Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a trăit în Moldova secolului al XVII-lea, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților.
Biserica Ortodoxă Română o prăznuiește pe data de 7 august.
Sf. Teodora de la Sihla s-a născut în jurul anului 1650 în satul Vânători (județul Neamț), din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, în vremea domniei lui Vasile Lupu și a Mitropolitului Varlaam al Moldovei.
Tatăl său, Ștefan Joldea, era fratele voievodului Ioan Joldea al Moldovei, fiind boier cu rang de comis și armaș al Cetății Neamț.
Fericita Teodora, ajungând la vârsta rânduită, a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail.
Neavând ei copii, iar sufletul Teodorei mereu arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la aceasta îndemnând-o și duhovnicul ei, precum și firea ei singuratică, a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești (în apropiere de Focșani, actualmente în comuna Urechești).
De asemenea, și soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor.
La Schitul Vărzărești, se nevoiau vreo treizeci de maici, sub călăuzirea egumenei lor, schimonahia Paisia. Aceasta a primit-o și pe Teodora cu dragoste în acel liman al liniștii, îndrumând-o în cele sfinte și fiindu-i ca un părinte spiritual.
Vremurile erau însă neprielnice pentru țările române. Imperiul otoman, în încercarea sa de a pătrunde până în inima Europei, asediază Viena, în 1683. La acea vreme, în Moldova domnea Gheorghe Duca, iar în Țara Românească Șerban Cantacuzino.
Ca vasali ai Imperiului Otoman, ei au trebuit să participe la această campanie, cu oștenii lor. Aliații turcilor, tătarii, în drumul lor spre Viena, au trecut și prin țările române.
Profitând de absența celor doi voievozi români și a oștilor acestora, tătarii au jefuit cumplit zonele prin care au trecut. Primejduită fiind și mănăstirea Vărzărești, egumena Paisia a luat cu sine pe Teodora și pe alte câteva ucenice (căci celelalte se risipiseră) și s-au retras în locuri mai ferite, la hotarul dintre munții Buzăului și ai Vrancei. Aici au ridicat un altar și o locuință modestă, nevoindu-se în veghere, rugăciune și post, ziua și noaptea.
Nu după multă vreme, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă și istovită de nevoință și boală, s-a săvârșit din viață. Teodora, oțelită sufletește și trupește, și-a continuat însă strădaniile pustnicești.
Dupa adormirea maicii sale duhovnicești, schimonahia Paisia, și după aproape zece ani de nevoință în munții Buzăului, Cuvioasa Teodora s-a întors în Moldova. Chemată parcă de locurile copilăriei sale, s-a îndreptat spre munții Neamțului poposind mai întâi, spre a cere sfat, la Mănăstirea Neamț.
Aici s-a rugat fierbinte la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și s-a sfătuit cu starețul de atunci al mănăstirii, căruia îi povestește toată viața ei de mai înainte. Obișnuită cu pustnicia, îi cere acestuia binecuvântarea să petreacă în aceeași viețuire în locurile sihăstrești din apropiere.
Nu de multă vreme luase ființă Schitul Sihăstria (prin anii 1650), hărăzit nevoitorilor dornici de liniștire mai adâncă din mănăstirile Neamț și Secu. Starețul de la Neamț a îndrumat-o către egumenul de atunci al schitului Sihăstria, iero-schimonahul Varsanufie.
Acesta, cercetând-o și aflând darul și râvna ei, o îndrumă pe Teodora: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările și ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârșirea din viață. Dacă nu vei putea, poți să te retragi la o mănăstire de maici”.
Așa a ajuns Cuvioasa Teodora viețuitoare la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adăpost, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi.
Şi s-a nevoit acolo Cuvioasa vreme de mulți ani, în post și rugăciuni, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite și năluciri de la diavoli, foame, lipsuri, gânduri și mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel de la Schitul Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbătă, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.
După un timp a răposat duhovnicul Pavel, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, deoarece nimeni nu știa locul unde se afla. Hainele i se rupseseră și se mai hrănea doar cu fructele pădurii.
Cuvioasa a dobândit însă darul rugăciunii, al lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, uitată de oameni, dar acoperită de darul Duhului Sfânt.
Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor fărâmituri de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, care se poate vedea și astăzi.
Ajungând Cuvioasa Teodora aproape de sfârșitul vieții ei pamântești, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtășească. Prin voia Domnului, starețul de la Schitul Sihăstria a observat cum duceau păsările fărâmituri în pustie și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc.
Aceștia au ajuns noaptea în apropiere de peștera Cuvioasei Teodora și au văzut-o cum se ruga, înconjurată de o văpaie de foc ceresc.
Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume și le-a cerut să aducă un duhovnic, care să o împărtășească.
A doua zi, frații au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine și după ce Fericită Teodora și-a făcut cuvenită spovedanie, a primit Dumnezeieștile Taine și, mulțumind Părintelui Ceresc pentru toate, și-a încredințat sufletul în mâinile Domnului.
Apoi călugării au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peștera în care viețuise. Se petreceau acestea în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Moaștele
Trupul Sf. Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei într-o raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare.
Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni – Iași, Mihail Sturza a adus sfintele moaște în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei.
În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Lavra Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești.
Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în peșterile de la Pecerska, așezate într-o raclă de preț, cu inscripțiile în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.
Părticele din moaștele Sf. Teodora de la Sihla se mai află și la:
- Schitul Sihla, comuna Vânători, județul Neamț;
- Mănăstirea Mihai Vodă din București.
