Răscoala Țărănească din 1907
Ciocnire înte cavaleria regală și țăranii în Comănești
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Răscoala Țărănească din 1907
Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara.
Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părți din populația rurală a țării.
Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.
Cauze
În perioada medievală, în teritoriile românești (ale României până în 1918: Țara Românească și Moldova) țăranii posedau pământul în comun și acesta nu putea fi înstrăinat, iobăgia era absentă și taxele percepute de domnitori de la țărani erau destul de mici, majoritatea fondurilor provenind din taxele vamale de tranzit sau import-export.
Invazia și cucerirea principatelor de către turcii otomani va duce la schimbarea radicală, în sensul rău, a situației pre-existente: în căutare de fonduri pentru plata tributului, clasa boierească va introduce birul și iobăgia (servitutea, statutul de șerb).
La mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă instituția corvoadei a rămas; iobăgia va fi reintrodusă o dată cu transformarea agriculturii dintr-o formă agro-pastorală într-o agricultură cerealieră, destinată exporturilor, la începutul secolului al XIX-lea.
O dată cu deschiderea comerțului în Marea Neagră de către vasele de război britanice, franceze și rusești, în 1828 (după bătălia navală de la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a exporturilor, boierii români devin proprietarii pământurilor din simpli colectori de taxe.
“La impartitul porumbului” (Ștefan Luchian) care reprezintă un grup de țărani, îndreptându-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Iobăgia este din nou abolită o dată cu reforma agrară din 1864, care transformă definitiv pământul în proprietate privată, satele devălmașe (proprietatea comună a pământului) fiind desființate.
Cu această ocazie boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii posedând prea puțin pentru a putea supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din recoltă.
Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale, sistemul astfel constituit fiind numit neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27): țăranii erau obligați să muncească întâi pământul boierilor, și doar după aceea pe propria fâșie de pământ.
Asta făcea ca în perioada recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi pentru profitul boierilor, și doar după aceea și dacă mai rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și recolta de pe propriul lor pământ.
Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în agricultură, aceștia folosind propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă, pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura semințele pentru semănatul din primăvara următoare. Sistemul asigura astfel îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii.
În plus, prin măsurători incorecte, țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor (arendași), administrația lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată, ea fiind de partea arendașilor.
În 1905, aproximativ jumătate (48,7%) din pâmântul cultivabil era în proprietatea a 0,6% dintre proprietarii de pământ, acest teren cultivabil fiind în proprietatea coroanei (monarhului), a câtorva mii de familii de boieri care-și duceau viețile în capitală și marile orașe, și a Bisericii Ortodoxe Române (mânăstirilor), în timp ce restul de 95,4% din proprietari (aproximativ un million de familii) erau țărani, care ei posedau 40,3% din pământul arabil.
Sistemul agrar din perioada premergătoare Marii Răscoale (1907 a fost doar una dintr-o serie de răscoale țărănești, care au fost însă reprimate în fașă, ele necăpătând caracterul general al celei mai mari dintre ele: 1888, 1889, 1900) mai avea o trăsătură care a fost de natură de a duce exploatarea țărănimii până peste limitele suportabilului: totalitatea pământurilor în proprietatea coroanei și majoritatea pământurilor în proprietatea Bisericii Ortodoxe erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din pământul aflat în proprietatea boierilor; aproape 59% din întreg pământul arabil al moșierilor se afla în regim de arendă.
Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor. În Moldova, de unde a izbucnit răscoala, 40% dintre arendași erau evrei și alți 10% indivizi de altă etnicitate decât cea română. În România anului 1905, neoiobăgia prevala și disparitatea între marea și mica proprietate era fără egal în Europa, chiar și atunci când considerăm Rusia.
Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători răscoalei preferau să locuiască în orașe, și nu doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, la rândul lor, încercau să obțină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp.
În acea perioadă țăranii formau până la 80% din populația României și circa 60% aveau pământ foarte puțin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil.
În opinia majorității experților, chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală, România rămânea o țară primitivă, cu un analfabetism situat undeva între 43 și 60 procente, cu o mortalitate infantilă de 17,4 %, un venit pe cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 % din populație trăia sub limita săraciei, țăranii fiind marile victime și perdanți ai sistemului.
Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din Regatul României.
S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă antisemită răscoalei, prin afirmația că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a țăranilor. În realitate, puțini erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în țară erau și mulți arendași români.
