test

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.orgș doxologia.ro

 

Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea

Sfinții 42 mucenici din Amoreea (sau Amorium din Frigia, Asia Mică.) (†845) – Teodor, Constantin, Calist, Teofil, Vasois şi cei împreună cu ei – au fost ofițeri și ocârmuitori ai cetății bizantine Amorium (Amoreea), una dintre cele mai importante cetăți ale Imperiului Bizantin în secolul al IX-lea, care au fost capturați cu ocazia căderii cetății în mâinile saracinilor conduși de califul abbasid Al-Mu’tasim în anul 838 d.Hr., duși în sclavie la Samara, (azi în Irak), unde au fost decapitați murind ca mucenici pentru că au refuzat să-și renege credința creștină și să se convertească la islam.

Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 6 martie.

 

Istoric

Fundal

Amorium a devenit scaun episcopal (episcopie) încă din 431 și a fost fortificat de Împăratul Zenon, dar nu a devenit o așezare importantă decât în secolul al VII-lea.

Poziția sa strategică din Asia Mică a făcut să devină o fortificație importantă împotriva armatelor arabe ale Califatului Arab în urma cuceririi Levantului de către acesta.

Primul atac arab a avut loc în 644 și a fost cucerit în 646.

În următoarele două secole a rămas o țintă favorită a raidurilor musulmane în Asia Mică, în special în timpul marilor asedii din 716 și 796.

A devenit capitala districtului bizantin anatolian, curând după acestea.

În 742-743, a fost baza principală a Împăratului iconoclast Constantin al V-lea împotriva uzurpatorului Artabasdos.

În 820, un amorian, Mihail al II-lea a urcat pe tronul bizantin, înființând dinastia amoriană sau frigiană.

Astfel, a început cea mai prosperă perioadă din istoria orașului, devenind cel mai mare oraș din Asia Mică.

În orice caz, datorită statutului său de oraș natal al dinastiei conducătoare, în 838 califul Al-Mu’tasim a demarat o campanie militară special împotriva acestui oraș, acesta fiind capturat și distrus.

 

Cei 42 de mucenici din Amoreea

În timpul războiului dintre Împăratul Bizantin Teofil Iconoclastul (829-842) și saracini, aceștia din urmă au reușit să încercuiască orașul Amoreea.

În urma trădării comandantului militar Baditses, Amoreea a fost capturată și patruzecișidoi dintre generalii săi au fost capturați și trimiși în Siria.

În timpul celor șapte ani de prizonierat saracinii au încercat în van să-i convingă pe captivi să renunțe la Creștinism și să accepte Islamul.

Prizonierii au rezistat cu încăpățânare la toate ofertele seducătoare și și-au păstrat cu curaj credința în fața amenințărilor teribile.

După multe torturi care nu au reușit să înfrângă voința soldaților creștini, aceștia au fost condamnați la moarte, saracinii sperând să le clatine hotărârea.

Mucenicii au rămas de neclintit, spunând că profeții Vechiului Testament au adus mărturie despre Hristos, în timp ce Mohamed s-a autodenumit profet fără nici un fel de mărturie care să-i susțină pretenția.

Ei i-au spus soldatului Teodor:

“Noi știm că tu ai părăsit preoția, ai devenit soldat și ai vărsat sânge în luptă. Nu poți avea nici o speranță în Hristos, pe care tu L-ai abandonat de bunăvoie, aș că acceptă-l pe Mohamed.”

Dar mucenicul a replicat:

“Tu nu spui adevărul când spui că eu L-am abandonat pe Hristos. Mai mult, am părăsit preoția din cauza nevredniciei mele. Prin urmare, eu trebuie să-mi vărs sângele pentru Hristos, astfel ca El să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut împotriva Lui.”

Călăii i-au dus pe rând pe fiecare la locul unde li s-a tăiat capul și trupurile lor au fost aruncate în râul Eufrat.

La slujba de pomenire, acești sfinți suferitori de patimi sunt numiți astfel:

- Teodor “Întrutotul Binecuvântat”,

- Calist cel “Neînfrânt”,

- Constantin cel “Nepreţuit”,

- Teofil cel “Minunat” şi

- Vasois cel “Puternic”.

 

Impact și urmări

Cel mai mare impact pe termen lung al căderii Amoreei a fost, mai degrabă, religios decât militar.

Iconoclasmul, ar fi trebuit să aducă ajutor divin și să aducă victoria militară, dar nici slăbiciunea armatei și nici trădarea lui Baditses nu pot ascunde faptul că această înfrângere a fost “un dezastru umilitor pe măsura celor mai grele înfrângeri ale oricărui împărat iconofil” (Whittow), comparabil în memoria recentă doar cu înfrângerea copleșitoare suferită de Împăratul Nichifor I (802–811) la Pliska.

