test

 Adunare împotriva referendumului unional. „Moldova Suverana”, 16.03.1991

foto preluat de pe moldova.europalibera.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Boicotarea primului referendum din U.R.S.S. de către populatia Republicii Moldova (17 martie 1991)

În data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, înţelegând responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei dintre Prut şi Nistru, care are o istorie, cultură şi tradiţii milenare proprii, declara solemn Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran, afirmând totodată că purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul şi că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei. Practic, era vorba de o declaraţie de independenţă, chiar dacă a fost evitat cuvântul respectiv.

În anul 1990, la Chişinău se produseseră mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a noii Constituţii, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc.

Nu a trecut mult timp, şi în ziua de 27 august 1991, o mare de oameni a declarat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, independenţa acestui încercat pământ românesc dintre Nistru şi Prut, parte a Moldovei marelui Ştefan, scriind unul dintre marile capitole ale istoriei sale frământate.

Anul 1991 a fost, incontestabil, anul unor schimbări majore pentru spaţiul sovietic, transformările demarate în anii ’80 încheindu-se cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente.

Pentru RSS Moldovenească, anul 1991 a avut un început promiţător în procesul de obţinere a independenţei şi de construire a unui stat democratic, deşi acesta a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa menţinerea U.R.S.S. În urma ciocnirilor stradale dintre forţele de ordine sovietice şi populaţia civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600.

Câteva zile mai târziu, forţele speciale sovietice au ucis la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania.

În R.S.S.Moldovenească, forţele democratice au luat atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc un mare miting al Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.

Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.

Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei politice de la Chişinău. Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind înlocuit de Grigore Eremei.

Rolul Partidului Comunist al URSS s-a diminuat continuu. Primele organizaţii social-politice şi politico-culturale de alternativă la dictatura partidului comunist au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989, iar primul partid politic necomunist înregistrat oficial în Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990.

Deşi Universitatea marxist-leninistă de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PC din Moldova au fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific, până la finele anului de studii 1990-1991.

Toate acestea au creat premizele pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene au stânjenit procesul de consolidare a independenţei şi integrităţii acestei ţări.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La 17 martie 1991 a avut loc primul referendum desfăşurat în Uniunea Sovietică. În ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverană la acel moment, a refuzat să participe la referendumul privitor la menţinerea URSS. Trebuie remarcat faptul că referendumul unional din 17 martie 1991 era prima consultare populară de acest fel de la crearea U.R.S.S.

Întrebarea supusă votului popular a fost :

„Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile persoanelor indiferent de naționalitate? „.

Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut totuşi loc, în R.S.S.Moldovenească acesta a fost boicotat de majoritatea populaţiei, la el participând doar cetăţenii din unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia, în majoritate rusofoni.

Referendumul a fost organizat în Republicile Sovietice Socialiste Rusă, Ucraineană, Belarusă, Uzbecă, Azerbaidjană, Kirghiză, Tadjikă, Turkmenă, Abhază, precum şi în alte regiuni, instituţii şi unităţi militare sovietice.Rezultatele referendumului au fost următoarele:

Rusia: in total au participat 79 701 169 persoane (75.4% din populatie), 75.4% s-au pronuntat pro, 26.4% s-au pronuntat contra

Ucraina: in total au participat 31 514 244 persoane (83.5% din populatie), 70.2% s-au pronuntat pro, 23% s-au pronuntat contra

Belarus: in total au participat 6 126 983 persoane (75.4% din populatie), 82.7% s-au pronuntat pro, 16.1% s-au pronuntat contra

Kazahstan: in total au participat 9 999 433 persoane (88.2% din populatie), 91.1% s-au pronuntat pro, 5% s-au pronuntat contra

Azeibadjan: in total au participat 2 903 797 persoane (75.1% din populatie), 93.3% s-au pronuntat pro, 5.8% s-au pronuntat contra

Turkmenistan: in total au participat 1 804 138 persoane (97.7% din populatie), 97.9% s-au pronuntat pro, 1.7% s-au pronuntat contra

Uzbekistan: 93.7% s-au pronuntat pro, 5.2% s-au pronuntat contra

Tadjikistan: in total au participat 2 407 552 persoane (94.4% din populatie), 96.7% s-au pronuntat pro, 3% s-au pronuntat contra

Kirghistan: in total au participat 2 174 539 persoane (97.9% din populatie), 96.4% s-au pronuntat pro, 4% s-au pronuntat contraIn 6 republici, care anterior si-au proclamat independenta, referendumul nu a fost desfasurat centralizat, dar in mod «partial», la initiativa unor «organizatii locale».

Rezultatul referendumului a fost declarat nul pentru Republica Moldova, Tarile Baltice, Georgia si Armenia.

