Articole

Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977)

Lupeni, 3 august 1977

foto de Antoniu Dumitru (preluat de pe: adevarul.ro)
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Greva minerilor din Valea Jiului care a avut loc între 1 și 3 august 1977, a fost una dintre mișcările de protest cele mai ample din perioada comunistă. Valea Jiului este o zonă minieră importantă a României, cu un număr mare de muncitori. Greva cea mai mare care a precedat-o pe cea din 1977 a fost Greva minerilor din Lupeni din 1929.

 

Antecedente și cauze

Minerii din Valea Jiului lucrau întotdeauna în condiții foarte grele. Chiar și cu folosirea tehnologiei celei mai moderne – ceea ce nu era cazul în minele României socialiste din anii 1970 – lucrul în minele de cărbune era greu și periculos. Accidentele de mină erau destul de dese. De exemplu, pe 2 noiembrie 1972, în urma unei explozii au murit 43 de oameni la Mina Uricani.

Anul 1977 a fost un an greu pentru economia României. Urmările crizei energetice mondiale începută în 1973-74 încă erau resimțite pe deplin, iar cutremurul din 4 martie 1977 a îngreunat și mai mult situația. În pofida acestor greutăți, Ceaușescu nu a acceptat reducerea cifrelor de plan și insista ca toți indicatorii stabiliți anterior să fie îndepliniți.

La scurt timp după mișcarea pentru drepturile omului Charta 77 inițiată în Cehoslovacia, un protest similar a fost organizat și în România de dizidentul Paul Goma. La 23 martie 1977, minerul din Valea Jiului Dumitru Blaj a plecat la București pentru a semna apelul lui Goma. Nota sa adresată scriitorului a fost citită ulterior la Radio Europa Liberă, și ca urmare Blaj a fost criticat în fața colectivului de muncă, degradat pe post de vagonetar, apoi supraveghetor la un depozit de lemne. El a murit în anii ’80 în circumstanțe dubioase.

Pe 30 iunie 1977 a fost adoptată Legea nr. 3 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială, care interzice plata simultană a salariului și pensiei de invaliditate (erau mulți mineri care au ieșit la pensie cu grad de invaliditate III, și mai lucrau în mină), și prevedea schimbarea limitei de vârstă de pensionare a minerilor de la 50 la 52 de ani. Tot în aceeași perioadă programul de lucru a fost mărit de la 6 la 8 ore.

Minerii erau nemulțumiți și de aprovizionarea proastă cu bunuri de consum, de munca prelungită peste program (inclusiv duminicile), de condițiile de locuit și trai precare.

Pe 14 iulie 1977, minerul Gheorghe Dumitrache („Ispitu”) a trimis un memoriu („Spinoasa mărturisire”) la CC al PCR, Ministerului Minelor și Televiziunii Române, dar nu i s-a răspuns imediat. A fost arestat după încetarea grevei din august, și condamnat la doi ani de închisoare pentru „instigare și ultraj la bunele moravuri.”

 

Derularea grevei

Greva propriu-zisă a început la Mina Lupeni pe 1 august 1977 și a fost încheiată pe 3 august 1977.

În primele momente, unii mineri au propus ca o delegație de-a lor să plece la București, dar s-a renunțat la această idee, poate și datorită faptului, că trenurile erau oprite. Unii șefi de sectoare au încercat să împiedice organizarea greviștilor, dar minerii au reacționat prompt, câteodată dur. Greviștii au luat legătura cu alte mine din Valea Jiului (pe vremea aceea erau 10 mine în Valea Jiului: Anina, Aninoasa, Bărbăteni, Dalja, Livezeni, Paroșeni, Petrila, Petroșani, Uricani, Vulcan) și cu populația orașelor pentru a strânge cât mai mulți simpatizanți, și s-au adunat până la urmă în curtea Minei Lupeni, unde țineau discursuri revendicative. Cifrele provenite din surse diferite referitoare la numărul participanților variază între 10 000 și 40 000 (chiar 90 000). Cei care susțin cifrele mai scăzute greșesc, întrucât se bazează numai pe numărul de angajați, și nu iau în considerare membrii de familie și alte persoane din afară care s-au alăturat greviștilor (din simpatie sau numai din curiozitate).

Exploatarea minieră de la Aninoasa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Exploatarea minieră de la Aninoasa – cititi mai multe pe ro.wikipedia.org

Greviștii sunt organizați și conduși de câțiva lideri, în special de muncitorii Constantin Dobre, Gheorghe Maniliuc și inginerul Jurcă. Acesta din urmă se retrage în scurt timp în planul doi, lăsând conducerea în mâinile primilor doi.

Din București au fost trimiși să poartă tratative doi reprezentanți de frunte ai puterii: secretarul CC al PCR Ilie Verdeț, Gheorghe Pană, președintele Consiliului Central al UGSR și ministru al muncii, și Constantin Băbălău, ministrul minelor, petrolului și geologiei, cărora li se alătură șefi locali ai conducerii de partid și de stat, în special Clement Negruț, primarul și primul-secretar de partid din Petroșani. Primul secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu era în concediu la Karlovy Vary (Cehoslovacia).