După cum scrie Warren Treadgold: “rezultatul nu a dovedit deplin că iconoclasmul este greșit … dar le-a luat iconoclaștilor pentru totdeauna cel mai persuasiv argument al lor, anume că iconoclasmul câștigă bătăliile “.

În acest fel, iconoclasmul a fost discreditat complet, și, la puțin peste un an după moartea lui Teofil, din 11 martie 843, un sinod a restaurat cinstirea icoanelor iar iconoclasmul a fost declarat eretic.

Orașul însuși nu s-a mai recuperat niciodată după această distrugere, dar a continuat să fie un scaun episcopal activ până la cucerirea sa definitivă de către saracini în urma Bătăliei de la Manzikert din 1071.

Împăratul Alexie I Komnenos i-a înfrânt pe saracini la Amorium în 1116, dar zona nu a mai fost recucerită niciodată.

 

Imnografie

Tropar – glas 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Cei patruzecișidoi de mucenici, O Doamne,
întru nevointele lor, cununile nestricaciunii au dobandit de la Tine, Dumnezeul nostru.
ca avand puterea Ta pe chinuitori au invins;
zdrobit-au si ale demonilor neputincioasele indrazniri.
Pentru rugăciunile lor mantuieste sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condac – glas 4

Voi patruzecișidoi de mucenici din Ammoria,
v-ați luptat de dragul lui Hristos aici pe pământ;
ați fost arătați mucenici purtători de coroană,
și ați fost primiți în bucuria vieții Raiului.
Pentru biruința împotriva dușmanilor
prin suferinșele voastre și prin sângele rănilor,
îi ajutați să renunțe la păcate pe cei ce se roagă vouă.

Condac – glas 2
Cele de sus căutând…

Pe ostaşii credinţei cei de curând arătaţi, ca pe unii ce cu osârdie au pătimit pentru Hristos, cu cununi de laude, după vrednicie, toţi să-i încununăm; căci se roagă pentru noi lui Hristos, ca nişte turnuri şi păzitori ai credinţei creştineşti.

cititi mai mult despre Sf. 42 de Mucenici din Amoreea si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfinților 42 de Mucenici din Amoreea

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinții au răspuns: „Lui Dumnezeu Cel fără de moarte și drept, Îi dăm în mâini sufletele noastre și spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră și nu ne lepădăm de credința pe care o avem într-Însul”.

Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail (820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea, avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar alteori era biruit de dânșii.

Odată, ieșind cu mulțime de oaste asupra părții agarenilor, a înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn, voievodul saracinilor, și bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea și Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul Teofil, rugându-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i strice moștenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea și, risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.

Amirmumn, fiind cuprins de mare jale și mânie pentru risipirea patriei sale, a început a aduna ostași de pretutindeni, cu mult aur, din Babilon, Palestina, Chilisiria și din Africa cea de departe. Apoi, după oarecare vreme, adunându-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea ostășească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăți Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil, ca să-și răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.

Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de asemenea oastea sa de la Răsărit și de la Apus și din Persia și, ieșind la război împotriva vrăjmașului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila, care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulți din sfetnicii împărătești, știind că mai multă este puterea ostășească a saracinilor decât a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte cetăți mai tari.

Dar Teofil, zicând că este lucru cu rușine să se dea înapoi de la război și să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Și au fost trimiși acolo câțiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu boieria de patriciu; Aețiu, iarăși patriciu cu boieria; Teofil, asemenea cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu și alți comandanți de oaste, toți bărbați vestiți.

După aceasta, luptându-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut război mare din amândouă părțile. Mai întâi grecii au biruit pe Agareni. După aceea, cu bunăvoința lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci Stăpânul Hristos, fiind mâniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor icoane, a luat bărbăția de la greci. Și, îndreptându-se agarenii, au început a-i birui și a fugit toată puterea grecească, lăsând pe împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu aur de dânsul. Și ar fi pierit desăvârșit acolo împăratul Teofil, de nu i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mânie până la sfârșit, nici în veac nu pedepsește, S-a milostivit spre creștini și, fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor, le-a slăbit arcurile și au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care fugea împreună cu cetele grecești cele biruite.

După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la cetatea Amoreea și a înconjurat-o. Apoi, săpând șanț adânc împrejur, a bătut-o cumplit din toate părțile, multă vreme. Iar Teofil împăratul grecesc, fugind cu rușine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe și mari prețuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.