Proslăvirea ca sfântă
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut și proclamat în mod solemn sfințenia Cuvioasei Teodora de la Sihla (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992). Este prăznuită în fiecare an la 7 august.
Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Imnografie
Troparul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla
Glasul al 8-lea:
Cele pământești părăsind și jugul cel aspru al pustniciei în peșterile schitului Sihla asupra ta luând, te-ai făcut mireasă a lui Hristos, fericită Teodora. Cu rugăciunea pe îngeri ajungând, cu postul și lacrimile pe diavoli arzând, ai biruit slăbiciunea firii omenești și, pe mulți sihaștri din Carpați întrecând, la cele cerești te-ai mutat, lăsându-ne nouă mângâiere peștera și pilda viețuirii. Sfântă Preacuvioasă Teodora, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla
Glasul al 3-lea:
Aleasă fiind de Dumnezeu pentru viața îngerească de sihăstrie, ai părăsit cele trecătoare, Preacuvioasă, și te-ai retras la Sihla în peșteră. Şi acolo fiind hrănită de păsările cerului, neîncetat ai slăvit pe Dumnezeu cel în Treime închinat. Pentru aceasta, cu credință să strigăm: Bucură-te, Preacuvioasă Maică Teodora!
(Audio) Condacul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla
Această floare duhovnicească și mireasă a lui Hristos, pe care a odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători – Neamț, din părinți binecredincioși și iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei, Ștefan Joldea Armașul, avea dregătorie ostășească, așa cum și numele îl arată, fiind paznic al Cetății Neamțului și armaș, adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de cele pentru casă și de buna creștere, în frică de Dumnezeu, a celor două fiice, Teodora și Maghița (Marghiolița).
Fiica mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora a fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos și arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să îmbrățișeze viața monahală. Marii sihaștri, vechii ei sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile și munții din ținutul Neamț, precum și duhovnicul care îi cunoștea firea evlavioasă și râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre viața de sihăstrie.
Astfel, fericita Teodora a îmbrățișat cinul monahal la Schitul Vărzărești – Vrancea, iar după doi ani, soțul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Așa a binevoit Dumnezeu să-i povățuiască pe amândoi pe calea sfințeniei și a mântuirii. Fiecare călugăriță din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia și cu nevoința duhovnicească.
După câțiva ani, năvălind turcii în părțile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzărești. Atunci toate surorile din obște s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, așteptând să treacă primejdia și mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut și Cuvioasa Teodora. S-a retras în munții Vrancei împreună cu stareța ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post și rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig și tot felul de încercări.
Răposând stareța ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a părăsit munții Vrancei și s-a retras în părțile Neamțului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihăstria și Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredințată duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va putea răbda asprimea vieții pustnicești, iar de nu va putea suferi ispitele și frigul iernii, să se așeze la o sihăstrie de călugărițe.
Așa a ajuns fericita Teodora în munții Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit și de peștera care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăție mulți ani, ostenindu-se singură în post și rugăciuni de toată noaptea, în lacrimi și mii de metanii, departe de lume. Numai Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.
După un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, căci nimeni nu știa locul și aspra ei nevoință. Cu timpul i s-au rupt și hainele, iar ca hrană avea doar măcriș, fructe de pădure și alune. În această școală a liniștii și nevoinței a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul Duhului Sfânt.
Năvălind turcii să prade mănăstirile și satele, au ajuns până la Sihla, iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peștera ei din apropiere. Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din fundul peșterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a izbăvit de moarte. În această peșteră s-a nevoit Sfânta Teodora în ultimii ani ai vieții sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu cu rugăciunea cea de taină a inimii, fața i se lumina, iar trupul i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor, prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Ajungând Sfânta Teodora aproape de sfârșitul vieții și cunoscând că o cheamă Hristos la cereștile locașuri, unde este odihna și desfătarea tuturor sfinților, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot ca s-o împărtășească cu Preacuratele Taine. Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că păsările duceau fărâmituri spre Sihla și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Călăuziți de mâna lui Dumnezeu, frații au ajuns noaptea aproape de peștera Sfintei Teodora și au văzut-o cum se ruga cu mâinile înălțate spre cer, învăluită în lumină ca de foc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa, chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era goală, și le-a spus să coboare la Sihăstria și să aducă un duhovnic ca s-o împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Călăuziți de o lumină cerească, frații au mers repede la schit și dimineața au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie și și-a destăinuit viața, ostenelile și ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieștile Taine și, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate, și-a dat duhul în mâinile Lui. Apoi părinții au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peșteră. Aceasta s-a petrecut în al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră până după anul 1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat moaștele ei în raclă de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind o biserică nouă la moșia lui din satul Miclăușeni – Iași, le-a adus în această biserică și multă lume venea aici să se închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturza a convenit cu starețul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele moaște în schimbul unor veșminte preoțești și arhierești. Așa s-au înstrăinat moaștele Sfintei Teodora din patria ei și se păstrează în catacombele de la Pecerska, așezate în raclă de mult preț, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română: Sfânta Teodora din Carpați și slavonă: Sveti Teodora Carpatina.
Aceasta este, pe scurt, viața Sfintei Teodora de la Sihla și acestea sunt faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în cetele sfinților, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care a odrăslit-o vreodată țara noastră. Credincioșii din Moldova o cinstesc ca sfântă îndată după adormirea ei și merg în pelerinaj la peștera și chilia ei de la Schitul Sihla.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat-o, trecând-o oficial în rândul sfinților, cu zi de prăznuire la 7 august. Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin!
