Radu Gyr (1905 – 1975)
foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; manastirea.petru-voda.ro; www.marturisitorii.ro
Radu Gyr (1905 – 1975)
Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu; n. 2 martie 1905, Câmpulung, Muscel, România – d. 29 aprilie 1975, București, România) a fost un poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere și politician de extremă dreaptă.
O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.
Radu Gyr – foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro
Biografie
Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung – de unde, prin derivație, pseudonimul literar Gyr – fiul actorului craiovean Coco Demetrescu.
Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor la imnul neoficial al legionarilor, „Sfânta tinerețe legionară”, al imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor scrieri dedicate Mișcării Legionare.
Sfânta tinerete legionara,
Cu piept calit de fier si sufletul de crin
Iures ne-nfrânat de primavara
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Si dârz le tencuim cu sânge dac…
Garda, Capitanul
Ne preschimba-n soimi de fier
Tara, Capitanul
Si Arhanghelul din cer.
Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti,
Pentru sfânta cruce, pentru tara
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnita sa ne-nspaimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
De cadem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i draga moartea pentru Capitan!
Refren
Sfânta tinerete legionara,
Suim biserici, stam viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amara
Cântam si ne gândim la Nicadori,
Purtam în crivat si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Si-avem doar gloante pentru tradatori!
Cariera literară
A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost și, ca student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul „Liniști de schituri” 1924.
A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A conferențiat pentru propagarea ideologiei legionare precum, „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935.
A colaborat la revistele „Universul literar”, „Gândirea”, „Gândul românesc”, „Sfarmă-Piatră”, „Decembrie”, „Vremea”, „Revista mea”, „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic” , „Axa”, „Iconar”, etc. precum și la ziarele „Cuvântul”, „Buna Vestire”, „Cuvântul studențesc”. A scris și povești pentru copii semnând cu pseudonimul „Nenea Răducu”. A fost laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române.
Comandant legionar și director al teatrelor
În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul Statului Național-Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor.
În aceasta perioadă, a autorizat o trupă de actori evrei sa înființeze în Bucuresti teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioada, în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste.
Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?
Teatrul Barașeum a fost singurul teatru evreiesc din țările fasciste ale Europei.
Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascist a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.
Detenția în perioada a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Gyr a fost arestat și deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică.
Gyr a mai fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu – în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a ținut un discurs belicos în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare.
După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit.
Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de răsboiu (carte cenzurată).
În carte povestește că a trecut Nistrul, Odesa până în stepă – întorcându-se rănit de pe front acasă la soție.
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.
Lotul „ziariştilor fascişti“: condamnaţi la moarte pentru acuzaţii de crime de război (30 mai – 4 iunie 1945) – foto preluat de pe adevarul.ro
Citat din depoziția lui Gyr la procesul din 1945 la Tribunalului Poporului
„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o.
Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.
Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud.
Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”.
Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului:
Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc.
M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.
Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa – foto preluat de pe leviathan.ro
Cel care L-a adus pe Iisus în celulă
În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie Azi-noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului.
Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.
“Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine”
Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe
foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion, fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic. Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!
Nicolae Purcărea, fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti“
foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.
Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri.
La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat.
Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.
În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează.
Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
A revenit acasă în 1956.
Comuniştii l-au arestat din nou şi l-au condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.
Pentru versurile din „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, Radu Gyr a primit, iniţial, pedeapsa cu moartea.
“Tribunalul în numele poporului hotărăşte: făcînd aplicarea articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată prevăzută şi pedepsită de articolul 211 Cod Penal prin schimbarea calificării conform articolului 292 Cod Juridic Militar din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de articolul 209 punct 1 Cod Penal”,
scria în sentinţa judecătorească din 1959.
Poetul a făcut recurs în aprilie 1959, dar cererea a fost respinsă.
Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.
În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru.
Doi ani din pedeapsă i-a executat, purtând lanțuri grele la picioare.
Când s-a îmbolnăvit i s-a refuzat asistența medicală.
O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.
Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitatea comunista.
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ne vom întoarce într-o zi
De Radu Gyr
Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi… Şi cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi Cum vom pătrunde-ncet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâni, Toti cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi.
Ȋn zâmbetul ce va miji Şi-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem şi-n disperări, Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi.
Colaborarea la presa comunistă
După eliberarea din închisoare, a colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României).
Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.
La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, la 29 aprilie 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.
„Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi”.
Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus:
„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre.
Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi.
Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”
Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.
„I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor!
Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa.
Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti.
Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi „viaţă fără pată?! „Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturaţi, noi credem mai mult!
E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”
Îşi aşterne toată opera pe hârtie
Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi.
Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.
Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga. Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredinţat următoarele mărturii şi amintiri personale:
„Perioada de detenţie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfăţişa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferinţa prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinţa puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ţinut în viaţă, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”.
Fiica poetului îşi aminteşte astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenţiei l-au lipsit, ca pe mulţi alţii, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârşită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, şot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutoraţi.
Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia aşternută pe hârtie, în speranţa că volumele sale vor vedea lumina tiparului.