Dar el, fiind foarte mânios pentru Sozopetra, cetatea sa cea ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar râdea de rugămintea și de darurile împăratului, numindu-l fugar și fricos și a poruncit ca să țină legați pe trimișii lui ca să aștepte sfârșitul lucrului. Tiranul agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau în cetate se împotriveau tare și au fost uciși chiar pe zidurile cetății mulțime mare din oastea agarenilor și din cei mai vestiți începători de ostași.

Voievodul Amirmumn avea multă îndoire și tulburare și, văzând că nu este cu putință să ia cetatea, se gândea s-o lase și să se ducă la locul său. Și cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o vicleană vindere a unui comandant de ostași amoreu, cu numele Vadițis. Acel ticălos, mâniindu-se pentru o pricină oarecare și o sfadă ce avusese cu voievozii, a gândit să dea cetatea în mâinile vrăjmașilor.

Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hârtie către agarenii care începuseră a se depărta de zidurile cetății. Iar într-acea hârtie era scris astfel cu mâna lui: „Pentru ce așteptați aici de atâta vreme și, având atâta osteneală, vă duceți în deșert? Îndrăzniți și vă apropiați de acea parte a zidului cetății unde veți vedea un stâlp pe care este închipuit un leu de marmură și în vârful stâlpului o asemănare de finic făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea și vă voi ajuta bine și veți lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sunt slabe acolo. Iar după aceea veți ști cu ce cinste mă veți răsplăti pentru prietenia mea către voi”.

Acea hârtie, găsindu-se împreună cu săgeata și fiind adusă la voievod, Amirmumn agareanul, citind-o și văzând cele scrise, s-a bucurat foarte mult și îndată toată puterea sa și-a întors-o spre zidul acela. Deci, cu ajutorul vicleanului vânzător ce se numea Vadițis, a intrat puterea agarenilor în cetate și s-a făcut omor mare, iar sângele creștinilor curgea ca pâraiele pe ulițele cetății. Și nu numai cu sabia, dar și cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părțile au aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se înmulțiseră între greci într-acel timp; și abia a scăpat cineva în ceasul acela de sabia agarenilor și de foc, însă cei ce au rămas atunci vii, n-au scăpat după aceea de moarte și de robie.

Apoi, încetând uciderea, au fost prinși de vii cei mai sus pomeniți voievozi care erau trimiși de împărat pentru apărarea cetății, adică Constantin, Aețiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu și ceilalți comandanți de ostași care erau la număr patruzeci și doi. Cei rămași în viață erau duși în robie, bărbați, femei, tineri și fecioare; și a poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbați, tineri, femei și fecioare. Și s-au găsit bărbați ca la șaptezeci de mii, iar femei, fecioare și tineri fără de număr. Deci, pe toți bărbații a poruncit să-i taie cu sabia, lăsând vii numai pe cei pomeniți mai sus voievozi, împreună cu alți comandanți de ostași, iar pe femei și copii i-a împărțit la ostașii săi.

Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc și sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat din biserici podoaba icoanelor și pe mulți sfinți mărturisitori i-a muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.

După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimișii lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetății și i-a trimis la împărat ca să-i spună tot ce au văzut.

Aflând împăratul toate acelea, s-a mâhnit foarte mult și a spus lui Amirmumn că dorește să răscumpere pe voievozii și comandanții de oaste, cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiți numai pentru atâta preț, zicând că el a cheltuit o mie de chentinari cu adunarea ostașilor. Și bătându-și joc de dorința împăratului și de trimișii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiți i-a dus în Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mâhnire, de supărare a căzut în boală și nu după mult timp a murit.

Iar cel ce a vândut cetatea la vrăjmași, adică comandantul de oaste Vadițis, s-a lepădat de Hristos și s-a făcut păgân, luând credința agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul cel din neamul ismailitenesc, ducând pe voievozii greci cei bogați, împreună cu tovarășii lor, patruzeci și doi la număr, a poruncit să-i păzească în temniță întunecoasă, cu lanțuri ferecați, având picioarele strânse în obezi, ba încă și cu foame și sete să-i omoare. Și erau sfinții în strâmtorare mare și necăjiți, nu atât de agareni, cât de lepădatul Vadițis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.