Gheorghe Pană (n. 9 aprilie 1927, comuna Gherghiţa, judeţul Prahova) este un fost demnitar comunist român. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al muncii, şi împreună cu Ilie Verdeţ, a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri, dar au eşuat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Pană (n. 9 aprilie 1927, comuna Gherghiţa, judeţul Prahova) este un fost demnitar comunist român. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost preşedintele Consiliului Central al UGSR şi ministru al muncii, şi împreună cu Ilie Verdeţ, a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri, dar au eşuat – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Ilie Verdeț și Clement Negruț se deplasează la fața locului, dar minerii nici nu au încercat să negocieze cu ei, și au cerut să discute direct cu secretarul general. Cei doi au fost sechestrați în ghereta portarului de la intrarea nr. 2 a Minei Lupeni.
Conform relatărilor lui Constantin Dobre, Maniliuc i-ar fi amenințat cu moartea pe cei doi activiști superiori de partid, pe Verdeț chiar trântindu-l de perete de câteva ori. Ilie Verdet neagă categoric episodul sechestrării: “E o prostie… Eu nu am fost bruscat, nu am fost agresat“. Ilie Verdeț a mai făcut și alte declarații importante despre începuturile grevei: “Nu a existat comitet de grevă, care să pregătească greva. Nu au fost revendicări formulate. A fost, doar, acest protest in legătură cu legea pensiilor. Comitetul de grevă s-a format în timpul desfășurarii grevei, mai ales spre sfârșit

Între timp, se infiltrează în zonă și oamenii Securității, dar sunt deocamdată pe poziție de așteptare. Autoritățile întăresc paza obiectivelor importante din zonă, în mod deosebit a depozitelor de arme.

La insistența greviștilor, Verdeț îl sună prin telefon pe Ceaușescu, care se afla în concediu pe litoralul Mării Negre. Ceaușescu își întrerupe concediul, și se deplasează mai întâi la Craiova, apoi la Târgu-Jiu și Deva, și preia comanda trupelor de Securitate și a funcționarilor de partid, care vor fi angajate în stingerea focarului protestatar.

Când Ceaușescu ajunge în curtea Minei Lupeni, numărul participanților la manifestație se dublează. Atmosfera este tensionată, dar sunt totuși voci în mulțimea care la sosirea primului om al țării strigă „Ceausescu si minerii!”, dar treptat se aud lozinci din ce în ce mai ascuțite, ca „Lupeni ’29!” (aluzie la greva din 1929), „Jos burghezia proletară!”.

Constantin Dobre citește în fața lui Ceaușescu revendicările minerilor, constând din 26 de puncte cu caracter tipic sindicalist, referitoare la programul de lucru, norme, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții.

Ceaușescu prezent la fața locului timp de circa 3 ore, la început se arată refractar, la care greviștii vociferează, se aud de câteva ori huiduieli, fluierături, se scandează chiar „Jos Ceausescu!”. El cedează până la urmă, mai ales după ce gardul depozitului de lemne se prăbușește brusc sub greutatea minerilor urcați pe el, producând un zgomot infernal și speriind pe cei prezenți. Ceausescu promite să îmbunătățească condițiile de muncă și de trai ale minerilor, și în final este aplaudat. Un miner tânăr entuziasmat (poate un om al partidului sau Securității) a propus ca lui Nicolae Ceaușescu să-i fie atribuit titlul de „miner de onoare”. După o asemenea dezamorsare a situației, secretarul general – obosit și epuizat și el – părăsește locul în mijlocul escortei sale. Revine la Petroșani, unde s-a desfășurat un miting după moda vremii, cu urale și aplauze prelungite, în cadrul căruia nici nu s-a pomenit de greva din Lupeni.

Greva minerilor din Valea Jiului (Lupeni - 1977) - foto: jurnalul.ro

Greva minerilor din Valea Jiului (Lupeni – 1977) – foto: jurnalul.ro

 

Reprimarea minerilor

În perioada imediat următoare grevei nu au fost represalii. S-a hotărât ca până la 31 decembrie 1977 pensionarii de invaliditate care lucrează să-și păstreze atât pensia cât și salariul. Ceaușescu a ordonat să fie satisfăcute unele din promisiunile sale, respectiv reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore, aprovizionarea magazinelor din zonă a fost îmbunătățită, dar revendicările referitoare la limita de vârstă de pensionare și programul de lucru nu sunt îndeplinite.

După sărbătorirea Zilei Minerilor pe 8 august, vor începe acțiuni crunte de reprimare împotriva participanților mai activi la grevă.

În prima etapă, au fost organizate ședințe de partid și de sindicat, în care greviștii au fost catalogați drept elemente anarhiste, declasate, „oameni de nimic”, „derbedei”, „impostori”, „infractori” etc. Greviștii care erau membri de partid au fost sancționați sau excluși din PCR.

Forțele de Securitate și Miliție din zonă au fost dublate, iar după 15 septembrie au fost desfășurate unități militare (inclusiv blindate) în preajma tuturor minelor din Valea Jiului.

Organele specializate ale Securității, Miliției și procuraturii, au efectuat recunoașterea minerilor care au participat în mod activ la grevă. Au fost chemați la sediul Securității unii ingineri și șefi de sectoare pentru a identifica cu ajutorul fotografiilor și înregistrărilor filmate făcute pe ascuns a celor cu rol important în grevă. Cel puțin 600 de greviști au fost interogați la sediul Securității din Petroșani și maltratați de mai multe ori (lovituri la cap, strângerea degetelor la ușă etc.). Operațiunile Securității au fost conduse de generalii Emil Macri și Nicolae Pleșiță.

Nicolae Pleşiţă (n. 16 aprilie 1929, oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş - d. 28 septembrie 2009, Bucureşti) a fost un general român de Securitate, care a condus Direcţia de Informaţii Externe (1980-1984). Torţionar al regimului comunist, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. A fost avansat la gradul de general-locotenent (9 mai 1977), conducând, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor participanţi la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Pleşiţă (n. 16 aprilie 1929, oraşul Curtea de Argeş, judeţul Argeş – d. 28 septembrie 2009, Bucureşti) a fost un general român de Securitate, care a condus Direcţia de Informaţii Externe (1980-1984). Torţionar al regimului comunist, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru faptele sale. A fost avansat la gradul de general-locotenent (9 mai 1977), conducând, împreună cu generalul Emil Macri, reprimarea minerilor participanţi la greva minerilor din Valea Jiului din august 1977 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

A urmat apoi întocmirea dosarelor penale. Se intentează procese de drept comun, cu acuzațiile de ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniștii publice, și în cazurile mai grave de lovire și vătămare corporală. Au fost întocmite 150 de dosare, și în urma proceselor au fost internați la psihiatrie 50 de protestatari, au fost condamnați la închisoare între 2-5 ani 15 greviști:

- Constantin Ilie, Vasile Guzu, Gheorghe Costache, Adolf Flaman, Gheorghe Dumitrache și Gheorghe Vitez: 2 ani pentru ultraj; Petru Daragics și Ion Toderașcu: 4 ani pentru ultraj și 1,5 ani pentru vătămare corporală;
- Alexandru Dabelea: 3 ani pentru ultraj și 1 an pentru vătămare corporală;
- Ioja Sortan: 3 ani pentru ultraj;
- Vasile Căilă: 2,5 ani pentru ultraj si apologia infracțiunilor;
- Gheorghe Maniliuc: 3,5 ani pentru ofensă adusa autorității și 3 ani pentru ultraj;
- Carol Nagy: 5 ani pentru ofensă adusă autorității;
- Cornel Silvester: 3,5 ani pentru ofensă adusă autorității, 3 ani pentru ultraj si 10 luni pentru lovire:
- Petru Petaca: 4 ani pentru ofensa adusa autorității, 3 ani pentru ultraj si 1 an pentru lovire.

Pentru majoritatea condamnaților la închisoare, pedeapsa a trebuit ispășită la un loc de muncă în afara Văii Jiului, deci deportare și muncă corecțională. Au fost siliți să părăsească domiciliul și să se mută într-o localitate desemnată de autorități cel puțin 300 de greviști, împreună cu familiile lor. Au fost concediați între 2000-4000 de mineri.

După terminarea pedepsei, cei mai mulți au rămas sub stricta supraveghere a Securității, și hărțuiți ani lungi după evenimente.

Agenți ai Securității au fost angajați ca muncitori în mine, în scop de culegere de informații, supraveghere și chiar intimidare fizică. Au fost detașați sau angajați în întreprinderile miniere din zonă foști delincvenți de drept comun. Pentru a suplimenta lipsa de forță de muncă, au fost trimiși să lucreze la exploatările miniere și militari în termeni.

Pe termen lung, organele de partid au sporit activitatea ideologică în zonă. S-au ținut lecții de ideologie comunistă obligatorii, și diverse instituții de psihologie din București, la ordinele date de conducerea centrală, au făcut mai multe teste și sondaje în Valea Jiului.

Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ceaușescu în vizită de lucru la mina Lupeni în noiembrie 1977 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Consecințe politice

Greva a avut un caracter pașnic, dar protestele au fost ferme, categorice. Deși ea a prezentat un caracter revendicativ, Ceaușescu a revenit asupra prevederilor din Legea pensiilor și a regimului de lucru, promițând elaborarea unui program social și de îmbunătățire a condițiilor de viață, program care s-a făcut și în mare parte înfăptuit… După părerea mea, ca participant direct la acest măreț eveniment, greva din 1977 a reprezentat cea mai reușită manifestare a forței minerilor, care, fără jertfe, dar printr-un ridicat grad de organizare, a obținut toate revendicările.”
—Ilie Verdeț

Ilie Verdeţ (n. 10 mai 1925, Comăneşti, judeţul Bacău - d. 20 martie 2001, Bucureşti) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri. După Revoluţia din decembrie 1989, Verdeţ a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ilie Verdeţ (n. 10 mai 1925, Comăneşti, judeţul Bacău – d. 20 martie 2001, Bucureşti) a fost un lider comunist român care a fost ministru în mai multe rânduri în guvernele din perioada 1965-1989. De asemenea, el a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1979-1982. Pe timpul grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 a fost trimis de Ceauşescu la faţa locului pentru negocieri. După Revoluţia din decembrie 1989, Verdeţ a înfiinţat Partidul Socialist al Muncii, care s-a considerat ca succesor al Partidului Comunist Român - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Greva a avut repercusiuni importante și asupra aparatului de partid și de stat. Au fost schimbați din funcție mai mulți funcționari de partid și de stat, atât la nivel local, județean, cât și în București.

Cazul a fost dezbătut de ședința Consiliului de Stat din 3 septembrie, care a hotărât primele destituiri, și apoi – inclus pe ordinea de zi la cererea explicită a comunistului ilegalist Alexandru Sencovici – de Plenara CC al PCR din 26 octombrie 1977. Potrivit lui Ilie Verdeț, Ceaușescu a calificat greva din Valea Jiului din 1977 drept consecință a unei propagande necorespunzătoare. „La mijloc au stat probleme de conștiință. Adică muncă de propagandă slabă, nu s-au popularizat hotărârile partidului.” – ar fi declarat secretarul general al PCR.

Tot în ședința CC al PCR din 26-27 octombrie 1977, fostul ministru al Minelor, Petrolului și Geologiei, Bujor Almășan, care fusese demis în ianuarie 1977, a primit un vot de blam pentru “starea de lucruri” lăsată în sectorul minier.

Ilie Verdeț nu a fost făcut răspunzător pentru evenimente. În ședințele de partid care au urmat el a dat vina pe conducătorii locali pentru „unele lipsuri”, și a pledat consecvent pentru întărirea ordinii și disciplinei în sectorul mineritului, conform „indicațiilor prețioase” ale secretarului general. La 7 martie 1978, el a fost numit în funcția de prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și președinte al Comitetului de Stat al Planificării (după ce fostul președinte al C.S.P. Mihai Marinescu a fost epurat). La data de 29 martie 1979, Ilie Verdeț este desemnat în funcția de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste Românie.

Gheorghe Pană pană a primit un „vot de blam” la Plenara CC al PCR din 26 octombrie, și schimbat din funcția de ministru al minelor.

Pe plan județean și local a fost schimbat primul-secretar al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu, primii secretari orășenești și de întreprindere, atât de partid cât și de UTC, și conducătorii de la sindicate. Clement Negruț, primarul din Petroșani a rămas în funcție, probabil datorită reușitei adunării populare organizate de el la Petroșani, imediat după terminarea grevei. Ca o altă excepție, nici conducătorii orașului Vulcan nu au fost schimbați.

