Articole

Proclamația de la Timișoara (12 martie 1990)

Proclamaţia de la Timişoara (12 martie 1990)

foto: presalibera.net

Proclamația de la Timișoara este un document programator adoptat la Timișoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestației populare din Piața Operei începută cu o zi înainte. George Șerban, mai târziu deputat PNȚCD de Timiș, inițiatorul Proclamației de la Timișoara și al declarării zilei de 16 decembrie ca zi națională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieș. Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte. Această interdicție se numește lustrație.

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte (…)”.

În perioada următoare, documentul a fost recunoscut și sprijinit de sute de asociații civice, iar aproape 4 milioane de cetățeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală. Aplicarea punctului 8 a fost și una dintre principalele cereri ale Golaniadelor. Unul dintre scopurile documentului a fost condamnarea explicită a Comunismului și a luptei de clasă promovată de comunism. Succesul limitat al Proclamației a fost atribuit rezistenței structurilor comuniste și caracteristicilor speciale al Timișoarei în comparație cu restul țării. Victor Neumann a menționat contrastele observate chiar în timpul Revoluției, cînd în doar cîteva orașe în afară de Timișoara au existat rebeliuni: Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Brașov, București, Iași. Aceste tipare în comportament au fost atribuite de către Neumann discrepanțelor politicie, sociale și economice dintre diferitele regiuni ale țării, diferențe pe care el consideră că au rămas notabile și în România post-Revoluție. Proclamația a eșuat în a stabili procedurile electorale în România: Alegerile prezidențiale din 1990 și Alegerile legislative din 1990 s-au desfășurat fără aplicarea regulilor lustrației.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Proclamația de la Timișoara, o proclamație pentru viitorul României

12 martie 1990: În timpul manifestaţiei populare maraton din Piaţa Operei din Timişoara, care începuse cu o zi in urma, la 11 martie 1990, a fost adoptată Proclamaţia de la Timişoara - foto: revistaforte.ro

Proclamaţia de la Timişoara – foto: revistaforte.ro

articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

Proclamaţia de la Timişoara” a apărut în contextul evenimentelor din anul 1990, ca o reactie la aşa-zisa „democraţie originală” care se instaurase in Romania. Guvernarea FSN era contestată, iar cei care o făceau erau supuşi violenţelor, televiziunea era aservită puterii nou instalate (iar televiziunile particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite şi minimalizate, “emanatul” Ion Iliescu fiind înfăţişat ca un erou al revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară (adica „n-au mâncat salam cu soia”!).

În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei. Revoluţia nu a fost făcută pentru ca fidelii regimului socialisto-comunist să preia puterea statului (exemplu, Mihai Chiţac, V. A. Stănculescu). S-a încercat totodată prin mass-media bucureşteană, să se anuleze rolul Timişoarei în izbucnirea Revoluţiei Române (se foloseau formule de tipul „Revoluţia din 22 Decembrie”), de parcă revoluţia a fost făcută doar de Ion Iliescu. În urma cele de-a doua incursiuni a minerilor la Bucureşti, la Timişoara are loc în data de 22 februarie 1990 un miting de protest la care George Serban propune redactarea unei Proclamaţii a Timişoarei către ţară.

În martie 1990, devenise mai mult decât evident că noua putere instalată după lichidarea soţilor Ceauşescu, nu urmărea decât perpetuarea comunismului, în varianta sa cosmetizată, aşa cum fusese concepută în laboratoarele KGB și prezentată tentant pentru Occident de Gorbaciov. Noua putere nu reprezenta altceva decât eşaloanele 2 şi 3 ale nomenclaturii de partid şi securităţii, aflate, de data aceasta, sub oblăduirea Moscovei.

În Bucureşti, avuseseră loc două mineriade (29-30 ianuarie şi 18-18 februarie), cu scopul de a înnăbuşi violent revolta străzii, care acuza noua putere de “criptocomunism” In 27 februarie , membrii Societăţii „Timişoara” au analizat şi aprobat textul unei Proclamaţii propus de George Şerban. Societatea „Europa” a adoptat şi ea textul la 1 martie.

La 2 martie textul acesteia este prezentat Consiliului Municipal Timişoara, care a solicitat un răgaz de o săptămână pentru a lua o decizie (va adera în şedinţa din 9 martie cu 45 de voturi pentru şi 3 abţineri). În 8 martie , George Şerban citeşte textul Proclamaţiei în faţa Biroului executiv al CPUN – Timiş, care refuză să adere datorită punctului 8. Între timp apar zvonuri provocatoare despre pretinse revendicări de autonomie a Banatului din partea organizatorilor, zvonuri puternic infirmate ca „aberante şi răuvoitoare”.

O mare adunare populară avea să aibă loc duminică, 11 martie 1990, în Piata Operei . În data de 10 martie, la simpozionul „Europa – Casa Comună” de la Komarno, în Cehoslovacia, Florian Mihalcea , reprezentantul societăţii „Timişoara”, citeşte textul Proclamaţiei pentru publicul european. În aceeaşi zi textul este tradus în mai multe limbi şi difuzat agenţiilor de presă din ţară şi străinătate şi este citit la postul de radio ”Europa Libera” .