După aceea, au început agarenii, fiind îndemnați de voievodul lor, a amăgi pe sfinții cei legați spre credința lor agarenească. Căci necuratul acela voievod voia a robi și sufletele acelora, ale căror trupuri îi erau robite. Așadar, intrând unii la sfinți în temniță și dându-le puțină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri și să scape din temniță, zicându-le că vor fi eliberați, dacă vor veni la legea lor mahomedană. Iar sfinții nici nu voiau să audă cuvintele lor cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieții lor, să rabde cele mai grele nevoi și legături ale temniței și să sufere cea mai cumplită moarte, decât să se lepede de Hristos și să urmeze necuratului Mahomed. Și nu o dată veneau la sfinți înșelători de aceștia, ci de multe ori; dar cât de puțin n-au sporit cu nimic, deși le făgăduiau sfinților, nu numai libertate, ci și cinste și daruri multe.

Altă dată, intrând unii din cei mai vestiți bărbați și dând milostenie la cei legați, au șezut lingă dânșii și, prefăcându-se că au lacrimi, au început a plânge ca și când se jeleau de atâtea lungi legături ale celor chinuiți, apoi grăiau între dânșii: „O, de câte mari răutăți este pricinuitoare necredința în marele nostru prooroc Mahomed! Iată, aceștia pe care-i vedem cu grele obezi ferecați, au nu sunt din cei mai aleși bărbați, cinstiți de împăratul lor, viteji în războaie și slăviți în neamul lor? Au n-au avut sub mâna lor mai mult de șaptezeci de mii de ostași și cetatea cea tare, Amoreea? Însă sunt vânduți în mâinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dânșii acea mare tărie și putere, fără numai această, că leapădă pe marele Mahomed proorocul, în care cred robii lui, care au avut atât de mare biruință. Însă cei ce nu cunosc și în neștiință greșesc, cu înlesnire pot să câștige iertare”.

După aceea, au zis către sfinți: „Voi, o, bărbaților de care tocmai vorbim și pentru care ne doare inima, ascultați-ne pe noi care vă sfătuim de bine; abateți-vă de la calea aceasta strâmtă, pe care vă poruncește vouă Fiul Mariei, ca să călătoriți și să mergeți pe calea ce este largă, în veacul de acum și în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învață proorocul nostru, când zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui și aici în viață să-i sature de toate desfătările și acolo să-i facă moștenitori ai Raiului?

Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor lucruri este El lipsit? Este potrivnic înțelegerii celei sănătoase a vă lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici și acolo. Au doar voiți să fiți moștenitori ai bunătăților Lui, neprimind acestea, când El vi le dă, ori când voi singuri le voiți? Atât de mare mândrie aveți, că, trecând cu vederea bunătatea Lui, Îl porniți spre mânie. Căci și voi, când dați câteodată ceva slugilor voastre, iar ei trec cu vederea facerea de bine a voastră și se întorc de la voi, au nu vă mâhniți asupra lor? Oare, fiind necinstiți de dânșii, nu puneți răni asupra lor, în loc de faceri de bine?

Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai vârtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiți dar învățătura proorocului nostru și, scăpând de aceste primejdii de acum, îndulciți-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv și văzând că slăbește tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice toată greutatea de la oameni și toată neputința s-o dezlege. Iar după dulcețile cele în tot chipul ale vieții acesteia le-a făgăduit veselia cea de dincolo, învățându-i că numai prin credință, fără de fapte, se vor mântui cei ce-l vor asculta pe el”.

Niște cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei preaînțelepți bărbați, au căutat unul la altul și au zâmbit. Apoi au zis cuvântul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bârfeli, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sunt adevărate. Iar către agareni căutând, au zis: „Oare astfel este învățătura proorocului vostru? Și oare acea faptă cu adevărat o credeți a fi dreaptă și de Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele, necurățiile și voile cele pătimașe ale trupului? Ce deosebire va fi între oamenii care petrec astfel și între dobitoacele cele fără de minte? Nu, o, bărbaților, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom depărta de legea creștinească, cea cinstită și curată, că suntem ucenici ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca niște oi gata de junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele viitoare”. Aceasta auzind-o, bărbații aceia agareni s-au dus nelucrători.

Iar după ce a trecut câtăva vreme, alții, asemenea celor dintâi, fiind trimiși de voievod, au mers în temniță la sfinți; erau niște înșelători care se numesc ghimnosofiști; aceia, dând și ei legaților milostenie și pe fiecare sărutându-l, au șezut. Apoi au început a-i întreba, zicând: „Ce lucru este cu neputință lui Dumnezeu?”. Sfinții au răspuns: „Nimic; toate Îi sunt cu putință Lui, căci acel lucru este potrivit firii lui Dumnezeu”.

