Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al XVIII-lea)
foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al XVIII-lea)
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în veacul al XVIII-lea în Sihăstria Putnei, loc de aspră nevoință și de liniște în care se retrăgeau cei mai aleși monahi putneni.
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.
Sfântul Cuvios Sila (1697 – 1783)
Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana.
A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie.
După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare.
Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie.
În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul.
Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.
Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii.
Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți.
Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu.
Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire.
Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente.
Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți.
La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.
Sfântul Cuvios Paisie (1701 – 1784)
Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală.
Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca.
După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie.
Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine.
De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.
Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă.
A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.
Sfântul Cuvios Natan (1717 – 1784)
Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani.
A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.
Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan.
Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.
Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe.
El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești.
În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.
Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice.
La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.
La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor.
După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută.
La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă.
În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor.
De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.
Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Imnografie
Troparul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Glasul 1
Mărturisitori ai dreptei credinţe şi apărători ai neamului românesc v-aţi arătat, Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea ostenindu-vă, cereştile daruri aţi luat. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Glasul 8
Podobie: Apărătoare Doamnă …
Pe cuvioşii părinţi ai Bucovinei, Sfinţii Sila, Paisie şi Natan să-i lăudăm. Aceştia mult nevoitori fiind, înţelepţi îndrumători s-au arătat. Pentru aceasta cu evlavie cântăm: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi, rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.
Sfântul Brendan Călătorul (484 – 577)
foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Brendan Călătorul (484 – 577)
Sfântul Brendan Călătorul (484 – 577) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cuviosul și de Dumnezeu-purtător Părintele nostru Brendan Marinarul (sau Călătorul) a fost un călugăr ortodox irlandez din secolul al VI-lea.
Probabil, este primul ortodox care a pus piciorul pe pământul Canadei și, astfel, este primul dintre sfinții care au călcat teritoriile din America de Nord.
Mai este cunoscut și sub numele de Brendan din Clonfert.
El este prăznuit de Biserică în 16 mai.
Viața
„Sfântul Brendan și balena” dintr-un manuscris din secolul al XV-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfântul Brendan s-a născut în 484 la Tralee în Kerry, Irlanda.
El a înființat câteva mănăstiri în Irlanda, inclusiv Cluain Ferta Brenaind (sau Clonfert) din County Galway.
Călătoriile sale misionare și pastorale l-au dus prin insulele Scoției și, posibil, prin Țara Galilor.
El a adormit în domnul, în pace în 577.
O cronică latină de la începutul secolului al IX-lea, Navigatio Brendani (Călătoria lui Brendan), l-a făcut să devină eroul unei aventuri creștine, care a inclus și călătorii departe de coastele vestice ale Irlandei.
Menționările precizează vizitele călătorilor irlandezi în America încă din secolul al VIII-lea, înainte de vikingi; dar dacă Sfântul Brendan însuși a făcut acest voiaj este încă motiv de dispută, în principal din cauza îndoielilor legate de capacitatea unei bărci din piele de bou, nava cu care ar fi călătorit Brendan, de a face față unei astfel de călătorii.
În 1976, exploratorul irlandez Tim Severin a construit o barcă din piele de bou tăbăcită, o replică a celei folosite de Brendan, și timp de două veri el a navigat din Irlanda, via Insulele Hebride, Insulele Faroe și Islanda către Newfoundland pentru a demonstra că această călătorie a sfântului era realizabilă.
În călătoria sa, el a avut parte de întâlniri, cum ar fi aisberguri și animale de mare, printre care belene și porpoises, despre care el crede că sunt modelele din realitate pentru întâlnirile fantastice din legendele despre Brendan.
(Vezi The Brendan Voyage, ISBN 0-349-10707-6.)
Imnografie
Tropar (Glas 4)
Arătarea Dumnezeirii s-a făcut prin tine, Sfinte Părinte Brendan,
Pentru că luând Crucea ai urmat lui Hristos,
Și prin faptele tale ne-ai arătat să disprețuim carnea pentru că este trecătoare,
Și să ne curățăm sufletul de păcate pentru că este nemuritor:
Iar pentru acestea toate, Sfinte Părinte, sufletul tău petrece împreună cu îngerii.
cititi mai mult despre Sfantul Brendan Calatorul si pe: www.crestinortodox.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
Tratatul de la București (16/28 mai 1812)
foto preluat de pe pinterest.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Tratatul de la București (1812)
Pacea de la București din 1812 a fost un tratat de pace semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806–1812.
Prin acest tratat, Principatul Moldovei a fost redus la o zonă geografică care a inclus cea mai mare parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia, a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).
Basarabia (galben, otomană) până în 1812 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Context
Războiul ruso-turc din 1806–1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.
Unităţi militare ruse în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire – foto preluat de pe istoria.md
La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea “nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar “prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”.
În pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.
Lupta între unităţile militare ruse şi turce în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire – foto preluat de pe istoria.md
Un armistițiu a fost semnat cu sârbii revoltați și s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.
Tratativele de pace
Având asemenea asigurări diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse și Slobozia.
Propunerile țariste prevedeau, în mod imperialist, ca “principatele Moldova, „Valahia Mare” și „Mică” (adică Muntenia și Oltania formând ȚaraRomânească) și Basarabia” să se alipească “pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor”, specificându-se că “fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii”.
Southeast Europe after the treaty, Bessarabia shown in light green – fot preluat de pe en.wikipedia.org
În timp ce, din partea țaristă, Mihail Kutuzov depunea toate eforturile necesare pentru încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană, mediatorii britanici și francezi tărăgăneau tratativele de pace în speranța de a limita pierderile otomane, nu de dragul „Sublimei Porți” ci pentru a stăvili expansiunea rusească spre Balcani și strâmtori.
Constantinopolul a refuzat ferm propunerile inițiale țariste, și atunci Rusia s-a declarat mulțumită și cu ocuparea “doar” a teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru.
Evoluțiile militare și politice i-au determinat pe unii politicieni și generali ruși să ceară guvernului țarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Ismail și Cetatea Albă), care dădea acces la gurile Dunării.
Odată cu îmbunătățirea situației sale pe front, Imperiul Țarist și-a mărit din nou pretențiile, cerând cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru (ulterior numit Basarabia, nume care până atunci desemnase doar teritoriul numit de Turci „Bugeac”).
În această ultimă fază, negociatorul otoman a fost prințul fanariot Dumitru Moruzi (1768-1812, fiu al domnitorului Moldovei Constantin Moruzi și Mare Drogman al Imperiului Otoman din 1808), iar negociatorul rus a fost prințul francez emigrat Alexandre-Louis Andrault de Langeron (1763-1831, în slujba Rusiei din 1790).
Tratatul de pace
Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la București, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice și două articole secrete.
Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817).
Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul.
Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată “gubernia Bessarabia”.
Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și altor localități din Caucaz.
La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, la care au participat și românii timoceni.
Urmări
Datorată dibăciei trimisului rus, prințul Langeron, trecerea întregii Moldove orientale (de atunci încoace Basarabia) sub stăpânirea țaristă în ajunul ofensivei lui Napoleon Bonaparte, i-a adus lui Langeron recunștința țarului Alexandru I, cu mari avantaje nobiliare, militare și financiare ; în schimb, sultanul Mahmud, mâniat de faptul că Dumitru Moruzi nu știuse să tergiverseze încă o zi până la această ofensivă (din lipsa unor informatori în Franța), s-a răzbunat pe prințul fanariot condamnându-l să fie decapitat pentru trădare, sultanul bănuindu-l că ar fi fost, ca ortodox, favorabil intereselor rusești.
Pentru Rusia, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, ratificarea numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia permițând retragera de la Dunăre a trupelor ruse pentru a rezista invaziei franceze, și scoaterea Imperiului Otoman înfrânt din rândul aliaților Franței.
Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-și retragă trupele din Moldova Occidentală.
De asemenea, țarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noii granițe ar fi dorit și să-și vândă averea după propriul interes.
În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări și de schimburi de moșii.
Vechiul principat al Moldovei, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a fost astfel sfâșiat în două.
Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare (vezi istoria moldovenismului).
Imediat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturdza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818.
Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Dar treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță.
Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.
Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar.
Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.
Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.
Statutul juridic al actului
Pe planul juridic, actul a fost considerat drept „fraudulos” din trei motive:
1 – deoarece actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist încălca practica internațională, cu toate normele de drept existente la moment și deoarece Moldova nu era provincie otomană;
2 – în articolul VI al Tratatului de la Moscova (1921), delegația sovietică declară toate tratatele semnate mai înainte între Imperiile Rus și Otoman ca fiind « nule și neavenite », implicit așadar și Tratatul de la București din 1812;
3 – ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, la data de 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului din 26 iunie 1940, conformă revendicărilor sovietice interbelice bazate pe actul din 1812 și integrate în Pactul Ribbentrop-Molotov, constituie o violare a dreptului internațional și a „Protocolului de asistență mutuală” din 21 iulie 1936, semnat între URSS și România de Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu.
Totodată actul a fost considerat drept „legitimat” a posteriori prin patru acte:
1 – de către comunitatea internațională, Regatul României inclus, prin Tratatele de pace de la Paris (1947);
2 – de către România, la data de 28 august 1991 prin recunoașterea Independenței Republicii Moldova;
3 – de către Comunitatea Statelor Independente la data de 8 decembrie 1991 prin recunoașterea Republicii Moldova ca stat întemeietor;
4 – de către Uniunea Europeană, România inclusiv, la data de 27 iunie 2014 prin Acordul de Asociere Republica Moldova–Uniunea Europeană.