În ziua de 11 martie în Piaţa Operei din Timişoara a avut loc Marea Adunare Populară la care au participat peste 15.000 de timişoreni. Cu această ocazie, George Şerban a lansat de la balconul Operei „Proclamaţia de la Timişoara”. Proclamaţia adoptată la 11 martie 1990 la Timisoara , este un document programatic care anunţa că idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 au fost trădate şi că Revoluţia trebuia să continue pe cale paşnică.

Mai ales Punctul 8 al Proclamaţiei interzicea, prin lege electorală, dreptul de a candida la funcţii în stat tuturor foştilor activişti şi securişti, timp de trei legislaturi. În special „preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism”. Proclamaţia mai preciza că simpla calitate de membru de partid nu era nicidecum considerată o vină.

După numai trei zile urma uriașa diversiune la la Târgu Mureș din 15 martie, soldată cu reanimarea securităţii sub bagheta lui Vigil Măgureanu, coleg de complot al lui Ion Iiliescu. Și ea, Securitatea, și el, Comunismul, se dovedeau mai vii și mai activi ca oricând !

 

Proclamația de la Timișoara

Populația orașului Timișoara a fost inițiatoarea Revoluției române. Între 16 și 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleștare cumplită pe care noi, timișorenii, o cunoaștem la adevăratele ei proporții. De-o parte populația neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliția, Armata și trupele zeloase de activiști ai partidului. Toate metodele și mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în fața dorinței de libertate a timișorenilor si hotarârii lor de a învinge.

Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonț tras a adus pe baricadele Revoluției alți o sută de luptători. Și am învins. În 20 decembrie 1989, Timișoara a intrat definitiv în stăpânirea populației, transformându-se într-un oraș liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România. Din acea zi, întreaga activitate din oraș a fost condusă, de la tribuna din Piața Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluției de la Timișoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranții, hotărând să apere împreună cu ei victoria obținută. În 21 decembrie, în Piața Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: “Suntem gata sa murim!” O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicție cu idealurile Revoluției de la Timișoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoștința opiniei publice românești de catre mass-media centrală, decât parțial și confuz.

În asemenea condiții, noi, participanții nemijlociți la toate evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiți să explicăm întregii națiuni pentru ce au pornit timișorenii Revoluția, pentru ce au luptat și mulți și-au jertfit viața, pentru ce suntem în continuare hotărâți să luptam cu orice preț și împotriva oricui, până la victoria deplină.

 

1. Revoluția de la Timișoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeaușista ci și categoric anticomunista. În toate zilele Revoluției s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut și noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și falimentar. Idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizație euro­pene.

 

2. La Revoluția de la Timișoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timișoarei au căzut, secerați de gloanțe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcționari, studenți, elevi, copii și chiar locuitori ai satelor, veniți în sprijinul Revoluției. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominație prin învrăjbirea claselor și categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolșevicii în 1917, pe același temei, nomenclatura comunista română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai ușor terorii.

Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii și chemăm muncitorii, intelectualii, studenții, țăranii și toate categoriile sociale la un dialog civilizat și constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluției. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist și nici una nu dorește astăzi răul celorlalte.

 

3. La Revoluția de la Timișoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaștem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeași dârzenie pentru cauza Revoluției. Lista victimelor, deși incompletă, este o dovadă în acest sens.

 

4. Pentru victoria Revoluției din Timișoara s-au jertfit, alături de români, și maghiari, și germani, și sârbi și membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru pașnic, în buna înțelegere. Timișoara este un oraș românesc și european, în care na­ționalitățile au refuzat și refuză naționalismul. Invităm pe toți șovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranței și al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.

 

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluției, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice puternice nu poate exista o democrație autentică, de tip european. Cu excepția celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existență în cetatea Timișoarei.

În orașul nostru nu au fost atacate și devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenințat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetățenii noștri, sunt colegii noștri de muncă, sunt prietenii noștri care au opinii politice.

Democrația europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenții lor și competiția loială pentru cucerirea adeziunii politice și, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democrației românești și Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu.

În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

 

6. După patru decenii de educație și propagandă exclusiv comunistă, există în conștiința tuturor românilor prejudecăți aparținând acestei ideologii. Existența lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renașterea comunismului și reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluționar.

Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox și împărțită în 28 ianuarie, demonstranților din Piața Banu Manta din București, se aflau și slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de țară este un astfel de slogan și constituie o calomnie.

Dimpotrivă, activiștii comuniști de acum 45 de ani, dintre care unii au și astăzi funcții importante în conducerea țării, se fac vinovați de trădarea României și aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!” și nu membrii partidelor “istorice”.

Aceștia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei și unii au plătit cu viața această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgență a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 și difuzarea ei în tiraje de masă.

 

7. Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului regim comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul PCR-ului. Prezența acestora în fruntea țării face moartea eroilor din Timișoara zadarnică.

I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu și ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deși aveau și prilejul, și funcții importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.

 

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.

Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism.

A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta.

Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită.

Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față.

