test

Cristina Andrei

Colocviul internaţional organizat de IICCMER şi Fundaţia Konrad Adenauer cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la dãrâmarea zidului de la Berlin pe tema «victime, memorie şi dreptate», desfãşurat la Hotelul Howard Johnson între 12 şi 15 noiembrie 2014.

Observaţiile D-lui Ion Varlam, Preşedintele Comitetului Interimar de Conducere al PNŢCD, Secretar-General al UMRL, membru al AFDPR, Magister Ex Scientiae Politicae.

 1. CU PRIVIRE LA VICTIME ŞI MEMORIE

Cele desbãtute pun în evidenţã confruntarea dintre douã realitãţi distincte între care pentru moment concilierea nu este posibilã:

Realitatea trãitã, bazatã pe memoriile sau amintirea victimelor dispãrute şi pe mãrturiile supravieţuitorilor universului concentraţionar comunist, precum şi ale veteranilor Exilului;

Realitatea fictivã, reconstruitã pe temeiul unor documente în mod deliberat selecţionate, „prelucrate” politic şi divulgate de cãtre paznicii arhivelor comuniste (mai precis ale persecutorilor) sau de cãtre cei care le exploateazã.

N.B. Falsa istorie a Rezistenţei antisovietice şi anticomuniste care rezultã din elaborãrile realizate pe baza documentaţiei oferite IICCMER (şi CNSAS) de succesorii Securitãţii duce adesea la inversarea raportului dintre victime şi cãlãi, al cãrei scop este„ticãloşirea eroilor şi eroizarea ticãloşilor”, adicã:

minimizarea şi caricaturarea faptelor mişcãrii de Eliberare Naţionalã şi ponegrirea figurilor emblematice ale patrioţilor care au fost cei mai meritorii membri ai formaţiilor militare şi politice angajate în lupta pentru înlãturarea jugului sovietic şi restaurarea democraţiei în România;

exonerarea de rãspundere a acelor membri ai oligarhiei coloniale sovietice vinovaţi la nivelul decizional de crimele comunismului, a urmaşilor (parentela şi clientela) şi instrumentelor (înaltul cler) acestui grup alogen care controleazã şi astãzi toate centrele de putere, de influenţã şi de profit din ţara noastrã;

erijarea în „rezistenţi” anti-comunişti a unor agenţi ai serviciilor secrete comuniste bine cunoscuţi în rândurile Exilului şi identificaţi ca atare de serviciile de contra-spionaj occidentale.

 

2. CU PRIVIRE LA PROCESUL COMUNISMULUI

Ar fi fost posibilã restaurarea democraţiei în Germania dacã n’ar fi avut loc Procesul de la Nueremberg şi nu s’ar fi aplicat mãsurile de denazificare impuse de învingãtorii lui Hitler?

Ceea ce se petrece astãzi sub ochii noştri cu puterea din Rusia ne dovedeşte cât de imperioasã este pentru Comunitatea Internaţionalã exigenţa scoaterii definitive a comunismului în afara legii. Ca tip de dominaţie intrinsec criminalã şi nu pe temeiul inventarierii şi a investigãrii crimelor lui.

Faptul cã sistemul comunist este de esenţã criminalã are caracter de postulat – aidoma oricãrei afirmaţii universal recunoscute ca adevãr notoriu. Metodolgia politicã a comunismului este constant şi pretutindeni pusã în evidenţã de modul de acţiune şi de mobilul protagoniştilor sãi.

Noi am propus în repetate rânduri urmãtoarea articulare a acestui postulat în doi termeni – necesari şi suficienţi pentru formularea juridicã a scoaterii definitive a comunismului înafara legii:

1/ Comunismul este expresia politicã a crimei organizate deoarece, spre a cuceri, a exercita şi a pãstra puterea, acest sistem politic recurge sistematic la mijloace care cad sub incidenţa codului penal;

2/ Propãvãduitorii comunismului şi agenţii lui sunt nişte rãufãcãtori profesionişti specializaţi în omucidere, în jaf şi în fraudã, al cãror scop real constã în acapararea totalã a bogãţiilor, a resurselor şi a veniturilor acelor populaţii pe care le supun cu forţa şi le dominã prin teroare fizicã şi moralã.

