(Silviu Pricope) Paradisurile fiscale
foto – silviupricope.wordpress.com
articol – Silviu Pricope – silviupricope.wordpress.com
12 septembrie 2014
Silviu Pricope – foto – facebook.com/silviu.pricope
Multă lume vorbește despre paradisurile fiscale, dar puțini știu cu adevărat ce sunt ele și care le sunt principalele caracteristici. De asemenea, relațiile lor cu statele dezvoltate reprezintă o necunoscută pentru majoritatea populației. Ne propunem acum, să facem un pic de lumină, în tenebroasa lume a paradisurilor fiscale.
Ce sunt de fapt paradisurile fiscale?
Un paradis fiscal este un teritoriu (poate fi o țară, o insulă, un oraș, o porțiune dintr-un oraș, etc), care are o fiscalitate (sau altfel spus un nivel de impozitare) foarte redusă, sau chiar nulă, în comparație cu alte țări dezvoltate. Nu există o definiție precisă, iar nivelul de impozitare este evaluat în mod diferit în diverse țări și de către diverse instituții.
Într-un sens mai restrâns, un paradis fiscal reprezintă o jurisdicție în care impozitarea este redusă. Dar de cele mai multe ori, paradisul fiscal este de fapt, un paradis bancar, adică un teritoriu în care secretul bancar protejează clienții de ingerințele oricărei alte jurisdicții. În unele țări, autoritățile fiscale nu au acces la datele bancare și, prin urmare, nu pot verifica declarațiile fiscale ale contribuabilului.
Nu se face întotdeauna distincția dintre paradisurile fiscale și cele bancare, iar unele jurisdicții ajung să le combine pe amândouă. Dar această combinație nu este sistemică. De exemplu, Elveția reprezintă un paradis bancar, iar secretul bancar permite clienților să se sustragă de la controlul administrațiilor fiscale din țara de origine. Dar, deși din punct de vedere fiscal, Elveția dispune de mai multe sisteme derogatorii avantajoase, impozitarea este departe de a fi inexistentă.
În presă, rareori se face distincția între două tipuri discutate mai sus, ajungându-se ca termenul de “paradis fiscal” să se refere acum mai mult la paradisul bancar.
OCED (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare) a declarat următoarele criterii ca fiind necesare pentru a defini un paradis fiscal. Acestea sunt:
- taxe nesemnificative sau inexistente;
- lipsa de transparență a sistemului fiscal;
- absența schimbului de informații fiscale cu alte state;
Existența paradisurilor fiscale ridică mai multe tipuri distincte de probleme:
- concurența fiscală
- concurența economică între companii provenind din țări diferite
- lupta împotriva spălării banilor și a finanțării organizațiilor criminale
- stabilitatea sistemului financiar internațional
Cine recurge la paradisurile fiscale?
În esență, fondurile speculative, companiile mari care au înființat filialele ale acestora în astfel de juridiscții (Google are de exemplu o filială în insulele Bermude) precum și persoanele bogate. Avantajul acestora este că acestea evită taxele mai mari în țara lor de origine. În Franța, de exemplu, fenomenul nu este deloc minor: în aprilie 2009, la scurt timp după cazul băncii HSBC, Franța a înființat o ” celulă de reglementare ” pentru evazioniștii fiscali. Aceasta a ajutat la repatrierea 7,3 miliarde de euro în active, cu un beneficiu estimat pentru fisc de până la 1,3 miliarde €.
Mai mult decât atât, paradisurile fiscale vehiculează și o cotă de active, ce nu poate fi cuantificată, destinată spălării banilor murdari proveniți din acte de corupție sau trafic de droguri.
Cât din economia globală reprezintă activele vehiculate în paradisurile fiscale?
Potrivit Fondului Monetar Internațional, 50% din tranzacțiile internaționale “curg” prin paradisuri fiscale. Acestea cuprindeau aproximativ 4000 de bănci, două treimi din fondurile speculative și 2 milioane de societăți fictive/paravan. În aceste conturi s-ar afla aproximativ 7.000 de miliarde de euro în active, ceea ce reprezintă mai mult de trei ori PIB-ul Franței și de mai mult de 35 de ori PIB-ul României. Gabriel Zucman, economist la Școala de Economie din Paris, consideră că valoarea activelor persoanelor particulare deținute în paradisurile fiscale s-ar ridica la aproximativ 8% din resursele financiare ale lumii (acest studiu poate fi citit aici).
În 2008, cotidianul La Tribune a estimat că activele gestionate de paradisurile fiscale s-au ridicat la 10.000 de miliarde de euro.
