test

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 Bucureşti) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru şi traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata şcoala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră şi a petrecut un an şi şapte luni de închisoare la Jilava şi la Ghencea. După detenţie, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costeşti de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti. A publicat cărţi de filosofie, estetică şi teatru. Postum îi apare şi masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică şi cea comunistă.

A fost un model intelectual, pe care epoca l-a transformat într-un model moral. Luciditatea cu care şi-a privit contemporanii, ca şi demnitatea, profunzimea şi prestigiul ei în epocă, o transformă într-un simbol al destinului intelectualului sub teroarea comunistă.

Date biografice

Se naşte la 10 februarie 1885 la Turnu Severin într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris iar mama, Massinca Poenaru-descendentă a lui Petrache Poenaru). La vârsta de cinci ani ştia deja să citească în limbile română şi germană, iar la şase ani învaţă limba franceză. Are profesori particulari care o vor îndruma în ştiinţele exacte şi umaniste. La vârsta de 15 ani citeşte Imitatio Christi.

A studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie de la Bucureşti unde audiază cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru- este nepoata acestuia -, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, etc. În 1908 îşi ia licenţa în filozofie cu Maiorescu, iar la insistenţele acestuia, familia o trimite la studii în Germania şi Franţa pentru pregătirea unui doctorat.

În 1909, la Leipzig audiază cursurile lui Th. Lipps şi J. Volkelt, familiarizându-se şi cu filozofia lui H. Cohen. La Paris îi audiază pe L. Brunschvieg, A. Lalande, G. Dumas şi V. Delbos. La Universitatea din Marburg îl audiază pe H. Cohen şi se împrieteneşte cu N. Hartmann.

În 1913 obţine doctoratul în filozofie la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost publicată în Franţa fiind apreciată în lumea academică occidentală. I se propune o catedră la o universitate din SUA şi un post de lector la Paris pe care le refuză, căsătorindu-se în România cu avocatul Stello Voinescu în 1915.

În 1922 devine profesor titular de estetică şi istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.

Între 1925-1939, Alice Voinescu a fost invitată la reputatele decade de la Pontigny din Franţa unde a cunoscut o serie de personalităţi de vârf din cultura franceză, cu unele dintre acestea întreţinând ulterior numeroase corespondenţe.

La întoarcerea din Franţa, în 1930 şi 1932, vizitează Veneţia şi Florenţa, unde are revelaţia artelor plastice.

În 1936 călătoreşte în Marea Britanie, cu scopul de a stabili în România o organizaţie religioasă după modelul “grupului Oxford“.

Între 1932 şi 1942 realizează o serie de conferinţe radiofonice pe subiecte culturale şi feministe, conferinţe care i-au atras atenţia şi lui Tudor Arghezi.

În 1936 contribuie cu articole la Istoria Filozofiei Moderne, publicată de Societatea Română de Filozofie. De acum înainte se va axa doar pe teatru şi reprezentări dramatice.

Între 1939-1940 lucrează la un volum despre patru dramaturgi contemporani (Wedekind, Pirandello, Shaw şi Claudel).

A condus catedra de istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti.

Conferinţele sale erau considerate adevărate prelegeri de umanism. Cursurile sale universitare acopereau dramaturgia clasică franceză, tragedia greacă şi drama elisabetană (cu precădere Shakespeare).

A ţinut şi cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială, militând penru emanciparea şi educarea femeilor.

În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui N. Iorga de către legionari.

În 1948 a fost pensionată. A afirmat că O ţară care îşi reneagă trecutul, nu are viitor.

În 25 aprilie 1951 este arestată pentru participarea la conferinţele de rezistenţă intelectuală, organizate de Petre Manoliu (o „Universitate liberă” aşa cum peste trei decenii vor organiza cehii „Charta 77”).

Ţinută nejudecată un an şi şapte luni în lagărul de la Ghencea şi închisoarea Jilava, este trimisă în domiciliu obligatoriu, fără nici un mijloc de subzistenţă, timp de şase ani, în satul Costeşti din apropierea localităţii Târgu-Frumos, din nordul Moldovei, unde rămâne până în ianuarie 1954 în condiţii grele. Este ajutată de prieteni, de Rarinceşti, de Mariana Dumitrescu, soţia compozitorului Ion Dumitrescu (vezi Scrisorile de la Costeşti). Tot în 1951 copiile rămase de la studiul Eschil, sunt distruse de comunişti.

La intervenţiile scrise ale lui Tudor Vianu, Mihail Jora (care îşi pierduse şi el catedra de la Conservator), Perpessicius, Florica Muzicescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu sau Vasile Voiculescu, precum şi la intervenţia lui Petru Groza, este eliberată, trăind cu o pensie modică şi din traduceri (din limbile engleză şi germană-Kleist, Mann etc.). Continuă să îşi ajute apropiaţii şi câţiva tineri discipoli, fie financiar, fie prin scris. Se stinge în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. In diferite ocazii, Alexandru Paleologu a scris elogios despre Alice Voinescu, socotind-o cea mai mare oratoare pe care a ascultat-o.