 

Informarea opiniei publice despre grevă

Opinia publică internă și internațională primea știri foarte puține despre grevă. Nu au fost informați nici măcar membrii CC al PCR.

Numărul din 5 august 1977 al ziarului Steagul Roșu nici nu pomenea de grevă, ci scria de „vizita de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu în Valea Jiului”.

Pentru a împiedica scurgerea de informații, Valea Jiului a fost declarată zonă interzisă până la 1 ianuarie 1978.
Totuși, cu timpul informațiile, din păcate uneori deformate, încep să se scurgă spre lumea din exterior.

Conform propriei sale aprecieri, Buletinul de informare a românilor din exil (prescurtat: BIRE sau B.I.R.E.) a fost prima publicație care a relatat în detaliu despre greva minerilor în ediția din 16 septembrie 1977.

A doua sursă de informații a fost minerul maghiar Hosszú István, participant și el la grevă, care a subliniat lipsa oricăror tensiuni cu caracter național între minerii de diferite etnii. În 1986 el a acordat lui Neculai Constantin Munteanu un interviu, difuzat de Radio Europa Liberă și publicat de Mihnea Berindei sub titlul „La gréve des mineurs roumains en 1977. Un témoignage” (în: L’Autre Europe).

22 de mineri protestatari au reușit să trimită în numele altor 800 o scrisoare („Scrisoarea minerilor din Valea Jiului” finalizată pe 18 septembrie 1977) ziarului francez Libération, care a publicat-o în 12 octombrie 1977. O variantă prescurtată a acestei scrisori a fost publicată și în revista Lupta din 22 martie 1987.

Există și o a doua scrisoare a minerilor din Valea Jiului, apărută în 1984 în Cuvântul românesc, semnată de „grupul de ingineri și muncitori mineri din Valea Jiului” care abordează și aspecte politice (inclusiv de politică internațională).

 

Liderii grevei și soarta lor ulterioară

 

Constantin Dobre

Imediat după grevă minerii i-au păzit locuința, ca să nu fie arestat, dar până la urmă a fost mutat forțat la Craiova, și angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Reparații Auto (IRA). Mai multe surse afirmă că a fost racolat de Securitate.

Conform relatărilor lui Ilie Verdeț, în noiembrie 1977, Dobre era deja student la Academia Ștefan Gheorghiu, trimis de Inspectoratul Ministerului de Interne Craiova. Teodor Rusu (secretar cu probleme de propagandă la Comitetul municipal de partid, responsabil pentru zona estică a Văii Jiului, pentru orașul Petrila și pentru minele Lonea și Petrila) afirma pe baza unei discuții purtate cu Gheorghe Pană în vara anului 1978, la stațiunea Neptun, că Dobre ar fi avut o încercare nereușită de a-l vedea pe Ceaușescu, pentru a-i reproșa neîndeplinirea tuturor revendicărilor minerilor, dar a fost pasat la ministrul Muncii, Gheorghe Pană.

În anii 1980 a terminat la fără frecvență cursurile de economie ale Academiei Ștefan Gheorghiu (care pregătea activiști de partid), unde vine în contact cu Virgil Măgureanu, viitor șef al SRI. În zilele revoluției din decembrie 1989 a încercat să se implice în desfășurarea evenimentelor, dar nu a reușit să ocupe nici o funcție importantă.

Pompiliu Prip – avocatul minerilor în procesul reabilitării celor condamnați în 1977 – a afirmat, că Dobre s-a întors în Valea Jiului după fuga dictatorului, dar a avut a primire rece din partea minerilor, și a plecat la București, unde a apărut pe 23 decembrie la televiziune, și „a vorbit în numele minerilor”.

În 1990 a fost numit casier al ambasadei României de la Londra.

În ianuarie 2007 intervine la Comisia Tismăneanu, care întocmise un raport în care era menționat decesul lui. În august 2007 sunt date publicității informații din dosarul de urmărire al lui Constantin Dobre (nume de cod „Dodu”).

În 5 decembrie 2007 Dobre a publicat o scrisoare deschisă în care respingea afirmațiile lui Miron Cozma, conform cărora cel din urmă ar fi fost unul dintre conducătorii grevei din 1977.

 

Gheorghe Maniliuc

A fost arestat și interogat de Securitate. Dosarul său enumeră și antecedentele penale, conform cărora Maniliuc mai fusese condamnat la trei luni închisoare în 1953 pentru vătămare corporală, iar în 1968, la un an și jumătate pentru furtul unei motociclete, cu care a făcut un accident, și a rămas invalid. După grevă, a fost condamnat la trei ani și jumătate închisoare pentru ultraj contra bunelor moravuri și ofensă adusă autorității, cu executarea pedepsei la locul de muncă. A fost despărțit de familie, care s-a întors în județul Suceava. La terminarea pedepsei a vrut și el să se întoarcă în satul natal, dar a murit în împrejurări suspecte.

Pe lângă Dobre și Maniliuc mai sunt menționați ca lideri ai grevei: inginerul Jurcă (care după primele momente ale grevei a preferat să treacă în panul doi), și o femeie – „șefa tineretului comunist din Lupeni” – care ar fi fost și ea închisă ulterior.
În aprilie 1990, Curtea Suprema de Justiție a casat sentințele de condamnare ale minerilor pronunțate de Judecătoria Petroșani la 16 și 17 septembrie 1977.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Greva minerilor din Valea Jiului (1-3 august 1977) si pe en.wikipedia.org

Mineriada din ianuarie 1999 (a cincea mineriadă)

Câteva mii de mineri conduşi de Miron Cozma, au pornit într-un marş de protest neautorizat, spre Bucureşti

foto Dragoş Cristescu / Mediafax Foto
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

Mineriada din ianuarie 1999 a fost cea de a cincea acțiune de acest gen întreprinsă în România postdecembristă.

