Arhiva tag-ul pentru: stâlpnici

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul

---

 

Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Daniil Stâlpnicul (din grecescul „stylos”) a fost un pustnic care a trăit timp de treizeci și trei de ani pe un stâlp de lângă orașul Constantinopol.

Sf. Daniil a fost ucenic al Sf. Simeon Stâlpnicul și a urmat exemplul acestuia după moartea sa.

A fost consilier al împăraților romani Leon I, Zenon și Basilicus.

Sf. Daniil este prăznuit în Biserica Ortodoxă la data de 11 decembrie.

În anul 409, lui Elias și Martei li s-a născut un băiețel.

Timp îndelungat Marta fusese stearpă, dar ea a născut după ce a făgăduit lui Dumnezeu în rugăciune că dacă va primi un copil, îl va închina Domnului.

Daniil s-a născut în satul Maruta din regiunea Mesopotamia de lângă Samosata.

Deoarece copilul se născuse din bunăvoința lui Dumnezeu, părinții lui s-au hotărât ca el primească numele tot de la Dumnezeu.

Copilul a rămas fără nume până la vârsta de cinci ani, atunci când ei au vizitat o mănăstire și l-au rugat pe stareț să dea un nume copilului.

Egumenul a deschis la întâmplare una din cărțile sale de slujbă și a găsit numele Proorocului Daniel pe pagina respectivă.

Așadar, fiul Martei și al lui Elias a primit numele Daniil.

Părinții l-au mai rugat pe stareț sa îl lase pe micul Daniil să rămână la mănăstire.

Dar el a refuzat din pricină că Daniil era încă foarte mic.

Astfel, Daniil a rămas cu părinții săi până la vârsta de doisprezece ani, când a lăsat casa părintească îndreptându-se către o mănăstire din apropiere fără știrea părinților.

La aceasta mânăstire, după insistențele înflăcărate ale lui Daniil, starețul a acceptat cu greu sa-l primească în obște.

La scurt timp, părinții l-au aflat pe tânărul Daniil la mănăstire și s-au bucurat.

De asemenea, ei au cerut starețului arhimandrit să-l tundă pe Daniil în monahism.

Din nou, acesta a ezitat din pricina vârstei tânărului, dar după ce Daniil a demonstrat cu mult zel că era pregătit pentru viața de mănăstire, starețul a chemat obștea și i-a acordat lui Daniil veșmântul monahal.

În timp ce Daniil îl însoțea pe stareț la o adunare din Antiohia ce fusese convocată de arhiepiscopul locului, grupul a înnoptat la o mănăstire mare din satul Telanissae, acolo unde Sf. Simeon Stâlpnicul trăia pe un stâlp.

Astfel, Daniil a primit mult dorita binecuvântare a acestuia.

Cu timpul, Daniil a fost găsit vrednic de rangul de arhimandrit și poziția de stareț al mănăstirii în care viețuia.

Apoi, la vârsta de 42 de ani, el a părăsit mănăstirea călătorind la Ierusalim, iar în drumul său s-a oprit ca să îl vadă din nou pe Sf. Simeon Stâlpnicul pentru doua săptămâni.

Continuându-și călătoria spre Ierusalim, Daniil a întâlnit pe drum un călugăr care l-a convins să se îndrepte către Constantinopol.

La venirea sa în Anaplus, care se află lângă Constantinopol, Daniil a locuit în Mănăstirea Arhanghelului Mihail, loc unde a făcut exorcisme.

El a fost primit cu căldură de Patriarhul Anatolie al Constantinopolului.

La scurt timp după ce Daniil a ajuns în Constantinopol, Patriarhul Anatolie s-a îmbolnăvit grav.

L-a chemat pe Daniil și l-a rugat să se roage pentru el. Aceste rugăciuni au fost primite și patriarhul s-a vindecat.

După ce a stat în Anaplus timp de nouă ani, Daniil a avut o viziune cu Sf. Simeon Stâlpnicul care stătea pe un uriaș stâlp de nor.

Daniil a fost adus către Simeon, care l-a primit pe Daniil cu un sfânt sărut și i-a spus „să fie tare și să primească ce îi va fi dat de sus”.

După ce a descris această viziune celor din jur, aceștia l-au sfătuit pe Daniil să pună un stâlp și să urmeze felul de viață pe care Sf. Simeon l-a trăit.

După mai multe zile, un călugăr pe nume Sergiu, care fusese ucenicul lui Simeon, a ajuns la Constantinopol aducând vestea ca Sf. Simeon trecuse la Domnul.

Sergiu avea cu el tunica de piele a lui Simeon pe care el trebuia să o dea împăratului Leon I.

Deoarece împăratul era ocupat cu problemele statului, Sergiu nu a putut să-i ofere tunica Sfântului Simeon.

Așadar, Sergiu a decis să meargă în continuare spre Mănăstirea Akoimetoi („cei fără de somn”).

Pe drum, marinarii de pe nava cu care călătorea Sergiu i-au povestit acestuia cum învinsese Daniel demonii care în trecut distruseseră corăbii ce treceau pe acea cale.

Auzind acestea, Sergiu și-a schimbat drumul pentru a-l vizita pe Daniil.

Cei doi s-au întâlnit și Daniil i-a povestit lui Sergiu viziunea sa cu Sf. Simeon.

Auzind despre aceasta, Sergiu a spus:

„La tine m-a trimis Dumnezeu, și nu la împărat, căci iată aici sunt eu, ucenicul părintelui meu; și iată, aici este sfinția sa”.

După aceea, Sergiu i-a dat tunica lui Daniil, acesta primind-o cu lacrimi.

De atunci, Sergiu a devenit ucenicul său.

După ce a primit tunica Sfântului Simeon, Daniil și-a asumat viața pe stâlp, rămânând perioade diferite pe unul din trei stâlpi timp de treizeci și trei de ani ce-i rămăseseră din viață.

Mulți oameni au venit la stâlpul său, printre care oameni bolnavi și cu diferite necazuri, cât și cei care doreau binecuvântarea lui Daniil. Toți aceștia au primit ajutor și vindecare de la el.

Printre cei care și-au arătat respectul fața de Daniil și i-au cerut să se roage pentru ei au fost Împăratul Leon I „cel Mare” și Patriarhul Ghenadie I al Constantinopolului, precum și membri ai curții imperiale.

Sf. Daniil avea darul vorbirii frumoase și i-a călăuzit pe mulți, transformându-le viețile în bine.

Dorind să răsplătească multele daruri pe care Leon I le primise prin rugăciunile lui Daniil, împăratul i-a cerut Patriarhului Ghenadie ca Daniil să fie onorat cu rangul de preot.

Inițial, Daniil nu și-a dat consimțământul, dar după o rugăciune de hirotonire Daniil a consimțit și a primit sfântul dar al preoției.

Printre profețiile sale a fost și prezicerea marelui foc din Constantinopol pe care a făcut-o cunoscută Împăratului și Patriarhului.

Îndumnezeit fiind, Daniil a stat cu tărie pe stâlp pe orice fel de anotimp și vreme.

Din inițiativa lui, moaștele Sf. Simeon au fost aduse din Antiohia la Constantinopol.

De asemenea, el a apărat Biserica de erezia eutihienilor și de cea monofizită.

În anul 475, în timpul stăpânirii Împăratului Zenon, senatorul Basilicus, cumnatul lui Leon (era fratele văduvei lui Leon) și monofizit, a uzurpat tronul lui Zenon.

Patriarhul Acachie al Constantinopolului s-a opus influenței monofizite pe care Basilicus o exercita, dar acesta s-a dus chiar la Daniil pentru a obține binecuvântarea sfântului.

Însă, în loc de a primi binecuvântare, el a fost condamnat.

Deoarece credința ortodoxă era pusa la încercare, Acachie l-a implorat pe Daniil să se coboare de pe stâlp și să vină la Constantinopol în Biserica Sfânta Sofia, unde să îl înfrunte pe împăratul Basilicus.

Așadar, pentru singura dată în treizeci și trei de ani de viață pe stâlp, Daniil s-a coborât pentru a merge la Biserica Sfânta Sofia și să-l înfrunte pe împărat.

Aflându-se în prezența lui Daniil, de care fusese condamnat, cât și înaintea credincioșilor din marea biserică, lui Basilicus i s-a cerut să-și afirme crezul.

În aceste momente Patriarhul Acachie îngenunchiase în fața lui Basilicus, iar ca răspuns la îndemnul lui Daniil de a se urma calea păcii, Basilicus a mărturisit credința ortodoxă.

Daniil s-a întors apoi pe stâlpul său, unde a rămas până la adormirea sa, întâmplată la 11 decembrie 493

 

Imnografie

---

 

Troparul Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul

Glasul 1:

Al răbdării stâlp ai fost, râvnind părinților celor mai dinainte, cuvioase; lui Iov întru patimi, lui Iosif întru ispite și vieții celor fără de trup, fiind în trup, Daniile, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

(Audio) Troparul Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul (în limba greacă)

preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul

Glasul al 8-lea:

Ca o pârgă a firii…

Suindu-te pe stâlp, fericite, ai luminat lumea cu sfintele tale fapte și ca o stea mult-strălucitoare, ai depărtat, Părinte, întunericul înșelăciunii. Pentru aceasta te rugăm pe tine, luminează și acum în inimile robilor tăi lumina cea neapusă a cunoștinței.