Zis-au ghimnosofiștii: „Dacă lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință, să vedem cui îi face bine într-aceasta vreme, cu puterea Sa cea mare? Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase și mai slăvite părți ale pământului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o înmulțește și ale cui cete le seceră ca pe niște paie? Au doar este Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar fi arătat nouă o așa de mare facere de bine. Și ce să mai zicem? De nu v-ar fi aflat pe voi căzuți în necredință, prin proorocul Mahomed, cel trimis de la dânsul, nu v-ar fi supus și nu v-ar fi dat nouă în robie”.

Sfinții au răspuns: „Dacă mărturiilor proorocești ați fi crezut, cu înlesnire judecată noastră ați fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din dumnezeieștile Scripturi? Nicidecum. Și tot lucrul ce este nemărturisit, nu este adevărat. Dați-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: De s-ar fi întâmplat doi oameni a se certa pentru o țarină, unul dintr-înșii neavând nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gâlcevit, spunând că a lui este țarina; iar celălalt, fără de sfadă și fără de strigare, ar fi pus înainte martori mulți, cinstiți, vrednici de credință care ar arăta cum că a lui este țarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o, saracinilor, a căruia ați fi socotit, că este țarina aceea?”.

Răspuns-au aceia: „Cu adevărat, se cuvine țarina celui care are martori”. Zis-au sfinții: „Drept ați judecat. Astfel și noi socotim între Mahomed, învățătorul vostru, și între Unul născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luând trup omenesc din Preacurata Fecioară, precum și pe voi v-am auzit întărind aceasta, de multe ori. Hristos a venit având cu Sine mărturiile tuturor celor mai vechi sfinți prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în lume. După aceea a venit și al vostru prooroc și dătătorul de lege, Mahomed, pe care îl socotiți voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie, ca pe față să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?”.

Acestea grăind sfinții, s-au rușinat ghimnosofiștii, văzându-se biruiți în cuvinte. Iar Sfântul Vasoiu a grăit, zâmbind: „Are și al saracinilor un dătător de lege slăvit și adevărat, pe Sfântul Isaia, care a proorocit despre dânsul; și de nu s-ar mâhni acești înțelepți bărbați (ghimnosofiștii), le-aș spune prorocia aceluia”.

Zis-au saracinii (arabii): „Nicidecum nu ne vom mâhni, căci știm a ierta pe cei ce greșesc din neștiință, chiar de ai zice cu ocară ceva pentru proorocul nostru”. A zis Sfântul: „Oare nu voi spuneți că proorocul Mahomed este mai pe urmă decât toți proorocii că o pecetluire a proorocilor?”. Zis-au aceia: „Cu adevărat așa este”. Sfântul Vasoiu a grăit: „Isaia, pe care și voi îl mărturisiți a fi prooroc al lui Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul și coadă. Și tâlcuiește iarăși singur proorocul cuvintele acestea, spunând: Capul se aseamănă cu cei ce se minunează de fețe, adică cei ce fac judecăți nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care învață cele fărădelege.

Deci, să nu vă miniați, o, bărbaților. Oare nu este proorocul vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc și după al vostru cuvânt? Și oare nu vă învață pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru? Adică „de va urî un bărbat pe femeia sa și o va lepăda, să nu mai îndrăznească iarăși a o lua, până ce mai întâi nu s-ar fi unit aceea cu alt bărbat?”. Dar să lăsăm celelalte nelegiuite așezări de lege ale lui. Este destul spre a înțelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind: „Proroc care învață cele fărădelege, este coadă”.

Răspuns-au ghimnosofiștii: „Știm și noi a grăi înțelept, dar de vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine suntem noi ca să ne împotrivim voii Lui? Și nu are trebuință Mahomed de mântuirea omenească, deoarece de la Dumnezeu este ales prooroc și de la El a luat niște legi ca acelea”. Sfântul Vasoiu a zis: „Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege ca aceea, ca să aveți mai multe femei și cu dânsele să petreceți în timpul posturilor voastre nopți întregi, până la răsăritul luceafărului?”.

Iar ei au zis: „Așa este, cu adevărat”. Zis-au ceilalți sfinți: „De trebuință este împotriva răspunsului vostru celui dintâi, a răspunde părerii cum că mai bună este credința acelora care se arată biruitori în războaie. Dacă voi socotiți credința voastră în puterea oștirii, apoi aduceți-vă aminte de puterea de demult a Perșilor, cum, biruind multe țări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dânșii a venit monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perși. După aceea Roma a stăpânit toată lumea. Deci, ce este? Oare toți aceia aveau credința dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.