Ceea ce se petrece dupã prãbuşirea oficialã dar nu efectivã a sistemului comunist confirmã cu prisosinţã acest al doilea termen al postulatului. Membrii clasei dominante instituite de Moscova pentru a exercita mandatul colonial în România şi-au atribuit cu titlu personal patrimoniul rezultat din etatizarea proprietãţii, ai cãrui uzufructuari şi gestionari în indiviziune erau (ei sau rudele lor) pânã în 1990. Nimeni nu mai poate contesta astãzi cã situaţiile personale şi poziţiile publice ale membrilor clasei politice şi ai administraţiei publice din ţara noastrã au fost constituite de deţinãtorii lor actuali sau de cãtre înaintaşii acestora (pãrinţi sau naşi politici) prin asasinat, prin jaf şi prin înşelãtorie, pânã în 1990 şi de atunci încoace. Ca, dealtfel, şi în Rusia.

De aceea, IICCMER ar trebui sã ni se asocieze în efortul de a convinge partidele politice de stringenţa adoptãrii de cãtre Parlamentul României şi Parlamentul european a principiilor politice cu valoare universalã propuse de noi, pentru fundamentarea doctrinalã a scoaterii definitive a comunismului înafara legii. Sau, mãcar sã sprijine aceastã iniţiativã a noastrã. Pentru cã apãrarea Drepturilor Omului pe care o implicã vocaţia declaratã a IICCMER şi CNSAS nu poate fi disociatã de lupta pentru democraţie, care este antinomia comunismului.

3. CU PRIVIRE LA AUTONOMIA ŞI CREDIBILITATEA IICCMER (ŞI A CNSAS)

Sunt cercetãtorii acreditaţi ai acestor instituţii capabili sã deosebeascã ceea ce este fals sau „prelucrat” în documentele la care au acces? Dispun ei de libertatea de care depinde nemijlocit independenţa lor de judecatã?

Care este gradul de autonomie al unor instituţii al cãror craracter politic este clar stabilit de rangul de membri „junior” ai guvernului conferit conducãtorilor IICCMER şi CNSAS de statutul care le reglementeazã organizarea şi funcţionarea, precum şi de caracterul bugetar al resurselor alocate de puterea politicã?

Pot aceste instanţe cu adevãrat îndeplini vocaţia de a revela opiniei publice identitatea vinovaţilor când cei care le conduc împart rãspunderea guvernãrii (miniştrii sunt colectiv responsabili pentru deciziile luate de guvern) cu parentela şi clientela nomenclaturii direct implicate în fãrãdelegile comunismului?

Este moral şi logic acceptabil ca responsabilii acestor instituţii sã fie numiţi fãrã recomandarea sau mãcar consultarea reprezentanţilor victimelor? Nu este de-a dreptul scandalos ca, sub motivul pluralismului politic, sã facã parte din conducerea acestor instanţe reprezentanţii sistemului criminal ale cãrui fãrãdelegi fac (teoretic mãcar) obiectul activitãţii IICCMER şi CNSAS? Ar fi fost de conceput prezenţa unor nazişti notorii în conducerea Institutului Simon Wiesenthal?

Având în vedere rolul corupţiei şi al şantajului în exercitarea puterii de cãtre actualii guvernanţi, pot fi ocolite bãnuielile legitim suscitate de veniturile şi onorurile aferente statutului de demnitari conferit acestor membri „minori” ai guvernului?

4. CU PRIVIRE LA PROIECTELE ACTUALE ŞI VIITOARE ALE ACTIVITÃŢII IICCMER ŞI CNSAS

Nu credem cã aceste douã instituţii au dreptul moral de a lua vocaţia lor statutarã drept pretext pentru a refuza sã se implice în combaterea încãlcãrii drepturilor omului atunci când faptele nu aparţin trecutului comunist ci se produc acum, sub ochii noştri, şi nu neapãrat la noi în Ţarã. Dincolo de obligaţiile ce decurg din solidaritatea principialã cu victimele, ceea ce  are loc în Ucraina, prelungind ceea ce s’a petrecut în alte Republici ex-sovietice, conferã un caracter acut exigenţelor legate de respectarea drepturilor omului a cãror violare la noi se profileazã la orizont cu apropierea tancurilor ruseşti de frontierele României.