Alt Condac

Glasul al 2-lea:

Dorind de cele de sus, de la cele de jos te-ai mutat, și alt Cer stâlpul ți-ai făcut; prin care ai strălucit raza minunilor cuvioase Daniile; roagă neîncetat, pre Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Icos:

Cântarea mea spre lauda nevoințelor tale este întinată Părinte, că nu am inima curată; ci-mi dă mie cuvânt sfinte, ca curat să laud viața ta, de care s-au mirat cu adevărat și îngerii, că ai fost ca un fără de trup, luând lumina cea neapusă a cunoștiinței.

 

Iconografie

---

 

Dionisie din Furna arată că Sf. Daniil Stâlpnicul trebuie zugrăvit bătrân, având barba ascuțită (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 162, 193).

 

Viața Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul

---

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Mesopotamia, care este între râurile Tigru și Eufrat, a odrăslit această stâlpare a raiului, pe cuviosul părintele nostru Daniil, în satul ce se numește Vitara, care este aproape de cetatea Samosata, din părinți creștini, ale căror nume erau Ilie și Marta.

Zămislirea Cuviosului Daniil a fost așa: maica lui era stearpă și nu năștea, pentru care pricină era dosădită și ocărâtăde bărbatul său cu mustrări nenumărate și era defăimată de rudenii și de vecini. Ea, fiind întru amărăciunea inimii, a ieșit odată din casă încetișor, pe la miezul nopții și, ridicându-și mâinile către cer, cu multe lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Împărate, Cela ce ai făcut dintru început bărbat și femeie și ai zis: Creșteți și vă înmulțiți; Cela ce ai dăruit Sarei la bătrânețe pe Isaac; Anei pe Samuil; Elisabetei, pe Ioan; milostivește-Te și de necazul meu și, căutând cu milostivire, dezleagă-mi nerodirea mea. Ia defăimarea mea și dă rod pântecelui celui neroditor, ca, pe cel dăruit de Tine, să-l aduc Ție, precum de demult Ana a născut pe Samuil”.

Astfel, rugându-se ea cu inimă zdrobită și cu duh smerit, s-a întors în casă și, după ce a adormit puțin, a văzut în vis două candele preastrălucite mari, pogorându-se încetișor din cer peste capul ei. Sculându-se dimineața a spus bărbatului și rudeniilor ceea ce a văzut, iar aceia în multe feluri au tâlcuit visul, ce era mai înainte însemnarea unui rod care avea să aibă și care rod cu strălucirea faptelor bune, avea să fie mai strălucit decât stelele.

După puțină vreme zămislind, a născut prunc de parte bărbătească, prin a cărui naștere, maică s-a vindecat de amândouă necazurile: al sterpiciunii și al durerii.

Astfel de început al vieții de pe pământ a avut fericitul Daniil; astfel a ieșit în lume, cel care era cu adevărat fiu al luminii. Și a crescut pruncul cinci ani fără nume, căci părinții nu voiau să pună nume fiului lor și doreau să fie numit de Dumnezeu, ca unul ce s-a născut din dăruirea Lui și astfel, tot de la Dumnezeu să-și primească numele. Deci, l-au dus într-o mănăstire oarecare, aducând și daruri lui Dumnezeu, apoi l-au rugat pe egumen să dea nume fiului lor. Iar acela, fiind insuflat de Dumnezeu, a zis că se cuvine să se numească cu numele pe care Dumnezeu îl va descoperi. Și, căutând spre prunc, a zis să-i dea carte din dumnezeiescul altar și, deschizând-o, a aflat oarecare cuvinte ale Sfântului prooroc Daniil. Din acestea, pricepând că așa binevoiește Dumnezeu a se numi pruncul, l-a numit cu acest nume proorocesc, care însemna că și acest prunc avea să fie asemenea acelui mare prooroc Daniil și cu numele și cu obiceiurile.

Părinții voiau ca fiul lor îndată să se încredințeze lui Dumnezeu în mănăstirea aceea, dar egumenul n-a voit, pentru că copilul era încă mic. S-au întors cu dânsul la casa lor, rânduind Dumnezeu așa, ca după acestea copilul, nu prin socoteala altora, ci prin voia și înțelepciunea sa, să aleagă locul cel bun.

Crescând copilul, se cunoștea ce fel de bărbat desăvârșit are să fie și din răsădirea sa, pomul cel bun arăta ce fel de roade are să aducă mai pe urmă; pentru că de acum îi urmă umbra faptelor bune, celui ce umblă în lumina darului lui Dumnezeu.

Când era de doisprezece ani, a ieșit din casa părinților săi, nespunând nimănui de plecarea și de gândul său, și a trecut cu vederea, pentru Hristos, pe părinții săi, patria, rudele și pe prieteni și s-a dus într-o mănăstire, care era la douăzeci de stadii depărtare de satul care îl odrăslise. Acolo, căzând la picioarele egumenului, s-a rugat să-l primească în ceata celor ce petrec viața monahicească și să-l îmbrace în chipul îngeresc. Egumenul, punându-i înainte slăbiciunea trupului său și vârsta tinereților, zicea că un copil tânăr ca dânsul nu poate să poarte ostenelile monahicești cele multe, care nu sunt lesnicioase nici bărbaților celor desăvârșiți. Adică: privegherile, culcările pe pământ, posturile, omorârea trupului și tăierea cea desăvârșită a voii sale, cum și toată pofta cea trupească. Pentru aceea, îl sfătuia să se întoarcă la părinții săi, să mai petreacă acasă câtăva vreme și să nu meargă la niște osteneli ca acelea ce covârșesc puterile tinerești.

Daniil a zis: „Eu pentru aceea am venit aici ca să viețuiesc întru Hristos și să mor pentru lume, că de aș muri în aceste frumoase osteneli monahicești mai bine este, decât să mă duc de aici în deșert; căci nu e cuviincios ca, punând mâna pe plug – cum zice Evanghelia – să mă întorc înapoi”. Zicându-i multe egumenul și auzind de la dânsul multe altele, n-a putut să-l schimbe de la scopul său. Apoi văzând într-însul mare sârguința către Dumnezeu și dragoste cu osârdie, a chemat pe frați și s-au sfătuit dacă se cuvine a primi în mănăstire pe acel copil. Iar aceia, minunându-se de mărimea de suflet a copilului și de statornicia lui cea bună și cunoscând într-însul chemarea lui Dumnezeu, s-au învoit a-l primi la petrecerea lor. Deci, Daniil era arzând cu duhul pentru faptele cele bune și pentru viața cea după Dumnezeu.

După câtăva vreme, părinții aflând de dânsul că se găsește într-aceea mănăstire, s-au bucurat și s-au minunat, că un copil ca dânsul, s-a dus singur la slujba lui Dumnezeu. Mergând la dânsul, l-au văzut încă netuns și umblând prin mijlocul monahilor, fără îmbrăcăminte monahicească. Deci, au rugat pe egumen ca înaintea ochilor lor să-l tundă pe fiul lor și să-l îmbrace în îmbrăcăminte monahicească. Iar egumenul, după sfatul fraților, a tuns pe Daniil în rânduiala monahicească, într-o zi de Duminică și a poruncit părinților lui ca să nu vină adeseori la fiul lor, iar ei s-au întors cu bucurie la casa lor.

Fericitul Daniil a rămas în mănăstire, sporind și întărindu-se cu duhul, crescând cu anii și cu faptele cele bune. Iar pârga cea prea frumoasă a vieții lui și rădăcina rodurilor celor ce aveau să fie mai pe urmă, era într-acest chip: s-a aprins inima lui de dragoste dumnezeiască și dorea foarte mult să se închine sfintelor locuri unde Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru noi, S-a îngropat, a înviat și de unde S-a înălțat la ceruri. Apoi ardea cu duhul să vadă pe marele bărbat Simeon Stâlpnicul. Deci, mergând la egumen, i-a descoperit dorința sa și l-a rugat să-l lase să meargă în calea la care gândea. Acela l-a oprit în acea vreme. Mai pe urmă, având el singur nevoie a merge în Antiohia pentru oarecare treburi bisericești, a luat cu el pe Daniil și pe alți frați. Ajungând în satul ce se numește Telada, de unde nu era departe Sfântul Simeon Stâlpnicul, s-a dus la turnul lui, unde a văzut asprimea locului aceluia și înălțimea turnului lui și cum acel bărbat răbda acolo asprimea iernii și zăduful verii, ploile și vânturile.