Această cuvioasă a fost născută în insula Eghina, din părinţi creştini dreptcredincioşi, Antonie şi Hrisanta, a căror dreaptă credinţă şi faptă bună a fost arătată în acea vreme, când Biserica lui Hristos se tulbura de eresul iconoclasmului, în împărăţia lui Mihail Valvos, de care eres nu numai nu s-a vătămat acea bună doime; ci, ca o lumină în întuneric prin dreapta credinţă a luminat.
Din nişte părinţi ca aceştia fiind născută fericita Teodora, după creşterea sa, a fost dată după bărbat şi a născut o fiică.
După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescând pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos.
După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica sa şi s-a tuns în rânduiala monahicească.
Prin viaţa sa îmbunătăţită, prin pustniceştile nevoinţe şi ostenelile ascultării, atât a plăcut lui Dumnezeu, încât, nu numai în viaţă ci şi după moartea sa, multe minuni a făcut.
Trecând după moartea sa câţiva ani şi murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei mort, în mormânt aproape de Sfânta Teodora; şi când s-a descoperit mormântul aceleia, atunci au putut să vadă toţi cei ce erau acolo, o minune mare.
Căci Cuvioasa Teodora, după mulţi ani de la sfârşitul său, mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vie, a făcut puţin loc egumenei ce se aşeza lângă dânsa, dând locul cel mai larg povăţuitoarei sale, cum şi smerenia sa arătându-şi după moarte; şi toţi văzând acest lucru s-au înspăimântat şi au strigat: „Doamne, miluieşte!”.
Încă şi mir mirositor şi tămăduitor izvora din sfintele ei moaşte şi se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau şi toate neputinţele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu. Amin.
Imnografie
Troparul Sfintei Cuvioase Teodora din Tesalonic
Glasulul al 8-lea
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Teodora, duhul tău.
Această cuvioasă a fost născută în insula Eghina, din părinți creștini dreptcredincioși, Antonie și Hrisanta, a căror dreaptă credință și faptă bună a fost arătată în acea vreme, când Biserica lui Hristos se tulbura de eresul iconoclasmului, în împărăția lui Mihail Valvos, de care eres nu numai nu s-a vătămat acea bună doime; ci, ca o lumină în întuneric prin dreapta credință a luminat.
Din niște părinți ca aceștia fiind născută fericita Teodora, după creșterea sa, a fost dată după bărbat și a născut o fiică. După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescând pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos. După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica sa și s-a tuns în rânduiala monahicească. Prin viața sa îmbunătățită, prin pustniceștile nevoințe și ostenelile ascultării, atât a plăcut lui Dumnezeu, încât, nu numai în viață ci și după moartea sa, multe minuni a făcut.
Trecând după moartea sa câțiva ani și murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei mort, în mormânt aproape de Sfânta Teodora; și când s-a descoperit mormântul aceleia, atunci au putut să vadă toți cei ce erau acolo, o minune mare. Căci Cuvioasa Teodora, după mulți ani de la sfârșitul său, mișcându-se, ca și cum ar fi fost vie, a făcut puțin loc egumenei ce se așeza lângă dânsa, dând locul cel mai larg povățuitoarei sale, cum și smerenia sa arătându-și după moarte; și toți văzând acest lucru s-au înspăimântat și au strigat: „Doamne, miluiește!”.
Încă și mir mirositor și tămăduitor izvora din sfintele ei moaște și se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau și toate neputințele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu. Amin.
Sfânta noastră maică Irina din Hrisovalant a fost stareța mănăstirii din Hrisovalant, în secolul al IX-lea.
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 28 iulie.
Deși inițial a fost propusă pentru a se căsători cu împăratul, ea s-a retras în mănăstirea din Hrisovalant și s-a angajat imediat în priveghere și rugăciune.
Apoi, foarte curând, ea a înlocuit-o pe stareță, și și-a intensificat eforturile spirituale, cu mare încredere în Domnul, pentru păstorirea obștii cât mai bine.
A primit darurile înainte vederii și exorcismului.
Rugăciunile ei de noapte continuau în curtea mănăstirii și îi provocau levitația sau făceau chiparoșii să se încline în fața ei.
A primit în dar de la Sfântul Ioan Evanghelistul trei mere, a avut viziuni cu îngeri și, în vis, i-a apărut împăratului pentru a-l convinge să elibereze un om condamnat pe nedrept.
După moartea sa (la vârsta de 102 ani) a continuat să fie o făcătoare de minuni.
Sfânta Irina din Hrisovalant (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.pemptousia.ro
Nunta împărătească
Irina s-a născut în Capadocia într-o familie aristocrată.
A avut o soră care s-a căsătorit cu Bardas, fratele împărătesei Teodora a II-a.
Împărăteasa Teodora, care conducea imperiul după moartea împăratului iconoclast Teofil (842), ca regentă a fiului ei – viitorul împărat Mihail al III-lea Methusos (842-867) -, a restabilit ortodoxia și a îndepărtat iconoclasmul.
La cea de-a douăzecea aniversare a fiului ei, Împărăteasa Teodora a trimis mesageri să găsească o fată potrivită, rafinată, frumoasă și virtuoasă pentru a-i fi soție lui Mihail.
Venind la Irina, ei i-au oferit și ea a acceptat să se căsătorească cu Mihail, iar mesagerii (cu o parte din membrii familiei Irinei) s-au întors la Constantinopol pentru nuntă.
Pe drumul spre Constantinopol ei au trecut Muntele Olimp, iar Irina a cerut să îl vadă pe pustnicul Ioanichie cel Mare (prăznuit la 4 noiembrie) și să primească binecuvântările lui.