Dacă răscoala ar fi fost o mișcare antisemită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendașii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puțini arendași evrei, printre care și Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul și unde represiunea a fost deosebit de feroce.
În opinia unor istorici, răscoala a fost deci o mișcare socială, și nicidecum una xenofobă, o mișcare pentru care proprietarii și arendașii – arendașii evrei și arendașii români deopotrivă – sunt în egală măsură răspunzători. Alți istorici subliniază însă faptul că răscoala a început în nordul Moldovei, acolo unde evreii controlau peste 40% din pământurile moșiilor și un sfert din tot pământul, răscoala însăși fiind inițial direcționată contra evreilor.
Că răscoala a început în Moldova, adică acolo unde arendașii evrei predominau (40% dintre arendași), este perfect explicabil: factorul etnic și religios n-a făcut decât să întărească frustrarea maselor de țărani români exploatați crunt de-un sistem injust, așa cum se întâmplă peste tot unde nemulțumirea economică este complicată de componente etnice și religioase cu rol de factor agravant.
Cât timp antisemitismul românesc în epoca modernă a avut în mod sistematic și o cauzalitate economică, alături de mai vechile prejudecăți religioase sau xenofobe, ar fi practic o minune ca inversul să nu fie și el valabil, și atunci când crizele economice lovesc o populație, antisemitismul – sau orice altă formă de xenofobie relevantă – să nu se adauge și el ca factor agravant.
Desfășurare
Răscoala Țărănească din 1907 – Un pichet de avertizare al armatei lângă Brăila – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Potrivit istoricilor Dinu C. Giurescu și Constantin C. Giurescu, în anii în care recoltele au fost îmbelșugate (între 1902 și 1905), moșierii au crescut arenzile foarte mult, o dată cu ele crescând și exploatarea țăranilor, astfel încât nemulțumirea lor a crescut și ea, fapt care a dus în cele din urmă, în martie 1907, la răscoală.
Cei doi istorici români arată că tulburările au început „în partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendașii erau puternici”, și spune că numai trustul fraților Fischer, care deținea moșii și păduri, totaliza 236.863 hectare, adică 2.368 kmp, ceea ce reprezenta aproape suprafața unui județ întreg, arendând la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei județe din Moldova (așa-numita „Fischerland”).
Mochi Fischer poseda cel mai mare trust arendășesc din țară, având în arendă 11 moșii între care și moșia Flămânzi. Pe data de 1 septembrie 1906, Mochi Fischer reînnoi pentru încă 7 ani contractul de arendare pe care-l avea pentru moșia Flămânzi cu mandatarul legal din România al boierului Mihalaki Sturdza, adică până în anul 1914.
Un cumnat al lui Mochi Fischer, pe nume Berman Juster, care uneori era un asociat al său, a încercat de această dată să-l concureze și să-i smulgă moșia Flămânzi. Pentru aceasta s-a deplasat la Dieppe și i-a oferit lui Mihalaki Sturdza o sumă cu 60.000 lei peste valoarea contractului deja semnat în România de prepusul său, obținând de la acesta un alt contract de arendare.
Mochi Fischer a supralicitat, oferind alți 60.000 lei boierului Mihalaki Sturdza și garanția că în cazul pierderii unui eventual proces cu Berman Juster, el, Mochi Fischer, va suporta toate consecințele financiare. În final, pe data de 20 ianuarie 1907, Mochi Fisher a avut câștig de cauză în Tribunal.
Între timp, încheierea contractelor de subarendare cu țăranii din cele 22 de sate care formau moșia Flămânzi, de care depindea viața acestora și a familiilor lor, erau suspendate în așteptarea rezolvării disputei din justiție. Mochi Fisher pretindea că procesul l-ar fi costat 1.000.000 de lei.
Țăranii, deși neorganizați formal, prin solidaritatea impusă de interesul comun, se aflau într-o înaltă stare de tensiune și alarmă. În satele moșiei Flămânzi se organizaseră pichete de țărani care să-i împiedice pe agenții arendașului de a exercita presiuni asupra celor slabi de înger, în scopul spargerii solidarității cu privire la condițiile învoielilor ce urmau să se încheie.
În „Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului Comunal al Plășii Hârlău, care comunică rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gheorghe Gh. Constantinescu” se detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele trimise pentru a restabili ordinea:
Răscoala Țărănească din 1907 – Infanteria escortează țăranii prin Piatra Neamț. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
„În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu (administratorul moșiei Flămânzi), s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica, cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administrației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent.