Şi şi-a aşternut-o. Redactându-şi în acelaşi timp şi memoriile literare [Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Editura Ex Ponto, sub denumirea „Calendarul meu”.], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reuşit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.”
„De când îl ştiu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înţelept”.
Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţa Divinităţii, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu.
Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr îşi termină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea.
Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.
Îşi prevede sfârşitul
Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr îşi dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramidă.
Piramidă
Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent
Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoţelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4. 30 sună telefonul.
Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”.
La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa.
Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, „mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial.
Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă „sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.
(Biografie alcătuită de urmaşii marelui poet, apărută în două părţi în numerele 17 şi 18 ale revistei Atitudini.)
Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi.
Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o moşteneşte.
Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“, acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS.
Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte. Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică.
Dinu Popa – ginerele lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare.
Radu Popa - unicul nepot al lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro
Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“.
Despre Miscarea Legionara si detractorii de ieri si azi ai lui Radu Gyr
Radu Popa: Ştiţi ce au uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr.
Simona Popa: La procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“. Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe stradă.
Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.
Cum era Radu Gyr în familie?
Simona Popa: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte … (plânge). Era foarte fericit că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost fericirea lui.
Radu Popa: Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui. Vorbea în familie despre agitaţia politică din preajma războiului?
Despre navalirea rusilor
Ce ştiaţi dumneavoastră despre război?
Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi. Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.
Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie despre viitorul României de după 23 august?
Simona Popa: În ’44, la 23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din ţara asta pentru nimic în lume!“ Aşa că a fost închis cu „lotul ziariştilor“.
S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa?
Simona Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu, am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie pentru a-şi câştiga existenţa. În ’56, Radu Gyr a fost eliberat (Dupa doi ani a fost rearestat – nota Z.O.).
El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat. A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.
Despre Nichifor Crainic
L-ati cunoscut pe Nichifor Crainic?
Simona Popa: Sigur că da! A fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe stradă, se ţinea roiul de copii după el.
Dinu Popa: Venea dimineaţa la noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos. Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei.
Radu Popa: Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic (foto sus) şi Şerban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)
Despre moastele poetului aflate la Manastirea Petru Voda
Ce-a făcut după eliberare?
Simona Popa: După ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva. Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)
Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.
cititi mai mult pe www.marturisitorii.ro
Mărturii
- Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierarhiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”
- Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbărbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)
Operă
Poezie
- Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)
- Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)
- Cerbul de lumină, București (1928)
- Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)
- Cununi uscate, București (1938)
- Corabia cu tufănici, București (1939)
- Poeme de răsboiu, București (1942)
- Balade, București (1943)
Conferințe
- Făuritorii unui ideal, București, 1932
- Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935
- Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936
Prefețe
- Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937
- George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937
- Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937
Alte scrieri
- Scufița roșie, 1937
- Corabia cu tufănici, 1939
- Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)
Volume publicate postum
- Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982
- Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), îngrijire Simona Popa, Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994
- Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993
- Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994
- Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996
- Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997
- Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998
- Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998
- Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999
- Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000
- Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000
- Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003
Traduceri
- Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.
- Jack London, Când și-aduce omul aminte…București, f.a.
Premii
- Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).
- Premiul Adamachi al Academiei Române
cititi mai mult despre si pe: manastirea.petru-voda.ro; www.fericiticeiprigoniti.net; www.marturisitorii.ro
Calendar Ortodox 2 martie 2025
foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Calendar Ortodox 2 martie 2025
Sf. Sfinţit Mc. Teodot, Episcopul Chiriniei;
Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul, Sfântul Mucenic Teodot, Episcopul Cirenei, Sfânta Muceniță Eutalia, fecioara, Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sinaxar 2 Martie
Izgonirea lui Adam din Rai – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, a patra din perioada Triodului, este cunoscută și ca Duminica Iertării.
Înainte de intrarea în post, la Vecernia de Duminică seară, monahii și frații din mănăstiri își cer iertare, la fel cum ar trebui să o facă și toți creștinii între ei.
La Sfânta Liturghie se citește din Evanghelia după Matei, capitolul 6, versetele de la 14 la 21:
Zis-a Domnul:
dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre.
Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.
Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, căci ei își întunecă fețele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că își iau răsplata lor.
Iată tu, când postești, unge-ți capul tău și fața ta o spală,
ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl tău care vede cele ascunse îți va răsplăti ție.
Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică, și unde furii le sapă și le fură.
Ci vă adunați comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, și unde furii nu le sapă, nici le fură.
Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
În această lună, în ziua a doua, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Teodot, episcopul Cirenei, din insula Cipru († 326).
Sfântul Sfințit Mucenic Teodot al Cirenei într-o icoană rusească a Sfântului Ierarh Nicolae din veacul al XVII-lea – foto preluat de pe pravicon.com
Sfântul Mucenic Teodot, născut în Galaţia – Asia Mică, era Episcopul Cirenei din Cipru.
În timpul unei persecuţii a creştinilor din timpul păgânului împărat Liciniu (311-324), Sf. Teodot îl mărturisea pe Hristos fără oprelişti, cerându-le păgânilor să lase deoparte idolii şi să se închine la adevăratul Dumnezeu.