Curăția interioară a pustnicului i-a permis să prevadă sosirea grupului și, de asemenea, viitorul Irinei, și a spus:
Bine ai venit, Irina, slujitoarea Domnului. Mergi la Curtea Imperială cu bucurie pentru că obștea din Hrisovalant are nevoie de tine.
Irina, uimită de puterile profetice, s-a prosternat în fața lui și i-a cerut binecuvântarea.
Ioanichie a ridicat-o, a întărit-o cu sfaturi duhovnicești și i-a dat binecuvântarea sa, iar Irina, plină de bucurie și-a continuat călătoria spre Constantinopol.
La sosirea ei, a fost primită cu mare ceremonial de rude, patricieni, senatori și popor.
Dar, nunta nu a fost să fie: Mihail se căsătorise deja.
Irina nu s-a supărat, ba chiar a mulțumit lui Dumnezeu; refuzând multe propuneri de căsătorie cu oameni iluștri din Bizanț, ea s-a stabilit la Mănăstirea Hrisovalant. (1)
Călugăriță la Hrisovalant
Irina a fost impresionată de atmosfera din mănăstire și de modul de viață al obștii așa de mult încât ea și-a eliberat sclavele, și-a dăruit bogăția și zestrea cuvenită săracilor și a intrat în comunitate, îmbrăcându-se cu o haină din pânză de sac.
Cu smerenie și supunere, ea a slujit obștea de maici cu voioșie și împlinind cu grijă și cele mai de jos și disprețuite sarcini, niciodată folosind sofisme în vorbire sau indignări aristocratice.
Stareța de la Hrisovalant a băgat de seamă că Irina se călăuzea după cuvintele Mântuitorului Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic (Evanghelia după Ioan|Ioan 15:5);
Novicea era admirată de toate pentru ascultarea ei, pentru umilință, iubire și entuziasm; obștea ei a ajuns să spună că are sufletul unui sclav eliberat.
În chilia ei citea viețile sfinților, învățând de la Sfântul Arsenie rugăciunea lungă de toată noaptea.
Irina a cerut binecuvântare ca să se încumete la această rugăciune, iar stareța, cunoscând smerenia Irinei, i-a dat acceptul înainte de terminarea primului an de noviciat.
Irina era capabilă să stea de dimineața până noaptea cu mâinile ridicate, câteodată rămânând zile întregi nemișcată, spre marea uimire a stareței.
Irina avea să facă acestea timp de trei ani, și însuși diavolul nu a fost în stare să o abată datorită succesului Irinei în evitarea gândurilor și tentațiilor pământești prin abstinență și smerenie.
Mâncarea ei era formată din pâine și apă, cu suplimente ocazionale de ierburi și legume;
Veșmântul și-l schimba de Sfintele Paști, și îl spăla doar ca să-l dea săracilor în timpul Postului Paștelui.
Ascultarea ei consta în spălarea toaletelor.
Orice gând ne la locul lui sau semne ale ispitelor diavolului erau imediat mărturisite stareței, urmată de reînceperea canonului Irinei.
După acestea, Irina nu mai trebuia decât să-și facă cruce ca o apărare de nebiruit împotriva diavolului;
cu toate acestea, odată, a fost atât de cuprinsă de îndoială încât s-a aruncat la pământ, vărsând lacrimi de rugăciune în fața Domnului, a Sfintei Sale Maici și a tuturor sfinților și arhanghelilor (cărora le era închinată mănăstirea).
Treime binecuvântată, (Tată, Fiu și Duh Sfânt), Dumnezeu veșnic, pentru mijlocirile Preasfintei Maicii Tale și împreună cu arhanghelii, armatele lor, cerești-le puteri și toți sfinții Tăi, ajută roabei Tale. Scapă-mă de ispitele diavolului.
După multe nopți și multe lacrimi, ea a fost capabilă să înfrângă această neliniște, și starea de har reînnoită ea a apărut schimbată la față multor oameni pe care i-a adus la credință, întărind credința la bogați și săraci și făcând multe femei să intre în mănăstire.
După un timp, stareța a slăbit și i s-a apropiat sfârșitul.
Văzând aceasta, obștea s-a întristat adânc, iar Irina a vărsat multe lacrimi.
În ultima ei zi, s-au adunat mai multe măicuțe în chilia ei, dar Irina nu era cu ele; stareța a băgat de seamă și le-a spus:
Nu plângeți plecarea mea pentru că în succesoarea mea aveți un conducător mai înțelept decât am fost eu: Ascultați-o, pe această fiică a luminii, miel al lui Hristos și vas al Duhului Sfânt. Să nu primiți pe altcineva decât pe Irina.
Apoi, cu cuvintele Slavă Ţie, Doamne, cu mila Ta, și-a dat sufletul.
Irina nu a aflat de aceste dezvăluiri de dragul smereniei sale, dar obștea s-a rugat la Domnul să se împlinească, apoi a cerut sfatul patriarhului.
Patriarhul Metodie I al Constantinopolului a fost un păstor de mare curaj, și, printre iconoclaști, purta stigmatele lui Hristos, având în plus și darul înainte-vederii.
Când patriarhul a întrebat cine ar trebui să fie stareță, ele au răspuns că patriarhul trebuie să hotărască, călăuzit de Duhul Sfânt.
Patriarhul Metodie a întrebat dacă este o măicuță modestă numită Irina; și dacă da, aceasta este alegerea plăcută Domnului.
Obștea s-a bucurat așa de mult de lucrarea Sfântului Duh încât Metodie s-a ridicat și a ars tămâie ca mulțumire Domnului, și apoi a hirotonit-o pe Irina diaconeasă.