În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei.
Între orele 10 -11 a trecut pe dinaintea primăriei Gheorghe Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m., li s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul primăriei, la masă…”;
țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa secretarului Ciornei) și îi dau foc”.
Gheorghe Gh. Constantinescu a ieșit spunând că va veni arendașul Fischer pentru a încheia învoielile; unii au ripostat, că „dacă e administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua”; unul din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac și apoi alții, pentru a-l aduce cu forța la primărie;
Ioan N Dolhescu susține că Gheorghe Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi. Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu, și pe urmă cu toții l-au maltratat foarte grav cu bețele în cap, Gheorghe Gh. Constantinescu având incapacitatea de lucru 15 zile după certificatul medico-legal. După ce l-au maltratat pe Gheorghe Gh. Constantinescu, s-au dus o parte din ei în ograda administrației moșiei, pentru a-l găsi pe contabilul moșiei, pentru a trata cu domnia sa și negăsindu-l, au luat la goană pe doi evrei.
Cancelaria moșiei n-au devastat-o. S-a cerut ajutorul armatei în ziua de 4 martie. Ni s-au trimis două escadroane de cavalerie în Hârlău; azi se află 1 batalion din Regimentul 13 „Ștefan cel Mare” în Hârlău, 1 escadron din Regimentul 8 Călărași la Deleni, 1 la Târgu Frumos, 50 vânători din Batalionul 8 la Cristești, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din comuna Bălușeni ce voiau să vie la Cristești, și o companie de 180 de oameni în comunele Tudora și Poiana Lungă, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din plasa Siret și județul Suceava ce încercau a răscula aceste două comune.”
Țăranii, speriați că vor rămâne fără locuri de muncă, și, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat și a fugit la un prieten de-al său din Cernăuți, lăsându-i pe țărani fără contracte semnate. Teama de a-și pierde locul de muncă, împreună cu niște presupuși instigatori austro-ungari, a provocat răscoala țăranilor.
Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăți ale latifundiarilor fiind distruse, și numeroși arendași fiind uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.
La 18 martie a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie numărul soldaților mobilizați ajungând la 140.000.
Armata română a deschis focul asupra țăranilor, armata folosind chiar artileria în Oltenia, sate întregi fiind literalmente rase: aparent, 11.000 de țărani au fost omorâți și mai mult de 10.000 arestați.
Istoriografia occidentală contemporană vorbește adesea de 10.000 de morți în rândul țăranilor. Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9.000 de țărani.
În epocă, chiar și un istoric cu vederi de dreapta precum Constantin C. Giurescu, care a fost un devotat slujitor al monarhului Carol al II-lea în perioada dictaturii regale instituită de acesta după lovitura de stat din 1938 (din septembrie 1939 până în martie 1940 Giurescu a fost membru în guvernul partidului unic (F.R.N.) creat de Carol al II-lea în timpul Dictaturii Regale), admitea într-o lucrare de istorie publicată în 1943 că represiunea armatei a fost excesivă.
Numărul exact al victimelor nu este cunoscut, și nici măcar desfășurarea evenimentelor nu e clară, deoarece guvernul a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, pentru a ascunde dimensiunea măcelului.
Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3.000 și 5.000 (cifrele diplomaților austrieci) și între 10.000 și 20.000 (cifrele diplomaților francezi). Istoricii pun cifrele între 3.000 și 18.000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11.000 de victime.
Consecințe
Consecințele răscoalei au fost:
- Adoptarea unor măsuri pentru ameliorarea situației țărănimii: o lege nouă privind contractele agricole, înființarea unei bănci pentru creditul rural și a Casei Rurale sau abolirea trusturilor de arendași
- Demolarea mitului „țărănimii fericite”, docile și servile, așa-numită „talpă a țării”.
- Crearea în Occident a unei impresii nefavorabile despre România, considerată până atunci o țară pacifistă și aceasta datorită durității represiunii.
- Elita conducătoare a fost nevoită să-și revizuiască concepțiile și astfel a apărut o nouă generație în cadrul clasei politice.
Impactul în literatură și artă
“Răscoala”, tablou de Octav Băncilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Evenimentele au continuat să răsune în conștiința română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932.
În ceea ce privește artele plastice românești, imaginea țăranului începe să apară în arta românească în secolele XIX și XX și aceasta sub influența romantismului francez.
Dacă Nicolae Grigorescu (care a murit chiar în 1907) a reprezentat idilic viața rurală, Ștefan Luchian este primul artist plastic român care zugrăvește dramele cu care se confruntau țăranii din perioada Belle Époque.
Astfel, tabloul La împărțitul porumbului, expus în 1906, devine un simbol al modificării modului în care este văzut țăranul în pictura română.
Răscoala Țărănească din 1907 – “Țărani”, Abgar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Surprinzând momente semnificative și dramatice ale răscoalei, operele pictorului Octav Băncilă au fost cenzurate în acea epocă, fiind acuzate în presă de tendință spre socialism morbid.
Cea mai celebră astfel de lucrare este cea intitulată chiar 1907 reprezintă un țăran fugind disperat, printre răniți, de ploaia de gloanțe cu care fusese înăbușită răscoala.
Alte asemenea lucrări ale lui Băncilă au fost: Înainte de 1907, Execuția, Recunoașterea, Pâinea noastră cea de toate zilele, Povestea răscoalelor, La sfat, Cap de țăran bătrân, Sub escortă, Înmormântarea, După răscoale, Historia.
Alți pictori care și-au îndreptat atenția către această temă socială au fost: Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu Sion, Francisc Șirato, Apcar Baltazar.
Răscoala din 1907 a fost de asemenea sursa de inspirație și a unei statui monumentale care încă mai poate fi văzută la București.
cititi despre Răscoala Țărănească din 1907 si pe en.wikipedia.org
Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului Risipitor)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro
Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor); Ap. 1 Corinteni 6, 12-20; Ev. Luca 15, 11-32; glas 2, voscr. 2
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 6, 12-20
foto realizată cu Gemini
Fraților, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.
Bucatele sunt pentru pântece și pântecele pentru bucate și Dumnezeu va nimici și pe unul și pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup.
Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia și pe noi, prin puterea Sa.
Oare nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!
Sau nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un singur trup cu ea? «Că vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup».
Iar cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El.
Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul, este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării, păcătuiește în însuși trupul său.
Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?
Pentru că ați fost răscumpărați cu preț! Slăviți, deci, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 15, (11-32)
Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor) – foto preluat de pe doxologia.ro
Zis-a Domnul pilda aceasta:
Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea.
Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări.
Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă.
Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii.
Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta;
Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.
Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.
Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui;
Apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim,
Căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri.
Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos.
Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga.
Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.
Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.
Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.
Fiul risipitor și puterea pocăinței
Duminica a 34-a după Rusalii – a Întoarcerii Fiului risipitor – foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei – 01 Martie 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica aceasta este a doua din perioada liturgică a Triodului şi are ca temă pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie de la Luca 15, 11-32, despre Întoarcerea Fiului risipitor.
Ni se pune înainte puterea pocăinţei şi mai ales venirea în sine ce duce la întoarcerea către Tatăl ceresc din ţara îndepărtată a păcatului.
Această parabolă rostită de Domnul nostru Iisus Hristos ne prezintă un fapt de viaţă cu un tată care are doi fii, unul ascultător şi altul neascultător, care se revoltă în faţa autorităţii sale şi cere partea care-i revine din avere.
Tatăl iubitor îi dă partea lui de avere, iar el, la scurt timp, strânge tot ce are şi pleacă într-o ţară îndepărtată unde „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Luca 15, 13).
Venind o foamete în ţara îndepărtată în care se afla fiul risipitor, acesta ajunge să nu aibă ce mânca şi intră în slujba unuia din „locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea” (Luca 15, 15-16).
Aflându-se în lipsuri atât de mari, îşi vine în sine şi hotărăşte să se întoarcă în casa tatălui său pentru a-i cere iertare: „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).
Întoarcerea Fiului risipitor (Rembrandt 1661–1669) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Tatăl iubitor aşteaptă plin de îngrijorare faţă de ce s-a întâmplat cu fiul său risipitor. Văzându-l venind, tatăl iese în întâmpinarea lui şi-l iartă pentru că se căieşte şi-l repune în demnitatea de fiu din care căzuse prin neascultare. Pentru el, tatăl junghie „viţelul cel îngrăşat” şi cheamă pe toţi să se veselească, pentru că „acest fiu al său mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24).
Întorcându-se de la munca câmpului, fiul ascultător află de întoarcerea fratelui său şi este indignat că tatăl l-a primit cu toată cinstea după ce a risipit averea primită de la tatăl său. El nu vrea să participe la ospăţul ce se dă în cinstea întoarcerii fratelui său, de aceea tatăl iese afară şi-l roagă să intre în casă, spunându-i: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 31-32).
Păcatul este aducător de moarte, mai întâi cea spirituală, urmată de cea trupească. Pocăinţa înseamnă înviere din moartea adusă de păcat şi deschiderea drumului către mântuire şi viaţa veşnică.
Exemplul de pocăinţă al fiului risipitor ne este înfăţişat pentru a ne da nădejde că indiferent de profunzimea căderii noastre din cauza păcatelor, căindu-ne prin Taina Spovedaniei, ne ridicăm şi suntem reprimiţi în demnitatea de fii ai Tatălui ceresc.
De pocăinţa oamenilor şi îngerii se bucură. „Căci omul întreg, sinteză a creaţiei, îşi înfăţişează înaintea lui Dumnezeu sufletul şi trupul pentru a-şi mărturisi păcatul. Aşa cum fiul risipitor se întoarce la tatăl său, creştinul se îndreaptă în timpul Postului Mare spre cer, patria sa, pentru a regăsi obârşia înfierii sale în Tatăl prin Hristos” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediţia a III-a, traducere: arhidiacon Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008).
Tocmai acum, când ne pregătim pentru timpul duhovnicesc al Postului Mare, vreme a ascezei şi pocăinţei, suntem îndemnaţi să ne întoarcem din ţara păcatului, căindu-ne pentru păcatele săvârşite, pentru a ajunge la bucuria edenică adusă lumii de Învierea lui Hristos.
Întoarcerea Fiului risipitor (1773) by Pompeo Batoni – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Acest drum al pocăinţei este calea dreaptă pe care suntem chemaţi să mergem în timpul vieţii noastre. În acest sens, avem modelul de pocăinţă al fiului risipitor, a cărui „căinţă se înfăţişează ca un proces în care omul şi Dumnezeu joacă fiecare un rol necesar şi de neînlocuit. Stă în puterea omului să coboare el însuşi şi să-şi descopere faptele sale ascunse, dar numai Dumnezeu încununează căinţa iertându-i păcatele şi ridicându-l din căderea sa” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Triodul subliniază importanţa exemplului de pocăinţă al fiului risipitor pentru toţi creştinii care cad în păcat şi mai ales trebuie să avem credinţa că prin căinţă Dumnezeu ne iartă. Ea este „cea mai importantă din virtuţile dezvoltate de imnografia Triodului şi constituie aproape întreaga sa substanţă. Ea apare ca articularea mai multor etape: conştientizarea păcatului, întoarcerea mai întâi la sine, iar mai apoi la Dumnezeu, mărturisirea şi iertarea” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Etapele întoarcerii fiului risipitor le trăieşte orice om care se pocăieşte şi cere iertare de la Dumnezeu prin Taina Spovedaniei. Astfel, cum „fiul risipitor poate reveni la sine însuşi mai întâi, iar mai apoi la Tatăl, nu numai conştientizându-şi îndepărtarea şi risipirea, dar şi parcurgând cu osteneală calea care l-a îndepărtat de patria sa” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat), şi creştinul înţelege că, părăsindu-L pe Dumnezeu prin păcat, pierde şi Raiul pentru care a fost creat. De aceea, căindu-se, se întoarce la Tatăl ceresc, Care-l primeşte în patria cerească pregătită pentru oameni de la întemeierea lumii.
Duminica Întoarcerii Fiului risipitor „dezvoltă în principal o învăţătură privitoare la căinţă, dar şi la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici şi la restaurarea omului în demnitatea sa originară de fiu” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat).
Omul prin pocăinţă se întoarce la Dumnezeu din ţara îndepărtată a păcatului şi este primit în casa iertării, Biserica, spaţiul mântuirii prin care dobândim Împărăţia cerurilor.
cititi mai mult despre Întoarcerea Fiului risipitor si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org
cititi si:
- Risipitorul și drumul întoarcerii – Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor – 13 Feb 2020
Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)
Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860)
foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
aericole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org
Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.
A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor.
La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate.
“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
Duminică, 8 februarie 1859, a avut loc primirea triumfală la Bucureşti a domnitorului Principatului Moldovei, ales de curând domnitor şi al Principatului Valahiei, Alexandru Ioan Cuza.
Domnul Unirii a intrat în Bucureşti pe la Băneasa, fiind aşteptat cu pâine şi sare de oficialităţile locale şi de 100.000 de oameni, aproape întreaga populaţie a Capitalei, cu aclamaţii şi urale.
Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Încă din ajun, pe 7 februarie, Kogălniceanu, viitorul său prim ministru, care se afla în Bucureşti în așteptarea domnului, îi scria acestuia:
”Situația este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi orașul e în sărbătoare. Toată lumea a ieșit în stradă. Veți primi o ovație cum n-a mai primit un domn în Principate, ce spun eu, cum n-au mai avut nici suveranii marilor state”.
Câteva rânduri mai jos menționează:
”Nu vă puteți închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn”.
Până dincolo de pădurea Băneasa, se înșiraseră de ambele părți ale drumului, zeci de mii de bărbați, femei și copii.
Un grup numeros de călăreți cu lente (panglici late din mătase) tricolore și purtând în frunte un frumos stindard, i-a ieșit în cale cu buchete de flori, ”la trei sferturi de poștă”, adică la 15 kilemetri de oraș(poșta= unitate de măsură care avea 20 de km.), tocmai dincolo de Otopeni.
Cuza, al cărui drum prin Muntenia, de la Focșani, unde îl așteptase o delegație de notabilități trimisă din București și până în Capitală, a însemnat un adevărat triumf, a văzut ieșindu-i în cale literalmente tot poporul.
Un arc de triumf fusese ridicat la intrarea în oraș iar altele jalonoau parcursul din loc în loc. Podul Mogoșoaiei era înțesat de lume.
Toate casele era împodobite cu steaguri și multă verdeață pe la ferestre și balcoane. Oamenii stăteau și pe acoperișuri.
Toate corporațiile de meșteșugari erau de față, iar fiecare staroste (șef de corporație) avea steagul în mână și era încins cu eșarfa tricoloră.
Cele 130 de biserici din București își sunau clopotele în timp ce alaiul lui Vodă trecea spre Mitropolie, petrecut de uralele necontenite ale mulțimii.
Avusese dreptate Kogălniceanu: niciodată nu fusese primit vreun domn român atât de frumos, cu atâta căldură, cum a fost primit Cuza în vechiul oraș al lui Bucur, în acea neuitată după-amiază de 8 februarie 1859.
Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) l-a întîmpinat pe Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mâna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:
„Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!”
După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedite al Adunării Deputaţilor, a rostit un discurs în carea spus printre altele :
„… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!”
Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Presa vremii relata despre eveniment:
Ziarul „Naţionalul” scria: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.”
Ziarul ”Dâmbovița” arăta că ”populația Capitalei eșise mai toată în calea domnului. Din toate părțile ploua cu valuri de flori”. Cu acest prilej ”cu ocazia intrări(i) în București a Mării Sale Prințului Alecsandru Ioan I, Alesul tuturor Românilor”, cum se spune în titlu, s-a alcătuit și tipărit ”Hora lui Cuza Vodă” pentru voce și ”piano”, cu versuri de Dimitrie Bolintineanu și muzică de D.D. Florescu. Tot acum au fost compuse și ”Marșu ceremonialu”, ”Marșul Unirei” și ”Marșul lui Cuza Vodă din 1859”.
La rândul său, marele pictor român Nicolae Grigorescu (muntean), îi scria scriitorului moldovean Alexandru Vlahuţă:
“Ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg.
Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”
Într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri, atmosfera prilejuita de sosirea domnitorului Cuza la București era descrisă astfel:
„Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.”
Aveau să mai treacă doi ani până când, la Conferința internațională, deschisă la Paris între 26 mart./7 apr. — 25 aug./6 sept.1861, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur sceptru. Imperiile austriac și otoman inițial nemulțumite, au acceptat până la urmă şi ele voinţa poporului român.
La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate. O rezervă asupra noului statut a venit tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului Cuza.
După aceste evenimente, evoluţia ţării noastre pe calea independenţei şi modernizarii instituţiilor sale a urmat un curs accelerat.
În anul 1880, tot într-o zi de 8 februarie, marile puteri europene Germania, Anglia şi Franţa au recunoscut independenţa de stat a României, cucerită pe câmpul de luptă în 1877.