Deși socoteau unii din cei neiscusiți că sfântul rabdă unele ca acelea pentru slavă deșartă, fericitul Daniil, nu numai că s-a mirat de răbdarea lui, dar se gândea spre a-i urma aceluia. Când ei au strigat de jos, Sfântul Simeon, căutând de sus către dânșii, le-a zis să pună scară și să se suie la dânsul, dacă voiesc. Atunci se văzu în ce chip era duhul fiecăruia. Pentru că unul zicea că îl dor picioarele, altul se lepăda din pricina bătrâneților, altul se oprea cu altă neputință. Dar Daniil, apucându-se de scară, s-a suit degrabă și, cu mare bucurie, a sărutat pe marele Simeon. Și n-a fost în deșert osteneala lui, pentru că mai întâi s-a folosit de învățătura sfântului și s-a îndemnat spre mai multe fapte bune; apoi s-a învrednicit de binecuvântarea lui, ce se da prin punerea mâinilor și s-au adeverit cele ce erau să i se întâmple. Căci l-a auzit, proorocește zicând către dânsul: „Îmbărbătează-te, fiule și să se întărească inima ta, căci multe osteneli grele de purtat vei suferi pentru Hristos, Care întru toate îți va fi ajutător, întărindu-te și mângâind duhul tău”.

După acea iubită și îndestulată vorbă împreună cu sfântul Daniil, s-a coborât și s-a întors în mănăstirea sa. Iar după câtăva vreme, ducându-se către Domnul egumenul său, a fost silit de frați să ia după dânsul egumenia. Însă el arătându-le pe altul în locul său, își căuta liniștea și zicea: „Iată ai scăpat, Daniile și acum ai vremea pe care o doreai mai înainte; deci mergi în calea cea dorită și-ți împlinește gândul tău”. Astfel, a ieșit în taină din mănăstirea sa, neștiind nimeni, a venit în ograda care era lângă turnul Sfântului Simeon. Petrecând acolo paisprezece zile, voia să se ducă. Iar Sfântul Simeon, iubindu-l, l-a sfătuit să petreacă împreună cu dânsul. Însă Daniil, având mare dorință să vadă locurile sfinte de la Ierusalim și să meargă la liniște în pustie, a pornit pe cale, mergând către Palestina.

Pe atunci era răzmeriță în Palestina, pentru că samarinenii duceau război împotriva creștinilor și calea era anevoioasă într-acolo. De care lucru auzind Daniil, n-a băgat în seamă acestea; ci mergea cu minte bărbătească și cu inimă neînfricoșată, netemându-se de moarte, fiind cuprins de marea dorință să-și împlinească gândul său, pe care îl avea de demult. În cale a întâmpinat un monah cinstit, bătrân cu anii, la vedere cu bun chip și cu părul cărunt, întru toate asemenea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Văzând pe Daniil, îl întrebă sirienește unde merge? Iar el a răspuns: „De va voi Dumnezeu, merg către sfintele locuri”. Iar bătrânul a zis: „Drept ai grăit, de va voi Dumnezeu. Dar acum să știi, cu adeverire, că această călătorie a ta nu este după voia lui Dumnezeu, căci n-ai auzit oare despre tulburarea și războiul ce este în Palestina?”. Iar Daniil a zis: „Am auzit, dar nădăjduiesc spre Dumnezeu, că-mi va fi ajutător și nu va veni nici un rău asupra mea; iar de mi s-ar întâmpla ceva de acest fel, nu mă tem, pentru că ori de trăim, ori de murim, tot ai Domnului suntem”. Atunci, bătrânul a prorocit: „Să nu dai spre clătinare picioarele tale, nici să dormiteze îngerul cel ce te păzește pe tine”. Însă Daniil se arăta gata a muri pe acea cale, pentru Hristos.

Bătrânului, nefiindu-i cu plăcere și-a întors fața și a zis: „Dumnezeu n-a poruncit ca fără de vreme să ne dăm viața și singuri a ne îngriji spre a muri, sau a fi omorâți cu sila, pentru că El a zis: De vă gonesc din această cetate, fugiți în cealaltă”. După ce s-a înduplecat Daniil de sfatul bătrânului, a zis: „Dacă așa este bine, părinte, apoi mă voi întoarce”. Bătrânul a răspuns: „Nu te sfătuiesc să te lași cu totul de scopul tău, căci aș fi nebun; dar să nu mergi acum în acel loc. Ci, întoarce-te la Constantinopol, care este al doilea Ierusalim cu sfințenia, pentru că acestei cetăți i s-a dat acum dar de la Dumnezeu și acolo în multe biserici îți va fi cu putință a intra și te vei sătura de vederea a multor sfințenii. Iar dacă vei voi a petrece în liniște, apoi chiar în Tracia de sus sau în gura Pontului îți va fi spre folos și Dumnezeu îți va ajuta în acel loc; căci nu se cuvine a cugeta că pe Dumnezeu Îl afli numai la Ierusalim, iar în Vizantia nu, pentru că pe Dumnezeu, o! iubitule, nici un loc nu-L cuprinde”.

Astfel, vorbind între dânșii, a apus soarele și au întâlnit în calea lor o mănăstire, către care s-au abătut căci era noapte. Bătrânul a zis către Daniil: „Mergi, tu, înaintea mea, iar eu voi veni după tine”. Socotind Daniil că bătrânul are vreo trebuință ca să rămână, a mers înaintea lui. Venind la porțile mănăstirii, ședea așteptând pe bătrân și, dacă a văzut că nu mai vine, a socotit că bătrânul s-a abătut aiurea să rămână. Apoi, intrând singur înăuntru, s-a închinat egumenului și fraților și a mâncat din bucățele ce i s-au pus înainte. El odihnindu-se, bătrânul acela iarăși i-a apărut înainte în vedenie sfătuindu-l să facă cele ce grăise pe cale, ca să se întoarcă degrabă în Vizantia. Iar Daniil, deșteptându-se și nevăzând pe nimeni înaintea sa, cugeta cine este cel ce i se arăta lui: om sau înger? Iar acela era marele Simeon Stâlpnicul.

După vedenia aceea, fericitul Daniil, cântând rugăciunile dimineții și luând iertare și binecuvântare de la frații care viețuiau acolo, s-a dus la Constantinopol. Apoi, venind la gura Pontului, a intrat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești și a petrecut într-însa șapte zile. Aici a auzit de la unii că pe aproape, într-un loc înalt ce se numea Filemporon, se află o capiște idolească în care erau mulțime de duhuri necurate, încât nu era cu putință cuiva a trece pe acolo; pentru că pe cei ce pluteau pe lângă acel loc îi îneca în apă, iar asupra celor ce treceau alături năvăleau ca niște tâlhari și-i răneau. Auzind de aceasta sfântul, a gândit să se ducă și să viețuiască acolo, aducându-și aminte de marele Antonie, câte răutăți a răbdat de la diavoli și la sfârșit, biruindu-i cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a învrednicit de mare cinste. Deci s-a dus în acea capiște pustie, înarmându-se cu arma cea nebiruită a Sfintei Cruci și cântând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu de cine mă voi teme. Deci s-a spăimântat mai înainte de luptă ceata cea diavolească, iar ostașul cel duhovnicesc înconjurând colțurile, le îngrădea cu semnul Crucii, la fiecare plecându-și genunchii și rugându-se lui Dumnezeu.

Făcându-se seară, a venit duhul întunericului, care aruncă cu pietre asupra sfântului și se auzea glas înfricoșat, țipăt, și huiet. Iar Daniil, fără temere stând la rugăciune, zicea: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. Astfel, a petrecut întâia și a doua noapte. Iar în noaptea a treia a văzut mulțime de diavoli în chip de oameni mari, ca niște uriași, cu fețele întunecate, înfricoșați, ca niște mâncători de stârv, care scrâșneau din dinții și, iuțindu-se asupra lui, ziceau: „Cine te-a sfătuit, o! ticălosule, a veni aici, unde noi viețuim de multă vreme și suntem domni ai acestui loc?”. Și se repezeau asupra lui, unii vrând să-l arunce în mare, alții se sileau să-l ucidă cu pietre; însă nici unul din ei nu putea să se apropie de dânsul. Sfântul, aducându-și aminte de cuvintele Domnului: Acest neam nu poate ieși cu nimic, fără numai cu rugăciunea și cu postul, a astupat toate ușile capiștei și a lăsat numai o ferestruică. Acolo petrecea în post și rugăciune. Nu după multă vreme, cu puterea lui Dumnezeu, s-a izgonit de acolo toată puterea cea diavolească, încât poporul umbla pe acolo fără vătămare.

Deci s-a făcut înștiințare despre aceea pretutindeni și au început mulți de prin laturile dimprejur a veni la Sfântul Daniil, minunându-se că, acolo unde era sălășluirea diavolilor, acum se săvârșește slujba lui Dumnezeu ziua și noaptea. Iar diavolul care urăște binele, nerăbdînd a se vedea biruit de sfânt, a băgat zavistie între oarecare din clerici, care au început a grăi între dânșii: „Oare de unde a venit acesta aici, că iată toți merg la dânsul și-l laudă pretutindeni? Să spunem patriarhului ca să-l izgonească din locul acesta”.