Apoi, cum ziceți voi, că este dreaptă credința voastră? Căci cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre ați biruit în timpul din urmă, prin puterea oștirii voastre; și se întâmpla de multe ori nouă creștinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruință asupra vrăjmașilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, când miniem pe Hristos, Domnul nostru, și suntem fără pocăință, atunci aduce asupra noastră oameni necurați, ca pedeapsă pentru greșelile noastre. Însă noi, fiind pedepsiți, nu ne lepădăm de Stăpânul nostru. Ci Lui ne rugăm și împreună cu credința avem și nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru învățător, care nu are mărturii proorocești, iar mai ales fiindcă este și potrivnic sfinților prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm”. După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiștii s-au dus la voievodul lor, umplându-se de rușine și de mânie.

Se împliniseră șapte ani de la pătimirea sfinților, fiind tot în legături și în temnița cea strâmtă și necăjicioasă. Acolo ziua și noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cântând psalmii lui David și mulțumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă pentru dânșii. Căci anii trecuți ai vieții lor, cheltuiți în dulceți și în mulțimea greșelilor, îi curățește Dumnezeu printr-o strâmtorare ca aceea și suferință a temniței; și că printr-o atât de lungă răbdare îi întărește, lucru pe care mai înainte nici a gândi nu-l puteau. Astfel pătimind ei, Vadițis, acel călcător de lege, care a vândut barbarilor cetatea Amoreea și s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniță, în cinci zile ale lunii martie, apunând atunci soarele.

Apoi pe unul din cei legați, care altă dată a fost scriitorul domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemându-l printr-o scrisoare, i-a zis în taină: „Să știi, preaînțeleptule bărbat, cât de mare dragoste am avut de mulți ani, către stăpânul tău, patriciul Constantin. Dar acum, înștiințându-mă cu adevărat de sfatul voievodului, cum că mâine de dimineață o să vă ucidă pe voi, de nu veți primi credința lui, am venit ca să vă spun.

Deci, tu sfătuiește pe stăpânul tău ca să se izbăvească de moarte, cu o învoire prefăcută în credința saracinilor. Ba încă și tu fă tot așa, iar cu gândul nicidecum să nu vă depărtați de la creștineasca credință, ci numai cu prefacere să vă învoiți cu voievodul în primejdia ce vă stă asupra, și milostiv vă va fi vouă Hristos”. Dar acel bărbat iubitor de Dumnezeu, însemnându-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui călcător de lege: „Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!”. Și s-a dus de la dânsul.

Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul cine l-a chemat la ferestruie și pentru ce pricină? Iar el, nevrând să spună de față cu toată lumea, că nu cumva cineva dintre dânșii, temându-se de moarte, să înceapă a se tulbura și cu gândul a se clătina, a luat de-o parte pe domnul Constantin și i-a arătat lui cele ce i-a spus Vadițis. Iar Constantin patriciul, mulțumind lui Dumnezeu, a zis: „Fie voia Domnului!”.

Apoi, întorcându-se spre tovarășii săi, le-a zis: „Fraților, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune”. Și sculându-se, toți se rugau, cântând psalmii lui David până la ziuă.

A doua zi, foarte de dimineață, un boier oarecare, fiind trimis de voievod cu oaste înarmată, a venit la temniță și pe sfinții patruzeci și doi de mucenici scoțându-i din temniță și ușile de afară ale ogrăzii poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: „Câți ani socotiți să aveți în temnița aceasta?”. Răspuns-au sfinții: „Pentru un lucru știut, de ce întrebi? Iată, al șaptelea an se sfârșește, de când suntem închiși aici”.

Boierul le-a zis: „Într-atât de lung timp, oare n-ați înțeles cita iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sunt atâția ani, de când vă cruță pe voi, putind de mult să vă piardă. Deci, se cădea vouă ca să fiți mulțumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă rugați pentru dânsul și să-l iubiți din toată inima”. Zis-au sfinții: „Legea noastră ne poruncește ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc și ne fac ispite și nedreptate; deci și pentru voievodul vostru ne-am rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu neputință, că suntem opriți de cuvintele Sfântului Prooroc David, care zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât?”.

A zis boierul: „Cum se poate să fie așa, ca cineva, urând pe altul, să se fi rugat pentru el? Cu adevărat mințiți, zicând că v-ați rugat pentru voievod, pe care îl urâți”. Iar sfinții au zis: „Adevărat grăim, că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, că doar i-ar lumina sufleteștii lui ochi, cei întunecați cu necredința, că doar ar cunoaște el calea dreptății și ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credință, primind adevărata credință creștină, în locul celei mincinoase pe care o are acum și o socotește a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credința cea dreaptă, ar fi primit-o; și atunci nu numai l-am fi iubit din toată inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvântul lui David: Iar mie îmi sunt foarte cinstiți prietenii Tăi, Dumnezeule”.