 

9. Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toți nemulțumiți de sistemul de salarizare, există și în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiții extrem de grele și sunt prost plătiți (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenților), și, totuși, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor și nu și-a trimis delegați să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive.
Majoritatea timișorenilor știu ceea ce toți economiștii se străduie în aceste zile să aducă țării la cunoștință: mărirea în acest moment a salariilor ar declanșa automat inflația, așa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflația odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creșterea producției, deci a cantității de marfă aflată pe piața va permite, în paralel, creșterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizație. Se impun, de pilda, investiții urgente în domeniul asistenței medicale și salubrității.

 

10. Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietății de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă și voci care, în spirit comunist, să asimileze inițiativa privată cu “exploatarea” și pericolul catastrofei de a apare oameni bogați.

Se speculează în acest sens invidia leneșului și teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timișorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi și-au anunțat deja intenția de a se transforma în Societăți anonime pe acțiuni. Pentru ca aceste acțiuni să fie totuși cumpărate pe bani curați, ar trebui înființate în fiecare oraș comisii de inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. De asemenea, acțiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei.

Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acțiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activității. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate. Dacă cei leneși și-ar pierde șansa, nu s-ar putea totuși plânge de discriminare.

 

11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiști­lor de care dispune.

Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior.
O parte din câștigurile în valută ale părții române din aceste societăți mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părți din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ținut în sertar. O altă consecință pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai.

 

12. După căderea dictaturii au fost invitați în țară toți românii plecați în exil, pentru a pune umărul la reconstrucția României. Unii s-au întors, alții și-au anunțat intenția de o face. Din păcate, instigați de forțe obscure, s-au găsit și oameni care să hulească pe exilații reîntorși, să-i califice trădători, să-i întrebe tendențios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste.

În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Mulți dintre românii aflați astăzi departe de țară au plecat după persecuții politice și chiar după ani grei de închisoare. Ar fi rușinos din partea noastră să-i hulim și noi cu vorbele activiștilor comuniști de odinioară.

Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenți care predau la cele mai mari universități din lume, mii de specialiști prețuiți la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificați în tehnologiile cele mai avansate.
Să fim mândri de ei și să transformam răul în bine, făcând din trista și dureroasa diaspora românească o forță înnoitoare pentru România. Timișoara îi așteaptă cu dragoste pe toți exilații români. Sunt compatrioții noștri și, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gândirii lor și chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura româna va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

 

13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi națională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea țărilor care și-au legat ziua națională de o revoluție, ziua aleasă este cea a declanșării revoluționare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă.

Un singur exemplu: ziua națională a Franței este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluție franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecință, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi națională a României. Astfel, copiii, nepoții și strănepoții noștri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, și nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepția ziarului România Liberă, presa, radioul și televiziunea din București.

Evenimentele comentate ca revoluționare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în fața eroilor bucureșteni, ca și în fața eroilor din Lugoj, Sibiu, Brașov, Târgu Mureș, Cluj, Arad, Reșița și din toate celelalte orașe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea.

Ne doare și ne revolta însa politica centrală de minimalizare a Revoluției noastre, evident și prin efortul de diminuare a numărului morților. Noi am fost pe străzile Timișoarei în zilele Revoluției și știm că numărul lor este mai mare decât cel anunțat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduși în fata instanței, în calitate de complici la genocid. Aceasta Proclamație s-a născut din necesitatea de aduce la cunoștința națiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluției de la Timișoara.

A fost o revoluție făcută de popor și numai de el, fără amestecul activiștilor și securiștilor. A fost o revoluție autentică și nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă și nu doar anticeaușistă.

La Timisoara nu s-a murit pentru ca activiști comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul din participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne.

Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială și națională, cultul personalității, cenzura mass-mediei, dezinformarea, amenințările telefonice și scrise și toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilității sociale.

Aceasta Proclamație se adresează în primul rând celor care au primit revoluția cadou și se miră de ce suntem nemulțumiți, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste și a mai apărut și câte ceva în prăvălii. Acum știu de ce suntem nemulțumiți: nu acesta a fost idealul Revoluției de la Timisoara.

Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la evenimentele dintre16 și 22 decembrie 1989, nu consideram Revoluția încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida.

Timișoara 11 martie 1990

 

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

După lansarea Proclamaţiei, au început să se strângă semnături pentru susţinerea ei. Dar în acelaşi timp apar şi primele reacţii ostile, în special cu privire la controversatul punct 8. Au loc primele negocieri cu conducerea PCUN cu privire la Proclamaţie. -
Consilierul prezidenţial Virgil Magureanu s – a întâlnit la 15 martie la Timişoara cu liderii societăţii „Timişoara” pentru a aranja o vizită a lui Ion Iliescu în oraşul de pe Bega, însă trebuie să renunţe din cauza tensiunii din oraş.

La 19 martie o delegaţie a societăţii „Timişoara” formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi si Dorel Mihit se întâlnesc la Bucureşti cu Ion Iliescu pentru a discuta pe tema Proclamaţiei.

