Efrem al Antiohiei (†545)
foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; paginiortodoxe.tripod.com
Efrem al Antiohiei (†545)
Cel întru sfinți părintele nostru Efrem al Antiohiei (gr. Εφραίμ ο Αντιοχείας) a fost un înalt demnitar al Imperiului Bizantin care a devenit patriarh al Antiohiei (526-545/546, precedat de Euphrasius, urmat de Domus III) în secolul al VI-lea.
A fost unul din apărătorii Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon împotriva monofizismului.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 martie (unele sinaxare apusene și slavone îl prăznuiesc la 8 iunie).
Sfântul Efrem era originar din Amida, o localitate din Mesopotamia situată pe malurile Tigrului și Eufratului (în Kurdistan).
A fost ofițer în armata Imperiului Bizantin în timpul împăraților Anastasie I și Iustin I (518-527), care l-a și ridicat la rangul de Conte al Orientului (lat. Comes Orientis).
După cutremurul puternic care a lovit Antiohia în 20 mai 526 [Antiohia a suferit multe cuntremure, dintre care cele mai cunoscute sunt cele din 341, 458, 525, (526 – distrugerea orașului Antiohia, azi Antakya – Turcia de sud, 250.000 morți), 587 și 588], împăratul Iustin I l-a trimis pe contele Efrem să reconstruiască orașul.
Distrugerea cetății Antiohiei era atribuită de unii creștini din cetate căderii în ereziile lui Nestorie și Eutihie.
Înțelepciunea de care a dat dovadă în timpul acestei lucrări a făcut ca poporul din Antiohia să-l aleagă episcop al cetății în locul patriarhului Euphrasius, mort în timpul cutremurului.
cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.org; en.wikipedia.org
Viata Sfantului Sfintit Efrem, Patriarhul Antiohiei
Sfântul Ierarh Efrem, Patriarhul Antiohiei (†545) – foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articol preluat de pe paginiortodoxe.tripod.com
Sfîntul Efrem a fost mai întîi voievod al părţilor Răsăritului, pe vremea împărăţiei lui Anastasie şi a lui Iustin, iar după aceea a fost patriarh al Antiohiei. El era bărbat dreptcredincios, cu viaţă îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, foarte milostiv cu cei săraci, îndurător şi împreună pătimitor cu cei ce erau în primejdii. Toate acestea îl făceau să fie iubit de toţi. Alegerea lui la patriarhie a fost cu ştiinţa lui Dumnezeu şi prin descoperirea ce s-a făcut unui sfînt episcop pe vremea cînd se zidea cetatea Antiohiei, după risipire.
În acea vreme, înmulţindu-se în Antiohia diferite eresuri, ca eresul nestorian, eutihian şi altele, iar dumnezeirea lui Hristos fiind hulită şi cinstea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu defăimată, mînia lui Dumnezeu s-a atins de cetate; iar în ziua de 29 mai, într-o joi la amiază, s-a făcut un cutremur mare de pămînt, cînd s-a aprins şi un foc nestins.
Deci, din acel cutremur au sfărîmat şi au căzut clădirile şi zidurile cetăţii, iar focul le-a mistuit pe toate, arătînd prin aceasta cumplita mînie a lui Dumnezeu asupra oamenilor celor păcătoşi; şi puţin a fost de nu s-a asemănat Antiohia cu Sodoma şi Gomora, pentru că a pierit cea mai mare parte a cetăţii. Mulţi au fost ucişi de zidurile ce cădeau şi se sfărîmau şi alţii erau cuprinşi de foc. Iar la sfîrşitul tuturor, căzînd un stîlp peste Efrasie, patriarhul Anti-ohiei, l-a omorît; şi a fost în poporul cel rămas plîngere şi tînguire mare şi frica a cuprins toate cetăţile şi ţările dimprejur.
Acea mînie a lui Dumnezeu, care s-a săvîrşit cu iuţime asupra Antiohiei, a fost văzută cu ochii cei mai înaintevăzători de unii din sfinţii părinţi care erau în locuri mai depărtate, precum Cuviosul Teodosie cel mare, care era în Palestina şi Cuviosul Zosima, în Cezareea Palestinei, care se tînguiau, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să nu piardă cetatea pînă la sfîrşit, asupra căreia s-a mîniat cu drept cuvînt.