După ce a sfătuit-o în treburile administrative și în conducerea comunității, patriarhul a îmbrăcat-o ca stareță și a binecuvântat obștea de rămas bun.
Stareță la Hrisovalant
Când comunitatea s-a reîntors la mănăstire, au ținut un festin mare pentru prietenii și copii spirituali ai mănăstirii.
Irina era tristă pentru că se simțea complet nepotrivită pentru această însărcinare, cu toate acestea, obștea a convins-o.
În chilia ei, se ruga mereu, spunând:
Doamne Iisuse Hristoase, Bunule Păstor al oilor Tale, ajută roabei Tale și acestora, turma mea, pentru că numai de la noi nu avem putere să rezistăm asalturilor vrăjmașului. Nu ne lipsi de mila Ta.
La care rugăciuni ea a primit următorul răspuns:
Veghează și te roagă neîncetat pentru că de acum ai răspunderea binelui spiritual pentru mulți pentru care Domnul nostru s-a întrupat și a vărsat scump sângele Său, suflete pe care ți le-a încredințat. Ai grijă ca ‘orbul să nu-l ghideze pe cel orb’ astfel încât amândoi să cadă-n șanț.
Primind această poruncă, Irina și-a dublat eforturile spirituale și a primit o mare înțelepciune și revelații cum să-și conducă turma.
Cu tărie de la Dumnezeu, ea a vorbit obștii:
Ştiu, preiubite surorii întru Hristos, că nu este firesc ca eu, umila, nedemna și analfabeta servitoare, să fie chemată să vă îndrume, dar căile Domnului sunt misterioase.
Dacă este voia Lui ca eu să vă fiu superioară, atunci mă rog ca voi să vă supuneți mie. bineînțeles că dacă noi nu ne supunem regulilor veșmântului pe care îl purtăm (promise în fața Domnului și a îngerilor), nu vom obține nimic.
Pentru că este scris: Credința fără fapte este moartă’(Iacov 2:17).
De ce am părăsit noi lumea amăgitoare și trecătoare ?
Ca să-i călcăm poruncile Domnului ?
Dacă e așa, la fel ca fecioarele nebune, noi vom pierde Împărăția Cerurilor. (Matei 25:1-13).
Sufletul nu se poate împărți ca să avem parte și de mândrie și de smerenie, plăcere fără limite și abstinență.
De aceia să ne ridicăm sufletul de la dorința lumească și să căutăm doar curăție, umilință, răbdare și dragoste (rugăciunea Sfântului Isaac Sirul) altfel nu ne vom pierde doar pe noi ci și pe alții.
Cu cât Irina era mai respectată pentru judecata ei, pentru viața sfântă și pentru minunile sale, cu atât mai mult se smerea ea.
Se considera un tâlhar nepocăit astfel încât, la primirea Sfintei Împărtășanii, își acoperea fața pentru ca ceilalți să nu-i vadă lacrimile.
Câteodată, Irina rămânea în rugăciune și contemplație câte o săptămână întreagă fără încetare, hrănindu-se doar cu legume crude și apă.
Făcătoarea de minuni de la Hrisovalant
Darul înainte-vederii
Unul din darurile Irinei era înainte-vederea.
Irina a cerut Domnului darul înainte-vederii pentru a cunoaște încercările dificile ale surorilor și astfel să fie în stare să le sfătuiască.
Un înger păzitor a venit la ea, spunând Te salut, slujnică rodnică a lui Dumnezeu, Domnul m-a trimis pentru că mulți pot fi salvați de călăuzirea lor de către tine. Voi rămâne lângă tine și îți voi dezvălui viitorul.
El a dispărut, dar a rămas cu ea, revelându-i mereu problemele ascunse ale măicuțelor și ale tuturor care-i căutau sfatul.
Irina a fost capabilă să-și folosească acest har pentru a îndrepta spovedaniile, niciodată pentru a mustra sau umilii.
Aducând mulțumire Domnului, indiferent de câți îi căutau sfatul, ea a crescut în smerenie.
Moartea Prințului Varda
Sora Irinei, soția prințului Varda, și-a trimis eunucul să o vadă pe Irina.
Irina a informat-o de o descoperire ce o avusese de curând cum că prințul avea să moară în curând la dorința Împăratului Mihail, iar însăși împăratul își va pierde foarte curând viața și regatul.
Chiar dacă această dezvăluire era confidențială, Prințul Varda a aflat totul de la soția sa; cu toate acestea, datorită mândriei și necredinței prințului Varda, el a ignorat această idee.
Așa cum proorocise sfânta, prințul Varda a fost ucis în luptă, urmat destul de repede de împărat.
Irina a continuat să slujească biserica sub domnia lui Vasile Macedoneanul, succesor la tron.
Şiretlicurile vrăjitorului
O fată tânără și frumoasă a venit la mănăstirea Hrisovalant și a devenit novice.
Pentru a o face să renunțe, diavolul l-a instigat pe fostul ei logodnic să caute ajutorul unui vrăjitor din Capadocia.
Vrăjile acestuia au făcut ca novicea să-și piardă mințile și să amenințe că se va îneca.
Irina și-a deplâns neglijența și a primit puterea să-l desfidă pe demonul responsabil de această luptă.
Adunând obștea laolaltă, ea le-a explicat situația și a dispus o săptămână întreagă de post, 100 de mătănii zilnic, și rugăciune neîntreruptă pentru aflarea voii lui Dumnezeu.
În cea de a treia noapte, Sfântul Vasile i-a apărut Irinei, sfătuind-o să o ia pe novice la adunarea de la Vlaherne, unde Maica Domnului o va vindeca.