 

Preludiu

La sfârșitul anilor ’90, Miron Cozma, șeful Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, era liderul necontestat al minerilor datorită faptului că obținea de la guvern menținerea substanțialelor lor salarii. Valea era zona cea mai scumpă din România. Guvernele au investit miliarde de dolari fără a reuși crearea unor locuri de muncă alternative. Familiile trăiau din leafa de la mină a soțului, iar pentru menținerea acestor salarii minerii erau dispuși să îl urmeze orbește pe Cozma.

Miron Cozma (n. 25 august 1954, Derna, Bihor) a fost un lider sindical din Valea Jiului, de profesie subinginer minier. În 1999 a fost condamnat definitiv pentru infracțiunile comise în Mineriada din 1991. A fost grațiat de președintele Ion Iliescu (PSD) în anul 2004 - foto: nasul.tv

Miron Cozma (n. 25 august 1954, Derna, Bihor) a fost un lider sindical din Valea Jiului, de profesie subinginer minier. În 1999 a fost condamnat definitiv pentru infracțiunile comise în Mineriada din 1991. A fost grațiat de președintele Ion Iliescu (PSD) în anul 2004 – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – fotopreluat de pe nasul.tv

În august 1998, sindicatele din Valea Jiului au început negocierile cu administrația pentru salarii. La 16 decembrie 1998, ministrul industriilor Radu Berceanu a declarat la televiziune că minele de la Dâlja și Bărbăteni vor fi închise, ca urmare a programului de restructurare a mineritului din Valea Jiului.

Radu Mircea Berceanu (n. 5 martie 1953, Râmnicu Vâlcea, România) este un politician român, membru al Camerei Deputaților între 1990 și 2004, senator în legislatura 2004-2008 ales în județul Dolj pe listele Partidului Democrat și în legislatura 2008-2012 ales în același județ din partea Partidului Democrat-Liberal. De asemenea a făcut parte din guvernele Călin Popescu-Tăriceanu și Boc II, fiind Ministru al Transporturilor - foto: mediafax.ro

Radu Mircea Berceanu (n. 5 martie 1953, Râmnicu Vâlcea, România) este un politician român, membru al Camerei Deputaților între 1990 și 2004, senator în legislatura 2004-2008 ales în județul Dolj pe listele Partidului Democrat și în legislatura 2008-2012 ales în același județ din partea Partidului Democrat-Liberal. De asemenea a făcut parte din guvernele Călin Popescu-Tăriceanu și Boc II, fiind Ministru al Transporturilor – foto: mediafax.ro

Minerii, conduși de Miron Cozma, iau decizia declanșării unei greve generale, la 18 decembrie 1998. Pentru negocierea punctelor de pe platforma întocmită de sindicaliști a fost solicitată prezența la Petroșani a ministrului Industriilor, Radu Berceanu și a primului ministru, Radu Vasile. Refuzul demnitarilor determină din nou greviștii să solicite plecarea la București. În fața unei astfel de perspective, primarul Capitalei (Viorel Lis) declară că nu va aviza un posibil marș de protest al minerilor în Capitală, în timp ce Ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, refuză categoric să pună la dispoziția greviștilor garniturile de tren solicitate pentru deplasarea la București.

Radu Vasile (n. 10 octombrie 1942, Sibiu - d. 3 iulie 2013, București) a fost un om politic și istoric român, prim ministru al României între 1998 și 1999, propus de PNȚCD - foto: ro.wikipedia.org

Radu Vasile (n. 10 octombrie 1942, Sibiu – d. 3 iulie 2013, București) a fost un om politic și istoric român, prim ministru al României între 1998 și 1999, propus de PNȚCD – foto: ro.wikipedia.org

Aproape 15.000 de mineri de la Compania Națională a Huilei din Valea Jiului au protestat la data de 4 ianuarie 1999 pentru a obține mărirea salariilor și renunțarea la programul de închidere a minelor nerentabile. Aceștia amenințau că vin la București, în cazul în care revendicările lor nu vor fi satisfăcute, dar guvernul nu s-a arătat dispus să cedeze în fața greviștilor.

Au loc mai multe runde de negocieri eșuate cu Comisia de Buget – Finanțe a Senatului, condusă de Viorel Cataramă. Trupele de jandarmi intră în dispozitiv pe Defileul Jiului construind baricade, inclusiv prin detonarea stâncilor peste DN66.

Viorel Catarama (n. 31 ianuarie 1955) este un om de afaceri român care a fondat în 1990 compania Elvila - foto: ro.wikipedia.org

Viorel Catarama (n. 31 ianuarie 1955) este un om de afaceri român care a fondat în 1990 compania Elvila – foto: ro.wikipedia.org

În 14 ianuarie 1999 peste 1000 de protestatari au escaladat barajul înălțat în Defileul Văii Jiului, amenințînd că nu se vor opri decît în Capitală. Lista de revendicări a greviștilor a fost schimbată. Ei au renunțat la cele 30 de solicitări, dar cer în schimb 10.000 de dolari pentru fiecare disponibilizat sau 500 de dolari pensie pe viață. Ministrul Industriilor a respins astfel de „aberații”. În replică, Miron Cozma a anunțat că 15.000 dintre ortacii săi și-au exprimat în scris dorința de a pleca spre București. Sub comanda lui Romeo Beja, aproape 1.000 de mineri s-au urcat în cele 11 autobuze parcate în fața sediului Companiei Naționale a Huilei, strigînd că pleacă spre Capitală. Au ajuns la primul baraj înălțat de oamenii de ordine, baraj format din pietre, humă și nisip. Lucrurile păreau a scăpa de sub control. Peste 100 de mineri au trecut de Valea Jiului. Nici un jandarm nu era în zonă, trupele de ordine retrăgându-se la cîțiva kilometri, în spatele unui al doilea baraj.

La 15 ianuarie 1999 Judecătoria Petroșani va declara ilegală greva minerilor, iar la 18 ianuarie Cozma decide începerea „Marșului spre București”.