Sabin, ighemonul insulei Cipru, a ordonat arestarea episcopului şi aducerea sa la judecată.
Auzind de porunca ighemonului, episcopul n-a mai aşteptat după soldaţi ci s-a dus singur la ighemon, spunându-i:
“Eu, cel pe care-l cauţi, sunt aici. Am venit să-l propovăduiesc pe Domnul Dumnezeul meu. ”
Ighemonul a hotărât să fie bătut fără milă, să-l suspende de un copac şi să-i scrijelească trupul cu obiecte ascuţite, după care l-a aruncat în închisoare.
După cinci zile, Sf. Teodot a fost dus în faţa ighemonului care, a presupus că după atâtea chinuri, sfântul a renunţat la credinţa lui ca să nu mai sufere mai mult.
Cu toate acestea, Sf. Teodot nu a încetat să-L proslăvească pe Hristos.
La început, l-au pus pe un grătar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au bătut cuie în tălpi şi l-au pus să meargă.
Mulţi dintre martorii suferinţelor martirului au fost atât de impresionaţi de răbdarea cu care acesta îndura chinurile şi de inspiraţia divină a cuvintelor sale, încât au crezut ei înşişi în Hristos.
Auzind acestea, Sabin a ordonat să oprească tortura şi să-l arunce pe sfânt în închisoare.
În timpul Sf. Constantin Cel Mare (prăznuit în 21 mai), creştinilor li s-a permis să-şi manifeste credinţa şi printre cei eliberaţi din închisori s-a aflat şi Sf. Teodot.
Acesta s-a întors în Cirene şi după doi ani în scaunul episcopiei, a adormit întru Domnul în pace prin anul 326.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Isihie Sincliticul (Secolele III – IV).
Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul (sec. III – IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acesta a trăit pe vremea împăratului Maximilian, fiind întâiul slujitor al palatului împărătesc şi făcând totodată parte şi din senat.
După porunca împăratului ca toţi creştinii care erau în armată, dacă nu se vor lepăda de Hristos, să fie dezbrăcaţi de uniformă şi să petreacă viaţă de rând, Isihie a fost dezbrăcat de veşmintele cele de mult preţ cu care era îmbrăcat, a fost îmbrăcat mai departe cu o haină proastă de lână fără de mâneci şi a fost dus ca să trăiască laolaltă cu femeile.
După aceasta, împăratul chemându-l la sine l-a întrebat dacă nu se ruşinează că a fost coborât din cinstea de magistru la felul acela de vieţuire cu totul necinstit, de vreme ce el, ca împărat, nu poate să aşeze pe creştini în vredniciile şi la puterea pe care Isihie o avea mai înainte.
Dar sfântul Isihie spunând că cinstea din veacul acesta este trecătoare şi că numai cinstea pe care o are cineva înaintea Domnului Hristos este veşnică şi nesfârşită, împăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în râul care se cheamă Oronte şi în care sfântul şi-a găsit sfârşitul său fericit.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Cvint, făcătorul de minuni.
Acest sfânt s-a născut în Frigia şi a învăţat acolo dreapta credinţă.
Ducându-se apoi în satul Neolida, împărţea milostenii celor lipsiţi.
Dar în vremea împăratului Aurelian, ighemonul Rufin îl îndemna să jertfească idolilor, sub ameninţarea cu moartea.
Cum însă sfântul Cvint cu rugăciunea lui a vindecat pe ighemon de demonul de care era cuprins, acesta l-a lăsat în pace.
Şi iarăşi fiind prins de cei ce se aflau la templul idolilor, deoarece întâmplându-se la un cutremur, templul şi toate statuile care se găseau în el au căzut la pământ, cei ce-l ţineau prins pe sfânt au fugit şi l-au lăsat slobod.
La patruzeci de zile de la cutremur venind în fruntea locului aceluia conducător Clearh şi acesta fiind om superstiţios şi plin de teamă faţă de religia idolilor, a poruncit ca sfântul Cvint să fie din nou prins şi să i se zdrobească fluierele picioarelor.
Dar acestea îndată, cu puterea lui Hristos, s-au făcut din nou sănătoase.
Iar după zece ani, de la zdrobirea picioarelor lui, timp în care mergând din loc în loc vindeca toată boala şi toată slăbiciunea şi ajuta pe săraci, s-a mutat la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nestor şi a sfântului mucenic Tribimiu.
Aceşti sfinţi erau de fel din cetatea chiverioţilor din Pergam. În vremea împărăţiei lui Decius cel nelegiuit, fiind aduşi de închinătorii de idoli înaintea conducătorilor cetăţii şi mărturisind pe Hristos au fost chinuiţi în multe chipuri; dar pentru că au rămas neînduplecaţi în credinţa lor, li s-au tăiat capetele cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea sfântului apostol Parmena, unul din cei şapte diaconi.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Troadiu şi a celor împreună cu dânsul, care au pătimit mucenicia pe vremea împăratului Decius.
Sfântul Mucenic Troadiu a suferit pentru Hristos în Pontus Neocezareea, sub împăratul Decius (249-251), îndurând torturi oribile.