După acel înfricoşat cutremur şi ardere mare, împăratul Iustin a trimis în Antiohia, ca voievod al Răsăritului, pe fericitul Efrem, ca să înnoiască cetatea cu zidiri noi; deci el făcea cu sîrguinţă lucrul poruncit. Erau acolo între lucrători şi un episcop oarecare, neştiut de nimeni, care, lăsîndu-şi cinstea şi rînduiala, lucra la zidire cu lucrătorii, în chip de sărac. Dar, într-una din zile, voievodul Efrem a avut despre episcop o descoperire ca aceasta: episcopul, fiind ostenit de muncă, dormea pe pămînt şi un stîlp se vedea stînd deasupra lui care ajungea pînă la cer. Aceasta a văzu-t-o fericitul Efrem nu odată, nici de două ori, ci de mai multe ori şi s-a înspăimîntat, pentru că acea minune era cu adevărat înfri-coşată şi plină de spaimă. Voievodul nu ştia că lucrătorul acela este episcop, căci cum era cu putinţă să-l cunoască cine este, fiind întocmai ca un om prost şi sărac, capul plin de praf, hainele rupte şi pline de ţărînă, sărăcăcios cu totul, avînd trupul obosit de multă înfrînare şi de osteneala cea fără de măsură.
Efrem, chemînd pe lucrătorul acela, l-a întrebat în singurătate cine şi de unde este şi cum se numeşte. El a răspuns: “Sînt unul din săracii cetăţii acesteia şi nu am cu ce să-mi ţin viaţa; de aceea lucrez, iau plată şi Dumnezeu mă hrăneşte”. Efrem, pornindu-se de Dumnezeu, a zis către dînsul: “Să nu crezi că te voi lăsa, pînă ce nu vei spune tot adevărul despre tine!” Atunci el, fiind silit şi neputînd să se tăinuiască mai mult, a zis către voievod: “Dă-mi cuvînt înaintea lui Dumnezeu, că nu vei spune despre mine la nimeni nimic, cît voi fi între cei vii”. Efrem s-a jurat, iar el i-a spus: “Eu am fost episcop, dar am lăsat episcopia pentru Dumnezeu şi am venit aici între oameni necunoscuţi, ca din osteneala mea, lucrînd, să-mi cîştig această puţină pîine. Numele meu şi al cetăţii în care am fost episcop, nu-ţi voi spune; iar tu, pe lîngă milostenia pe care o faci, mai adaugă încă îndurările tale, pentru că întru aceste zile Dumnezeu are să te ridice la apostolescul scaun al Bisericii Antiohiei, ca să paşti poporul pe care l-a cîştigat Hristos, adevăratul Dumnezeu al nostru, cu sîngele Său. Deci fă mai multă milostenie, precum ţi-am zis, şi să te nevoieşti bine, stînd împotriva ereticilor, să aperi credinţa cea dreptmăritoare, că Dumnezeu Se îmblînzeşte pentru nişte jertfe ca acestea”.
Zicînd acestea, acel neştiut episcop a plecat de la dînsul. Iar fericitul Efrem, voievodul, auzind de la acela unele ca acestea s-a minunat şi a zis în sineşi: “Vezi cîţi robi ascunşi are Dumnezeu, pe care numai El singur îi ştie?” Deci, acel episcop, plecînd de acolo, de atunci nu s-a mai aflat printre lucrători, pentru că într-altă parte s-a dus, fugind de slava omenească. Iar proorocia lui s-a împlinit îndată, pentru că n-au trecut multe zile şi fericitul Efrem, cu dumnezeieştile judecăţi, a ajuns patriarh al marii cetăţi a lui Dumnezeu, Antiohia.
Iată cîtă dragoste avea acest preasfînt patriarh Efrem pentru dreapta credinţă. Într-una din zile, i s-a spus despre un stîlpnic, care era în părţile Erapoliei cum că se împărtăşeşte cu Sevirianii cei rău credincioşi. Deci, singur s-a dus la dînsul, marele arhiereu al Domnului şi îl învăţa, rugîndu-l să se depărteze de la credinţa cea rea a lui Sevir şi să vină întru împărtăşire la Sfînta sobornicească şi apostolească Biserică. Răspuns-a stîlpnicul: “Eu nicidecum nu mă voi împărtăşi soborului vostru”. Zis-a patriarhul: “Cum voieşti să te adeveresc pe tine, că Biserica sobornicească şi apostolească, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, este curată de învăţăturile celor răucredincioşi?”