Luând și două maici în vârstă cu ea, la sosire au adormit în timpul primei nopți întregi de priveghere datorită epuizării.
Viziunile Irinei au continuat în timp ce dormea: o procesiune de pelerini în haine albe și aurii i-a apărut, strălucind de o lumină ciudată și nepământeană, împrăștiind flori și tămâie în drumul lor.
Irina i-a întrebat de ce fac aceasta, ca să i se spună că Maica Domnului trebuie să sosească.
Maica Domnului a sosit acolo, înconjurată de grupuri de îngeri, atât de strălucitoare încât nimeni nu se putea uita la ea;
ea a mers la bolnavă, apoi a venit la Irina care s-a aruncat pe jos cu mare frică.
În timp ce era prosternată, Irina a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i Sfântului Vasile din Cezareea să o vindece pe tânăra din Cezareea, spunând:
Fiul Meu și Dumnezeu ți-au dat această putere.
Irina s-a trezit apoi cu acest mesaj:
Întoarce-te la adunare și în trei zile novicea ta va fi vindecată.
Ea le-a dezvăluit companioanelor sale această viziune și ele au plecat înapoi cu mare bucurie, ajungând la timp pentru vecernia de vineri.
După vecernie, Irina a cerut obștii să-și ridice ochii și mâinile către cer și să strige:
Coboară-ți mâinile, primește darul și nu ne mai deranja.
Darul era format din uneltele magicianului, inclusiv idoli sculptați ai măicuței și fostei sale logodnice.
Mulțumind Domnului în timpul privegherii de toată noaptea, dimineața au trimis-o pe novice la Vlaherne cu pâine sfințită și cu toate uneltele vrăjitorului.
După Sfânta Liturghie de la Vlaherne, preotul a miruit-o și apoi a ars uneltele vrăjitorului.
În timp ce acestea ardeau, novicea suferindă era dezlegată din legăturile ei, iar uneltele scoteau sunete ca porcii care așteaptă să fie tăiați.
Novicea, și toți cei prezenți, s-au umplut de o frică sfântă și au adus mulțumiri Domnului.
Distrugătoarea demonilor
Nicolae era un bărbat tânăr, responsabil de via mănăstirii.
El s-a îndrăgostit de o măicuță, astfel încât a început să piardă nopțile ascultând sugestiile demonilor pentru a afla cum își poate satisface pofta.
Într-o noapte a căzut inconștient ca urmare a acestui fapt.
În dimineața următoare, Irina a auzit acestea și a spus:
Binecuvântat fie Domnul că a lăsat ca noi să fim în atenția diavolului, și a dispus ca Nicolae să fie dus în Biserica Sfintei Anastasia astfel încât Irina să nu fie considerată responsabilă de vindecarea lui Nicolae.
Cu toate acestea, Sfânta Anastasia i s-a arătat Irinei și i-a spus să nu se lase pe tânjeală și să-și vindece slujitorul.
Irina s-a hotărât să-l lege pe Nicolae într-o cămașă de forță de unul din stâlpii bisericii.
Imediat după Intarea Mare, Nicolae a fost atât de cuprins de furie încât și-a rupt lanțurile, a alergat la Ușile Împărătești și a început să muște din trupul preotului, atât de tare încât Irina a trebuit să-și părăsească strana și să-i ordone să rămână nemișcat;
o poruncă atât de puternică încât încât el s-a liniștit imediat.
El a încercat să se dea înapoi, dar nu mai putea să se miște.
După Liturghie, Irina s-a prosternat ea însăși alături de Nicolae și s-a rugat Domnului pentru vindecarea lui.
După ceva timp, ea s-a ridicat și i-a poruncit demonului să-l lase pe Nicolae, care era apucat și făcea tărăboi pe jos, după care Nicolae s-a vindecat.
A fost trimis iarăși la muncă cu un regim strict de viață, a fost sfătuit să se roage pentru a primi protecția sfinților îngeri ca să evite ca asemenea lucruri să se mai întâmple pe viitor și a fost lăsat să se roage Domnului.
Năframele chiparoșilor
De sărbătorile mari Irina avea obiceiul să vegheze în curtea mănăstirii, aducând mulțumiri pentru frumusețea neasemuită a creației.
În timpul unei astfel de privegheri, una din măicuțe, care nu putea dormi, și-a părăsit chilia și a mers în curte.
Măicuța a fost binecuvântată să o vadă pe Irina nemișcată, cufundată în rugăciune și ridicată la un metru deasupra pământului, cu doi chiparoși aplecați până la pământ înaintea ei.
După ce Irina și-a încheiat rugăciunea, ea a binecuvântat copacii și ei s-au îndreptat.
Prima dată, măicuța s-a gândit că este o viziune a diavolului.
După aceea, când celelalte măicuțe au năframele legate în vârful chiparoșilor, măicuța care o văzuse pe Irina le-a povestit ce a văzut.
Drept urmare, toată comunitatea a fost atât de entuziastă încât Irina s-a văzut nevoită să le certe, insistând pe nevoia de concentrare pe propriul lor canon de rugăciune și poruncindu-le să nu relateze nici un miracol înainte de moartea ei.
Sfânta Irina din Hrisovalant (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.pemptousia.ro
Merele Sfântului Vasile
Irina prăznuia ziua Sfântului Vasile cu multă pioșenie pentru că amândoi erau din Capadocia.