Sf. Grigorie al Neocezareei (prăznuit în 17 noiembrie) i-a proorocit acestuia mucenicia şi i-a văzut suferinţele printr-o viziune.
De asemenea, el i-a văzut sufletul cum ieşea din trup, odihnindu-se în bucuria cea cerească.
Tot în această zi pomenirea sfintei fecioare Eutalia, care de sabie s-a săvârşit.
Sfânta Muceniță Eutalia, fecioara – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul, Sfântul Mucenic Teodot, Episcopul Cirenei, Sfânta Muceniță Eutalia, fecioara, Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Eutalia a trăit în Sicilia şi avea mamã pe o femeie greacă după neam, care era bolnavă de curgere de sânge şi care îşi găsise în cele din urmã vindecarea în urma rugăciunilor sfinţilor mucenici Alfiu, Filadelf şi Ciprin.
Pentru aceasta, crezând în Hristos, s-a botezat împreună cu Eutalia, fiica ei.
Un alt fiu al ei, cu numele Sermilian, auzind aceasta, a prins-o şi a voit să o strângă de gât, dar scoasă fiind din mâinile lui de către o slujitoare a ei, a fugit.
Sora lui, Eutalia, defăimând cu cuvinte aspre fapta cea cu totul urâtă pe care o încercase asupra mamei lor, acesta a întrebat-o: nu cumva şi tu eşti creştină?
Da, i-a răspuns sfânta.
Iar nelegiuitul acela, dezbrăcând-o, a biciuit-o cumplit şi a dat-o unuia dintre servitori, ca să o batjocorească.
Rugându-se însă sfânta, servitorul a orbit. Văzând aceasta Sermilian i-a tăiat capul cu sabia.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Apostol Parmena, unul din cei 7 Diaconi
Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Parmena a fost unul din primii Șapte Diaconi aleși de Cei Doisprezece Apostoli să slujească în Biserica din Ierusalim, după cum este precizat în Faptele Apostolilor 6, 5.
El a fost, de asemenea, unul din Cei Șaptezeci de Apostoli trimiși de Iisus Hristos să propovăduiască, așa cum se precizează în Evanghelia după Luca în capitolul 10.
Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Apostolul Parmena la 2 martie, la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci și la 28 iulie cu cei Șapte Diaconi.
După ce a slujit ca diacon la Ierusalim și după ce a propovăduit mulți ani în Asia Mică ca apostol, Parmena s-a stabilit în Macedonia.
Ipolit Romanul spune că Parmena a fost episcop în Soli.
Se crede că a avut moarte de mucenic în Filipi, Macedonia, în anul 98 d.Hr., în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor din vremea Împăratului Traian.
După Lecționarul Paris BN gr. 282 (din secolul al IX-lea), sfântul apostol Parmena s-a pus pe sine toată viața sa în slujirea celor doisprezece Apostoli și a trecut cu pace la Domnul în urma unei boli, fiind prohodit de către Apostoli.
În acest lecționar prăznuirea lui este indicată la 2 martie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Troadiu și cei împreună cu dânsul
Tot în această zi pomenirea sfinţilor mucenici Andronic şi Atanasia, care de sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Cuvios Ioachim Papoulakis din Ithaca (1786 – 1868)
Sfântul Cuvios Ioachim Papoulakis din Ithaca (1786 – 1868) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cel între sfinți părintele nostru Ioachim Vatopedinul (de asemenea, cunoscut sub numele de Papoulakis) sau Sfântul Ioachim din Ithaca este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 2 martie (data adormirii lui) și 23 mai (data descoperirii sfintelor sale moaște).
Sfântul Ioachim Papoulakis din Ithaca s-a născut în anul 1786 în cătunul Kalyvia, din Ithaka, Grecia din părinți bine-credincioși, Angelos și Agnes. Mama sa însă a murit la o vârstă foarte fragedă, iar tatăl său s-a recăsătorit.
Mama lui vitregă a fost geloasă pe pruncul Ioan (numele de botez al Sfântului Ioachim), fiind bine cunoscut faptul că ea îl chinuia.
Acest lucru l-a silit să învețe răbdarea de la o vârstă fragedă și să se ascundă ore întregi de aceasta, citind Sfintele Scripturi și rugându-se într-un mic paraclis cu hramul Sfântul Spiridon din apropierea casei lor.
Mai apoi, tânărul Ioan, urmând modelul tatălui său, a devenit corăbier.
Într-una din călătoriile sale, a vizitat Muntele Athos, unde, aprinzându-se de râvnă pentru cele sfinte, a rămas la Mănăstirea Vatopedi și a devenit călugăr, primind numele de Ioachim.
În anul 1827, Sfântul Ioachim s-a întors la Ithaca și a slujit în biserica de acolo până la sfârșitul vieții sale. A trecut la Domnul în pace la 2 martie 1868.
A fost canonizat în anul 1998 și continuă până astăzi să lucreze multe minuni, așa cum făcea încă din timpul vieții pământești.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Tot în această zi pomenirea sfântului părintelui nostru Nicolae, preotul din Plana – Grecia (1851 – 1932).
Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți (1851- 1932) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Nicolae Planas s-a născut în 1851 în insula Naxos din Grecia. S-a căsătorit la vârsta tânără și a dobândit un copil, dar a rămas văduv la scurt timp. După hirotonie, a slujit zilnic Sfânta Liturghie, precum și alte slujbe.
Potrivit celor care l-au cunoscut, Sfântul Nicolae Planas purta în buzunare teancuri de pomelnice cu mii de nume pe care le pomenea în fiecare zi la proscomidie și la Sfânta Liturghie. A trecut la cele veșnice în anul 1932.
A fost canonizat de Patriarhia Constantinopolului în 1992, având ca dată de pomenire 2 martie. Sfântul Nicolae Planas este considerat ocrotitorul celor căsătoriți și al tinerilor care doresc să se căsătorească.
Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți (1851- 1932) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Viața Sfântului Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți
Acesta s-a născut în insula Naxos, din părinți binecredincioși, primind la botez numele Nicolae. Din fragedă pruncie a avut o aleasă înclinație spre cele duhovnicești, fiind adesea găsit în paraclisul Sfântului Nicolae, aflat pe moșia părinților, unde, înfășurat într-un cearșaf, petrecea timp îndelungat cântând toate cântările bisericești știute de dânsul.
După adormirea tatălui său, pe când Nicolae avea 19 ani, se mută împreună cu mama și sora sa în Atena, iar la vârsta de 28 de ani se căsătorește, dobândind un copil. În 1879, este hirotonit diacon, iar în 1884, preot.
După plecarea soției sale la cele veșnice, vreme de 50 de ani a liturghisit zilnic, timp în care nu s-a îmbolnăvit niciodată, de la opt dimineața, până la două sau trei după-amiaza. Frânt de oboseală, mergea pe la casele celor apropiați ai săi și se odihnea puțin, așezat într-un fotoliu. Seara, la ora nouă, ajungea la una dintre biserici unde începea privegherea. Mânca în fiecare zi doar seara, iar în toate posturile mânca fără untdelemn. De praznice, cânta paraclisele lor până la Odovanie.
Bucuria și viața sa au fost să slăvească pe Dumnezeu ziua și noaptea, să săvârșească Liturghii, privegheri, Vecernii, Paraclise, agheazmă, Sfinte Masluri, Parastase. Diferitele bisericuțe unde liturghisea Sfântul Părinte erau pentru mulți mângâiere și scăpare.
Ani întregi purta cu sine pomelnicele primite în fiecare zi. Din nemăsurata sa iubire pentru cei trecuți la cele veșnice, avea pomelnice îngălbenite de vreme, la care adăuga mereu altele, pe toate citindu-le cu purtare de grijă părintească, la fiecare Liturghie. Astfel, prin râvna sa, mulți vor fi dobândit loc în Împărăția Cerurilor.
Ajuta familii nevoiașe, văduve, orfani, mai ales pe văduvele tinere, deoarece sărăcia le împingea la stricăciune, tineri să-și plătească studiile. Șoferii de taxiuri îl duceau fără bani, știind că acela care îl ducea pe Sfântul Părinte se bucura de mult câștig în ziua aceea.
Din tot ce făcea și vorbea, se vedea că nu are nici o idee despre sfințenia sa, căci lacrimile pentru păcatele lui nu lipseau din ochii lui, deși încerca să trăiască ascuns și singur.
Toate neajunsurile din partea oamenilor le primea cu îndelungă răbdare, tăcere și rugăciune, Dumnezeu de multe ori săvârșind minuni cu nevoitorul său plin de simplitate.
Astfel petrecu Sfântul Părinte o jumătate de veac, fără zgomot, neștiut de nimeni, însă avându-i în inima sa pe toți, făcând din inima Atenei adevărată pustie și umplând-o cu mireasma rugăciunii, precum sihaștrii de odinioară pustia.
În anul 1932, Sfântul Nicolae Planas pleacă la cele veșnice, fiind înmormântat, iar la vreme rânduită fiind aflat nestricat, răspândind bună mireasmă și săvârșind mulțime de minuni celor ce i se roagă cu credință.
Trecerea sa în rândul sfinților s-a săvârșit la 23 iulie 1992.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti
Nuntă în Banat cu lăutari, fotograf Leopold Adler, 1872-1924 (MAP-1803)
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția MAP – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.ro; azm.gov.roș www.facebook.com/MuzeulTaranului; tvrinfo.ro
(articol în curs de editare)
Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti
Lăsatul secului de carne, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt (1) tocmai înainte de intrarea în păresimi (2).
În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată, marțea înainte de miercurea cenușii, care e ziua de intrare în post. În ritul bizantin primul lăsat al secului are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.
Etimologie
Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, expresia “lăsatul secului” s-ar fi format printr-o aglutinare, de la “lăsatul seculului”, adică renunțarea la lume, în sens religios.
În limba italiană, termenul folosit e «carnevale», adică “adio carne”, din acel moment incepand Postul Pastelui.