 

Marșul spre București

Pe șoseaua spre Târgu Jiu erau amplasate baraje succesive din stabilopozi de beton. În câteva locuri, în special pe poduri, trupele ministerului de interne au abandonat camioane grele, cu roțile scoase. La fiecare baraj minerii înlăturau stabilopozii, iar jandarmii, după un schimb de pietre și gaze lacrimogene de câteva minute, se retrăgeau cu autobuzele spre urmatoarea baricadă.

Ministrul de Interne, Gavril Dejeu, a demisionat în seara zilei de 19 ianuarie, când minerii au trecut de toate barajele forțelor de ordine din Defileul Jiului.  “Am socotit că îmi revine o răspundere morală pentru atitudinea pe care au avut-o forțele Ministerului de Interne”.

Gavril Dejeu (n. 11 septembrie 1932, Poieni, județul Cluj (interbelic)) este un avocat român, deputat PNȚCD în mai multe legislaturi, ministru de interne în perioada 1996-1999. Este fratele lui Alexandru Dejeu, unul din liderii rezistenței anticomuniste din Munții Apuseni - foto: romanialibera.ro

Gavril Dejeu (n. 11 septembrie 1932, Poieni, județul Cluj (interbelic)) este un avocat român, deputat PNȚCD în mai multe legislaturi, ministru de interne în perioada 1996-1999. Este fratele lui Alexandru Dejeu, unul din liderii rezistenței anticomuniste din Munții Apuseni – foto: romanialibera.ro

La ieșirea din defileu, după o noapte petrecută la Târgu Jiu (19/20 ianuarie), Cozma a decis continuarea marșului spre București, alegând drumul cel mai scurt, prin Râmnicu-Vâlcea. La acțiunea lor s-au solidarizat și contingente de mineri din Oltenia, Banat, precum și alte categorii de muncitori. Minerii erau transportați de 70 de autobuze si peste 200 de autoturisme și se deplasau disciplinat, avînd cercetași trimiși ca să culeagă informații despre dispunerea în teren a forțele de ordine. Aveau o organizare cvasimilitară, fiind grupați în funcție de exploatarea minieră de unde proveneau. Pe drum, coloana de protestatari a fost întampinată cu aplauze de către populația civilă din localitățile gorjene.

Guvernul a decis închiderea traficului feroviar pe Valea Oltului, iar pe Autostrada București-Pitești au fost grupate dispozitive de jandarmi. Datorită rețelei de informatori, minerii au aflat din timp că la Costești, Vâlcea (la ieșirea din Horezu) era amplasat un nou baraj al forțelor de ordine și au decis să petreacă noaptea de 20/21 ianuarie în Horezu.

 

Bătălia de la Costești

Bătălia a început în jurul orelor 14 și s-a încheiat în jurul orelor 17, cu victoria minerilor. Forțele de ordine aveau aproximativ 2000 de combatanți, inclusiv trupe speciale DIAS (Detașamentul de Intervenție și Acțiuni Speciale) și BAOLP (Brigada de Asigurare a Ordinii și Liniștii Publice), numărul minerilor fiind de aproximativ 15-20000.

Minerii au străbătut pe jos cei 3 kilometri dintre Horezu și Costești. Au încercuit zona și au atacat din toate părțile. Din spate jandarmii au fost atacați de săteni din Costești, înarmați cu pistoale de semnalizare.

Numarul jandarmilor căzuți în mâna minerilor se ridica la peste 1500; prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu, a fost luat deasemenea ostatic.

Coloana de manifestanți își continuă drumul spre Râmnicu Vâlcea, după ce au îndepărtat stabilopozii și stâlpii de beton aflați pe șosea. Toate mașinile cu număr de București sunt distruse, fără discriminare. La Râmnicu Vâlcea, forțele de ordine au reușit să oprească încercarea câtorva sute localnici de a pătrunde în sediul Prefecturii, care este încercuit de manifestanții adunați în centrul localității și care scandează: “Să vină minerii”, “Cozma, Cozma”, “Vadim, Vadim” și “Jos prefectul”.

Emil Constantinescu (n. 19 noiembrie 1939, Tighina, acum în Republica Moldova), politician și om de știință român. A fost președinte al României între anii 1996 și 2000; din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a Universității din București - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Emil Constantinescu (n. 19 noiembrie 1939, Tighina, acum în Republica Moldova), politician și om de știință român. A fost președinte al României între anii 1996 și 2000; din 1966 este cadru didactic al Facultății de Geologie a Universității din București – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Președintele Emil Constantinescu a convocat sesiunea extraordinară a Parlamentului și a solicitat liderilor partidelor parlamentare să-și exprima poziția față de evenimentele în curs. În timpul nopții de 21-22 ianuarie 1999 a fost emisă ordonanța de urgență care instituie starea de urgență pe întreg teritoriul României, începând cu ora 14 a zilei de 22 ianuarie. Constantin Dudu Ionescu este numit ministru de interne și se produce înlocuirea unor cadre de comandă ale acestui minister.

Constantin Dudu Ionescu (n. 21 mai 1956, București) este un politician român. A fost secretar de stat membru al guvernului, la Ministerul Apărării Naționale, susținut de PNȚCD, apoi ministru al apărării naționale (11 februarie - 17 aprilie 1998), iar mai apoi minstru de interne (21 ianuarie 1999 - 28 decembrie 2000). S-a remarcat prin propunerea unei amnistii generale legate de crimele săvîrșite în 1989 - foto: ro.wikipedia.org

Constantin Dudu Ionescu (n. 21 mai 1956, București) este un politician român.
A fost secretar de stat membru al guvernului, la Ministerul Apărării Naționale, susținut de PNȚCD, apoi ministru al apărării naționale (11 februarie – 17 aprilie 1998), iar mai apoi minstru de interne (21 ianuarie 1999 – 28 decembrie 2000). S-a remarcat prin propunerea unei amnistii generale legate de crimele săvîrșite în 1989 – foto: ro.wikipedia.org

Pe șoseaua Râmnicu Vâlcea – Pitești, în dreptul râului Topolog, este amplasat un nou baraj, format din trupe MApN și DIAS.