Apropiindu-se clericii de Anatolie, patriarhul Constantinopolului, l-au clevetit pe sfânt, dar patriarhul a zis către dânșii: „Pentru ce clevetiți asupra omului, neștiind de unde este, nici în ce fel viețuiește? Căci dacă viețuiește bine, apoi și noi vom fi părtași sfințeniei lui, iar dacă este rău, apoi cu adevărat este vrednic a fi izgonit. Nu se va izgoni însă îndată, ci mai întâi socotiți cu luare-aminte cele ce se cuvin pentru dânsul”. Atunci au tăcut clevetitorii, fiind rușinați. Iar diavolul, văzând că nimic n-a putut spori cu asemenea măiestrii, a năvălit asupra sfântului cu mai multe năluciri și înfricoșări decât cele dintâi, pornindu-se asupra lui cu toată puterea sa. Căci uneori se lăuda ca să-l înece în mare, iar alteori se nevoia a-l omorî; însă nu i s-a dat voie a vătăma pe sfânt, care stând la rugăciune, zicea: „Domnul meu Iisus Hristos în care cred, Acela vă va arunca pe voi în prăpăstiile iadului”.

Acestea zicând el, s-a făcut strigare și țipăt, încât a văzut sfântul pe diavoli, ca niște lilieci de noapte, zburând și ieșind din locul acela. Dar tot n-au încetat a face supărare sfântului, că iarăși au pornit clevetitori asupra lui, care, apropiindu-se de patriarh, au zis: „Stăpâne, Daniil este vrăjitor și fățarnic și înșeală pe popor cu farmecele; de aceea, nu mai putem nici a privi asupra lui”. Atunci patriarhul, chemându-l pe Daniil, l-a întrebat cine și de unde este, pentru ce a venit în acele părți și cum mărturisește despre Dumnezeu? Iar el, mai întâi și-a mărturisit dreapta credință, apoi și-a spus neamul său și patria și cum că, prin descoperirea lui Dumnezeu, a fost sfătuit a veni în Vizantia. Patriarhul, auzind acestea, s-a sculat și l-a îmbrățișat, cinstindu-l ca pe omul lui Dumnezeu, apoi l-a liberat cu pace.

Nu după multe zile, a căzut patriarhul acela într-o boală cumplită și, chemând îndată la sine pe Daniil, l-a rugat să facă pentru dânsul rugăciune către Dumnezeu ca să se vindece. Rugându-se sfântul, s-a sculat îndată patriarhul sănătos. Iar pentru tămăduire, doctorul cel fără de arginți, astfel de plată a cerut de la patriarh: să ierte pe aceia care l-au clevetit pe el. Patriarhul a zis: „Cum să nu iert pe aceia care mi s-au făcut pricinuitori de atâta bine încât m-au învrednicit a te vedea și a primi vindecare prin tine?”. Apoi patriarhul a rugat pe sfânt să petreacă cu dânsul; dar acela s-a rugat ca să fie lăsat să meargă la locul său și, ducându-se, iarăși a astupat după sine ușile, lăsând numai ferestruica mică, pentru cei ce veneau la dânsul.

După nouă ani de ședere acolo, când a binevoit Dumnezeu a-l chema la viață mai desăvârșită, i s-a făcut o descoperire în acest chip: a văzut în vedenie un turn înaintea sa, covârșind cu înălțimea norii și Cuviosul Simeon stând în vârful lui. Acolo, împreună cu dânsul, stăteau doi tineri luminați și a auzit glas din înălțimea turnului, zicând: „Suie-te aici la mine, Daniile”. El a răspuns: „Doamne, cum mă voi sui la o înălțime ca aceea?”. Iar Cuviosul Simeon a poruncit tinerilor acelora să pogoare și, luându-l pe Daniil, să-lsuie la dânsul. Tinerii îndată au făcut ce li s-a poruncit și l-au adus pe el înaintea lui Simeon, care, îmbrățișând pe Daniil, a zis către dânsul cu glas mare: „Îmbărbătează-te, Daniile, fii tare, fii cu mărime de suflet și stai bine și cu bărbăție!”.

Acestea grăind Sfântul Simeon, s-a făcut tunet mare și, de glasul acela, Daniil s-a deșteptat. Iar acea vedenie însemna că i se cuvine și lui a se sui în turn, după asemănarea Sfântului Simeon Stâlpnicul și a se apropia de cer cu trupul și cu duhul.

În acea vreme a venit din Antiohia la împărat, Serghie, ucenicul Sfântului Simeon, aducând culionul lui Simeon, care era trimis împăratului că un dar spre apărare de tot răul. Dar de vreme ce mintea împăratului era spre grijile cele dinafară și se îndeletnicea cu treburile poporului, Serghie a cugetat să plece înapoi și dorea să meargă pe la mănăstirea, numită a neadormiților. Aflându-se împreună cu alții pe locurile unde era Sfântul Daniil, au pomenit unii despre dânsul, spunând cu câtă răbdare își petrecea viața sa și cum a luat de la Dumnezeu dar, spre a vindeca neputințele și a izgoni diavolii. De acest lucru auzind Serghie, a poruncit să tragă corabia la țărm și a mers la Cuviosul Daniil, care l-a primit cu dragoste. După o vreme, pricepând Serghie că duhul lui Simeon odihnește peste Daniil – precum al lui Ilie peste Elisei – darul pe care îl avea la sine, adică culionul fericitului Simeon, l-a dat lui Daniil, că lui i se cădea mai bine decât altcuiva.

După aceasta s-a făcut lui Serghie o arătare ca aceasta: a văzut în somn trei tineri care au venit către dânsul și i-au zis: „Scoală-te, Serghie, și spune-i lui Daniil, că acum s-a împlinit vremea petrecerii sale în acest locaș; deci să se pregătească pentru mai mari nevoințe”. Sculându-se Serghie, a spus aceasta lui Daniil, iar el, înțelegând că poruncește Dumnezeu a urma vieții Cuviosului Simeon, a rugat pe Serghie să meargă în pustie și să-i afle loc lesnicios, unde ar putea să zidească un turn. Serghie, înconjurând niște dealuri, fiind purtat de ajutorul lui Dumnezeu, a venit la locul acela unde era să se zidească turnul și, culcându-se să se odihnească după osteneala zilei, a avut iarăși o vedenie într-acest chip: un porumbel alb zbură deasupra lui și Serghie se sârguia a-l prinde, dar a auzit glas de sus, zicând: „Tu socotești a-l prinde cu cursa, dar nu, căci cu mâinile se cade a-l prinde”. Porumbelul a zburat la înălțime și nu s-a mai văzut. Deci, pricepând Serghie că Dumnezeu i-a arătat locul pentru zidirea turnului, s-a întors la Daniil și i-a spus ceea ce a văzut și a auzit, iar el s-a bucurat și a rugat pe un oarecare prieten al său, anume Marcu, căruia, Dumnezeu ajutându-i, degrabă a zidit turnul. După ce s-a săvârșit vârful, Daniil a ieșit din locașul acela noaptea, ca să nu știe nimeni de dânsul și, venind către turn, s-a rugat, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit de o viață ca aceasta; Tu știi, Doamne, că întru Tine mă întăresc și, spre Tine nădăjduind, mă voi sui pe acest turn. Deci, primește râvna mea, întărește-mă spre nevoință și începutul acesta adu-l întru săvârșire”. Astfel rugându-se, s-a suit în turn, începând a viețui după Dumnezeu, între cer și pământ, de acesta înstrăinându-se, iar către cer apropiindu-se cu trupul și cu duhul.

Diavolul, care zavistuiește însă totdeauna contra robilor lui Dumnezeu, a început și acolo a supăra pe sfânt, pentru că a ridicat asupra lui pe stăpânul locului aceluia, cu numele Ghelasie. Căci acela înștiințându-se că s-a zidit turnul pe moșia lui fără voie și că a început a viețui acolo un călugăr fără știrea lui, s-a mâniat foarte și a vestit despre aceasta pe împărat și pe patriarhul Ghenadie, care se alesese după Anatolie. Împăratul n-a ținut seamă de aceea, iar patriarhul nu numai că a poruncit să dea jos pe Daniil de pe turn, ci voia să-l și pedepsească. Deci a dat putere lui Ghelasie să meargă și să-l dea jos cu ocară din turn.

Ghelasie, mergând cu mânie să-și împlinească voia sa, Dumnezeu, împiedicându-l în acel gând rău, a poruncit să vină deodată, în zi senină, o ploaie mare și vânt puternic cu multe fulgere și tunete. Însă acela nici așa nu s-a înfricoșat, nici n-a încetat în acel gând rău, având inima sa aprinsă cu iuțime, pornindu-l diavolul spre mânie. După ce a venit la turn, a început a striga cu ocări asupra sfântului ca să pogoare de pe turn, iar de nu va vrea, apoi singur se va sui și-l va da jos. Unul din cei ce venise cu dânsul acolo, zicea: „Lasă-l, că nici un rău nu-ți face; pentru că nici turnul acesta nu este pe moșia ta, nici nu ți se face prin aceasta vreo strâmbătate, ci poate mai bine îți va fi, având un vecin ca acesta, învrednicindu-te de rugăciunile lui”. Dar Ghelasie nu i-a ascultat pe dânșii, ci porunci sfântului cu mânie, ca îndată să coboare din turn. Începând sfântul a se coborî și pășind până la a șasea treaptă, s-au văzut picioarele lui umflate de privegherea cea neîncetată a zilei și a nopții. Atunci le-a fost jale tuturor și chiar acel Ghelasie s-a întors cu milostivire și a început a-l ruga să se suie iarăși la locul său și să-l ierte pentru că a îndrăznit a-l necăji.