Perioadă
Potrivit tipicelor bisericești, se renunță la carne în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, duminică precedată de o săptămână, săptămâna cărnii, în care se mănâncă produse de carne în fiecare zi. În această săptămână nu se face liturghie miercurea și vinerea.
Folclor
Renunțarea la carne e strâns legată în asceză de renunțarea la sărbătoriri.
De aici lăsatul secului a fost asociat cu o sărbătoare înainte de intrarea în post, de unde carnavalul*.
Carnavalul este o perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc.
Etimologic, cuvântul „carnaval“ se trage din dialectul milanez („carne vale“) și înseamnă literal „adio carne“.
El datează din perioada în care biserica a impus ca aceste festivități să aibă loc doar înaintea postului de reculegere, rugăciune și abstinență, care premerge Paștele.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
(1) Fruptul (din lat fructus) desemnează anumite mâncăruri, altele decât de post, precum și zilele când, conform diferitelor rubrici, credincioșii creștini pot consuma aceste mâncăruri.
Mâncăruri de frupt – În funcție de felul postului, ritul bizantin prevede mai multe feluri de frupt, după cum urmează.
Frupt propriu-zis – La Paști și în toată săptămâna luminată, de la Crăciun până la Bobotează, precum și în toate zilele de peste an, altele decât în posturi și în zilele pregătitoare posturilor, altele decât miercurea și vinerea, se mănâncă de frupt, adică orice produse alimentare de origine animală. Aceste produse culinare sunt desemnate de mineie* drept:
carne; brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr. Pentru amănunte, a se vedea articolul Post (asceză).
* Mineiul este o carte liturgică (sau bisericească) din ritul bizantin ce conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună de peste anul bisericesc. Sunt deci douăsprezece, pentru cele douăsprezece luni ale anului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Frupt alb - Toată săptămâna (miercurea și vinerea inclusiv) dinainte de intrarea în păresimi, se mănâncă de frupt alb. Bolnavii mănâncă de asemenea de frupt alb în zilele de post. Fruptul alb a devenit normă de post pentru ritul latin.
Fruptul alb constă în: brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr.
Acesta oprește însă carnea animalelor cu sânge cald.
(2) Postul Mare sau Păresimile (în latină quadragesima) este în creștinism perioada de asceză și pocăință premergătoare Paștilor. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. În perioada Postului Mare creștinii manifestă o grijă spirituală sporită, prin renunțarea la alimentele de proveniență animală și se înaltă sufletește prin rugăciunea însoțită mereu de faptele cele bune. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin cu Miercurea Cenușii.
- Miercurea Cenușii este, pentru credincioșii romano-catolici, prima zi a Postului Mare. Sărbătoarea a fost instituită în timpul pontificatului lui Grigore I cel Mare. Cele două zile de dinaintea Miercurii Cenușii sunt, în lumea catolică, punctele culminante ale carnavalului.
Denumirea „Miercurea Cenușii” se datorează obiceiului ca ramurile de salcie (palmier, măslin sau de alt arbore) sfințite cu ocazia Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre a fi arse. Cenușa lor se folosește la ieșirea de la slujbă, presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: „Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19), cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu ocazia izgonirii sale din rai.
Cenușa se pune pe capetele credincioșilor, prezenți la slujbă, ca semn de pocăință și de angajament de a ține postul cu curățenie.
Biserica Ortodoxă nu are tradiția impunerii cenușii, însă duminica intrării în post, numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, face trimitere la același text, ca și cel folosit în Biserica Romano-Catolică (Geneza, capitolul 3).
***
Postul Mare are origine apostolică, potrivit Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti.
Dar în primele secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. La Ierusalim, în secolul al IV-lea se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus, în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile. („Liturgica Generală”)
Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea, Postul Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind un post foarte aspru.
În secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şase săptămâni.
După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din rai şi postim până în seara sâmbetei din Săptămâna Patimilor, inclusiv.
Ultima dintre aceste şapte săptămâni de post, adică săptămâna dintre Florii şi Paşti, pe care o numim a Sfintelor Patimi, nu este socotită însă în Postul Păresimilor, ci este considerată aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor.
Din cele mai vechi timpuri, Postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate.
Canonul 69 apostolic pedepsea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care nu ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.
„Porunca dată omului: ‘Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi‘” (Facere 2, 16-17) este poruncă de post, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. (Omilia a cincea – rostită la începutul Postului Mare; „Omiliile despre pocăinţă” - Sfântul Ioan Gură de Aur)
„Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor”, arată Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dacă Adam ar fi ascultat de această poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care spune: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facere 3, 19); dar pentru că n-a ascultat de porunca postului, pentru aceasta: moarte, griji, osteneli, supărări şi o viaţă mai împovărătoare decât moartea; pentru aceasta, spini şi ciulini; pentru aceasta, oboseli, dureri şi o viaţă plină de chin. (Omilia a cincea - Sfântul Ioan Gură de Aur)
«Lupta dintre Lăsatul secului de carne şi Păresimi», de Brügel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Duminica Lăsatului sec de carne, este ultima zi în care se poate mânca acest tip de aliment, carnea.