După sărbătoarea Sfântului Vasile, în timpul celui de-al treilea ceas al nopții, ea a auzit o voce spunându-i:
primește-l cu bucurie pe marinarul care-ți aduce fructe astăzi și mănâncă-le cu bucurie; să se veselească sufletul tău;
urmată de o voce similară în timpul Utreniei care spunea:
mergi la ușă și adu-l înăuntru pe marinarul care vine în vizită la tine.
Ea l-a invita pe marinar înăuntru și s-au salutat unul pe celălalt, și apoi au rămas la Sfânta Liturghie.
După Liturghie, Irina l-a întrebat pe marinar despre călătoria lui, la care el a răspuns:
Sunt un marinar din Patinas și m-am îmbarcat pe o corabie venind spre acest oraș pentru afaceri.
În timp ce treceam pe lângă coasta insulei, am văzut un om foarte bătrân pe țărm care ne-a strigat să-l așteptăm.
Nu am putut să oprim pentru că eram aproape de stânci, astfel încât având un vânt bun l-am lăsat în urmă.
Apoi el a strigat către noi toți și mai tare cerându-ne să oprim corabia.
A făcut aceasta o dată. Apoi a venit către noi mergând pe apă și curând a ajuns la corabie.
Şi apoi scoțând trei mere de sub haina sa, mi le-a dat spunând:
‘Când vei ajunge în capitală, dă-i acestea patriarhului și spune-i că cel Atotputernic i le trimite de la prea iubitul Său discipol Ioan.’
După aceea a luat alte trei mere și mi-a cerut ca acestea să ți le aduc ție, stareță din Hrisovalant.
Şie ți-a transmis: ‘
Mănâncă acestea și tot ceea ce sufletul tău curat va dori va și primi pentru că acest dar vine de la Ioan din Rai.’
Spunând acestea el l-a binecuvântat pe Domnul, i-a urat binețe și apoi a plecat.
Irina a făcut o rugăciune de mulțumire, cu lacrimi de bucurie Sfântului Ioan Teologul, Apostolul și Evanghelistul, și preaiubit ucenic al Domnului. Marinarul a cerut binecuvântare și a părăsit mănăstirea.
Irina a sărbătorit o săptămână, mulțumind Domnului pentru mere.
După aceea, ea a mâncat bucățele m ici din primul măr zilnic, fără să mănânce altceva timp de patruzeci de zile;
când mânca, ea mirosea ca și cum ar fi transpirat mir;
în acest timp, merele rămase s-au făcut și mai frumoase și mai aromate.
În Joia Mare, ea și-a condus obștea la Împărtășanie;
după Liturghie, cel de al doilea măr a fost împărțit între ele;
când l-au mâncat, așa de dulce încât surorile s-au simțit ca și cum sufletul lor ar fi fost hrănit.
Al treilea măr a fost păstrat până când Irina avea să afle ce să facă cu el.
În Vinerea Mare, în timpul cântării imnurilor Patimilor, Irina a avut o vedenie cu nenumărate ființe angelice intrând în biserică:
unii cu instrumente cu coarde, cântând imnuri minunate lui Dumnezeu;
altele cu cupe cu mir, pe care îl turnau pe masa Sfântului Altar, ceea ce a umplut mănăstirea cu o mireasmă minunată.
Printre aceste ființe se afla și un om deosebit de maiestuos, cu fața strălucind ca soarele, care era privit cu evlavie.
El s-a apropiat de altar, și luând învelitoarea oferită lui de celelalte ființe, a acoperit altarul înmiresmat.
Îngerul care stătea aproape de altar, cu mare tristețe, a strigat către cel măreț:
“Până când, Doamne?”
la care o voce a replicat:
“Până la al doilea Solomon, atunci când înălțimile se vor uni cu adâncimile și toate vor fi una.
Atunci Domnul va fi preaslăvit și amintirea Irinei va fi slăvită.”
Irina a considerat acestea ca o confirmare a învățăturilor ei că nimeni, fie ea fie celelalte surori, nu pot fi slăvite până când nu vor intra în Împărăția Cerurilor prin moarte.
Irina a adunat obștea, insistând asupra necesității părăsirii onorurilor lumești pentru atingerea și păstrarea slavei lui Dumnezeu.
Sfânta Irina din Hrisovalant (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viziunea împăratului
Irina avea o rudă nobilă care a fost condamnată pe nedrept pentru conspirație împotriva împăratului, care atunci i-a condamnat ruda la înecare în mare.
Prieteni și rude ale celui condamnat au alergat la Irina pentru intervenție.
Ea i-a alinat și le-a spus să se întoarcă acasă și să aibă credință în Dumnezeu.
A mers apoi în chilia ei pentru a mijloci pentru cel condamnat pe nedrept.
Dumnezeu i-a îngăduit Irinei să îi apară împăratului în vis.
Irina l-a amenințat pe împărat, spunându-i
“Rege, scoală-te imediat și eliberează prizonierul condamnat din gelozie. Dacă nu mă asculți o să-i cer Regelui Regilor să îți ceară sufletul și să dea trupul tău fără valoare animalelor sălbatice.”
Împăratul, mânios, a întrebat cine l-a amenințat; ea i-a răspuns:
“Sunt stareța din Hrisovalant, Irina este numele meu” și l-a lovit atât de tare încât s-a trezit iar ea a dispărut.
Împăratul le-a cerut gărzilor explicații despre cum a reușit femeia să scape.
Gărzile și-au apărat nevinovăția iar el a realizat că avusese o viziune.
În ziua următoare, condamnatul a fost anchetat și și-a dovedit loialitatea spre satisfacția împăratului.
Împăratul l-a întrebat dacă cunoaște o Irina din Hrisovalant.
“Sigur“, a fost răspunsul.