Tot atunci delegaţia obţine de la preşedintele TVR, Razvan Teodorescu, dreptul de a citi proclamaţia integral la Televiziunea Română, la oră de vârf, dar cu condiţia să nu facă nici un comentariu pe marginea textului. Înregistrarea textului citit de George Şerban va fi difuzată a doua zi la emisiunea Actualităţi.

În urma difuzării textului, au loc mai multe mitinguri de solidaritate şi de adeziune la Proclamaţie la Cluj, Lugoj, Bucuresti şi din nou la Timişoara, unde la 11 aprilie se ţine şi un miting de protest împotriva refuzului CPUN de a adopta punctul 8.

Acelaşi lucru îl fac şi bucureştenii la 22 aprilie, într-un miting de protest în faţa Televiziunii care se transformă într-un marş către Piata Universitatii . Din acest moment începe manifestaţia maraton a Pieţei Universităţii. Au loc primele ciocniri cu trupele USLA care au ordin să disperseze manifestanţii.

În ţară sprijinul pentru Proclamaţie devine tot mai mare. Acum au loc mitinguri de susţinere la Sibiu, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Piatra Neamt.

La Paris se organizează o manifestare similară în faţa Ambasadei Române. Se organizează marşuri de popularizare prin ţară, se declară „zone libere de comunism” după modelul Timişoarei.

La 20 mai au loc primele alegeri din România post-comunistă, rezultat cu preluarea puterii de către FSN şi a preşedinţiei de către Ion Iliescu, ales cu 85% din voturi.

Noua putere nu reprezenta altceva decât eşaloanele 2 şi 3 ale nomenclaturii de partid şi securităţii, aflate, de data aceeta, sub oblăduirea Moscovei.

Proclamatia în întregul său (care gravitează în jurul celebrului Punct 8), este un strigăt disperat de revoltă împotriva noii puteri şi a tentativelor acesteia de a perpetua un sistem criminal.

Poate că multe paragrafe din Proclamaţie par astăzi naive. Altele, deplasate sau redundante. Dar în întregul său (care gravitează în jurul celebrului Punct 8), ea exprima opozitia ferma împotriva noii puteri şi a tentativelor acesteia de a perpetua un sistem criminal. “Proclamaţia de la Timişoara” este, mai presus de orice, un puternic manifest anticomunist. Legitimat tragic de sângele vărsat în Timişoara şi apoi în toată ţara în decembrie 1989.

În acele zile in care România a ajuns din nou scenă de luptă geostrategică,cand Moscova se zbatea să-şi recucerească vechea sferă de influenţă, Legea lustraţiei este respinsă (a câta oară?) în Parlament, sub bagheta unui fost colaborator al Securităţii;.

Tot in acele zile, stângismul maoist a revenit “la modă” în Occident, mai agresiv şi mai periculos decât în anii ’60.
Bizar, dar Comisia de la Veneţia considera că interzicerea simbolurilor comuniste este o încălcare a Drepturilor Omului, transformând astfel Proclamația într-un document subversiv…

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

(Dani Dancea) Spovedanie de securist. Radu Tinu, omul responsabil de filajul pastorului László Tőkés: „A fost o lucrare de Master Chef“

Radu Tinu, omul responsabil de filajul pastorului László Tőkés
foto: adevarul.ro
articol: Dani Dancea – adevarul.to

17 decembrie 2014

Fostul adjunct al Securităţii din Timiş la momentul Revoluţiei, maiorul în rezervă Radu Tinu, care răspundea personal de urmărirea lui László Tőkés, dar şi a Hertei Muller a relatat într-un interviu pentru ziarul „Adevărul” cum l-a ascultat zi şi noapte pe pastorul de la casa căruia a pornit Revoluţia Română. Radu Tinu susţine că Tőkés a fost un trădător, dar asta nu eclipsează meritele celor puţini care au luptat pentru idealul de libertate.

Un tovarăş de bază al fostului regim, fiind adjunct al Securităţii din Timiş chiar în momentul în care a izbucnit Revoluţia, maiorul în rezervă Radu Tinu savurează beneficiile democraţiei la Timişoara. Foarte activ pe Facebook, în pas cu noutăţile vremii, dar „împietrit” în convingerile sale referitoare la regimul comunist, Radu Tinu a fost provocat să acorde ziarului „Adevărul” un interviu despre Revoluţia de la Timişoara, din perspectiva adjunctului Securităţii din Timişoara.

Fost maior şi adjunct al Securităţii la nivelul judeţului Timiş, Radu Tinu a rememorat momentele dinaintea şi din timpul Revoluţiei de la Timişoara. Cu misiunea clară de a-l urmări pe Tőkés, fostul securist susţine că tot anul 1989 a fost unul tumultos, comuniştii pierzând puterea în Polonia, Cehoslovacia şi RDG. Tinu a mai declarat că singurul despre care ruşii şi americanii, care se înţeleseseră pentru schimbarea regimului, nu aveau informaţii foarte multe era Ceauşescu.

„Noi pe vremea aia nu făceam deosebire între americani şi ruşi. Făceam spionaj şi în Rusia şi în America. În 1989 Securitatea a arestat doi români, trădători, care erau spioni americani. Când am fost arestat (n.r. la Revoluţie) am avut onoarea să stau în celula în care a stat unul dintre ei, Răceanu. Celula era bine mobilată (n.r. avea montate microfoane)”, a mai declarat Tinu.

”Dinescu a început să facă pe dizidentul”

Fostul adjunct al Securităţii din Timiş a mai declarat că Ceauşescu „era informat zilnic cu ce se întâmplă în ţară, dar din câte am aflat şi eu după aceea informaţiile acestea erau filtrate de madamme (n.r. Elena Ceauşescu), care nu îi dădea cele mai dure informaţii să nu îl supere pe tovarăşu”. „Se aştepta să se întâmple ceva, dar nimeni nu ştia cum va fi. Nici noi nu ştiam cum va fi”, a declarat Tinu.

Cu misiunea de a-i urmări pe intelectuali, susţinând că nu avea treabă cu clasa muncitoare, Radu Tinu spune că România nu a avut dizidenţă. „La noi a fost din asta de trei parale. Dinescu nu a fost dizident cum zice el, arestat la domiciliu. Avea pază acolo ca să vedem cine vine la el. Dinescu a început să facă pe dizidentul când cei de la Uniunea Scriitorilor nu i-a mai dat bani”, a declarat Tinu.

646x404 (3)

Radu Tinu a avut şi misiunea de a-l urmări pe László Tőkés personajul în jurul căruia a pornit Revoluţia Română, în 16 decembrie 1989. Fostul securist susţine că Tokes era trădător, Securitatea vremii respective adunând probe în sensul acesta.

646x528
Imagine realizată în timpul Revoluţiei de la Timişoara, în Piaţa Operei FOTO Constantin Duma

cititi mai mult pe: adevarul.ro

REPORTAJ: 15 decembrie, ziua în care acum 25 de ani s-a aprins scânteia Revoluţiei la Timişoara

Mediafax

În urmă cu exact 25 de ani, în 15 decembrie 1989, pe la 4.00-5.00 după-amiaza, doi-trei oameni, apoi zece, apoi patruzeci s-au adunat în faţa Bisericii Reformate din Timişoara, unde locuia pastorul Laszlo Tokes, care era arestat la domiciliu. A fost ziua în care s-a aprins scânteia Revoluţiei.

Primul semnal că în România se vor schimba definitiv lucrurile şi că regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu îşi număra ultimele zile a fost dat în 15 decembrie 1989 la Timişoara, în faţa Bisericii Reformate, aflată în Piaţa Maria. Acolo locuia pastorul Laszlo Tokes, acuzat de spionaj şi trădare după ce acordase un interviu unei televiziuni din Budapesta, în care criticase regimul Ceauşescu.

Cu o săptămână înainte, la slujba de duminică, Tokes le spusese enoriaşilor că va fi transferat de la Timişoara într-un sat din Sălaj, cerându-le să fie martori la momentul evacuării sale din locuinţă.

În 15 decembrie 1989, începând cu ora 16.00, oamenii s-au adunat în faţa casei lui Tokes, care era arestat la domiciliu, iar dacă la început au fost două-trei persoane, în scurt timp numărul acestora a ajuns la câteva zeci. Oamenii au stat în grupuri fie în faţa locuinţei pastorului, fie în staţia de tramvai ori în faţa unei farmacii aflate vizavi de locuinţa lui Tokes.

Istoric: Laszlo Tokes a fost o unealtă a unor forţe

La acea vreme, istoricul de acum şi cercetător ştiinţific al Academiei Române Ioan Haţegan avea 42 de ani şi era angajat la Serviciul de carte veche de la Biblioteca Judeţeană din Timişoara.
“Mi-am dat seama că se întâmplă ceva şi generaţii întregi de istorici ar fi visat să trăiască o asemenea evoluţie a evenimentelor. În 15 decembrie, la Casa de Cultură a Studenţilor se întâlneau istoricii şi discutau tot felul de lucruri, iar seara unii au spus «noi mergem să vedem ce e la popa ăla, am auzit că s-a adunat lume». Unii au fost, alţii nu. Cei care au fost, au văzut, au trecut şi au plecat. Atmosfera din Timişoara de acum 25 de ani era relativ încordată, pentru că în ultimii zece ani frigul, foamea s-au abătut asupra majorităţii populaţiei”, spune istoricul Ioan Haţegan.

El consideră că Laszlo Tokes a fost doar o “unealtă” şi i se pare normal că Revoluţia a început de la Timişoara, deoarece acest oraş avea o foarte mare deschidere spre vestul Europei.

“De fapt, Tokes a fost o unealtă a unor forţe care, dacă nu au reuşit să pornească la Iaşi, au reuşit să pornească la Timişoara pentru că aici lumea, indiferent de religie şi etnie, este în general solidară, chiar dacă e vorba de un preot sau de oricine altcineva. Aici erau sârbii şi ungurii cu televiziunile, erau şvabii care mai veneau acasă şi era o cu totul altă atmosferă faţă de ce era în cealaltă parte de ţară”, consideră Haţegan.
El spune că momentul 15 decembrie 1989 a fost, de fapt, un preambul a ceea ce urma să se întâmple mai întâi în Timişoara, apoi în întreaga ţară.

“Data de 15 decembrie 1989 a însemnat un preambul, de fapt. Pentru mine, Revoluţia din Timişoara a început când au venit sute de mii de oameni în stradă, în 20 decembrie. Până atunci au fost experimente, tragice, într-adevăr. În zilele de 20-22 am fost mândru de timişorenii mei. Veneau cei de la alimentaţie publică şi aduceau apă minerală. Au adus mere, pâine. Trei zile au fost ca o minune cerească. De aceea sunt mândru şi acum de Timişoara şi de timişoreni”, afirmă Haţegan.

Fost muncitor care locuia în aceeaşi clădire cu Tokes:

Era destul de ciudat că lumea s-a adunat. Stăteau paşnic, nu vociferau

În 15 decembrie 1989 a avut prilejul să fie în mijlocul evenimentelor, mai mult fără voia sa, şi Alexandru Cotoc, acum un pensionar în vârstă de 75 de ani. Pe vremea aceea era un simplu muncitor la fabrica AEM din Timişoara, iar în seara acelei zile se întorcea acasă de la serviciu.

În decembrie 1989, Cotoc locuia, împreună cu mama sa, şi locuieşte şi acum, în aceeaşi clădire în care se află Biserica Reformată din Timişoara şi unde îşi avea reşedinţa şi pastorul Laszlo Tokes.

Clădirea era păzită de oameni ai Securităţii, iar oricine intra sau ieşea din imobil era legitimat. Cotoc spune că începuse să se cunoască deja cu securiştii care păzeau.
“Am lucrat la AEM şi începuse să se întunece. Se făcuse ora 17.00 şi au început să se adune enoriaşii care aşteptau evacuarea preotului reformat Laszlo Tokes. Şi prima dată s-au strâns pe partea cealaltă, către farmacie, doi oameni, apoi trei, apoi zece şi au aprins şi lumânări. Nu vociferau, nu spuneau nimic. În momentul respectiv stăteam în casă, aveam mama imobilizată la pat. Ştiam de ce sunt adunaţi acolo”, îşi aminteşte Cotoc.
Bărbatul spune că în 15 decembrie 1989 “nu a fost mare lucru” şi că seara lucrurile s-au liniştit.

“În data de 15 decembrie 1989, fiind vineri, practic nu a fost mare lucru, au fost doar enoriaşii care au venit să se solidarizeze cu pastorul Tokes. Nu erau mulţi, s-au adunat cel mult 40 de oameni. Au stat fie la farmacie în faţă, fie la colţ. Nu puteau intra pentru că erau de la Securitate la poartă. Ne legitimau pe cei care intram în imobil, ne întrebau cine suntem, cu ce scop suntem acolo. În 15 decembrie era destul de ciudat, aşa, că lumea s-a adunat. Stăteau paşnic, nu vociferau, dar treburile au luat amploare pe 16 decembrie. Maşina Securităţii era pe colţ, iar pe scări erau doi care făceau ture. Noi deja ne ştiam cu ei. Erau interesaţi cine vine la pastor”, îşi aminteşte Cotoc.

Tokes: Nu credeam că manifestaţia de solidaritate cu mine din decembrie 1989 se va transforma într-o demonstraţie anticomunistă

La 25 de ani de la Revoluţie, Laszlo Tokes, care atunci avea 37 de ani şi era pastor la Timişoara, spune că nu a crezut nicio secundă că manifestaţia de solidaritate cu el se va transforma într-una anticomunistă.

El spune că ştia încă din 10 decembrie că urma să fie evacuat din imobilul parohial de pe strada Timotei Cipariu, motiv pentru care şi-a înştiinţat enoriaşii “că va avea loc acest act abuziv de evacuare forţată” şi a făcut un apel să vină pentru a fi martori paşnici. Vineri, 15 decembrie, era pe rol evacuarea sa şi a familiei sale de la parohia reformată din centrul Timişoarei, ca urmare a unei decizii judecătoreşti luate în 28 noiembrie, pe baza unui ordin al episcopului reformat al Oradiei Papp Laszlo, de a fi transferat în satul Mineu, comuna Sălăţig, din judeţul Sălaj.

“Am vrut să aplic metoda paşnică faţă de măsurile abuzive ale organelor statului şi nu aveam altceva în minte decât această împărtăşire a situaţiei. Nu credeam atunci că manifestaţia de solidaritate cu mine se va transforma într-o demonstraţie anticomunistă”, spune acum fostul preot reformat.

Tokese susţine că înainte de evacuarea programată a fost hărţuit pentru a pleca singur din Timişoara, că “patru persoane mascate” i-au intrat în locuinţă, l-au lovit şi i-au spus să plece, că mai apoi au fost sparte geamurile locuinţei, iar Miliţia şi Securitatea au ajuns la concluzia că el ar fi înscenat spargerea.

“(…) am fost chemat şi la cabinetul de partid (la Comitetul Judeţean Timiş al PCR – n.r.), înainte am mai fost prelucrat şi de secretarul general de la Departamentul Cultelor, Mihai Ţeperdel, toţi ne-au interzis să mai ţinem adunări bisericeşti, reuniunile Prezbiteriului parohial şi orele de religie. Practic, am fost lăsat să fac numai slujbele de duminică şi slujbele de înmormântare, ca să mă hotărăsc mai repede să plec din Timişoara”, spune Laszlo Tokes, care adaugă că din acest motiv şi-a trimis copilul de trei ani la bunici, la Dej.
Fostul preot mai spune că în 15 decembrie, dimineaţa, aştepta apariţia executorului judecătoresc, în casa parohială, ale cărei ferestre erau fără geamuri, acoperite doar cu scânduri din lemn.

“Aşteptam paşnic şi dându-mi seama că nu am ce face faţă de această decizie judecătorească, am aşteptat apariţia executorului şi organelor, dar în loc să sosească executorii, dis de dimineaţă, pe la ora şapte – şapte şi jumătate, am aflat că oamenii se adună în faţa locuinţei parohiale şi a bisericii. Într-o oră sau două s-au adunat foarte mulţi oameni, mulţi mi-au adus mâncare, căci în ultima vreme nu ni s-a îngăduit să facem cumpărături şi toţi cei care voiau să intre în clădire erau controlaţi ca să nu ne aducă mâncare şi lemne de foc. Oamenii au început să ne dea ce au adus pe ferestre, printre scânduri”, relatează el.
La un moment dat, afirmă Tokes, acolo au sosit mai mulţi miliţieni, dar şi un oficial al Ambasadei americane.

“De la o distanţă de vreo 20 de metri, pentru că nu i s-a îngăduit să se întâlnească cu mine, s-a interesat de mine. Ulterior am aflat că se numea Dennis Curry, dar nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci. Peste capul miliţienilor şi securiştilor în civil, care erau şi ei acolo, l-am informat asupra situaţiei nemaipomenite şi insuportabile de persecuţie şi intimidare pe care am suferit-o. Din câte am aflat ulterior, dânsul a fost luat de acolo şi niciodată nu l-am mai văzut”, susţine Tokes.

Laszlo Tokes afirmă că, văzând această atitudine, enoriaşii adunaţi în faţa casei parohiale s-au revoltat: “Într-o clipă s-au întors împotriva miliţienilor şi i-au alungat. S-au apropiat, pur şi simplu, de ei şi le spuneau «Duceţi-vă de aici», «Nu aveţi ce căuta aici». Mi s-a părut ciudat în acea clipă că miliţienii şi securiştii au lăsat treaba lor şi au plecat, dar în acea oră, cam pe la nouă, nouă şi jumătate, noi practic am fost eliberaţi”.

Tokes îşi aminteşte că enoriaşii au rămas în faţa clădirii parohiale şi s-au “înmulţit” de la o oră la alta, astfel că la prânz erau acolo “sute de oameni”.

“Toţi cei care treceau pe strada principală, vecină cu strada noastră, Timotei Cipariu, s-au oprit şi mulţi au rămas şi au aderat la cei adunaţi, români şi maghiari, de toate etniile şi toate confesiunile (…) Din jumătate în jumătate de oră mă chemau în faţa geamului şi le ţineam cuvântul Domnului, le citam din Biblie, scurt, în maghiară şi în română”, spune el.
Fostul preot afirmă că, la un moment dat, a încercat să “astâmpere” mulţimea, pentru că şi-a dat seama “că era periculoasă formarea unei demonstraţii de acest fel împotriva unei decizii judecătoreşti” şi nu a avut de gând să îi îndemne pe oameni la o demonstraţie. Spre seară însă, spune el, manifestaţia de solidaritate “s-a transformat într-o demonstraţie anticomunistă şi împotriva regimului”.

În jurul orei 19.00, în faţa locuinţei parohiale a ajuns, potrivit fostului preot, “o delegaţie a oraşului”, condusă de primarul de atunci al Timişoarei Petre Moţ şi din care mai făceau parte şi alte persoane, inclusiv un secretar de partid, care “a încercat să potolească mulţimea”.
“Cauciucul maşinii cu care a venit delegaţia a fost spart, iar oamenii puteau linşa membrii delegaţiei, aşa că am ieşit în poartă şi i-am protejat. Am intrat în casă, iar apoi primarul a ieşit cu mine la fereastră şi s-a adresat mulţimii să plece acasă, ceea ce am spus şi eu, pentru că mi-am dat seama în ce pericol se aflau acei oameni. N-am reuşit, ba mai mult, parcă ar fi aruncat cineva ulei pe foc. Primarul a promis atunci că voi rămâne la parohie, că vor fi reparate ferestrele, dar oamenii nu l-au crezut”, povesteşte el.

Tokes afirmă că “din stradă s-a auzit o voce, iar apoi şi altele, susţinute apoi de toată lumea, care a cerut să se aleagă o delegaţie care să negocieze cu trimişii oraşului şi partidului, fiind aleşi printre alţii Gazda Arpad, jurnalist din Cluj, Istvan Ion şi alte persoane, cărora primarul le-a promis că mutarea mea va fi oprită”.