Atât Lăsatul de sec de carne, cât și cel din săptămâna ce urmează, Lăsatul de sec de brânză, păstrează reminiscențele unor sărbători păgâne deosebit de importante pentru calendarul popular.
În plină iarnă, este vorba de ceremonii prin care se marca despărțirea oficială de frigul și de întunericul de moarte al iernii, precum și ceremonii de invocare a soarelui învingător, de stimulare a acțiunii acestuia, slaba putere a lui fiind considerată ecoul unui moment critic prin care trecea astrul, care trebuia astfel ajutat, prin intermediul unor ritualuri speciale.
Acestea cuprind: aprinderea și manipularea focurilor (Alimori), săriturile în înălțime, veghea rituală (Baterea alviței), întrecerile cailor (Încurarea cailor), care, pe lângă asigurarea energiei necesare soarelui, prin intermediul practicilor de magie imitativă, mai aveau darul de a garanta o bună recoltă a principalelor plante cultivate.
Cea mai mare parte a actelor rituale vizează cultivarea câmpului: astfel, acum erau legate ritual păsările cerului, alți potențiali dăunători ai semănăturilor.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Lăsatul secului de brânză, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt tocmai înainte de intrarea în păresimi.
În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată. În ritul bizantin primul are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.
Astfel, lăsatul secului de brânză se sărbătorește în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, dar e precedat de o săptămână, săptămâna tirofagiei, în care se mănâncă lactate, ouă și pește în toate zilele, și în care, potrivit majorității tipicelor, nu are loc euharistia. După duminica înfricoșatei judecăți, potrivit tipicului bisericesc, nu se mai mănâncă produse lactate până la Paști, ci se începe postul.
„Săptămâna Albă” sau „Săptămâna Brânzei” din Calendarul creștin ortodox era numită în Calendarul popular și „Săptămâna Nebunilor”.
După un important sezon de nunți început imediat după Bobotează și încheiat la Lăsatul Secului de Paști, românii mai acordau o săptămână căsătoriei celor cu șanse mai mici la selecția maritală: handicapați, văduvi, fete cu copii din flori și alții.
Cete de bărbați se îmbrăcau în Săptămâna Brânzei cu haine femeiești și mergeau prin șezători unde luau fetele și nevestele la joc, improvizând, spre buna dispoziție a celor prezenți, diferite dansuri.
Ziua cutreierau satul pentru a face alte „nerozii, nebunii și glume”.
O nuntă parodie a acestor nefericiți se desfășura în ziua Lăsatului Secului de Clisă prin satele bănățene.
După ce se mascau în mireasă, mire, popă, dascăl, nași, nuntași de rând porneau pe ulițele satului cu govia (mireasa) și mirele în frunte.
Pe drum țucau (sărutau) fetele și nevestele tinere, se repezeau după copii, speriindu-i.
Cununia se desfășura la un pom în care se anina un clopot.
De la pomul cununiei cortegiul se îndrepta spre râu, unde însurățeii se spălau pe mâini cu apă turnată dintr-o vadră.
Mascații mergeau apoi pe la casele oamenilor unde erau cinstiți cu rachiu, ca la ospețele adevărate.
Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – foto preluat de pe basilica.ro
Matei 6, 14-21
‘Zis-a Domnul:
Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc;
Iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.
Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor.
Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala.
Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.
Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura,
Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura.
Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.’
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești – Lasata Secului de Pasti
In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara.
In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma:
“prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.
Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar “un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in “Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.
Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.
Obiceiuri – Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Lăsatul secului, lăsatul lumii
articol preluat de pe azm.gov.ro
În mod obișnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare de sec”, este înțeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. “Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului.
Și totuși, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, așa cum nu se întâmpla de fapt în învățătura sfinților părinți!
Secul pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, moda, obiceiuri lumești.
E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaște pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat:
“Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele”.
În ce constă această lume, o va spune și ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate și concizie:
“Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții”.
El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viața și ne consumă timpul.
Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipește; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea.
Este tot atâta efemeritate în viața lumii, cât și într-un banal ziar de știri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine să nu mai facă doi bani.
Poate că acesta este și cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimașă în deșertăciuni.
Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este și acesta:
“Dumnezei sunteți, și toți fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți…”
De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieții prin lăsarea păcatelor și a preocupărilor deșarte și prin întoarcerea spre Dumnezeu.
Așa se spune în frumoasele cântări bisericești de post:
“Ziua postului părăsire de păcate să-ți fie, suflete și către Dumnezeu plecare și apropiere”.
Postul este prin excelență timp de rugăciune, de căință și mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare și mai ales de iertare.
Înfrânarea de la mâncarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut.
Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre “marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o scară:
“Mai întâi dragostea și depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase; apoi însuși postul, dar să nu postim numai de mâncări, ci să postim și cu limba și cu ochii și, ca să spunem pe scurt, să ne oprim și să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.