Care sunt aceste paradisuri fiscale?
Oficial, principalele țări dezvoltate caută să lupte împotriva paradisurilor fiscale, în special în contextul luptei împotriva terorismului, crimei organizate, sau împotriva evaziunii fiscale extrem de costisitoare pentru bugetul public.
Dar, în același timp, țările occidentale tind să accepte sau să continue să accepte, paradisurile fiscale situate în apropierea teritoriului lor, în intenția lor de a capta cât mai mult din fluxurile financiare și în vederea controlului evaziunii fiscale din propria țară. Toate tarile occidentale au propriile lor paradisuri fiscale “acceptate” și “ocrotite”:Principatul Monaco pentru Franța, Insulele Anglo-Normande pentru Regatul Unit, Bahamas pentru Statele Unite ale Americii, Liechtenstein pentru țările germanice, Macao pentru China, San Marino pentru Italia sau Andorra pentru Spania. Această ambiguitate a devenit flagrantă în timpul summit-ului G20 de la Londra, din aprilie 2009.
“Eticheta” de paradis fiscal nu reprezintă nimic oficial și variază în funcție de instituțiile care o vehiculează. OCED la acel moment a încercat să clasifice paradisurile fiscale elaborând trei liste diferite:
- neagră, pentru state total necooperante în domeniu fiscal;
- gri pentru statele, care au promis să se conformeze noilor reguli, fără însă a le aplica, precum și cele care “respectă în mod substanțial” aceste reguli;
- albă, pentru statele sau teritoriile care au făcut “un efort real pentru a se conforma regulilor ce decurg din standardele internaționale ale OCED.“
Țările occidentale au pregătit liste de paradisuri fiscale, solicitând o mai bună cooperare acestor jurisdicții în lupta împotriva spălării banilor. În același timp, țările occidentale a vrut să-și “protejeze” paradisurile fiscale. De exemplu, după îndelungi negocieri, China a obținut ca Macao și Hong Kong să nu fie incluse în lista paradisurilor fiscale, deși ambele teritorii dependente de chinezi au toate caracteristicile necesare. În schimb, Statele Unite ale Americii a câștigat clasarea insulelor Bahamas în lista gri, în loc de cea neagră.
Și astfel, în data de 2 aprilie 2009, lumea a fost “șocată” să descopere că, în conformitate cu criteriile summit-ului G20, “cele mai grave găuri negre financiare ale planetei” au fost Costa Rica, Malaezia, Filipine și Uruguay, în timp ce paradisurile fiscale reale, cum ar fi Jersey sau Insula Man au fost albite. Națiunile mari a aranjat de asemenea, pentru propriile lor grădini secrete (City of London, statul american Delaware sau Hong Kong pentru China) să nu fie nici măcar evidențiate.
Imediat după asta, țările incluse pe lista gri (Cayman, Luxemburg, Belgia, Liechtenstein, Elveția, Singapore, Insulele Virgine Britanice Insulele, Austria …), au protestat puternic (a se vedea, de exemplu, un interviu cu primul-ministru al Luxemburgului, Jean-Claude Juncker).
Pentru a nu fi pe lista neagră, o țară trebuie să semneze pur și simplu un angajament cu OCED, prin care se angajează să respecte “standardele fiscale autorizate pe plan internațional“. Acest standard prevede că, țara este de acord să ofere unui alt stat care solicită acest lucru, informații cu privire la un anumit contribuabil. Acest lucru se face pe baza unei cereri motivate și argumentate, care ajută la combaterea celor mai grave cazuri de fraudă. Acest schimb de informații la cerere reprezintă, fără îndoială, o îmbunătățire față de opacitatea totală, dar nu permite o verificare rapidă și sistematică ca în cazul unui schimb automat de informații.
Pentru a ieși din lista gri, o țară nu trebuie să accepte numai principiul schimbului de informații la cerere. Sintagma cheie aici este “respectă în mod substanțial”, aceasta referindu-se la un cumul de reguli impuse pe plan internațional. Aici, OCED se consideră mulțumită dacă o țară a implementat acest principiu în 12 acorduri bilaterale. Nu contează dacă aceste sunt făcute cu Groenlanda și Botswana sau vreo țară importantă din punct de vedere economic. O condiție atât de ușor îndeplinit a făcut ca toate țările vizate să se alăture listei albe, una după alta, în câteva luni. În cea mai recentă versiune a raportului de progres, listele negre și gri sunt acum aproape goale. Într-adevăr, mai jos este publicată lista din 2012:
După cum se vede, în accepțiunea OCED, paradisuri fiscale au rămas doar Nauru și Guatemala! Ce ar mai fi de zis după o astfel de inepție?