Zis-a boierul: „Oare atât de fără minte sunt boierii greci, încât socotesc că atât de mult popor, tare și puternic, fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urâți de Dumnezeu, n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă și nu ne-am fi înmulțit, nici ne-am fi întărit așa cum suntem acum, lucru care îl vedeți singuri”.

Sfinții răspunseră: „Nu grăim noi această, că voi ați fi fost fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de grijă a Lui? Deși cineva nu ar cunoaște pe Dumnezeu și l-ar necinsti fără de rușine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pământ și se mișcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeți în adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura cea văzută și nevăzută, vă bateți joc, zicând despre El că, precum este Făcător și pricinuitor al tuturor bunătăților, așa este și al tuturor răutăților. Adică al adevărului și al minciunii, al dreptății și al nedreptății, al smereniei și al mândriei, al blândeții și al iuțimii, al întregii înțelepciuni și al desfrânării celei rele, cum și al altor fapte bune și a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuință a le număra aici cu de-amănuntul.

Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi zis că voi aveți spre Dumnezeu dreaptă cunoștință. Dar de vreme ce, pe cât se deosebește întunericul de lumină, pe atât se deosebește mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea adevărata cunoștință despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveți, voi sunteți urâți de Dumnezeu, deși vă țineți cu purtarea Lui de grijă”.

Boierul zise: „Voi spuneți că unul este dumnezeu al tuturor răutăților și ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Și cum poate să fie lumea, făcând război între cei doi Dumnezei?”. Sfinții răspunseră: „Noi nu zicem că este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul Ziditorul tuturor bunătăților, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpânitoare a plăcerii sale, și-a ales cele nefolositoare și, pe acelea iubindu-le, a urât pe Dumnezeu, Făcătorul său dintii, după aceea și pe om. Apoi a voit să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sârguim, sau ne supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduși de diavol în rătăcire, scrieți răutățile aceluia cu minciună, asupra neschimbatului Dumnezeu”. Boierul zise: „Dar proorocul nostru Mahomed învață că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău, asemenea ca și al celui bun”.

Sfinții răspunseră: „Deci cum se vede, un alt Dumnezeu ați izvodit cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon și pe acela vi l-au lăsat ca să vă închinați lui; unul ca acela nu este Dumnezeu, nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu și pe Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot binele, de către sfinții prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost predicat de Sfinții Apostoli ai lui Hristos și alt Dumnezeu nu știm nicidecum”. Boierul zise: „Dar oare nu vreți voi astăzi că, împreună cu credinciosul, întâiul sfetnic și voievod al nostru, să dați rugăciuni lui Dumnezeu, după obiceiul credinței noastre? Căci pentru o pricină că aceea sunt trimis la voi; și știu pe unii care sunt între voi, că doresc să câștige această; pe aceia, când îi vor vedea preamăriți, potrivnicii vor plânge pentru a lor nesupunere fără de socoteală”.

I-au răspuns toți sfinții, cu un suflet: „Noi rugăm pe Unul adevăratul Dumnezeu că nu numai voievodul vostru, întâiul sfetnic, dar și tu și tot neamul saracinilor, să vă depărtați de la rătăcirea necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii și Apostolii lui Hristos, să-I dați datorită cinste și închinăciune; dar nouă să nu fie a lăsa lumina și a trece la întuneric, de bunăvoie”. Boierul zise: „Gândiți-vă ce grăiți, ca să nu vă căiți mai pe urmă, că nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră”. Sfinții au răspuns: „Lui Dumnezeu Cel fără de moarte și drept, Îi dăm în mâini sufletele noastre și spre El nădăjduim, până la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră și nu ne lepădăm de credința pe care o avem într-Însul”.

Boierul a zis iarăși către dânșii: „Sărăcia fiilor voștri și văduvia soțiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoșatei judecăți, căci de ei toți vă lipsiți acum, deoarece nu vă învoiți cu voievodul, lepădându-vă de credința lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tânăr, să elibereze la voi pe femeile voastre și pe copii. Dar și acum, dacă voiți să vă întoarceți și să primiți pe proorocul Mahomed, toate cele privitoare la casa voastră, degrabă le veți avea, precum am zis, pe care văzându-le, vă veți bucura foarte. Pentru că în țara grecească împărățește o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre bogății și averi să nu vă îngrijiți, că dăjdiile Egiptului de peste an, vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; și atât de mult vă va îmbogăți, încât și nepoților voștri, până la al zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătățile”. Atunci, într-un glas au strigat sfinții: „Anatema lui Mahomed și tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!”.