După aceasta, Ghelasie i-a zidit un turn mai înalt și de atunci a început a avea pe sfânt în mare cinste, încât chiar înaintea împăratului lăuda pe cuviosul bărbat cel plin de fapte bune. Apoi a venit la sfânt un om bătrân și cinstit din Traghia, aducând cu sine pe singurul său fiu care era îndrăcit și pe care, punându-l lângă turn, rugă pe sfânt cu lacrimi, să se milostivească și să-l vindece; căci iată, zicea el, treizeci de zile sunt de când cel ce se muncește, nu încetează pomenirea numelui tău, sfinte al lui Dumnezeu. Iar cuviosul, fiind milostiv, a zis către dânsul: „De crezi că Domnul meu Iisus Hristos va tămădui prin mine pe fiul tău, după credința ta să-ți fie ție”. Apoi a poruncit să ungă pe cel îndrăcit cu untdelemn sfințit. Și aceasta făcându-se, l-a aruncat diavolul la pământ și mult chinuindu-l, mai pe urmă a zis: „Voi ieși, voi ieși”. După care a și ieșit. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus într-o mănăstire, unde, s-a făcut monah iscusit.

După aceasta, alt bărbat cu numele Chir, înțelept și cuvântător bun, – care fusese mai înainte eparh, iar mai pe urmă a fost ales episcop în cetatea Frigiei, ce se numește Cotilia, – acesta având o fiică cu numele Alexandra, pe care o muncea diavolul, a adus-o la sfântul, care rugându-se lui Dumnezeu și punându-și mâinile pe ea, îndată a ieșit diavolul și s-a făcut sănătoasă. Din acea vreme, Chir avea mare dragoste și osârdie către cuviosul. Odată, tot acela a adus la sfânt pe o femeie a unui ostaș al său, așijderea îndrăcită. Și aceea, cu rugăciunile fericitului a dobândit sănătate, pentru care Chir, fiind mulțumitor, a scris pe turnul sfântului aceste stihuri: „Între pământ și între cer stă un bărbat lovit de pretutindeni de vânturi și nicidecum temându-se. Cu hrană cerească se hrănește și bea vânt în setea lui, sprijinindu-și picioarele sale pe un turn înalt, urmând lui Simeon; el propovăduiește pe fiul Maicii Domnului cea neispitită de nuntă”.

Leon cel mare, împăratul grecesc, neavând fii și dorind să aibă moștenitori, a rugat pe Cuviosul Daniil să mijlocească pentru el la Dumnezeu ca să câștige ceea ce dorește. Iar el, ca cel ce singur era fiul rugăciunii, căci cu rugăciune a fost dăruit maicii sale, asemenea și altora, cu rugăciunile sale îi făcea a avea fii. Deci, rugându-se către Dumnezeu, a proorocit împăratului că în anul viitor i se va naște fiu și s-a împlinit acea proorocie a lui. Împăratul s-a bucurat pentru nașterea fiului său și era mulțumit de rugăciunile sfântului, pentru care i-a zidit alt turn. Străbătând vestea despre Sfântul Daniil, a venit la dânsul împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Tânăr, care fusese mai înainte, și l-a rugat să se pogoare de pe acel turn și să meargă în stăpânirea sa, unde zicea că are multe locuri liniștite. Fericitul a lăudat cugetul ei cel bun, dar n-a voit a se duce de acolo, unde i-a poruncit Dumnezeu a petrece și, binecuvântând pe împărăteasă, a trimis-o cu pace, iar el s-a suit în turnul cel mai înalt, pe care îl zidise Ghelasie.

În acea vreme unii din eretici, care erau în Constantinopol, au momit o desfrânată cu mult aur, anume Vasiana, ca să meargă la sfântul și să-l înduplece spre lucrul cel necurat sau pe dânsul singur sau pe vreunul din ucenicii lui. Deci s-a dus cea fără de rușine către cel înțelept, cea necurată către cel curat, socotind că numai cu o căutare spre dânsa se va înșela fericitul și o va pofti, căci era îmbrăcată cu haine țesute cu aur și împodobită cu multe feluri de podoabe.

Aceea venind, s-a prefăcut că era bolnavă; se afla într-o țarină ce era în fața turnului, lingă ograda oilor celor cuvântătoare ale păstorului, văitându-se că este bolnavă și, astfel, dacă nu sfântului, apoi măcar ucenicilor lui să le facă vătămare sufletească. Stând acolo nu puțină vreme și văzând că nu sporește nimic – căci nu putea nicidecum să înșele pe acela a cărui minte nu se lipea de pământ, ci de-a pururea privea sus la Dumnezeu – s-a dus în deșert și, venind la ereticii care o trimiseră, a grăit minciuni ticăloasa, cum că ar fi rănit pe Daniil care ar fi poftit frumusețea ei și că ar fi poruncit ucenicilor s-o suie la dânsul în turn: „Iar eu, zise ea, n-am voit. Ei însă, temându-se să nu iasă în auzul poporului pofta cea rea a lor, voiră să mă omoare și abia m-am smuls din mâinile lor și am fugit”.

Astfel mințind desfrânata aceea asupra sfântului, ereticii răspândiră cuvintele ei în popor, ca, făcând nume rău lui Daniil cel nevinovat și curat, să-l facă urât de popor. Dar îndată a ajuns judecata lui Dumnezeu pe vestitoarea cea mincinoasă și necurată, căci a năvălit asupra ei un duh rău care o muncea. Atunci, nevrând chiar, a mărturisit că a fost plătită de eretici și s-au rușinat cei ce huleau pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar cetățenii luând-o au dus-o la sfânt și l-au rugat s-o izbăvească de muncirea cea diavolească. El, fiind ucenic adevărat al lui Hristos, care învață a iubi pe vrăjmași și care poruncește a ierta celor ce greșesc, până la șaptezeci de ori câte șapte, nu i-a răsplătit cu rău pentru rău, ci a făcut bine făcătoarei sale de rău. Căci a făcut rugăciuni către Dumnezeu pentru dânsa, apoi a poruncit s-o ungă cu untdelemn sfințit și așa a izbăvit-o de diavolul care o muncea. Ea, dobândind tămăduire, a sărutat turnul sfântului, mărturisindu-și păcatul înaintea tuturor și cerându-și iertare; apoi, din acea vreme s-a înțelepțit, schimbându-și năravul cel rău.

Cuviosul avea de la Dumnezeu nu numai stăpânire a izgoni diavolii și a tămădui neputințele, dar nici de darul proorociei nu era lipsit, adică a ști mai înainte și a grăi cele ce au să fie. El văzând mai înainte mânia lui Dumnezeu și pedeapsa ce are să vină asupra cetății, a trimis veste patriarhului Ghenadie și împăratului Leon, sfătuindu-i să săvârșească rugăciune publică, de două ori pe săptămână, ca să potolească îngrozirea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dar ei n-au luat în seamă sfatul fericitului; de aceea, au văzut cu fapta împlinirea proorociei lui, pentru păcatele lor, despre care lucru vom arăta.

În acea vreme împăratul fiind pornit de duhul lui Dumnezeu, a scris patriarhului să ia împreună cu el clerici mulți, să se ducă la marele Daniil și să-l sfințească preot. Ducându-se patriarhul cu clerul său și ajungând la turn, a zis către cuviosul că de multă vreme dorea să-l vadă, dar a fost ocupat cu treburile bisericii; iar acum – zise el – am venit să te văd și să mă învrednicesc de cuvintele și rugăciunile tale. Patriarhul a zis celor ce au venit cu el să pună scară ca să se urce la dânsul. Iar sfântul a zis către el: „În zadar te-a pornit spre atâta osteneală cel ce te-a trimis la noi”. Sfântul, zicând acestea, patriarhul s-a mirat și s-a spăimântat, cum a cunoscut că venirea lui nu era cu bunăvoință, ci din poruncă, că niciodată n-ar fi venit la dânsul de n-ar fi fost trimis de împărat. Apoi patriarhul și ceilalți ce erau cu dânsul mult au rugat pe sfânt că să poruncească să pună scara, să se suie la dânsul, dar el nu voia deloc. Atunci era zăduf și arșiță de soare și patriarhul, văzând mulțimea poporului slăbind de zăduf și de sete, a poruncit ca, stând acolo jos, arhidiaconul să înceapă rugăciunea cea obișnuită la hirotonie.

Deci, rugându-se și citind rugăciunile cu care se sfințește preotul, a sfințit pe Sfântul Daniil în preot, deși sta departe de dânșii în înălțimea turnului. Și toată mulțimea poporului striga: „Axios”, adică, vrednic este. Atunci fericitul Daniil, văzând voia lui Dumnezeu, a poruncit să pună scară și, primind semnele preoțești din mina patriarhului, s-a împărtășit cu dânsul, cu preacuratele și dumnezeieștile Taine și rugându-se pentru toți care veniseră acolo, i-a liberat cu pace într-ale lor.