Alice Voinescu, fotografie de la arestare – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro

Opera

Opera şi activitatea i-au fost reapreciate postum.

La începutul anului 1983, criticul şi comparatistul Dan Grigorescu se ocupă de republicarea şi îngrijirea unor volume de estetică şi istoria teatrului. După Revoluţia din 1989, Maria Ana Murnu publică scrisorile morale şi Jurnalul (editura Albatros, 1997), acesta din urmă, prefaţat de Alexandru Paleologu, cuprinzând critici la adresa regimului sovietic (fragmente de jurnal apar şi în volumul lui Stelian Tănase, Anatomia mistificării). Cazul Voinescu este, în acest sens, similar întrucâtva cu cel al filozofului Lucian Blaga, a cărui formaţie se detaşa puternic de concepţiile materialiste promovate şi susţinute de noul regim din România.

Monica Lovinescu:

„Tăcerea exemplară şi suferinţa asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă nobleţe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la şcoala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca şi Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalităţile ţinând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă şi prea puţin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete”

Arşavir Acterian:

„Alice Voinescu a fost pentru mulţi oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puţine femei, plină de un anumit duh al unei anumite înţelepciuni morale şi spirituale, ea -printre lecţiile sale inspirate de filozofie şi literatură dramatică- iniţiase pe meleagurile noastre şi o mişcare aşa-zis oxfordistă. În şedinţele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice şi păsurile celor prezenţi. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu îşi spunea părerea despre cele auzite”
(în Jurnal.1929-1945/1958-1990, p. 277, editura Humanitas, Bucureşti, 2008)

Alexandru Paleologu:

„[...] graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.”

Andrei Pleşu:

„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu [...]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută [...]. Mare cititoare şi comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinţei, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, şi pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănţuit, fără altă motivaţie decât utopia grosolană şi resentimentul. O graţioasă şcoală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
(în Dilema veche, nr. 268, 3 aprilie, 2009)

Jurnalul

Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică şi postbelică, personalităţi ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii: André Gide, Roger Martin du Gard, Paul Desjardins, Ernst Robert Curtius, Eugenio d’Ors – la Pontigny, în Franţa, iar în România – Nicolae Iorga, Maruca Cantacuzino, George Enescu, Regina Maria, Marietta Sadova, Mircea Şeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate şi verticalitate morală. Din păcate, soţul ei (Stello Voinescu – cunoscut avocat în epocă) a înţeles-o prea puţin, preferând compania altor doamne, mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului. Jurnalul (care numără aproape 900 de pagini) stă la baza unei piese de teatru Alice nu ştie să moară, scrisă de Gheorghe Truţă, pusă pentru prima dată în scenă de regizorul Mircea Cornişteanu la Teatrul Naţional din Craiova.

Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul şi fiica mea, volum apărut la editura Dacia şi Scrisorile din Costeşti, apărute sub îngrijirea Constandinei Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespondenţa purtată de Alice Voinescu pe când se afla în satul Costeşti, cu o prietenă – Florica Rarincescu.

Volume publicate (selectiv)

- L‘interprétation de la doctrine de Kant par l‘école de Marburg:Étude sur l‘idéalisme critique, Giard & Brière, 1913

- Montaigne. Omul şi opera, Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1936

- Aspecte din teatrul contemporan, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941

- Eschil, Rev. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

- Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru, ediţie îngrijtă de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, 840 pag.

- Scrisori către fiul şi fiica mea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

- Jurnal – Editura Albatros, Bucureşti, 1997; 881 pag., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobliografic şi note de Maria Ana Murnu; cu o prefaţă de Alexandru Paleologu

- Kant şi şcoala de la Marburg, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999

- Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

Referinţe (selectiv)

- Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

- Alice Voinescu, Jurnal, Editura Albatros, Bucureşti, 1997 (881 de pagini)

- Stelian Tănase, Anatomia mistificării. 1944-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 2009

- Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 223–225

- Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, vol. III, Diarismul românesc, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001

- Heinrich J. Dingeldein: Zum Einfluss des Neukantianismus auf die rumänische Philosophie: Alice Voinescu und die Marburger Schule. Rumänisch-deutsche Kulturbegegnungen, hrsg. v. Rodica Miclea, Sunhild Galter, Doris Sava, Editura Universitatii “Lucian Blaga”, Sibiu 2008, p. 107–120. (În limba germană)

- Heinrich J. Dingeldein, Gemeinschaft der Gedanken, Marburger Uni-Journal Nr. 32 (2009), p. 46–48. (Online) — Alice Steriade Voinescu: Gemeinschaft der Gedanken, Zeitschrift Schattenblick (Online). (În limba germană)

articole preluate de pe ro.wikipedia.org si www.memorialsighet.ro

cititi mai mult despre Alice Voinescu si in urmatoarele articole:

- Vă mai amintiți de…Alice Voinescu, 31 mai 2011, Simona Chițan, Adevărul

- Alice Voinescu‒ un destin exemplar, 11 februarie 2014, Mircea Morariu, Adevărul

- VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalități interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“, 13 aprilie 2014, Medeea Stan, Adevărul