Drepturile omului ca individ sunt indisociabile de drepturile comunitãţii de care fiecare persoanã este spontan legatã prin solidaritatea pe care o creeazã factorii constitutivi ai specificitãţii acestei colectivitãţi: originea etnicã, limba, religia, tradiţiile, cultura, etc. Conştiinţa identitãţii personale decurge firesc din raportarea la comunitate a individului şi din sentimentul de apartenenţã la aceasta.

Realitatea fundamentalã a dreptului la identitate ne-a fãcut sã propunem interlocutorilor noştri din Ţarã şi din strãinãtate – în afara proiectului de condamnare a comunismului menţionat mai înainte – adoptarea urmãtorului adagiu la Charta Drepturilor Omului, care ar desãvârşi definirea, denuţarea şi condamnarea crimei împotriva umanitãţii comise prin disocierea, modificarea şi obliterarea factorilor determinanţi ai identitãţii persoanelor şi comunitãţilor ale cãror trãsãturi distincte sunt istoric recunoscute:

Schimbarea alcãtuirii etnice a populaţiei unui teritoriu dat prin deportarea bãştinaşilor şi colonizarea de alogeni, cu scopul trecerii acestui teritoriu sub suveranitatea altui stat constituie o crimã împotriva umanitãţii şi are caracter de genocid (de distrugere a unui anume grup uman).

 

Evenimentele din Ucraina, care le repetã pe cele care au avuseserã deja loc în alte republici foste sovietice, întãresc concluziile la care, ca observatori avizaţi ai politicii ruse şi sovietice, ajunseserãm de multã vreme. Comunitãţile rusofone din fostele colonii sovietce – satelizarea fiind tipul de dominaţie colonialã specific totalitarismului – nu au caracter etnic. Ele constituie nişte „minoritãţi imperiale” alcãtuite din oameni de origine heteroclitã care reprezintã ariergarda cotropitorilor, pentru care rusa este limba de comandament. Aceste remanenţe ale forţelor de ocupaţie sunt nişte formaţii de luptã puse în adormire, spre a fi reactivate ca factori de subversiune politicã şi de intervenţie militarã ai puterii coloniale atunci când interesele sale o cer. Aceste minoritãţi din fostele teritorii sovietice au – mutatis mutandis – aceeaşi funcţie pe care o au organizaţiile comuniste clandestine din alte ţãri: sunt instrumentele locale ale politicii externe a Kremlinului. Trebuie sã amintim cã şi la noi structurile decizionale şi operative ale puterii comuniste nu erau compuse din figurile vizibile ale PMR/PCR, ci din consilierii sovietici organizaţi într’o reţea care acoperea toatã Ţara şi toate activitãţile. Deşi au fost dotaţi cu nume neaoş-româneşti, aceşti indivizi şi aceste grupuri constituie în continuare o oligarhie de tip colonial, solidarã în toate circumstanţele cu interesele comanditarilor ei, necum cu poporul în mijlocul (şi pe spinarea) cãruia trãieşte.

Pentru a pune capãt acestei forme de vasalitate este necesar sã fie identificaţi membrii acestui corp invizibil prin care suzeranul moscovit controleazã în continuare România. Primul pas preconizat de noi în aceastã direcţie este organizarea unui recensãmânt care sã îngãduie deconspirarea tuturor celor care, între 1944 şi 1994, au dobândit cetãţenia şi-au schimbat numele de familie (cine nu are nimic de ascuns nu-şi schimbã numele). Aceastã „revelare” a „coloanei a V-a” a puterii care de peste un sfert de mileniu constituie principala ameninţare la adresa statului român (a cãrui integritate teritorialã a amputat-o constant de la apariţia imposturii imperiale din Rusia) şi la însãşi fiinţa poporului român (a cãrui identitate pe nu a renunţat nici astãzi s’o oblitereze la Est de Prut).

(Va urma)

articol preluat de pe http://taranista.wordpress.com/