loc și sângele tău îl vor linge câinii. Asemenea și pe femeia ta, Izabela, o vor mânca câinii și toată casa ta se va pierde»”.

Iar Ahab, auzind cuvintele acestea, a plâns și, lepădând hainele sale împărătești, s-a îmbrăcat în sac și a postit. Și atât a putut de mult acea puțină pocăință a lui înaintea lui Dumnezeu, încât acea vremelnică pedeapsă asupra casei lui a mutat-o după moartea sa, pentru că Domnul a zis către prorocul Său Ilie: „De vreme ce Ahab s-a smerit, pentru aceasta nu voi aduce rele asupra casei sale în zilele lui, ci în zilele fiului lui”. După aceasta, Ahab a mai viețuit trei ani și a fost ucis în război. Și l-au adus în Samaria cu careta lui, iar sângele care a curs pe roate l-au lins câinii, după cuvântul prorocului lui Dumnezeu. Asemenea și cele prorocite despre Izabela și despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit toate la vremea lor, după răpirea Sfântului Ilie.

După moartea lui Ahab, a împărățit în locul lui fiul său, Ohozie; dar precum a fost moștenitor al scaunului tatălui său, tot așa a fost și al păgânătății lui, căci, ascultând pe Izabela, ticăloasa sa mamă, a slujit cu jertfe și cu închinăciuni necuratului Baal și a mâniat foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Iar din întâmplare a căzut de pe fereastra foișorului său și s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli la spurcatul zeu Baal sau mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol și dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau. La acela a trimis ca să întrebe despre sănătatea sa, adică dacă se va scula din pat.

Și ducându-se trimișii lui Ohozie la Baal, i-a întâmpinat în cale prorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, și a zis către dânșii:Oare nu este Dumnezeu întru Israel de vă duceți să întrebați pe întinatul Baal? Deci întoarceți-vă și spuneți împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: «Nu te vei mai scula de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri». Iar ei, întorcându-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Și i-a întrebat împăratul: „Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?”. Ei au răspuns: „Era păros și încins cu o curea peste mijloc”. Împăratul a zis: „Acela este Ilie Tesviteanul”.

Apoi a trimis pe un mai mare peste 50 și 50 de bărbați cu el, ca să prindă pe Ilie și să-l aducă la dânsul. Iar aceia ducându-se, l-au găsit în muntele Carmelului, pentru că acolo obișnuia a petrece mai mult. Deci mai-marele acela, văzându-l șezând în vârful muntelui, a zis către dânsul: „Omule al lui Dumnezeu, împăratul îți poruncește să te pogori de aici și să mergi la dânsul”. Sfântul Ilie a răspuns: „Dacă sunt om al lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine și pe cei cincizeci de oameni ai tăi”. Atunci a căzut îndată foc din cer și i-a prefăcut pe toți în cenușă. Apoi împăratul a trimis pe un alt mai-mare peste 50, cu același număr de bărbați, și acelora li s-a făcut același lucru; căci, căzând foc din cer, i-a mistuit. Deci împăratul a trimis și pe al treilea mai mare peste 50 de bărbați.

Iar acela, știind ce au pătimit trimișii cei mai dinainte de el, s-a dus la Sfântul Ilie cu frică și cu smerenie și, plecându-se înaintea lui, l-a rugat, zicând: „Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu și sufletele acestor robi care sunt cu mine sunt gata înaintea ta. Miluiește-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci fiind trimiși; deci nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimiși mai înainte de noi”. Iar prorocul a cruțat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mândrie și cu stăpânire și voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruțat. Și s-a făcut porunca Domnului către Sfântul Ilie, ca să meargă la împărat fără de temere cu cei din rândul al treilea și să-i zică aceleași cuvinte, care le zisese mai înainte.

Deci sculându-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare peste cei 50 și cu oamenii lui și, ajungând la împărat, a zis către dânsul:Așa grăiește Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe despre viața tay ca și cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israelg pe care ai fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care zaci, ci vei muri. Și a murit Ohozie, după cuvântul Domnului cel grăit prin gura prorocului. După Ohozie, împărăția lui Israel a luat-o Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. In vremea lui Ioram, s-a sfârșit casa lui Ahab, pierzându-se de mânia dumnezeiască, în zilele Sfântului Proroc Elisei, precum se scrie în viața lui.

Iar când s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la Sine viu cu trupul, Ilie și Elisei mergeau de la cetatea Galgal la cetatea Betel. Și văzând cu dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să lase pe Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare, preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu. Deci a zis către Elisei:Tu să șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul până la Betel. Iar Sfântul Elisei, știind de asemenea din dumneze­iasca descoperire ceea ce avea să fie, i-a răspuns:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa pe tine. Deci au mers amândoi până la Betel. Iar fiii prorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis:Oare pricepi tu că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns: Cunosc și eu, dar tăceți. După aceasta Sfântul Ilie a zis către Elisei: Tu șezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Ierihon. Elisei a răspuns:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Și au mers amândoi la Ierihon.

Și apropiindu-se fiii prorocilor din Ierihon de Elisei, i-au zis: Oare pricepi că Domnul va lua astăzi pe stăpânul tău de la tine, pe deasupra capului tău? Elisei a răspuns:Am priceput, tăceți. Sfântul Ilie a zis către Elisei:Șezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis:Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine. Și au mers amândoi, iar 50 de bărbați din fiii prorocilor s-au dus în urma lor, de departe. Iar când amândoi sfinții proroci au ajuns la Iordan, Ilie a luat cojocul său și, învârtindu-l, a lovit apa cu dânsul și s-a despărțit în două; și au trecut amândoi ca pe uscat. Iar după ce au trecut ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei:Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis:Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis:Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ți se va împlini cererea.

Și pe când mergeau ei și grăiau, deodată s-a arătat între amândoi un car de foc cu cai de foc și Ilie a fost luat spre cer. Iar Elisei privea și striga:Părinte, părinte, carul și caii lui Israel, ca și cum ar fi zis: „O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israel, care mai mult cu rugăciunea și cu râvna ta ai ajutat împărăția lui Israel, decât multă mulțime de viteji și de ostași înarmați”. Și nu l-a mai văzut Elisei. Deci s-a apucat de hainele sale și le-a rupt, tânguindu-se. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie și, luându-l Elisei, a stat pe țărmurile Iordanului; și despărțind cu el apa ca și Ilie, a trecut pe uscat; și s-a făcut moștenitor darului care lucra în învățătorul lui.

Iar Sfântul Ilie, prorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, până acum este viu în trup, păzindu-se de Dumnezeu în locașurile raiului. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinți Apostoli în vremea Schimbării la Față a Domnului și iar se va vedea de oamenii cei muritori trupește, înaintea venirii a doua pe pământ a Domnului. în acea vreme, cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va pătimi de sabia lui Antihrist. Și atunci nu numai ca proroc, dar și ca mucenic în ceata sfinților se va învrednici de mai mare cinste și slavă, de la dreptul dătător de plată Dumnezeu, Cel Unul în trei fețe, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Căruia se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

cititi mai mult despre Sfântul și slăvitul Proroc Ilie Tesviteanul si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org