Însă toată lumea știe, că paradisurile fiscale nu au dispărut așa peste noapte…
Așa că Franța a reacționat dur (sic!), iar acum publică propria listă. Paradisurile fiscale pur și simplu tremură în fața acestei acțiuni curajoase a Cocoșului Galic!!!!!!!!!! Uh, dar totuși nu prea mult … Mai jos găsim lista oficială de țări/jurisdicții oficial recunoscute drept paradisuri fiscale de către Franța în 2012:
- Botswana,
- Brunei,
- Guatemala
- Insulele Marshall,
- Montserrat,
- Nauru,
- Niue
- și Filipine.
Pur și simplu fără comentarii …
articol preluat de pe http://silviupricope.wordpress.com/
Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta (SDD)
Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta (SDD) este o organizaţie non-guvernamentală înfiinţată în anul 2004, în scopul protejării Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
De-a lungul timpului, SDD s-a impus printre institutiile de protectia mediului din Romania prin acţiuni susţinute de advocacy si watchdog demonstrand prin rezultate concrete că poate oferi soluţii problemelor majore cu care se confruntă Delta Dunării. Sloganul sub care SDD isi desfasoara activitatea este: “In luptă cu oamenii, pentru binele naturii și, in final, pentru binele oamenilor”.
Principalele activitati ale Salvati Dunarea si Delta sunt:
1. Iniţiaza si implementeaza acţiuni pentru protejarea si conservarea întregului bazin al Dunarii inferioare si al Deltei Dunării;
2. Initiaza programe de informare si constientizare a populaţiei pe teme de protectia mediului si sustenabilitate;
3. Atrage resurse financiare pentru dezvoltarea de programe care se concentrează asupra protejării Dunarii, a Deltei Dunării, si a altor zone naturale protejate din Romania;
4. Colaboreaza cu asociaţii şi cluburi neguvernamentale având ca profil protecţia mediului înconjurător natural;
5. Incurajaza şi susţine cercetări independente axate pe problematica protecţiei ecosistemului Deltei Dunării, a Dunarii si a mediului inconjurator in general;
6. Acorda burse, finanţeaza proiecte de cercetare, stagii de documentare, organizeaza colocvii, seminarii şi conferinţe publice pe tematica protectiei mediului inconjurator;
7. Stabileste relaţii cu organizaţii similare din ţară şi strainătate în vederea promovării coerente şi unitare a obiectivelor privind protecţia mediului înconjurator şi, în mod special, a celor legate de salvarea ecosistemelor de tip deltaic.
8. Colaboreaza cu autoriăţile statului român dar şi cu instituţiile internaţionale interesate, în vederea realizării obiectivelor de salvare şi protejare a Deltei Dunării, a Dunarii si a mediului inconjurator
[ statut ]
În luptă cu oamenii, pentru binele naturii. Şi, în final, pentru binele oamenilor.
”În ecologie nu mai vrem politică, domni miniştri, prefecti, agenţi de pază, poliţişti, vrem numai politici. Nu mai vrem algoritm, ci bioritm. Nu mai vrem baroni, ci sturioni. Vrem modele de comuniune ale omului cu natura, vrem ca România sa fie un model pentru cea mai gravă problema a viitorului: întoarcerea naturii împotriva fiului său, omul” – Liviu Mihaiu, Membru fondator şi Preşedintele Asociaţiei Salvaţi Dunărea şi Delta
Audierile Microsoft de azi, la final. DNA începe urmărirea penală pentru persoane
Ancheta privind modul în care guverne succesive ale României au plătit pentru achiziţia unor licenţe Microsoft a intrat în etapa audierilor finale. Azi, DNA va finaliza aceste audieri și va trece la etapa acuzaţiilor directe.
Ancheta a fost împărţită pe mai multe etape. După audieri susţinute, inclusiv după cele de joi după-amiază, DNA va începe urmărirea penală pe numele primilor 10 responsabili pentru contractele păguboase de licenţiere. Alte 30 de persoane, unele cu răspundere ministerială aflate acum în Parlament, sunt vizate de investigaţie.
Sursa Zilei a scris încă de la începutul acestui an că până să ajungă la oficialii corupţi, banii guvernamentali au fost plimbaţi şi printr-o căsuţă poştală folosită, în 2009, şi pentru finanţarea unui transport aerian de armament prin Thailanda. Procurorii au indicii că la capătul fiecăruia din cele peste 25 de off-shore-uri s-a aflat câte un oficial guvernamental. Pentru că banii statului român nu au rămas în realitate la Fujitsu, corporaţia a făcut în 2012 declaraţii rectificative.