După plecarea delegaţiei, spune Tokes, oamenii nu s-au mai mulţumit însă cu “pretinsa rezolvare” a cauzei sale, “ci au continuat acea demonstraţie spontană şi au rămas ca un lanţ viu în jurul parohiei şi bisericii”.

“Unii au continuat să ne păzească, cu lumânări în mână, toată noaptea”, adaugă el.
În 17 decembrie, Tokes, soţia sa şi prietenul său Gazda Arpad aveau să fie arestaţi. Ei au fost duşi la Mineu, în Sălaj, unde în 22 decembrie au aflat despre fuga lui Ceauşescu. La Timişoara, fostul preot s-a întors, împreună cu soţia sa, abia în 15 ianuarie, iar apoi a fost invitat să participe la Bucureşti la înfiinţarea Frontului Salvării Naţionale, de către Ion Iliescu, cel care preluase de facto conducerea statului. “Domnul Iliescu mi-a spus că el se ocupă de români, eu să mă ocup de maghiari, ca să legitimăm FSN, dar am refuzat”, spune Tokes.

Dacă în 15 decembrie 1989 lucrurile erau paşnice la Timişoara, o zi mai târziu sute de oameni, indiferent de religie sau etnie, s-au solidarizat şi au ieşit în stradă. Punctul de întâlnire a fost Piaţa Maria, acolo unde funcţiona şi încă funcţionează Biserica Reformată şi unde cu o zi înainte un grup de curajoşi au ieşit să îl susţină pe pastorul Laszlo Tokes. Tot atunci, în 16 decembrie 1989, primii miliţieni au fost scoşi în stradă să potolească spiritele.
articol preluat de pe http://m.mediafax.ro

Timişorenii vor respira cel mai curat aer din România.

Prima staţie de filtrare a aerului a fost inaugurată chiar în centrul oraşului, lângă şantierul din Piaţa Sfântul Gheorghe, şi a costat aproximativ 200.000 de euro.

Staţia Systemlife a fost produsă în Italia şi funcţionează ca un aspirator- reţine particulele de praf din aer şi îl purifică pe o distanţă de 350 de metri.

“Datorită unui sistem bazat pe o tehnologie avansată de filtrare, staţia Systemlife aspiră aerul în mod continuu, reţinând praful fin, poluanţii şi mirosurile şi returnând aerul curat în atmosferă ca etapă finală a ciclului de absorbţie”, se arată în prezentarea firmei care a câţtigat licitaţia.

Staţia are dimensiunea unei maşini şi poate fi amplasată oriunde, putând fi mutată cu uşurinţă dintr-un loc în altul.

“Staţia de filtrare a aerului a fost amplasată joi în Piaţa Sfântul Gheorghe, urmează să fie calibrată în zilele următoare şi dată în funcţiune. Este montată şi va fi calibrată chiar de către cel care a inventat-o, din Italia. Nu s-a plătit încă niciun leu pentru ea şi nici nu va fi recepţionată decât după ce vor fi îndreptate primele date şi se va vedea că funcţioneaza la parametrii din caietul de sarcini”, a declarat Adrian Bere, şeful Direcţiei de Mediu din cadrul Primăriei Timişoara, citat de opiniatimisoarei.ro.

Instalaţia a costat 190.000 de euro, bani care provin din bugetul municipiului Timişoara.
articol preluat de pe https://ro.stiri.yahoo.com

Soprana Diana Pop a protestat în pielea goală împotriva poluării lângă gardul unei fabrici din Timișoara

Soprana Diana Pap a găsit un mod original de a protesta împotriva poluării, la Timișoara, transmite dcnews.

Soprana Diana Pap apare dezbrăcată, lângă gardul fabricii Continental situată într-un cartier mărginaş din Timişoara, ea având o mască de gaze pe faţă şi ţinând în mână un trandafir roşu, în timp ce îşi acoperă pieptul cu cealaltă mână.

Fotografia postată de artistă pe Facebook a fost denumită “Artă urbană” şi a primit o serie de comentarii, unele de apreciere, altele de nedumerire.

Prin acest protest inedit, Diana Pap a dorit să tragă un semnal de alarmă privind poluarea din Timişoara generată de activitatea fabricii de anvelope.

Diana Pop nu este la primul protest de acest fel.  La începutul acestui an, aceasta  a ales o altă modalitate inedită de protest, de această dată faţă de mizeria de pe străzi. Ea şi-a dat jos pantalonii şi s-a aşezat pe un vas de WC aruncat în mijlocul unei străzi, iar apoi a postat fotografia pe Facebook.

Diana Pap are 42 de ani, este născută la Timişoara şi a absolvit Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest din municipiu. A fost solistă principală a Operei din Timişoara şi a celei din Bucureşti, între anii 2002-2005, colaborator al Filarmonicii “Banatul” din Timişoara, dar şi profesor de canto la Universitatea Tibiscus din Timişoara. Genul acesta de protest e tipic țărilor din nordul Europei, dar și rusoaicelor care nu odată își exprimă nemulțumirea în costumul Evei

articol preluat de pe http://ampress.ro/stiri