 

Pacea de la Cozia

Aflat în fața unui conflict fără precedent, Primul Ministru Radu Vasile acceptă dialogul cu minerii, eveniment care a avut loc la mănăstirea Cozia, la 22-23 ianuarie. În urma acestuia a fost încheiată „Pacea de la Cozia”, un acord în care Guvernul convenea respectarea revendicărilor minerilor, neînchiderea minelor Dâlja și Bărbăteni și neînceperea urmăririi penale împotriva liderilor minerilor. Conform declarațiilor primului ministru, „Acțiunea revendicativă s-a încheiat. Minerii se îmbarcă, la ora actuală, în mașini, se întorc la locul de baștină. În esență, aceste discuții au durat cîteva ore. Au fost depistate o serie de soluții care însă vor fi finalizate după prezentarea unui program de reducere a pierderilor, prin reducerea costurilor în companiile componente și participante la acțiunile revendicative”.

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

Momârlanii – urmaşii dacilor din Valea Jiului

Trecând prin Petroşani, oraş minier cu veleităţi turistice, nimic nu sugerează că în această zonă incă îşi duce veacul una dintre cele mai vechi comunităţi rurale din România. Din cauza exploatărilor miniere începute în 1840 şi a dezvoltării urbanistice determinate de acestea, majoritatea momârlanilor au fost nevoiţi fie să se adapteze noului stil de viaţă, fie să îşi retragă gospodăriile spre dealuri. Dintre cei aproximativ 10.000 de momârlani rămaşi in Valea Jiului, puţini sunt cei care mai aduc aminte de asemănarea momârlanilor cu dacii amintiţi de Columna lui Traian.

Dar cine sunt, de fapt, momârlanii? DEX-ul traduce cuvantul momârlan cu “om prost, necioplit, bădăran”. În replică, unele surse fac trimitere chiar la limba latină, “momârlan” fiind compus din cuvintele “momo” (=ţăran) şi “lan” (=băştinaş), termenul fiind alterat în timp. De asemenea, momârlanii mai erau numiţi şi “jieni” datorita râului Jiu (amintit de Herodot şi de Ptolemeu ca Gilfil sau Gilpil) care străbate zona.

Urmele momârlanilor mai sunt păstrate în două muzee din Petroşani, două case autentice, vechi de peste 200 de ani. Aici, uneltele tradiţionale şi obiectele patrimoniale, donate de familii momârlăneşti, sunt expuse spre interesul turiştilor, dar şi al localnicilor, momârlanii fiind un subiect prea puţin abordat chiar şi în zonă.

La muzeul deschis anul trecut, amplasat în curtea bisericii Sf. Varvara, i-am întalnit pe Petru Ititesc şi Petru Olaru, doi momârlani get-beget, ajunşi la varsta de 85, respectiv 88 de ani. Îmbracaţi în portul popular, au fost încântaţi de invitaţie, fiind bucuroşi să evoce identitatea momârlanilor. Hainele păreau a fi luate din muzeu, momârlanii îmbrăcându-se din ce în ce mai rar în straiele specifice lor. Totuşi, de câte ori se iveşte ocazia, un momârlan conştient şi mândru de valoarea identităţii sale le îmbracă fără să stea pe gânduri, de multe ori fiind mai mult decât fericit să le şi descrie: cioareci albi, strâmţi, din lână, cămaşă albă cu linii subţiri colorate, orizontale, brâu lat din piele, opinci din piele, cu vârf ascuţit, sau cizme, în cazul celor mai tineri.

alexbeldea-momarlani02

Interiorul bisericii Sf. Varvara, frecventată de comunitatea momârlănească

Aflaţi în curtea bisericii, cei doi au respectat tradiţia şi au călcat pragul locaşului sfânt. Deşi cultura momârlănească păstrează manifestări păgâne precreştine, cum ar fi îngropatul morţilor în curtea casei, nedeile sau colindul Piţărăilor din Ajunul Crăciunului, o festivitate care pare să îşi aibă originile în perioada dacică, momârlanii au fost receptivi creştinării, fiind foarte apropiaţi de biserică. Aici, momârlanii au ocazia să îl întâlnească pe preotul Octavian Pătraşcu, cel care de ani buni susţine această comunitate prin aportul adus în cadrul celor trei biserici frecventate de aceştia. În demersul său, preotul nu a reuşit să-i dezveţe pe momârlani de obiceiurile păgâne. Unul dintre cele mai impresionante este spovedirea la brad: momârlanul se închină lângă brad, după ce a îngenuncheat, îl îmbrăţişează şi îşi spune păcatele. Dacă nu găsesc niciun brad în apropiere, momârlanii se spovedesc la orice alt copac, considerându-i sacri. În plus, de fiecare dată când taie un copac, momârlanii se închină, îl sărută şi abia apoi îl taie.

alexbeldea-momarlani03

Petru Olaru şi nelipsitul său fluier

Petru Olaru – 88 de ani de viaţă strâns legată de tradiţia şi de crezul momârlănesc

alexbeldea-momarlani04

Petru Ititesc îmbrăcat în portul popular momârlănesc, putându-se observa caracteristicile hainelor

Totuşi, cei doi Petru erau nerăbdători să viziteze muzeul, casa momârlănească care spune şi povestea lor. Casa, cu două încăperi, aduce aminte de arhitectura dacică: fundaţie din piatră; pereţi din bârne din lemn, dispuse orizontal, cu izolaţie din pământ galben, bălegar de cal şi paie, pusă peste nuiele; podea din pământ bătut; acoperiş din şindrilă. Muzeul a fost creat la iniţiativa părintelui Octavian Pătraşcu, casa-muzeu fiind adusă de pe dealurile zonei Livezeni direct în curtea bisericii Sf. Varvara. De asemenea, tot aici şi-a făcut apariţia şi familia Gălăţăn (nume frecvent printre momârlani), cea care se ocupă de celălalt muzeu al momârlanilor.