Prima perioadă vizată de anchetă este cea de negociere, avansuri plătite pentru consultanţă, încheierea contractului-cadru şi primele facturi emise şi plătite de Guvern. Lista începe, de aceea, cu Adrian Năstase, semnatarul Hotărârii de Guvern, care la data negocierilor era înconjurat de două personaje cheie: Remus Truicăşi Eugen Bejinariu. O scrisoare de intenţie pentru licenţiere a fost semnată, în septembrie 2003, de Dan Nica, din poziţia de ministru al comunicaţiilor, cu Steve Ballmer – CEO Microsoft. Contractul de bază (5,45 milioane dolari) a fost semnat însă cu Fujitsu, după şase luni, de Eugen Bejinariu (fost şef SGG) cu Markus Dekan şi Mazinger, de la Fujitsu Austria.
Șapte luni mai târziu, pe 3 noiembrie 2004, în ajunul alegerilor prezidenţiale, Eugen Bejinariu a semnat primul act adiţional – extinderea până la 19,370.500 de dolari a contractului fiind girată de Doina Petrache. Doar că licenţele Microsoft erau puse la dispoziţie de Scop Computers, care a primit 7,5 milioane de dolari din suma de pe primul act adiţional. A mai durat o săptămână (11.11.2004) până când Eugen Bejenariu şi Mihai Tănăsescu au semnat “Scrisoarea de confort” pentru deblocarea banilor pe care Fujitsu i-a transferat în scurt timp în offshore-ul Profinet şi i-a disipat apoi în mai multe straturi de firme.
O a doua felie de anchetă vizează reînceperea negocierilor pentru extinderea contractelor (26.02.2008). Suma implicată era 26.172.156 de dolari, adiţionată cu TVA-ul până la 31.144.865 printr-un act separat de același ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţionale, Karoly Borbely. Cert este că negocierile, semnarea contractelor, recepţia şi plata s-au petrecut cu viteza fulgerului în acea perioadă, banii fiind transferaţi prin off-shore-ul Colina, administrat de Ian Taylor, indicat de rapoarte oficiale pe crimă organizată drept gestionarul unui imperiu cu peste 2.500 de firme implicate în spălare de bani, trafic de droguri şi armament.
În 25.11.2008 (după modelul brevetat în oglindă în 2004), Fujitsu este chemat să mai încheie un al patrulea contract care viza retroactiv perioada 1007-2009 în valoare de aproape 27 de milioane de lei.
Fluxurile financiare transmise de Fujitsu parchetului Viena şi DNA-ului de la Bucureşti arată că de la subcontractorii Profinet şi Colina Investments LLC, banii au plecat spre firme şi persoane care aveau legătură cu CEO-ul Fujitsu de la acea vreme – Victor Malinowski. Aceleaşi firme au fost interpuse ulterior şi în contractul pentru Securizarea Frontierei de Stat – pentru care Fujitsu (condusă atunci în România de Claudiu Florică) a avut, în acte, rol de consultant.
Informaţii despre facturi neachitate de guvern către Fujitsu şi companii off-shore interpuse în plăţile pentru informatizarea României au ajuns, pentru prima dată la DNA, în 2011. Fujitsu Technologies Solutions a făcut propriul audit intern din care rezulta că firma a rămas încărcată cu facturi neachitate pentru contracte anterioare, dar şi că plătise mai mult de trei sferturi din încasările guvernamentale pe serviciile neidentificabile ale unor firme din paradisuri fiscale.
Cazul a explodat public după ce premierul Victor Ponta a trimis la DNA şi constatările propriului corp de control referitoare la ilegalităţi produse, în 2009, la completarea licenţelor de la Ministerul Educaţiei, iar DNA a anunţat că a declanşat urmărirea penală in rem.
Informaţiile procurorilor din mai multe dosare conexate au fost folosite pentru a clarifica contextul unor plăţi cu 5,5 milioane de euro mai mari pentru un număr cu peste 70.000 mai mare de licenţe decât cel al computerelor achiziţionate de Ministerul Educaţiei timp de 8 ani.
Din informaţiile strânse de procurori rezultă că în mandatul lui Daniel Funeriu, Ministerul Educaţiei a plătit pentru cel puţin 73.000 de licenţe în plus faţă de numărul de computere aflate în sistemul de învăţământ – ceea ce traduce într-un cost suplimentar de 5,4 milioane de euro, la contractul de 105 milioane de dolari multiplu adiţionat din 2004.
Mihaela Chiper
articol preluat de pe http://www.sursazilei.ro/