Înștiințându-se împăratul cum că a primit Cuviosul Daniil hirotonia, s-a bucurat și venind degrabă la turn, a dezbrăcat haina cea împărătească și, suindu-se cu smerenie la dânsul, a căzut la sfintele lui picioare, pe care văzându-le umflate și rănite, s-a mirat de răbdarea lui cea mare. Apoi, luând binecuvântare, s-a întors cu veselie. După aceea a venit vremea a se împlini proorocia sfântului, pentru mânia lui Dumnezeu ce avea să fie asupra cetății. Pentru că, în luna septembrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, care se prăznuia cu cinste în Constantinopol, începându-se de cu seară în biserica lui cântarea cea de toată noaptea, deodată s-a aprins foc mare în cetatea împărătească, încât puțin a fost de n-a cuprins toată cetatea. Că, începând de la zidul care era la mare ce se numea al corăbiilor, a trecut până la târgul lui Constantin și a ajuns până la turnul lui Iulian, înconjurând cetatea din mijloc.

Atunci se putu vedea marea pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că focul a ars nu numai mulțime de case mari cu visterii, palate frumoase și locuri sfinte, ci și popor fără număr; pe unii i-a prefăcut în cenușă, pe alții i-a ars pe jumătate, altora vătămându-le mâinile, picioarele, fața, ochii și capetele. Nu era cu putință a stinge pojarul acela, căci cu cât se sileau a-l stinge, cu atât se întindea mai mult văpaia. Dumnezeu pedepsea poporul pentru păcatele lui și puțin a fost de n-a pierit de foc toată cetatea lui Constantin, ca odinioară Sodoma. Atunci abia și-au adus aminte de proorocia sfântului, care le spusese mai înainte de pedeapsa care s-a întâmplat acum, și-i deștepta la rugăciune și pocăință. Deci au alergat la dânsul, rugându-l cu lacrimi, ca prin rugăciunile sale să îmblânzească pe Dumnezeu și să stingă văpaia focului. Iar sfântul, plângând, le imputa că nu l-au ascultat când le-a spus de nevoia ce era de față și n-au primit sfatul lui să facă rugăciune publică de două ori pe săptămâna. Apoi, ridicându-și mâinile, a făcut rugăciune cu sârguință către Dumnezeu, pentru cetate și pentru popor.

După rugăciune, le-a adeverit că după șapte zile va înceta focul, care lucru s-a și făcut. Atunci s-a temut și împăratul de mânia lui Dumnezeu și, luând pe împărăteasă, au alergat la sfânt, cerând milostivirea lui Dumnezeu prin mijlocirea lui.

După anul acela, a fost iarnă foarte friguroasă, care frig nu este cu putință a-l spune; însă n-a putut să-l biruiască pe pătimitorul cel cu bărbăție, ci iarna a fost biruită de dânsul. Pentru că se vărsa mulțime de ploi și ca niște râuri păreau că se coboară din ceruri timp de patru zile, încât s-au prăbușit niște munți de valurile apei și sate s-au înecat. Apoi erau vinturi înfricoșate potrivnice, ca și cum s-ar fi bătut între ele; iar furtuna și vânturile erau așa de mari, încât și cârligele cele de fier, care țineau cele două turnuri ale cuviosului, s-au rupt de puterea furtunii. Însă Cuviosul stătea la înălțime cu multă răbdare și, clătinându-se turnurile, și el se clătina de vânt ca o ramură în copac. Ucenicii de jos, cu spaimă uitându-se la dânsul, strigau plângând, temându-se că va muri de atâta frig sau va cădea la pământ cu turnul. Nădejdea lui Daniil către Domnul era neclintită, însă; ca o piatră întemeiată fiind în turn, sfântul era fără temere. Pentru ce avea să se teamă de moarte acela care socotea viața sa de aici ca o legătură și temniță, iar moartea ca o dezlegare? Ci, zicea că David: „Scoate din temniță, adică din trup, sufletul meu”. Astfel, răbdând de frig, fericitul se ruga către Dumnezeu fierbinte. Deci a strigat dreptul, iar Domnul l-a auzit pe el și din înălțimea cerurilor – precum altădată a certat vânturile din corabie -, deodată s-a făcut liniște mare și ziua s-a înseninat.

Atunci a venit împăratul să vadă pe sfânt, dacă n-a pătimit vreo vătămare, din ploile și de la vinturile ce au fost. Și văzând cârligele cele rupte, a poruncit să întărească turnul mai bine; apoi s-a întors cu binecuvântarea ce o primise de la cuviosul părinte. Dar i s-a întâmplat lucrul acesta: calul pe care era, nu se știe din ce pricină, speriindu-se și căzând înapoi, a trântit pe împărat, încât și coroana a căzut din capul lui departe și s-a sfărâmat, risipindu-se de la coroană mărgăritarele și pietrele cele scumpe.

Atunci era comis (sfetnic) pe lângă împărat unul cu numele Iordan, de credință arian, care, văzând căderea împăratului de pe cal, s-a temut să nu-l învinuiască și să fie pedepsit. Deci, întorcându-se, a alergat la Cuviosul Daniil și-l rugă cu lacrimi, să mijlocească către împărat pentru dânsul ca să-l ierte, că se leapădă – zicea el – de credința cea arienească și se unește cu credința cea dreaptă. Iar cuviosul, primindu-l în bună credință, a scris împăratului că Iordan s-a lepădat de credința cea arienească și s-a lipit de creștini; drept aceea vrednic este a fi miluit. Împăratul a scris înapoi către sfânt, zicând: „Pricina căderii mele n-a fost nimeni altul decât eu, căci înaintea ochilor tăi am îndrăznit a încăleca pe cal și n-am mers mai departe pe jos, de la sfântul tău turn. Iar asupra lui Iordan nu numai că nu am nimic, dar încă mă și bucur că această cădere s-a făcut pricinuitoare sculării lui din căderea cea sufletească”. După aceasta împăratul avea pe sfântul în atât de mare cinste, încât nu numai singur îl cinstea, ci și altora îl arăta ca pe o stea cerească.

S-a întâmplat odată că a venit Guvazie, împăratul Lăzilor, la Leon, împăratul grecesc, pentru împăcare. Pe acela luându-l împăratul Leon, l-a dus la Cuviosul Daniil Stâlpnicul și i l-a arătat, zicând: „Această minune este în împărăția mea!”. Iar acela, minunându-se de răbdarea cuviosului, se închină nu numai sfântului, ci și turnului pe care sta el și cu lacrimi zicea: „Mulțumesc, Ție, Împărate ceresc, că eu, venind la împăratul pământesc, m-ai învrednicit a vedea pe bărbatul cel ceresc cum și petrecerea lui”. Și întorcându-se acel împărat al Lăzilor în țara sa, adeseori vorbea despre cuvios dregătorilor săi și trimetea la dânsul scrisori, cerând sfintele lui rugăciuni pentru apărarea împărăției sale. Și era cuviosul spre mare mirare tuturor, celor de aproape și celor de departe, străinilor, împăraților, cum și la tot poporul, grecilor și romanilor, cum și barbarilor, care, venind la dânsul ca la îngerul lui Dumnezeu, îl chemau într-ajutor și cu sfintele lui rugăciuni dobândeau ce cereau.

Pentru dovedirea credinței lui e destul să știm cum stă în turn și răbda tulburările văzduhului, ploile și furtunile cele mai sus pomenite. Și pentru ca să nu se dea ceva uitării din cele despre dânsul vrednice de pomenit, să povestim și aceasta: într-o vreme era o iarnă foarte cumplită și erau vinturi mari și mai aspre decât cele obișnuite, cu mare zăpadă, ger și gheață, iar cuviosul n-avea în turn nici un fel de acoperământ; chiar culionul cel de piele, care era pe capul lui, i l-a răpit un vânt mare și l-a dus într-o prăpastie.

Atunci a stat mucenicul cel de bună voie, toată noaptea, răbdând acel ger cumplit și frig, care ajunsese mai puternic la răsăritul luceafărului. Apoi, făcându-se ziuă, era atâta vifor cu zăpadă, încât ucenicii sfântului nici cu ochii nu puteau privi la înălțimea turnului, nici nu-l puteau ajuta cu ceva. După ziua aceea iarăși a fost noaptea mai cumplită și iarăși ziua asemenea până-n noapte, încât abia a treia zi s-a liniștit văzduhul. Atunci ucenicii, luând scara s-au suit în turn la părintele lor, pe care l-au aflat cu totul înghețat, de la cap până la picioare, având puțină răsuflare și abia au putut a-l încălzi; apoi au șters trupul lui cu un burete muiat în apă caldă. Venindu-și în simțiri cuviosul a zis către ucenici: „Pentru ce mă supărați și m-ați dezghețat, căci dormeam dulce, pentru că, rugându-mă, am adormit puțin. Totuși, bine să vă fie vouă, fiilor, pentru că atâta purtare de grijă aveți pentru părintele vostru”.

Despre aceasta înștiințându-se iubitorul de Hristos împărat, a rugat pe sfânt cu lacrimi, atingându-se de picioarele lui, ca să lase să se facă puțin acoperământ deasupra turnului și-i zicea: „Cruță-te pe tine, părinte, dacă nu pentru tine, măcar pentru al nostru folos, ca să nu mori mai înainte de vreme și să ne lași sărmani”. Iar el, văzând rugămintea cu lacrimi a împăratului, a lăsat ca să i se facă acoperământ deasupra turnului, dar nu pentru odihna sa ci pentru rugămintea cea cu osârdie a împăratului, căci atâta dragoste și osârdie avea către sfântul, încât pe toți solii și domnii cei mari, care veneau la dânsul din diferite locuri, îi ducea la sfânt, uneori îi aducea singur, iar alteori îi trimetea prin bărbați cinstiți. Iar aceia, mirându-se de răbdarea cea mare a cuviosului părinte, cum răbda gerul și zăduful ziua și noaptea, se umileau cu sufletul și se întorceau plini de mult folos.

Altădată Gezirih, riga al vandalilor, a ridicat război împotriva grecilor și a venit cu mulțimea oștirii sale asupra Alexandriei. Împăratul grecesc, foarte mult întristându-se pentru năvălirea barbarilor, a venit cu toți dregătorii la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, căutând ajutor de la sfintele lui rugăciuni. El, mai înainte văzând cele ce vor să fie, a proorocit împăratului că Gezirih, nu numai că nu va lua Alexandria, ci și în toate socotelile sale, nimic nu va spori și se va întoarce în țara să deșert. Și s-au împlinit cele proorocite de cuviosul, pentru care lucru binecredinciosul împărat, mulțumit fiind, a vrut să zidească lângă turn chilii ucenicilor lui spre odihnă, iar cuviosul voia mai bine să se zidească o biserică, în numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul și să se aducă din Antiohia sfintele lui moaște. Deci, împăratul a zidit îndată o biserică Sfântului Simeon, în preajma turnului lui Daniil, în partea dinspre miazănoapte; apoi a făcut case de străini lângă biserică și a adus cinstitele moaște ale Sfântului Simeon, cu multă cinste, după dorința Cuviosului Daniil. De acest lucru foarte mult s-a bucurat sfântul și a grăit către popor, învățându-l. Cuviosul era fără de răutate, făcând bine celor ce-l urmau pe el.

Un om eretic cu limbă hulitoare grăia de rău pe sfânt, despre care auzind poporul mustra pe grăitorul de rău. Iar ereticul, scoțând din sânul său pește fript, arăta poporului, zicând: „De acesta mănâncă pustnicul vostru”. După aceasta, mâncând din peștele acela și dând femeii sale și copiilor, îndată a năvălit diavolul asupra lor și-i muncea pe dânșii. Apoi fiind aduși la cuvios, i-a vindecat cu rugăciunile sale, nu numai de muncire ci și de diavolul relei credințe, cel mai cumplit, nepomenind răul, nici răsplătind cu dojană pentru defăimare. Aceia, mulțumindu-i de atâta facere de bine arătată lor de părintele cel fără de răutate, au făcut chipul lui din argint; iar pe dânșii s-au închipuit acolo, căzuți la picioarele lui și și-au scris numele lor; apoi au pus chipul acela în biserica Sfântului Mihail, Arhanghelul puterilor celor cerești.

Pe lângă nerăutatea sa, Cuviosul Daniil avea și dar mare pe buzele sale, încât se umileau cei ce auzeau cuvintele sale și mulți se foloseau și își îndreptau viața.

La curtea împăratului se afla un ostaș vestit, cu numele Edran, cu neamul din Galatia, voinic cu trupul și viteaz în războaie. Acesta, dacă a venit și a auzit cuvintele cele folositoare de suflet ale fericitului Daniil, îndată s-a umilit și, lepădându-se de lume, s-a alăturat ucenicilor cuviosului, împreună cu încă alți doi tovarăși ai săi. De acest lucru auzind împăratul, i-a fost jale de acel ostaș viteaz și a trimis după el, sfătuindu-l să se întoarcă la dânsul în palatul împărătesc. Dar el n-a luat în seamă chemarea cea împărătească și zicea: Ce folos va fi mie, de voi dobândi toată lumea și sufletul îmi voi pierde? Și îmbrăcându-se în rasa călugărească prin mâinile cuviosului, râvnea înfrânării lui. Căci gusta numai atâta hrană și băutură, încât să nu moară de foame firea cea trupească; încă și somn foarte puțin primea, stând și rezemându-se pe subțiori de o frânghie întinsă. De aceea el era iubit împăratului pentru faptele lui cele bune și-l cercetaadesea împăratul, când venea la Cuviosul Daniil. Viețuind astfel vreme îndelungată, s-a odihnit cu pace și era numele lui Țit, din rânduiala călugărească. După dânsul și sluga lui, anume Anatolie, asemenea viață a avut.

În acea vreme împăratul Leon a dat pe fiica sa, Adriana, întru însoțire lui Zenon Isaurul și l-a trimis cu oaste împotriva barbarilor care băteau Tracia. Zenon a mers mai întâi la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, care i-a spus mai înainte ce are să i se întâmple: că se va întoarce fără vătămare de la război și, că, după socrul său, Leon, va primi el sceptrul împărăției, dar, din zavistia celor ai săi, va fi izgonit din împărăție și, după o vreme, iarăși se va întoarce la împărăție. Toate acestea s-au împlinit la vremea lor.

După Leon, luând Zenon împărăția și împărățind trei ani, s-a sculat asupra lui Vasilisc, fratele Verinei, femeia împăratului Leon, care murise. Acela, izgonind pe Zenon, a luat împărăția grecească, iar Eutihian, fiind eretic, a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând soborul cel din Calcedon și semănând învățăturile cele ereticești. Atunci Acachie, patriarhul Constantinopolului, adunând episcopii cei credincioși, se împotriviră împăratului, cu temere totuși, însă nimic n-au sporit. Deci au trimis pe câțiva episcopi la Daniil, rugându-l cu lacrimi în ochi să se coboare din turn și să vină la ei în cetate spre ajutorul Bisericii care este în luptă. Iar cuviosul, deși nu voia, nicidecum a se coborî de la locul său, văzând nevoia Bisericii și fiind îndemnat cu glas dumnezeiesc de sus, s-a pogorât de pe turn și a mers în cetate la patriarh și la episcopii cei împreună cu dânsul, unde a fost întâmpinat de arhierei cu cinste, primindu-l cu o nespusă bucurie.

Auzind împăratul de venirea lui și nevrând a-l vedea pe dânsul, a ieșit din cetate și a intrat într-un sat ce era aproape; iar cuviosul s-a dus după dânsul. Dar neputând călători cu picioarele lui umflate și pline de răni, a fost purtat de credincioși.

S-a întâmplat pe cale un om lepros. Acela, văzând pe cuvios, a început a se ruga ca să-l vindece. Deci, milostivindu-se spre dânsul, cuviosul a făcut rugăciune și a poruncit celui lepros să se spele în mare, care era aproape. Iar acela, spălându-se, a ieșit curat și sănătos. Îndată despre această minune a străbătut vestea pretutindeni și s-a adunat popor mult, aducându-și bolnavii; și toți luau tămăduire cu rugăciunile cuviosului.

Mulțimea, mergând spre dânsul pentru minunile ce se făceau de el, s-a apropiat de palatul împărătesc, care era în satul acela. Acolo, un bărbat got, ivindu-se la o fereastră de sus și văzînd-l pe sfânt că-l duc oamenii, a râs și a zis: „Iată vine un antipat nou (prefect)”. Acestea zicând, îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci deodată a căzut de sus pe pământ și a murit. Iar împăratul, înștiințându-se de venirea sfântului, a poruncit să nu-l lase să intre. Atunci sfântul s-a dus, scuturându-și praful de pe picioarele sale. După aceasta, temându-se împăratul ca să nu pătimească ceva pentru necinstirea cuviosului, a trimis în urma lui, rugându-se să se întoarcă la dânsul. Iar el, nu numai că n-a ascultat de împărat, ci a proorocit despre pierderea lui, că degrabă se va lua de la dânsul împărăția, zicând: „Cel ce mânie pe Împăratul ceresc, își adună lui multe rele și va avea mare mâhnire în ziua mâniei”. Așa zicând, s-a dus în calea sa. Iar când s-au întors trimișii care vesteau împăratului cuvintele cuviosului, a căzut deodată un stâlp al palatului, care a înfricoșat pe împărat și pe cei ce erau cu el. Astfel, lucrul cel neînsuflețit, prin rânduiala lui Dumnezeu, mărturisea a fi adevărată proorocia cuviosului; iar prin căderea sa cea grabnică, adeverea căderea împăratului de la împărăție.

Apoi, întorcându-se Cuviosul Daniil în cetate, a tămăduit pe doi tineri îndrăciți și pe o fiică a unei văduve. Pe un șarpe, ce se înfășurase fără de veste pe picioarele lui, cu cuvântul l-a trimis la locul său, nepătimind nimic de la dânsul. Iar în cetate, o femeie cinstită, anume Raida, fiind stearpă și udând cu lacrimi picioarele cuviosului, a cerut ca prin rugăciunile lui să se dezlege de nerodirea sa, iar el i-a proorocit că va naște fiu și chiar numele lui i l-a spus înainte, zicând: „Vei naște, femeie, un fiu și vei chema numele lui Zenon”.

Împăratul a început a se gândi cum s-ar fi putut împăca și cum ar dobândi iertare de la cuviosul, pentru că foarte mult îl înfricoșase căderea stâlpului din palatul său, în vremea aducerii la dânsul a cuvintelor lui Daniil. Deci, mai întâi prin oameni cinstiți ruga pe sfânt, dar cu vicleșug, pentru că inima lui nu înceta a aduna fărădelege. După aceasta, singur venind și căzând la picioarele sfântului, își ceru iertare. Iar cuviosul, văzând cu ochii cei sufletești socoteala lui cea rea, a mustrat vicleșugul lui, zicând către alții: „Smerenia și umilința aceasta este prefăcută, căci cu haina oii este acoperit năravul lupului și degrabă veți vedea ochiul lui Dumnezeu cel atoatevăzător și mâna Lui cea atotputernică, care surpă pe cei puternici de pe scaune”. După aceasta s-a întors cuviosul la turnul său. Apoi, trecând puțină vreme, Vasilisc a fost izgonit de la împărăție, după proorocirea cuviosului. Iar Zenon, iarăși luând sceptrul, a venit împreună cu împărăteasa să se închine sfântului, văzând împlinirea proorociei lui.

În toată vremea vieții sale cuviosul n-a ieșit din turn și făcea multe minuni, dar fiind cu cuget smerit și fugind de slava omenească, nu socotea că faptele sale cele bune au puterea facerii de minuni, ci rugăciunile Cuviosului Simeon, căci pe bolnavii care veneau la dânsul, îi trimitea în biserica Sfântului Simeon, la sfintele lui moaște. Un zlătar (argintar) și-a adus pe fiul său olog din naștere, neputând nici călca pe picioare, ci ca un șarpe se târa pe pământ. Pe acela trimițându-l fericitul Daniil în biserica Cuviosului Simeon, a poruncit să pună sfintele lui moaște pe picioarele copilului olog. Acestea făcându-se, a sărit ologul ca cerbul și a alergat la turnul lui Daniil, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

Un bărbat oarecare, venind dinspre Răsărit, a căzut între tâlhari, pe care îl bătură foarte rău, încât îi sfărâmaseră genunchii. Apoi, luându-i cele ce avea, s-au dus, lăsând pe om abia viu. Niște călători care treceau pe acolo, văzându-l foarte greu rănit de tâlhari, și-au făcut milă de dânsul și, luându-l, l-au dus în cetatea Anchira. Episcopul cetății aceleia, având multă purtare de grijă pentru el, a adus doctori iscusiți și l-a tămăduit de răni. Însă cel vindecat nu putea să umble pe picioare pentru că îi erau foarte sfărâmate și, deși se tămăduiseră rănile lui, totuși nu avea putere a umbla. Atunci a rugat pe episcop să-l trimită la Cuviosul Daniil și, fiind pus pe un cal, a fost dus la turnul doctorului fără de plată. Iar el, trimițându-l la biserica Sfântului Simeon și poruncind să-l ungă cu untdelemn luat de la sfintele moaște, l-a făcut deplin sănătos și i s-au întărit picioarele și gleznele, încât a putut iarăși umbla, înălțând mulțumire lui Dumnezeu și plăcuților Lui, adică sfinților Simeon și Daniil.

Un sutaș oarecare din Spania avea mare credință către cuviosul și când se întâmplă a se îmbolnăvi cineva din casa lui, robi, rudenii, sau prieteni, îl trimitea la cuviosul cerând tămăduire. Iar când se aducea scrisoarea de la cuviosul, o punea pe aceea peste cel bolnav și îndată bolnavul primea tămăduire.

O oarecare femeie săracă, având un fiu de doisprezece ani, mut din naștere, l-a adus la cuviosul și, lăsându-l lângă turn, s-a dus. Iar cuviosul, văzând pe copil, a poruncit ucenicilor ca să-l ia și să rămână cu dânșii. Ei, socotind că copilul era învățat de maică-sa să nu vorbească prefăcându-se mut ca să cerșească, ca așa mai cu înlesnire să se hrănească, multe necazuri îi făceau, înfricoșându-l și bătându-l ca să vorbească. Uneori când dormea, îl înțepau cu țepi sau îl loveau cu o nuia ghimpoasă, ca deșteptându-se deodată să vorbească. Iar după ce l-au cunoscut cu adevărat că nu vorbește, au spus sfântului. Atunci el a poruncit să ungă limba mutului cu untdelemn sfințit. Fiind într-o zi de Duminică, în vremea Sfintei Liturghii, când începu diaconul a citi Sfânta Evanghelie și poporul după obicei cânta „Slavă Ție, Doamne”, a cântat și copilul, vorbind limpede și cu mare glas: „Slavă Ție, Doamne”. Din acea vreme a vorbit bine.

Ajungând cuviosul la adânci bătrâneți, s-a apropiat către fericitul său sfârșit, pe care mai înainte văzându-l a spus ucenicilor săi și le-a scris acest așezământ: „Fiilor și fraților, căci așa îmi sunteți voi, întâi căci v-am născut duhovnicește, iar al doilea căci Dumnezeu ne este Părintele cel de obște, eu mă duc către Părintele cel de obște. Însă nu vă voi lăsa săraci, iubiții mei, pe voi care plângeți pentru lipsirea părintelui; ci vă las în purtarea de grijă a Părintelui nostru, Cel care și pe voi și pe mine ne-a făcut. Deci, Acela care pe toate le-a făcut cu pricepere și cu înțelepciune, apoi a plecat picioarele și a coborât pe pământ, a murit pentru noi și a înviat; Acela va fi cu voi ca un Preaînțelept, apărându-vă de cel viclean și, ca un Domn, păzindu-vă cu a Sa voie; iar ca un Părinte chemându-vă, dacă cândva vă veți abate, către bună Sa îndurare, vă va întinde vouă duhovniceștile Sale brațe. Căci precum S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, să vă unească între voi unul cu altul într-un cuget și să vă facă ca să fiți uniți cu Părintele. Urmați smerenia, slujiți altora, iubiți primirea de străini, postul, privegherea, sărăcia și cea mai dintii și mai mare poruncă, adică dragostea. Pe acelea care sunt cuviincioase drepteicredințe, să le țineți drept, de pleava ereticească păzindu-vă, de maica voastră, adică de Sfânta Biserică, nicidecum să nu vă despărțiți. Dacă toate acestea le veți face, veți fi desăvârșiți întru faptele cele bune”.

Astfel de așezământ scriind cuviosul părinte fiilor săi, a poruncit să-l citească înaintea lor, care plângeau pentru despărțirea lui. Iar mai înainte cu trei zile de sfânta lui mutare, în miezul nopții, precum s-au învrednicit a vedea oarecare din ucenicii săi au venit să-l cerceteze toți sfinții cei din veac, proorocii, apostolii, mucenicii și toate cetele sfinților, întru lumină și slavă cerească și, sărutându-l cu dragoste, îi porunceau să săvârșească dumnezeiasca Taină. Sosind ziua dezlegării lui de trup, a venit patriarhul Eftimie – care a fost după Acachie – cu tot clerul său. Iar temătoarea de Dumnezeu femeia Raida, a cărei sterpiciune s-a dezlegat prin rugăciunile sfântului, pregătea toate cele pentru cinstita înmormântare a cuviosului.

În acea vreme s-a întâmplat acolo un om îndrăcit, care stând lângă turn, adeverea că vede mulți îngeri și sfinți, venind din cer către cuviosul, ba chiar îi numea pe sfinții pe care îi vedea. Iar cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Daniil, bucurându-se pentru ieșirea sa din viața aceasta, și-a dat cinstitul și sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, fiind plin de zile, viețuind optzeci de ani și trei luni. Părul capului său era des și despărțit în două, de patru palme de lung; asemenea și barba îi era lungă și despărțită în două. După ieșirea lui din viață, omul cel îndrăcit s-a slobozit de muncirea diavolească. Săvârșindu-se sfântul, s-au arătat din cer peste turn trei Cruci de stele care luminau cu nespusă podoabă, strălucind ca soarele. Acestea s-au văzut până ce s-a îngropat sfântul său trup, acolo, lângă turnul lui. Apoi au fost puse împreună cu el și moaștele celor trei sfinți tineri din Babilon: Anania, Azaria și Misail; căci așa poruncise cuviosul când era gata să moară, ca să nu se dea cinste moaștelor lui de către poporul care va veni la închinăciune, ci moaștelor celor trei sfinți tineri. Căci cel ce era smerit în viață, s-a arătat smerit și după moarte, fugind de slava omenească. Dar Dumnezeu, Care l-a preamărit pe pământ înaintea oamenilor cu minuni, îl preamărește și în ceruri înaintea îngerilor Săi, Cel ce Însuși este slăvit de toată făptura în veci. Amin.