Stîlpnicul, vrînd să înfricoşeze pe patriarh, a zis: “Stăpîne patriarhule, să poruncim să aprindă un foc mare şi să intrăm în el; şi cine din noi va ieşi din foc nevătămat, cu acela este dreapta credinţă şi aceluia să-i urmăm toţi”. Răspuns-a lui preasfîntul patriarh: “Ţi se cade ţie să mă asculţi pe mine ca pe un părinte şi nimic să nu încerci mai presus de puterea noastră; dar, de vreme ce ispiteşti lucrurile care covîrşesc puterea ticăloşiei mele, eu caut spre milostivirea Fiului lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nădăjduiesc spre Dînsul că pentru mîntuirea sufletului tău va face şi aceasta”.
Atunci a zis patriarhul către cei ce erau de faţă: “Bine este cuvîntat Domnul… aduceţi lemne aici”. Aducîndu-se multe lemne, a poruncit patriarhul să aprindă un foc mare înaintea stîlpnicului şi a zis către el: “Pogoară-te de pe stîlp, ca după judecata ta să intrăm amîndoi în foc”. Iar stîlpnicul s-a minunat de credinţa cea mare a patriarhului şi de nădejdea către Dumnezeu şi nu voia să se coboare de pe stîlp. Zis-a lui patriarhul: “Nu ai judecat tu astfel şi nu ai ales tu ca prin acest chip să ispiteşti pe Dumnezeu? Iar acum de ce nu voieşti să intri în foc?”
Deci, luînd patriarhul de pe sineşi omoforul şi stînd aproape de foc, şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit ca pentru mîntuirea noastră cu adevărat să Te întrupezi, să Te naşti din Preacurata Stăpîna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, arată-ne nouă acum credinţa cea adevă-rată”. Şi sfîrşind rugăciunea şi-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Aprinzîndu-se bine lemnele şi arzînd focul vreo trei ceasuri, a luat omoforul din foc, întreg şi nevătămat cîtuşi de puţin. Stîlpnicul, văzînd ceea ce s-a făcut, a cunoscut că este adevărată credinţa patriarhului şi s-a lepădat de reaua sa credinţă. Şi, blestemînd pe Sevir, a venit la Sfînta Biserică sobornicească şi apostolească şi, din mîinile preasfinţitului patriarh Efrem, a primit Sfînta Împărtăşanie cu dumnezeieştile Taine; şi astfel a preamărit pe Hristos Dumnezeu.
Multe şi alte semne a făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu, care, păstorindu-şi bine turma, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia în toate zilele vieţii sale I-a slujit cu credinţă adevărată şi a intrat întru bucuria Domnului său, pe Care, cu dreaptă credinţă, L-a preamărit pe pămînt. Acela acum îl slăveşte la cer, împreună cu toţi cei ce-L slăvesc pe El, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă.
În viaţa Sfîntului Patriarh Efrem s-au pomenit doi cuvioşi părinţi mai înaintevăzători, care de departe au văzut risipirea Antiohiei: Teodosie cel Mare şi Zosima. Viaţa cea sfîntă a lui Teodosie este tuturor ştiută pentru că este scrisă în 11 ale lunii lui ianuarie. Iar viaţa şi sfinţenia Cuviosului Zosima, de vreme ce pînă acum nu este ştiută, să se pună aici, ceea ce se poate şti despre dînsul de la Evagrie Grecul, scriitorul de istorie. Mai întîi să se ştie aceasta, că în anii împărăţiei lui Iustin au fost în Palestina doi cuvioşi Zosima: întîiul, cel ce se pomeneşte în viaţa Sfintei Maria Egipteanca; iar alt sfînt Zosima, cel ce s-a pomenit acum în viaţa Sfîntului Efrem, şi de Evagrie în cartea a-IV-a, cap. VII, după cum scrie aici.
Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea)
foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pavel cel Simplu
Cuviosul Pavel cel Simplu a fost un călugăr ucenic al sfântului Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie) în pustia Egiptului în secolul al IV-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 martie.
Cel între sfinți părintele nostru Pavel, supranumit cel simplu, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate și de prefăcătorie, ca nimeni altul.
Avea însă o soție înrăutățită și desfrânată, fără ca el să știe lucrul acesta multă vreme.
Într-una din zile, venind el de la țarină pe neașteptate, în afară de vremea obișnuită, așa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe soția lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin.
Atunci zâmbind plin de blândețe le-a zis:
Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceți, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie și ea și copiii ei, iar eu mă voi duce și mă voi face monah.
Și îndată lăsând toate și bine rânduindu-le, a plecat la fericitul Antonie și bătând la ușa acestuia, fericitul Antonie a ieșit și i-a zis:
Cine ești, frate, și ce cauți aici?
Iar el i-a răspuns:
Sunt un străin și am venit la tine să mă fac monah.
Iar sfântul i-a zis:
Bătrân fiind de șaizeci de ani, nu poți să te faci monah și nici să înduri necazurile și strâmtorarea pustiei. Mai degrabă du-te la chinovie; acolo ai să găsești din belșug cele necesare trupului și vei putea să petreci fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci frații vor ajuta neputința ta, fiindcă eu stau singur și mănânc doar la cinci zile o dată și atunci chiar rămânând mai mult flămând.
Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrân, ci se sârguia să rămână împreună cu el.
Și sfântul neputând să-l alunge, închizând ușa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieșind ca să-l vadă.
Iar Pavel a rămas flămând și nu s-a depărtat.
În ziua a patra însă sfântul având trebuință neapărată să iasă afară, deschizând ușa și găsindu-l pe Pavel lângă ușa colibei, i-a zis:
Du-te, bătrâne, de aici, nu mă sili, căci nu poți să rămâi împreună cu mine.
Dar Pavel i-a răspuns:
Îmi este cu neputință să mă duc într-altă parte.
Atunci sfântul văzându-l că nu are nici traistă, nici pâine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis:
Dacă vei da dovadă de ascultare și vei împlini fără lenevire și fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea și aici să te mântuiești; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai obosești și nu te întorci acolo de unde ai venit?
Iar Pavel răspunzând a zis:
Toate câte îmi vei spune, cu râvnă le voi face.
Și sfântul i-a zis:
ridică-te deci și roagă-te, până mă voi duce înăuntru, ca să-ți aduc de lucru.
Fericitul Antonie intrând în peșteră, îl supraveghea printr-o mică ferestruică; și Pavel a stat nemișcat la rugăciune o săptămână întreagă, fiind ars de arșița soarelui.
Sfântul Cuvios Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
După aceasta, sfântul Antonie ieșind afară și luând ramuri de finic, i-a zis:
ia și împletește din ramurile acestea, așa cum mă vezi că împletesc eu.
Și bătrânul a împletit până la al nouălea ceas un șirag de cincisprezece stânjeni, cu multă osteneală.
Dar sfântul i-a zis:
rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit și împletește din nou.
Și Pavel a stat nemâncat timp de șapte zile.
Sfântul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulțumească și să plece de acolo.
Dar Pavel, despletind șiragul cu îndelungă-răbdare și cu osârdie și împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cârtească și fără să se tulbure, a uimit pe sfânt.
Pentru aceasta, către apusul soarelui, atins adânc fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis:
Bătrânelule, vrei să mâncăm o bucată de pâine?
Iar Pavel a răspuns:
cum crezi, părinte!
Și lucrul acesta l-a înmuiat iarăși pe sfântul; și punând masa, a așezat pe ea patru bucăți de pâine, de câte șase uncii fiecare (aproape 200 grame) și a înmuiat pentru dânsul una, iar pentru bătrân trei.
Și sfântul Antonie începând un psalm, ca și întru acesta să-l încerce pe Pavel, l-a cântat, repetându-l de două ori.
Iar Pavel cu mai multă osârdie se ruga împreună cu sfântul.
Apoi, sfântul i-a zis lui Pavel:
stai la masă și ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte.
Și îndeplinind și această poruncă, sfântul i-a zis:
acum ridică-te, fă-ți rugăciunea și culcă-te.
Iar acela neatingându-se câtuși de puțin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit.
Către miezul nopții, sfântul Antonie ridicându-se pentru rugăciune, a sculat și pe Pavel și a prelungit rugăciunea până la ceasul al nouălea din zi.
Când s-a făcut seară, sfântul Antonie luându-și înainte o bucată de pâine, de alta nu s-a mai atins.
Iar Pavel, mâncând încet mai avea încă din pâinea din care mânca.
După ce a mâncat toată bucata de pâine, Antonie i-a zis:
Bătrânule, mai mănâncă și altă bucată de pâine.
Dar Pavel i-a răspuns:
dacă vei mânca și tu, atunci și eu voi mânca.
Sfântul Antonie a zis:
mie îmi este de ajuns pentru că sunt monah.
Dar Pavel a zis:
pentru că și eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns și mie.
Iar după ce au adormit puțin, sculându-se au început din nou să cânte.
Când s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu și să se întoarcă abia după trei zile.
După ce a făcut și aceasta, venind niște frați la sfântul Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă.
Și sfântul i-a zis:
slujește pe frați în tăcere și să nu guști nimic, până ce vor pleca.
Și au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva.
Iar frații îl întrebau:
pentru ce nu vorbești?
Și, pentru că el nu răspundea, sfântul i-a zis: vorbește fraților; și a început să vorbească.
Într-una din zile aducând cineva sfântului un urcior cu miere, sfântul Antonie a vărsat mierea pe pământ.
După ce a făcut aceasta, sfântul a zis lui Pavel:
adună mierea strop cu strop și vezi ca nu cumva ceva din ea să rămână fără să poată fi folosită.
Și făcând aceasta nu s-a tulburat și nu s-a schimbat câtuși de puțin.
O altă dată i-a poruncit sã scoată apă și toată ziua să o verse fără de folos.
Și altădată, iarăși, desfăcându-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să și-o coasă cu îngrijire la loc.
Când sfântul l-a văzut că săvârșește fără șovăială, fără murmur și fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i poruncește, i-a zis:
Uite, frate, dacă poți să faci în fiecare zi așa, atunci să rămâi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit!
Și Pavel a zis lui:
dacă mai ai și altele să-mi arăți, nu știu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut până acum, pe toate cu ușurință le fac.
O astfel și atât de mare ascultare și umilință a dobândit fericitul Pavel, încât a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dânșii.
Iar marele Antonie, încredințându-se despre el, l-a ținut cu sine o vreme oarecare.
Apoi, făcându-i o chilie l-a așezat în ea, ca să cunoască toate vicleșugurile demonilor și să se lupte acolo cu ei.
Deci, petrecând un an întreg în singurătatea lui și dovedindu-se a fi făcător de minuni și slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereștile locașuri.
Viața sfântului Pavel cel Simplu este povestită de Paladie în Istoria lausiacă, capitolului 22.
Instaurarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945)
Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
foto preluat de pe (c) Arhiva AGERPRES
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Instaurarea Guvernului Petru Groza (6 martie 1945)
Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 – 7 ianuarie 1958.
La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova.
Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat – fapt unic în istoria regalității în România – regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.
Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament, republica populară.
Petru Groza – Viceprim-ministru
Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai I îl demite din fruntea statului și arestează pe mareșalul Ion Antonescu. Astfel, România a ieșit din alianța cu Germania. Șeful statului numește un nou guvern de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.
Constantin Sănătescu (n. 1885 – d. 8 noiembrie 1947, București) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant al Armatei române) care a îndeplinit funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României în anul 1944, în cadrul a două cabinete succesive – foto: ro.wikipedia.org
Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistițiul cu Națiunile Unite, care stabilea noul statut internațional al țării noastre: ieșirea din războiul antisovietic și angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniței româno-sovietice din 28 iunie 1940.
Astfel, România devenea o țară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA și Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin și Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influență sovietică în proporție de 90%.
Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto: ro.wikipedia.org
Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR și PSD au denunțat, în mod oficial, actul de colaborare cu PNL și PNȚ în cadrul BND, au ieșit de la guvernare și s-au constituit într-o nouă coaliție denumită Frontul Național Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriașă și vehementă campanie împotriva partidelor istorice.
Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliție politică de stânga. Din cauza presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”. Atât liderii de la Moscova, cât și comuniștii autohtoni, au considerat că personalitatea și carisma lui Groza ar putea asigura legitimitatea în fața lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru Groza este numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.
Cu toate acestea, crizele provocate de comuniști și socialiști au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să își depună mandatul pe 6 decembrie 1944. Șef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în timp ce Groza și-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.
Nicolae Rădescu (n. 30 martie 1874, Călimăneşti – d. 16 mai 1953, New York) a fost un militar de carieră (general de corp de armată adjutant) şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Petru Groza – Obținerea mandatului de prim-ministru
FND a continuat să organizeze manifestații de stradă sub lozinca Vrem guvern FND! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acțiune pentru preluarea puterii și înlăturarea „forțelor reacționare”, în frunte cu Iuliu Maniu.
La Conferința de la Ialta din 4 – 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acționat pentru preluarea prefecturilor și primăriilor și s-au organizat manifestații și lupte de stradă. Pentru a avea susținere publică, FND și-a atras de partea lui țăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea țăranilor și confiscarea moșiilor.
Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Groza, Lotar Rădăceanu şi alţi membrii ai guvernului, alături de Vişinschi, G-ral Vinogradov, G-ral Lusaicov, în vizită la Legaţia Sovietică cu prilejul reuniunii Nordului Transilvaniei cu România (11 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 106/1945(102/1945)(101/1945)
România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la București Andrei Vîșinski , adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audiență la regele Mihai, Vâșinski i-a impus șefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacționar” și „fascist”, criticând partidele istorice și pe Iuliu Maniu.
Speranțele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vișoianu, în sprijinul Statelor Unite și al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâșinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind ușa și declarând: „Ialta sunt eu”!.
Pe 2 martie, Mihai I l-a însărcinat pe Petru Groza, președintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audiențele de la Palat, Maniu și Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democrației în România”.
În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deși, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniștii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.
Guvernul Petru Groza (1)
Guvernul Petru Groza (1) a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946.
Componența
Președintele Consiliului de Miniștri
Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Petru Groza in 1946 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de interne
Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de externe
Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul justiției
Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul de război
General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul finanțelor
Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)
Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)
Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul agriculturii și domeniilor
Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul industriei și comerțului
Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul minelor și petrolului
Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice
Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul cooperației
Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul muncii
Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul asistenței și asigurărilor sociale
Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul sănătății
Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)
ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)
Ministrul educației naționale
Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)
Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul cultelor
Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)
Ministrul artelor
Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)
Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)
Ministru secretar de stat
Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)
Ministru secretar de stat
Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)
Subsecretari de stat în Guvernul Petru Groza (1)
Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, ş.a., sala marii Adunări Naţionale (Gh. Tătărescu, Petre Constantinescu Iaşi, Lucreţiu Pătrăşcanu).(6 martie 1945) – foto: „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 89/1945
Greva regală și criza politică
Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „dorește în această țară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”.
În consecință, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât și Tătărescu, au respins nota, declarând-o nulă și neavenită. Ei au susținut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoșteau. O astfel de notă au trimis și diplomații britanici, însă guvernul a avut aceeași atitudine.
În fața refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit, în 21 august, greva regală și nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La Conferința din decembrie 1945, s-a decis ca situația să fie rezolvată prin numirea a câte un membru PNL și PNȚ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere și să se asigure libertatea „presei, a cuvântului, a religiei și a asociației”.
Maniu a avertizat că fără neutralitatea Ministerelor de Interne și de Justiție nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniștri Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA și Marea Britanie pe 5 februarie 1946.
Instalarea Guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
Foto: (c) Arhiva AGERPRES
6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza
Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.
Diplomaţii şi ziariştii occidentali sunt iritaţi că, deşi califică pe Rădescu şi Maniu fascişti, comuniştii au introdus în guvern numeroase persoane oportuniste şi compromise moral, în timp ce populaţia aşteaptă protecţia occidentalilor.
Componenţa guvernului de la 6 martie putea să-l deruteze chiar şi pe un observator avizat. Părea să fie vorba de un grup oarecare de oameni, adunaţi fără nici un criteriu de competenţă ori de apartenenţă politică strictă. Printre ei erau antisemiţi, laolaltă cu evrei, pronazişti şi antinazişti, atei şi preoţi, pro-ruşi şi anti-ruşi. Totuşi, la o atentă examinare, puteai observa că toată această ciudată adunătură, fusese cu mare grijă selectată, având un singur scop: să servească Moscova şi lumea comunistă.
Şeful guvernului, dr. Petru Groza, era o simplă marionetă. Nu era comunist, dar primise conducerea guvernului de comunişti, tocmai pentru a înşela opinia publică românească şi internaţională. Avea o anume abilitate ca om politic, un considerabil farmec personal, un suflet destul de generos, unele bune intenţii, mari ambiţii şi o inepuizabilă colecţie de anecdote deochiate. Nu se bucura de vreun prestigiu moral sau politic, nu se distinsese în nici un fel, pe tărâm social ori prin patriotism în timp de război, neavând nici cea mai mică autoritate în vreun domeniu. Era într-o poziţie de două ori dezavantajată, acceptând să fie o marionetă rusească. Mai întâi că slujea pentru comunişti care, la rândul lor, slujeau Moscova, iar apoi, nu numai că nu era stăpân asupra propriului guvern, dar nu era nici măcar în propriul său birou.
Comuniştii se întâlniseră în casa lui şi el participase cel puţin la una dintre aceste foarte periculoase rendez-vous-uri, ba chiar stătuse o lună la închisoare, din această pricină. A fost eliberat datorită intervenţiei lui Maniu pe care, drept răsplată, guvernul său l-a aruncat în închisoare. Groza nu avusese de-a face cu acţiunea de la 23 august, dar se bucura de oarecare aureolă, datorită frumoasei sale vile, hotelului care-i aparţinea, băncii care prospera, foartei profitabilei fabrici de băuturi, confiscată de la evrei, şi întinselor ateliere textile, obţinute în acelaşi fel. Era plin de slugărnicie şi lipsit de sentimentul onoarei personale. Toate acestea au făcut din el o unealtă potrivită pentru scopurile Kremlinului şi pentru „felia românească” a comunismului internaţional.
Reuben H. Markham (ziarist american, 1949)
în Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, traducere din engleză de George Achim, Coelcţia Bibilioteca Sighet, Fundaţia Academia Civică, 1996 – preluat de pe www.memorialsighet.ro
Ce urma să facă noul guvern
1945 martie 7. Planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de Servicii Strategice
Primul Consiliu de Miniştrii al noului cabinet Petru Groza. În fotografie Gh. Gheorghiu Dej, T. Georgescu, ş.a., sala Marii Adunări Naţionale (Constantinescu Iaşi, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Prof. G. Nicolau, Gh. Tătărescu, Mihail Ralea) (6 martie 1945) (ANR, Fototeca online a comunismului românesc, cota 92/1945 ) – foto preluat de pe www.facebook.com
Distribuit la 27 martie 1945
7 martie 1945
România
Se atrage atenția asupra evaluării F.O. Sursa care a furnizat această informație este neverificată, iar reprezentanții noștri în zonă nu au putut până acum să o verifice.
1. Sursa afirmă că comunizarea României urmează să fie realizată într-un plan de 3 ani și dezvoltarea instituțiilor comuniste prin două planuri, fiecare de cinci ani.
2. O Conferință a conducătorilor comuniști, români și ruși, a avut loc la București, la 7 martie în cadrul căreia un plan a fost prezentat în fața grupului de către Evgheni Suhalov, reprezentantul Comitetului, care a spus că vine de la Gheorghei Dimitrov, conducătorul Comitetului. Erau prezenți:
Ana Pauker
Constantin Doncea din Comitetul Central Comunist român
Constantin Pârvulescu, secretar al Comitetului Central comunist român
3. Sursa nu a putut obține un exemplar, dar el dă punctele importante ale planului de 3 ani din memorie;
(A) Desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor moșii și ruinarea moșierilor.
(B) Desființarea armatei în forma ei actuală și crearea unei armate noi din diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Avram Iancu” (ultima este încă în Rusia) ca și din toți ofițerii care activează acum pe teritoriul sovietic.
(C) Lichidarea tuturor băncilor prin atacuri împotriva Partidului Național-Liberal, ai cărui membri sunt proprietarii celor mai multe dintre ele.
(D) Micile gospodării țărănești trebuie desființate pentru a-i lipsi pe țăranii mici proprietari de pământ, de mașini și vite.
Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist.
(E) Abdicarea regelui și exilul familiei regale.
(F) Suprimarea treptată a firmelor de import-export, care fac afaceri cu S.U.A., Marea Britanie și îndreptarea exportului României spre Uniunea Sovietică și țările de sub dominația sovietică.
(G) Suprimarea partidelor istorice, prin arestarea, uciderea și răpirea membrilor lor.
(H) Crearea unei organizații de poliție, întemeiată pe o „miliție populară” de tipul NKVD.
(I) Îndreptarea populației rurale spre industrie. Dezvoltarea întreprinderilor de industrie în România.
(J) Nici unui străin, cu excepția celor din țările de sub influență sovietică nu i se va permite intrarea în România.
4. Detaliile celor două planuri pe 5 ani vor fi date Anei Pauker în decurs de o lună.
Arhivele Naționale Washington, D.C., RG 226, Record of the Office Strategic Service
Documente din volumul „România. Viaţa Politică în Documente 1945”, coordonator Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, 1994
articol preluat de pe www.memorialsighet.ro