Acestea grăindu-le sfinții cu multă îndrăzneală, cu mare râvna către Dumnezeu și cu mare glas, îndată boierul cu mânie a poruncit ostașilor celor înarmați ca, prinzind pe fiecare din sfinți, să le lege mâinile înapoi și ca pe niște mielușei să-i tragă la locul de junghiere. La acea priveliște a început a se strânge nenumărată mulțime, din poporul saracinilor și creștini care viețuiau între ei, voind să vadă junghierea sfinților mucenici.

Deci, apropiindu-se ei de râul Eufratului – căci pe lângă el era zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfântul Teodor care se poreclea „Cratir”, adică tare sau viteaz, și a zis către dânsul: „Tu ai fost cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul și, lepădându-ți rânduiala preoțească, ai luat sulița și te-ai îmbrăcat cu pavăză ostășească și te-ai făcut în război vărsător de sânge omenesc. Iar acum cu fățărnicie te prefaci a fi creștin, fiind mustrat de conștiința ta pentru creștineasca credință, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ți se cuvine mai bine să alergi la învățătura proorocului și apostolului Mahomed și de la dânsul să dobândești ajutor și izbăvire de la moarte, de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai întâi te-ai lepădat de bunăvoie?”.

Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: „Grăiești cele nedrepte, o, voievodule, ca și cum eu aș fi voit a mă lepăda de Hristos Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoțeasca rânduiala, pentru nevrednicia mea. De aceea, acum sunt dator să-mi vărs sângele pentru credința în Hristos și să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv Stăpânul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către El. Căci și un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea întorcându-se, s-ar fi nevoit pentru tine până la moarte, oare atunci n-ar fi câștigat iertare?”. A zis voievodul: „Fie voia ta, eu ți-am pus înainte această, prin care ai putea scăpa de moarte”. Iar călăii arabi, scoțând săbiile și prinzind pe sfinții mucenici, pe fiecare deosebi îl târa spre tăiere.

Acelui Teodor Cratir i s-a întâmplat că stătea aproape de Constantin patriciul; și Teodor, temându-se că nu cumva Constantin, văzând înjunghierea lui, se va împuțina cu sufletul și se va teme de frica morții, a început a-l îndemna, zicând: „Auzi, stăpânul meu, de vreme ce tu pe toți ne covârșești și cu cinstea rânduielii și cu podoaba faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întâi între noi să fii mucenic, mai înainte de noi toți plecând capul tău sub sabie, pentru Domnul tău. Tu mai întâi să primești cununa de la Iisus Hristos, Împăratul cerurilor, precum și de la pământescul împărat, ai fost înainte cinstit cu daruri și cu măriri”. Sfântul Constantin i-a zis: „Ție mai ales, celui atât de viteaz, cu adevărat ți se cade să faci această. Mai întâi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel și pe mine și pe ceilalți prieteni ai noștri, următori ție, să poți a ne avea”. Iar Sfântul Teodor, făcând rugăciuni și încredințându-și sufletul lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău și prin sabie a luat sfârșitul slăvit al muceniciei.

După dânsul, ceilalți sfinți, după rânduiala și după cinstea boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăț chemându-se, unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătând cât de puțină frică de moarte, nici tulburare sau vreo împuținare de suflet în ei. De aceasta voievodul se mira foarte, văzând pe mucenici sîrguindu-se spre moarte, cu atâta nădejde. Și astfel sfinții patruzeci și doi de mucenici și-au sfârșit viața lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a șasea zi a lunii martie.

După uciderea sfinților mucenici, voievodul saracinilor a poruncit ca să ucidă cu sabia și pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se numea Vadițis, zicând: „Dacă a fost adevărat creștin, apoi nu i se cădea să se abată de la credința sa; și dacă nu și-a păzit credința către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credința către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaș creștinilor săi, vânzându-i în mâinile noastre, dacă s-ar întâmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vânzător și celor ai noștri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum”.

Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos și și-a luat vrednică răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dânșii; căci a vândut acelora slăvita și preafrumoasa cetate creștinească Amoreea. A doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în râul Eufratului trupurile sfinților patruzeci și doi de mucenici; tot acolo au aruncat și trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puțină vreme, s-au găsit pe lângă mal, întregi, muceniceștile trupuri, de cealaltă parte de râu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcând împreună cu cuviință. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit departe de sfinți, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile sfinților le-au luat credincioșii și le-au îngropat cu cinste, iar pe al vânzătorului celui fărădelege, adică trupul și capul, le-au rupt și le-au mâncat crocodilii și pentru toate acestea se cuvine slavă lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.