Părinții nu au încetat să atragă atenția, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înțeles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă:
“De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurățindu-te, în deșert te lauzi cu nemâncarea… Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu și demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea…”;
sau:
“Eu, cel ce rămân neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”.
Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpătare, sobrietate.
În fond, nu mâncarea este condamnata prin post, ci neînfrânarea, necumpătarea, proasta ei folosință.
Aceleași cântări de post vorbesc de “întunericul sațiului”.
Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătată, altfel “întunericul sațiului” poate la fel de bine să vină și din mâncarea de fasole…
Postul ortodox nu este așadar un exercițiu alimentar, o dieta “purificatoare”, așa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în creștinism alimente necurate sau interzise).
El reprezintă însă un act spiritual superior, acela de a corecta viețuirea imediată și instinctuală și de a orienta lumea după sensul ei înalt și singurul adevărat: acela de creație a lui Dumnezeu.
Obiceiuri de Lăsata Secului de Paști
articol preluat de pe azm.gov.ro
Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domului).
Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are două Lăsata Secului, unul pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), celălalt pentru lactate, oua și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).
În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară.
În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma:
“prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul si noul An Agrar „un scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile și datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric întru-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sân Toader”.
Sărbătorile tradiționale desfășurate pe parcursul acestor două săptămâni, sunt despărțite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigătul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăițe etc. și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.
Obiceiuri ce premerg Lăsata Secului de Paști:
articol preluat de pe azm.gov.ro
Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfășurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care definește orice petrecere nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi între care se pun paie, pănuși de porumb, fân și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.
Sărbătoarea se desfășura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie a întregii comunități sătești, la care toți trebuiau să ia parte.
Ca în toate marile evenimente colective din viața satului, și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac „strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta Paștelui.
Scopul lor era identic – prin comunicarea faptelor urâte făcute de diferiți membrii ai comunității sătești, ei erau iertați și purificați.
În Maramureș, „strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”.
Dacă cineva lipsea de la ceremonia obștei, era întrebat în ziua următoare:
„din ce cauză n-ai fost aseară la priveghi, că Dumnezeu știe, mai trăi-vom până la alt an?”.
Punctul culminant al serbării era incinerarea în câmp liber a unei păpuși făcute din paie.
După unii cercetători aceasta presupune ca în vremuri ancestrale, la ceremoniile înnoirii timpului, existau jertfe umane.
Pe de altă parte, obiceiul Păpușii din paie – existent aproape la toate popoarele și practicat și acum, sugerează că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilității pământului.
Săptămâna Nebunilor coincide cu “Săptămâna brânzei”, denumită și “Săptămâna albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă” (perioada între Crăciun si Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunți, oamenii se distrează, se mănâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentație carnea și „clisa” (slănina) și sunt admise brânzeturi, lactate și ouă.
Numele de „Săptămâna Nebunilor” are două semnificații.
Pe de o parte, în unele zone ale țării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească, cei care n-au reușit să facă asta în timpul petrecerilor – deci a Câșlegilor.
Cea de-a doua – Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte si renaștere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.
În Joia Furnicilor situată în Săptămâna Albă, femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză și o puneau pe un mușuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii.
Legarea grânelor este o datină celebrată de Lăsata Secului, pentru ca pasările și toate dăunătoarele să nu distrugă recolta.
Tradiția este ca peste zi să nu se pună de loc mâna pe cereale și nici să se dea din acestea de mâncare la păsări și animale, deoarece superstiția este că atunci recolta va fi distrusă pe câmp de păsări și dăunători.
Seara însă, se iau grăunțe diferite în gură, se iese în curte și stând cu ochii închiși se scuipă la orătăniile curții, apoi se spune:
”cum nu văd eu acuma nimic, așa să nu vadă nici pasările holda mea”.
Baterea alviței (halviței) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul țării.
Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenți.
Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.
Baterea alviței este un alt obicei uitat în negura vremurilor. De un cui bătut în tavan, se lega o ață lungă, până în dreptul pieptului copiilor. La capătul de jos al aței, se lega o bucată de alviță. Doi sau mai mulți copii se așezau față în față și încercau să prindă cu gura, de cât mai multe ori, bucata de alviță. După ce se isprăvea jocul, încercau să-și afle norocul. Cu lumânarea se dădea foc aței, în norocul fiecăruia, sorocind-o până unde să ardă. Dacă se stingea și ”n-ajunge până unde este sorocită ața, se zice că n-are noroc în anul acela. Astfel petreceau până la miezul nopții, anume ca să fie străji, pentru că, după credința lor, în ziua aceasta va sta Iisus Hristos la judecată”. (mesagerulneamt.ro)
Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în duminica Lăsatei Secului.
Este de fapt ultimul prilej de distracție colectivă, înainte de a se intra în perioada Postului Paștilor.
Sărbătoarea are loc după asfințitul soarelui și este legată prin tematica de ceremonialul Mascaților, dar se reduce doar la un schimb de strigături satirice, chiar răutăcioase – refrenele – între fetele bătrâne și „tomnaticii” ce au rămas necăsătoriți.
cititi si: