Calendar Ortodox 4 februarie 2024
articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro
Calendar Ortodox 4 februarie 2024
† Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul;
† Sf. Sfinţit Mc. Avramie;
† Duminica a 15-a după Rusalii (Cea mai mare poruncă din Lege)
Ev. Matei 22, 35-46
În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un învăţător de Lege, ispitindu-L şi zicând:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău».
Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Iar a doua, asemenea acesteia, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii.
Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus,
Zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David.
Zis-a lor: Cum deci David în duh îl numeşte pe El Domn, zicând:
«Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale»?
Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui?
Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt și nici n-a mai îndrăznit cineva din ziua aceea să-L mai întrebe.
Sinaxar 4 Februarie
În această lună, ziua a patra, pomenirea cuviosului părintelui nostru Isidor Pelusiotul.
Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul (360 -449) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Isidor era egiptean de neam, şi era cunoscut ca fecior de părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu, fiind totodată rudenie cu Teofil şi cu Chiril, arhiepiscopii Alexandriei.
Înaintând el mult în învăţătura de carte şi în înţelepciunea dumnezeiască şi în cea lumească, a lăsat iubitorilor de învăţătură multe scrieri minunate şi vrednice de pomenire.
Şi lăsându-şi avuţia lui de tot felul şi strălucirea neamului ca şi fericirea vieţii, a venit la muntele Pelusion şi s-a făcut monah.
Acolo nevoindu-se şi cugetând la Dumnezeu, a luminat cu dumnezeieştile lui cuvinte toată lumea, întărind pe cei ce săvârşeau fapte bune, şi dojenind pe cei neascultători cu ascuţişul cuvintelor dumnezeieşti, îi întorcea spre fapta cea bună; încă şi pe împăraţi către folosul lumii îi povăţuia şi îi sfătuia.
Şi ca să spunem pe scurt, tuturor celor ce-l întrebau, cuvintele dumnezeieştii Scripturi.
Şi astfel bine trăind, şi dumnezeieşte purtându-se, şi-a sfârşit viaţa sa, la adânci bătrâneţi.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Nicolae Mărturisitorul, studitul.
Acest cuvios s-a născut în insula Creta, şi vrând ca să vadă pe o rudenie a lui cu numele Teofan, s-a dus la Constantinopol.
Aflându-l pe acesta în Mănăstirea Studiţilor, unde trăia laolaltă cu ceilalţi fraţi, s-a îmbrăcat şi el în schimă.
Şi dobândind toată duhovnicească învăţătură şi învăţând cu de-amănuntul care sunt semnele petrecerii călugăreşti şi ajungând prin viaţa lui la cele mai înalte fapte bune, a fost hirotonit după aceea preot.
Nu a trecut însă prea multă vreme şi acest fericit Nicolae a fost condamnat la surghiun împreună cu sfântul Teodor, igumenul Mănăstirii Studiţilor.
În urmă au fost chemaţi din surghiun amândoi, şi au fost bătuţi cu vine de bou, din porunca împăratului Leon Armeanul, luptătorul împotriva sfintelor icoane, deoarece se închinau sfintelor icoane; după aceea au fost aruncaţi în temniţă.
Apoi fiind din nou întrebaţi şi mărturisind cu aceeaşi hotărâre închinarea la sfintele icoane, iarăşi au fost bătuţi, puşi în lanţuri şi aruncaţi în temniţă.
Rămânând acolo trei ani, luptându-se cu foamea şi cu setea şi cu goliciunea, de acolo au fost trimişi la Smirna, unde iarăşi au fost bătuţi şi aruncaţi în temniţă, unde li s-au pus picioarele în butuci.
După trecere de douăzeci de luni de la aceasta, a murit Leon Armeanul şi atunci fericiţii fiind sloboziţi din temniţă, s-au dus la Calcedon şi acolo întâlnindu-se cu fericitul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, au petrecut împreună cu el.
Dar când după Leon Armeanul a venit la împărăţie Mihail Travlul, luptător împotriva sfintelor icoane, atunci sfinţii au fost din nou izgoniţi la Prusa şi de acolo la Acrita, ce se află lângă Calcedon, unde mult pătimitorul Teodor s-a mutat către Domnul.
Iar după ce a murit Mihail Travlul şi a ajuns la împărăţie Teofil, fiul său, iarăşi s-a pornit prigoanî asupra dreptcredincioşilor închinători la sfintele icoane.
După ce s-a stins din viaţă şi Teofil, a ajuns la împărăţie drept credincioasa împărăteasă Teodora, împreună cu fiul Mihail.
Şi atunci s-a făcut pace statornică între dreptcredincioşi.
Mai târziu, ajungând împărat Vasile Macedon, acesta, cu multe îndemnuri, a înduplecat pe cuviosul şi mult pătimitorul Nicolae şi l-a aşezat igumen la Mănăstirea Studiţilor.
Deci într-acest fel şi cu atâtea lupte petrecându-şi viaţa timp de şaptezeci şi cinci de ani, acest sfinţit părinte, şi de multe rele pătimiri fiind chinuit, s-a odihnit în pace.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Avramie, episcopul Arvilului din Persia (†353)
În anul al cincilea al prigoanei ce s-a făcut în Persia împotriva credincioşilor, a fost prins de mai marele magilor, şi sfântul Avramie, care era episcopul uneia din cetăţile Persiei, numită Arvil, şi a fost silit să se lepede de Hristos şi să se închine soarelui.
Dar fericitul Avramie, zicea mai marelui magilor: nenorocitule şi ticălosule, cum nu te temi a mă îndemna să fac cele ce nu se cuvin?
Este, oare, cu putinţă să las pe Făcătorul soarelui şi al tuturor făpturilor şi să mă închin soarelui, care este făcut de Dumnezeu?
Aceste cuvinte au tulburat foarte pe tiran împotriva sfântului; şi îndată a poruncit să fie bătut cu toiege.
Şi mai-marele magilor văzând că suferea vitejeşte şi că se şi ruga pentru cei ce-l băteau, zicând:
“Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac“,
a poruncit să i se taie capul cu sabia.
Şi s-a săvârşit sfântul Avramie, în satul ce se zice Telman, tăindu-i-se capul cu sabia.
Tropar Glasul 8
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Avramie, duhul tău.
cititi despre Sf. Sfinţit Mc. Avramie si pe doxologia.ro
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Ioan cel din Irinopole, unul din sfinţii părinţi de la Sinodul din Niceea.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teoctist.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului şi făcătorul de minuni Iasim, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Iosif de la Halep, care a mărturisit la anul 1686, când prin sabie s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Isidor Pelusiotul (360 – 449)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Isidor Pelusiotul a fost călugăr în deșerturile Egiptului. S-a aşezat pe muntele Pelusion, locul împlinirii celor mai multe din nevoinţele sale.
A trecut la Domnul în preajma anului 436/449. Biserica îl prăznuieşte pe 4 februarie.
Isidor era egiptean din naştere, provenind dintr-o familie de vază din Alexandria. Între membrii familiei sale s-au numărat mai mulţi Patriarhi ai Alexandriei, între care Teofil şi Chiril.
A primit o educaţie aleasă în ştiinţele laice ale timpului, dar a plecat din lume fiind încă tânăr, lepădându-se de bogăţiile pământeşti şi de slava lumească, râvnind să îşi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu.
Pentru scrută vreme a fost profesor de retorică în Pelusion, în Egipt, dar la scurtă vreme dragostea lui de Dumnezeu l-a făcut să fugă în în pustie, la o viaţă pustnicească.
După un an de nevoinţe ascetice, s-a întors în cetatea Pelusion, unde a fost hirotonit preot.
După câţiva ani s-a retras la o mănăstire unde şi-a petrecut tot restul vieţii, devenind mai târziu şi stareţ al acesteia.
De acolo a scris mii de scrisori pline de har dumnezeiesc şi de înţelepciune; ni s-au păstrat mai bine de două mii dintre acestea.
În vremea vieţii sale, s-a arătat a fi un înfocat apărător al credinţei ortodoxe, scriind (după cum afirmă istoricul Nichifor) mai bine de zece mii de scrisori către diferite persoane, mustrând, sfătuind, încurajând, alinând şi povăţuindu-i.
Când Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop de Constantinopol era persecutat, iar locuitorii cetăţii se împărţiseră în două facţiuni, una de partea Sfântului şi cealaltă împotriva lui, avva Isidor i-a luat partea Sf. Ioan.
I-a scris Patriarhului Teofil, adversar al Sf. Ioan, că Patriarhul Constantinopolului era o mare lumină a Bisericii şi l-a rugat să nu-l duşmănească pe arhiepiscopul constantinopolitan exilat.
Citate
După unele din multele sale scrisori, se spune că Sf. Isidor a zis: “E mai important să înveţi printr-o viaţă de fapte bune decât să propovăduieşti cu cuvinte alese.” “Dacă cineva doreşte să aibă mari virtuţi, să le considere mici pe cele pe care le are, iar acelea se vor arăta mari, fără îndoială.”
“Întâi făptuieşte şi apoi povăţuieşte, după pilda lui Iisus, Domnul nostru.”
“Viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.”
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Dumnezeul Părinţilor noştri, Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuieşte viaţa noastră.
Tropar, glasul al 8-lea:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; şi luptând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Isidore, duhul tău.
Condac, glasul al 4-lea:
Alt luceafăr aflându-te pe tine Biserica, întru sine, şi luminându-se cu strălucirile cuvintelor tale, strigă către tine: Bucură-te, preafericite, de Dumnezeu înţelepţite Isidore
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sfântul Sfinţit Isidor Pelusiotul se zugrăveşte ca un bătrân cuvios, cu barba ascuţită, purtând un înscris care zice: „Dacă cineva a urât lumea, acesta a scăpat de cursele vrăjmaşilor”. (Erminia picturii bizantine, Sophia, Bucureşti, 2000, p. 159, 197).
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul si pe: basilica.ro; ziarullumina.ro; doxologia.ro; pravila.ro
Viața Sfântului Cuvios Isidor Pelusiotul
Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul (360 – 436/449) – foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Isidor învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși.
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinți de neam bun și iubitori de Dumnezeu, fiind și rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei și cu Sfântul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învățând filozofia din afară și dumnezeiasca înțelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăția, strălucirea numelui și, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viața monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăției lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvârșit în bunătăți, preot și egumen, cu viața și cu înțelepciunea slăvit și cinstit de toți. Despre el vorbește Evagrie, istoricul bisericesc, când zice: “Împărățind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieșită din lucrurile și cuvintele lui se auzise departe și era lăudat de gurile tuturor. Acesta și-a obosit trupul cu ostenelile atât de mult, încât vedeau toți că are viață îngerească. Trăind în chipul vieții monahicești și al gândirii de Dumnezeu, era totdeauna și înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.
Mai mărturisește încă despre viața lui cea îmbunătățită și Nichifor, istoricul, zicând astfel: “Dumnezeiescul Isidor din tinerețe a avut atât de multe sudori în ostenelile mănăstirești și atât de mult și-a omorât trupul, iar sufletul și l-a înfierbântat cu tăinuite și înalte învățături, încât de toți se vedea că petrece o viață cu adevărat creștinească. Apoi era un stâlp viu și însuflețit al rânduielilor monahicești și al dumnezeieștii vedenii și ca un exemplu viu al urmării și al învățăturii duhovnicești. Multe lucrări, pline de mult folos sunt scrise de dânsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har și de omenească înțelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăcește toată dumnezeiasca Scriptură și îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.
Din niște asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viața lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaște sfințenia cea mare și înțelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viață îmbunătățită și a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înțelepțite. El a fost mare sprijinitor al Sfântului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, și a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deși n-a reușit, totuși a mustrat răutatea și nedreptatea acelora.
După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfântul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil –, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfânt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăți de la oamenii cei răi. A scris și lui Teodosie, împăratul, învățându-l să se îngrijească de pacea bisericească, și l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioșilor eretici. Era mare râvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă.
Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: “Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăști pe noi și te arăți aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetății, ca să o păzești, iar tu ai vedea zidul surpându-se și sfărâmându-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmașilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele și armele, oprind spargerea zidului și nelăsând intrarea vrăjmașilor? Aceasta ai face ca și cetatea și pe tine însuți să te poți apăra de vrăjmași, iar a ta credință și osârdnica supunere să o arăți către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu țin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credință”.
Din aceste cuvinte ale sfântului se vede râvna lui pentru dreapta credință, dar și celelalte fapte bune ale lui le cunoaște fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decât pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rânduielile sunt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoțirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: “Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-și păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoțire cinstită”.
În aceasta urmează Sfântului Apostol Pavel, care zice: “Alta este slava soarelui, alta este slava lunii și alta slava stelelor”. Apoi sfătuiește cuviosul și pe iubitorii de înțelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viața cea îmbunătățită, decât la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Pătrim, monahul: “Cu bună minte, precum aud despre tine, și cu darul firii ești împodobit, încât cu sârguință te nevoiești la învățătura retoricească, ca adică să grăiești frumos; însă calea vieții duhovnicești, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decât prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești să câștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijește-te puțin iar a face fapte bune, silește-te cu osârdie”.
Asemenea și către Apolonie, episcopul, scrie: “De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sunt astfel născuți încât să aibă voia slobodă cum și pe cei ce se împotrivesc dreptei credințe, pentru aceea, îngrijește, ca prin sfat bun, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt în întuneric”.
Acest sfânt mai învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși. “Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvârșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gând smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gândul smerit, apoi și faptele bune cele luminoase, se întunecă și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva să-și arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învățându-i pe mulți, singur mai întâi era desăvârșit pentru cele ce le învăța, urmând Domnului Celui ce a început mai întâi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mândrea, ci smerit cugeta. Iar gândul smerit a însoțit curăția ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.
Întreaga lui înțelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învață să se ferească de vorbă cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gânduri necurate, deși fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: “De vorbele femeiești fugi pe cât poți, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie decât acei care s-au dus în munți și în pustie. Pentru că aceștia au grijă de sine și de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sunt puși la asemenea înălțime a vredniciei preoțești toți le cearcă și le privesc viața, iar cei ce șed prin peșteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor își împletesc cununi.
De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecați în jos și pe acelea, la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină. După ce vei grăi cuvinte puține, care pot să le întărească și să le lumineze sufletele, îndată fugi, că nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci așa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dânsele prietenie nicidecum și atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momește, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate își arată firea.
Unii zic că de vorbești cu dânsele nu primești nici o vătămare. Eu însă zic, ca toți să se încredințeze de acestea, că și pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decât piatra și ce este mai moale decât apa și, mai ales, decât picăturile de apă? Deci, dacă firea se micșorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească care ușor este mișcată?”
Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește și pe noi toți la viața cea cu întreagă înțelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar și sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică.
Multe fapte bune învață cuviosul pe toți, prin scrieri și prin vorbire. Apoi, ajungând la adânci bătrânețe și plăcând lui Dumnezeu desăvârșit, s-a sfârșit cu pace.
(Mihail Kogălniceanu) Dezrobirea țiganilor
Creație alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect “Dezrobirea țiganilor”
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikisource.org
Mihail Kogălniceanu: Dezrobirea țiganilor
parte din discursul rostit la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare
Creație alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect “Dezrobirea țiganilor” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(…)
Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al României.
Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți care au operat realțarea și unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român!
În anul 1864, când toți românii erau departe încă de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice și sociale ce se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în ședința Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru emanciparea și împroprietărirea țăranilor.
Aducându-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: “monarhia întemeiată pe instituțiuni democratice“, m-am reîntors în țară la 1838 cu angajamentul, și l-am ținut cu înțreaga mea generațiune, de a face din țara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desființarea robiei țiganilor, la proclamarea, egalității de drepturi și îndatoriri pentru toate clasele întregii națiuni române, la emanciparea clăcașilor și la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de țărani în secole întregi, stropite cu sudoarea și sângele lor.
Și Dumnezeu bun și milostiv mi-a prelungit viața mea îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârșirea acestor trei mari reforme, și astăzi a mă bucura la bătrânețe de rodul sămânței depuse de noi, în tinerețile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei!
Rog pe maiestățile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena, această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie.
Bătrânii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinerețea lor!
Intrând în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană a renașterii României, trei reforme radicale săvârșite sub ochii noștri et quorum pars parva fui.
Aceste sunt:
I. Dezrobirea țiganilor.
II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de castă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României.
III. Emanciparea țăranilor.
Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima tuturor oamenilor luminați.
Ochii, atât ai emancipaților, cât și ai acelora reținuți încă în fiarele sclaviei, dar însuflețiți de o dreaptă speranță, au vărsat șiroaie de lacrimi, și numele emancipatorilor,
Mihail Sturdza și Alexandru Ghica, mulți ani au răsunat sub bolta cereasca.
Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea zi lupta înverșunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justiție în țară; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotărând și hotărâți de a arăta domnului că, în fața unui act mare, junimea româna știa gândi și lucra înalt și bine!
O deputațiune de tineri, între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni și alți atâți, și ai carei orator fusei ales eu, se prezentă domnului spre a-i exprima recunoștința tinerei generațiuni.
Mihail Sturdza în acea zi și-a adus aminte că și el a fost tânăr și că era omul cel mai luminat al țării; el ne exprimă recunoștința sa, declarând ca în noi vedea viitorul țării, că nouă aparținea de a face din Moldova și Valahia o țară civilizată și o societate europeană și că stăruințele lui erau de a ne pregăti acest viitor.
“Foaia științifică și literară“, redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranței, în care, în proză și în versuri, se cânta marea reformă.
Țiganii particulari, cu toată lovirea dată sclaviei, au mai urmat a-și purta lanțurile, deși mult ușurate prin ideile nouă și prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848. iunie 1848, țiganii auziră cuvântul armonios al libertății, ei deveneau cetățeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamațiune:
“Poporul român leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ținea robi și declară libertatea țiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi sunt iertați de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească“.
Dar curând revoluțiunea, măreața revoluțiune, toate marile reforme, fură călcate și zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, și nenorociții emancipați fură din nou lănțuiți; dar sămânța era aruncată, și curând ea trebui să-și poarte roadele sale.
Tânăra generațiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în țară, cât și prin felurite broșuri ce le publica în străinătate; așa de exemplu, între alții, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea țiganilor articolele sale, publicate în Iași în “Foiletonul Zimbrului” din februarie 1856:
“Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie așezat în rândul popoarelor osândite“!
Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispozițiunile Tratatului de la Paris, vroi să-și încoroneze domnia prin acte mari.
Între acestea figura și ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea țiganilor particulari.
Consilierii tronului, miniștrii, erau luați dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire și democratizarea țărilor române făcuseră programa vieții lor.
Ministru de finanțe era Petru Mavrogheni; el și eu furăm însărcinați de domn cu redacțiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate și cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desființate în 1848.
Dezrobirea țiganilor
Contemporanii mei își aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru Papadopol Calimach, își aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și din nenorocire și în România.
Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.
Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului.
Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani!
Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie.
Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României.
Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer.
De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.
Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși înițiativa parțială a stăpânilor de țigani.
Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii.
Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.
Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fîne, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe.
Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari.
Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia.
Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor.
Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845.
Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie.
Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp.
Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere.
Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare.
Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani.
Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855, și în București la 8 februarie 1856.
Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.
Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.
Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.
(…)
cititi tot discursul aici: ro.wikisource.org