alexbeldea-momarlani05

Petru Olaru s-a dovedit a fi de necontenit, cântând pe toată durata vizite.

alexbeldea-momarlani06

Petru Ititesc în “casa veche”, după cum numesc momârlanii puţinele case autentice rămase

 

Interiorul îl mişcă pe Petru Olaru, fluieraş recunoscut printre momârlani, iar cântece şi strigături vibrează prin fluier şi glas. “Nu mai sună bine!”, spune Petru, aflat în prima încăpere a casei, dând vina pe vârstă şi pe degetele care nu îl mai ascultă. Celălalt Petru, Ititesc, refuză fluierul. N-a mai cântat de mult timp, renunţând la fluier după moartea fiului său.

alexbeldea-momarlani07

Dana reprezintă noua generaţie a momârlanilor

alexbeldea-momarlani08

Doamna Ileana nu a uitat meşteşugul fusului

Dincolo, în cea de-a doua cameră, alţi invitaţi se bucură de vizita la muzeu. Cu origini momârlăneşti, Dana şi doamna Ileana se bucură de obiectele momârlăneşti expuse în muzeu: război de ţesut, fuse, vase din lut, lămpi cu petrol, precum şi o ladă pentru zestre. Pe lângă lada cu zestre, obicei cunoscut în mai multe zone ale ţării, momârlanii respectă şi tradiţia transilvăneană legată de invitaţia la nuntă. Un membru din cele două familii implicate era trimis să străbată satul călare, trebuind să le ofere celor invitaţi “plosca de nuntă”, plină cu ţuică, din care aceştia beau o înghiţitură în cazul în care acceptau invitaţia.

alexbeldea-momarlani09

Petru Olaru cântă chiar şi in stână, amintindu-şi, împreună cu Petru Ititesc, de perioada când urcau la munte cu oile

Petru Olaru întrerupe cântecele, îndemnându-ne să ieşim din casă. Părăsind-o, preotul Octavian Pătraşcu nu ezită să direcţioneze vizita spre o altă parte a muzeului: o stână din lemn de brad nemţesc, din perioada regelui Ferdinand, adusă şi ea de pe munte. Stâna se comportă precum un portal spre zeci de ani în urmă, unde cojocul, căldarea şi untarul sunt la ele acasă. Provocat din nou de mediul momârlănesc, fluieraşul Olaru, fără şovăială, porneşte o nouă serie de cântări, dovedind că este încă în formă.

alexbeldea-momarlani10

Petru Olaru şi Petru Ititesc la masa organizată la biserica Sf. Varvara

Vizita se încheie cu o masă organizată pentru momârlanii prezenţi, în subsolul bisericii. “Noi nu aveam furculiţe când eram tineri”. Petru Ititesc aprobă spusele prietenului său, amintindu-şi cu mândrie că şi momârlanii au ajutat la construcţia bisericii. Revigorat de vinul produs la biserică, Petru Olaru îşi reia rolul de muzicant; într-un ton mai trist de această dată, interpretând un cântec pentru înmormântare. Umorul momârlănesc nu întârzie să apară: “Pe ăsta îl ştii mai bine!”.

Referitor la moarte, momârlanii au o viziune deosebită asupra acesteia. Având casele situate departe de cimitire, înmormântările aveau loc chiar în curte. Acest obicei îi lega, până nu demult, de casă, refuzând să o vândă din cauza (sau datorită) rudelor îngropate în cimitirul familial, motivând că nu doresc să îşi vândă strămoşii şi părinţii. O altă cutumă este legată de moartea flăcăilor, momârlanii obişnuind să fixeze un brad împodobit lângă mormânt.

alexbeldea-momarlani11

Petru Olaru îşi reîntâlneşte prietenii în fotografiile de la muzeu

Entuziasmaţi de reîntâlnirea spiritului momârlănesc, Petru Ititesc şi Petru Olaru acceptă deplasarea până la cel de-al doilea muzeu, situat în satul Slătinioara, parte a Petroşaniului. Muzeul păstrează aceleaşi caracteristici: casă cu două încăperi, plină cu unelte, straie, ornamente şi fotografii vechi de zeci de ani. Petru Olaru recunoaşte imediat câţiva prieteni şi câteva cunoştinţe în instantaneele monocrome: “Îi cunosc, cum să nu?”.

alexbeldea-momarlani12

Petru Ititesc, Petru Gălăţan şi Petru Olaru. Se observă alăturarea elementelor creştine, icoana, cu cele păgâne, ciucurii steagului piţărăilor

Relaţiile strânse dintre momârlani s-au deteriorat însă în ultimii ani, renunţându-se şi la obiceiul căsătoriilor doar între tineri momârlani. Acum, puţini dintre ei îsi mai cunosc originile, istoria şi tradiţia, puţini le mai respectă, iar comunitatea se macină din interior, dar şi din cauza erei în care trăim. În oraşele Văii Jiului cu greu poate cineva să observe un momârlan, singurele ocazii fiind dimineţile în care momârlancele coboară călare de la munte, mergând să vandă lapte “la blocuri”, unde locuiesc “barabele”, nume atribuit orăşenilor încă din perioada austro-ungară, folosit şi astăzi.

Rămâne de văzut cat vor mai reuşi cei bătrâni să menţină acest stil de trai şi cât de mult vor reuşi să-şi influenţeze urmaşii. În schimb, muzeele şi poveştile rămân, precum şi colibele şi stânele momârlanilor situate “la pădure”, după cum obişnuiesc să spună, care vor mai aminti pentru câţiva ani de faptul că Valea Jiului este una dintre zonele în care au rămas şi şi-au avut continuitatea dacii.
articol preluat de pe http://m.descopera.ro