Nereuşita desfăşurării referendumului în unele republici unionale, printre care şi RSS Moldovenească, nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat la vot au optat pentru restabilirea Uniunii Sovietice şi prin urmare aceasta trebui refăcută. Referendumul unional din 17 martie 1991 va servi ulterior ideii de creare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), care este şi astăzi o organizaţie internaţională formată din foste republici care făcuseră parte din URSS.

 

Cronologia evenimentelor in Republica Moldova

Problema semnării unui nou tratat unional a fost discutată pe larg în URSS în decursul anului 1990. Pe 27 decembrie 1990, Congresul al 4-lea al Deputaţilor de la Moscova a adoptat decizia de organizare a referendumului pentru data de 17 martie 1991. Sovietul Suprem de la Chişinău însă nu a aprobat această decizie, cu trimitere la articolul 74 al Constituţiei RSS Moldova şi la declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990. Boicotarea referendumului a fost decisă de asemenea de alte republici unionale: Ţările Baltice, Georgia şi Armenia.

În ciuda unei scrisori trimise de preşedintele Mircea Snegur lui Grigore Eremei în data de 5 martie 1991 unde atenţiona despre consecinţele încălcării legilor RSSM de către Partidul Comunist al Moldovei, structurile centrale şi locale ale acestui partid au participat activ la organizarea referendumului. Astfel prin complicitatea PCM şi a Moscovei, au fost deschise 506 secţii de votare, inclusiv la Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol. Din cele 48 de raioane, 11 participă masiv la referendum, iar în 13 participă doar anumite localităţi. Asistam la o adevărată dualitate a puterii.

Votarea a început cu câteva zile înainte, pe 14 martie. În prima zi în Chişinău au participat la referendum cca. 38 mii persoane, dintre care 25 mii votaseră în secţiile de votare deschise pe teritoriul unităţilor militare ale armatei sovietice, controlate de Moscova. Organele de drept din RSS Moldova, cu sprijinul Frontului Popular, adoptă imediat măsuri pentru contracararea acestor acţiuni ilegale, ca urmare fiind închise secţii de votare în raioanele Făleşti, Străşeni şi Cantemir. Pe 16 şi 17 martie 1991 au fost pichetate o serie de secţii de votare din capitală şi din teritoriu.

În unele raioane, precum Ungheni, Orhei şi Hânceşti, au avut loc ciocniri violente între susţinătorii referendumului şi cei care se pronunţau împotrivă. Acţiunile cele mai eficiente, fără a se ajunge la aplicarea forţei, au fost întreprinse în Chişinău, unde au fost închise majoritatea secţiilor de votare, cum ar fi cea de la uzina Vibropribor, la direcţia moldovenească a aviaţiei civile etc.

În total, după date inedite din arhiva CC al PCM, la referendum ar fi participat 831 mii persoane, adică cca. 30% dintre cetăţenii cu drept de vot. Cei mai activi au fost locuitorii raioanelor Ciadâr-Lunga (96%), Taraclia (89%), Slobozia (86 %), oraşul Tiraspol (86 %), Bălţi (60%). În raioanele Briceni şi Ocniţa au participat câte 15 mii şi, respectiv, 16 mii de persoane. Dintre aceştia, 98 la sută votaseră pentru perpetuarea Uniunii Sovietice.

Per total însă, referendumul din RSS Moldova a fost declarat nul, întrucât la acesta nu participaseră 70% din alegători, deci majoritatea absolută a cetăţenilor cu drept de vot. În linii mari, referendumul a avut loc doar în raioanele din stânga Nistrului, controlate deja în mare parte de autorităţile de la Tiraspol, dar şi în regiunile din sud cu o majoritate găgăuză şi bulgară, precum şi în unele raioane din nord, cu o pondere importantă a ucrainenilor.

Majoritatea populaţiei titulare a RSSM, românii moldoveni, au fost solidari cu elitele politice şi intelectuale care s-au exprimat pentru boicotarea referendumului, ale carui rezultate puteau fi utilizate de către forţele conservatoare şi şovine, pentru a forţa Moldova să rămână în continuare parte integrantă a imperiului sovietic.

cititi si:

- 8 martie 1991 – RSSM – chemată la referendum

- 17.03: RSSM şi referendumul cu privire la păstrarea URSS din 17 martie 1991

În ceea ce priveşte R.S.S. Moldova, aceasta începe să se manifeste treptat ca entitate politică independentă atât pe plan naţional, cât și pe plan internaţional. Mircea Snegur a efectuat, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte la Bucureşti.

Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, Ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor două ţări.

Pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dakota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.

În perioada 26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.

La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale.

Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 se dizolvă Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S. asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor. Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.

În perioada 18-21 august 1991, la Moscova a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup comunist reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov.

Pe data de 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:

„În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”.

În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.).

La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină o stare de calm. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de grupuri de cetăţeni care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.

La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”.

În această declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.

Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S.

De asemenea, se propune deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991.

În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii.

La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S.

Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă o Hotărâre prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”. În aceeaşi zi M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa.

În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa. În această situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi.

După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat, prin vot nominal, Declaraţia de independenţă şi a adoptat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”. Republica Moldova devenea astfel un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale.

Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova a capătat statutul de subiect de drept internaţional şi a înaintat către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

La 3 septembrie 1991 a fost stabilită frontiera de stat a Republicii Moldova şi a fost semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice.

La momentul declarării independenţei, Republica Moldova avea o populaţie de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural, o suprafaţă de 33.700 km2 şi era organizată administrativ în 40 de raioane. La 3 septembrie 1991, România a devenit prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldovala doar cîteva ore după proclamarea acesteia. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991.

La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% dintre cetăţenii cu drept de vot, 67,49% votând pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal. Tot în data de 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Şuşkevici şi respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezskaia Puscha, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S.

În acest context, Mihail Gorbaciov a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., declarând funcția sa desființată şi devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice, care a recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice.

Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale.

Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente. Cei 11 membri fondatori ai CSI au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze.

În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, Ucraina s-a retras din CSI în 2014.

Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie fără consultarea prealabilă a legislativului, afirma atunci şi susţine şi astăzi, că nu exista altă opţiune dat fiind faptul că Moldova risca atunci să intre într-o blocadă economică prelungită şi dezastruoasă.

Într-adevăr, R.Moldova se afla într-o situaţie extrem de complicată, după ce Transnistria se declarase independentă pe 2 septembrie 1990, urmată de Găgauzia la 19 august 1991. Mai mult, liderii regiunii separatiste transnistrene încercau să inducă ideea că numai prin aderarea R. Moldova la CSI existau şanse de a rezolva conflictul de pe Nistru.

Tânărul stat a fost pus la grea încercare, când în data de 2 martie 1992, a fost declanşat cu sprijinul făţiş al Rusiei războiul de la Nistru, care a lăsat în urmă sute de morți şi răniți, familii despărţite şi destine distruse. Gărzi separatiste şi unităţi de cazaci mercenari, cărora li s-au alăturat militarii ruși din Armata a 14-a dislocaţi în stânga Nistrului, au atacat posturile de poliţie şi alte organe ale puterii de stat loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, consolidându-şi controlul în Transnistria şi proclamând o aşa zisă republică moldovenească nistreană, care există şi în prezent graţie ajutorului militar şi economic rusesc.

Acum, după aproape trei decenii , observăm însă că acest pas a fost o capcană care a compromis pentru mult timp şansele de aderarea a Moldovei la UE. De asemenea, mai trebuie menţionat că Mircea Snegur nu a semnat aderarea Moldovei la toate documentele de constituire a CSI, excluzând de la semnare pachetul politico-militar al acestei noi structuri interguvernamentale create sub egida Moscovei, Chişinăul declarând din start că nu va participa la angajamentele cu caracter militar şi de securitate dintre statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.

Primul parlament de la Chişinău, dominat de forţele democratice care au produs ruptura de URSS şi au proclamat independenţa Republicii Molodva, a refuzat să ratifice acordul de constituire a comunităţii. Abia după ce, în 1994, în parlamentul de la Chişinău a venit majoritatea agrarian-nostalgică, acordul de constituire a CSI a fost ratificat şi Republica Moldova a devenit de fapt o membră a comunităţii. Timp de 3 ani şi jumătate, Moldova a participat la CSI în calitate de membru asociat sau după unii cercetători, Moldova a avut statut de observator pe lângă CSI.

Trebuie amintit şi faptul că americanii au insistat mult timp, inclusiv secretarul de stat american James Baker care a vizitat Chişinăul în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiţie sine qua non de recunoaştere diplomatică de jure a ţării de către SUA şi deschiderea ambasadei americane în Republica Moldova.

Aceste presiuni au fost coordonate cu Rusia, care, deşi a recunoscut independenţa Moldovei pe 18 decembrie 1991, a stabilit relaţii diplomatice bilaterale cu Chişinăul abia la 6 aprilie 1992.

Astăzi se discută pe larg în ce măsură statutul de membru al CSI este sau nu compatibil cu cel de ţară care îşi propune drept obiectiv strategic aderarea la Uniunea Europeană. Există numeroase studii potrivit cărora scopurile de integrare în CSI, nu sunt compatibile cu calitatea de membru al UE. Cu toate acestea, nici una dintre guvernările de la Chişinău nu a pus hotărât timp de aproape 30 de ani problema ieşirii din CSI, chiar dacă integrarea europeană a fost declarată o prioritate absolută a politicii externe a Republicii Moldova.

Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape trei decenii, dar o întrebare a sociologului Dan Dungaciu, rămâne foarte actuală pentru societatea moldovenească – „Poţi scoate R.Moldova din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.Moldova? .

Din păcate, acest al doilea stat românesc încă se mai confruntă cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care încă nu au putut fi depăşite.