“Este rudă cu mine, o stareță foarte virtuoasă și cu frică de Dumnezeu, atât de smerită încât niciodată nu părăsește mănăstirea și doar arareori primește vizitatori.”
Împăratul și-a trimis nobilii împreună cu un artist, să meargă la mănăstirea Hrisovalant, astfel încât artistul să-i facă Irinei portretul după intrarea în mănăstire;
toate acestea i-au fost revelate Irinei.
După Utrenie ea s-a reîntors în biserică împreună cu obștea, spunându-le să –i aducă pe vizitatori imediat.
Când ei au ajuns la ea, a devenit atât de strălucitoare încât ei s-au aruncat la pământ, incapabili să reziste la o așa prezență.
Irina le-a spus imediat: “Nu vă temeți. Şi eu sunt o creatură supusă greșelii. Dar de ce v-a pus în încurcătura aceasta scepticul vostru stăpân? Spuneți-i să facă cum îi spun și să elibereze prizonierul, căci altfel toate acele profeții pe care le-am făcut se vor împlini.”
Nobilii au căzut de acord să îi transmită împăratului acestea, dar au cerut să mai stea cu ea, în mod oficial că să o asculte, dar și ca să îi poată face portretul.
Artistul i-a pictat portretul, dar când i l-a arătat împăratului toată suita a fost copleșită de o lumină mare.
Orbit, împăratul a recitat începutul Psalmului 50, și spre marea lui uimire, orbirea i-a trecut.
Apoi a privit portretul și și-a dat seama că era aceeași persoană cu cea din visul lui.
Prizonierul a fost eliberat cu mari onoruri, iar Irinei i-a fost trimis un mesaj de mulțumire pentru intervenția ei.
El i-a cerut să vină la palat să îl binecuvinteze pe el și pe împărăteasă., dar ea a răspuns:
“Mulțumește-I lui Dumnezeu, care nu dorește moartea păcătosului, ci să se pocăiască. Nu-mi mulțumi mie, slăvește-L pe El“,
și
“Nu este bine nici pentru tine, maiestate, să vii la mănăstire și nici pentru mine să te vizitez.
Nu ai nevoie de binecuvântarea unei femei păcătoase când îi ai pe sfântul patriarh și pe călăuzitorii spirituali ai marilor mănăstiri să te povățuiască.
Fă cum îți spun ei și vei cârmui imperiul cu înțelepciune.
Ţine de ceea ce ți-am zis și fie ca mâna dreaptă a Domnului să vegheze asupra ta.”
După aceste evenimente, casa regală, cât și familia fostului prizonier, urmau exemplul și învățăturile mănăstirii Hrisovalant;
drept mulțumire pentru acestea, mănăstirea a primit numeroase daruri.
Printre multe altele, Irina a devenit cunoscută pentru darul ei de a prezice moartea.
Folosindu-și darul de la Dumnezeu, ea a fost capabilă să întărească multe persoane în ceasurile lor ultime.
Trecerea la cele veșnice a Sfintei Irina
În concordanță cu profeția angelică, cum că Irina va trece la cele veșnice în ziua de după prăznuirea Sfântului Pantelimon, mănăstirea a sărbătorit ziua de dinaintea celei a Sfântului Pantelimon pentru a aniversa fondarea mănăstirii.
Irina și-a petrecut toată săptămâna de dinainte pregătindu-se.
Şi-a petrecut toate zilele în meditație și ajunare, doar bând apă și mâncând bucățele din ultimul măr rămas pe care l-a mâncat pentru că și-a simțit aproape moartea.
Imediat ce a mâncat prima bucățică de măr orice dușmănie a dispărut din mănăstire, iar mănăstirea s-a umplut de aroma mărului.
Într-un moment de îndoială Irina a strigat cu multă siguranță.
Obștea a alergat la ea, iar Irina recăpătându-și calmul, a spus:
“Astăzi, copiii mei, Voi pleca din lumea aceasta și nu mă veți mai vedea.
Pentru că a sosit vremea să trec în viața eternă.
De aceia vă aleg ca maică superioară pe Sora Maria, pentru că știu că ea a fost deja aleasă de Dumnezeu.
Ştiu că vă va conduce urmând Voia Domnului și o să vă țină pe calea îngustă astfel încât să ajungeți să mergeți pe străzile largi ale Raiului.
Urâți lumea și tot ce este al ei, pentru Domnul și Stăpânul a spus: ‘
Nu iubiți lumea sau cele ale lumii.
Dacă cineva iubește lumea, nu este dragoste pentru Tatăl în el’ (Ioan I 2:15), pentru că toate lucrurile trecătoare sunt inutile.
Niciodată nu urmați calea trupului ci numai Voia Domnului pentru că El este cel care va dat toate lucrurile pe care apoi voi puteți să i le înapoiați în acea zi.”
Şi astfel, după ultimele ei instrucțiuni și după ce și-a numit stareța care o va înlocui la Hrisovalant, ea și-a ridicat mâinile și ochii spre Rai și s-a rugat astfel:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, Bunule Păstor care ne-ai salvat și hrănit cu Preascump Sângele Tău, pun în Preasfintele Tale Mâini această mică turmă. Ascundea cu umbra aripilor Tale (Psalmul 90), apăr-o de ispitele demonilor pentru că a Ta este Împărăția, Puterea și Slava și Ţie îți mulțumim în vecii vecilor.”
După ce a terminat rugăciunea s-a așezat și a zâmbit la vederea îngerilor care o întâmpinau, iar fața ei strălucea. A închis ochii și a adormit în Domnul.
Sfânta Irina din Hrisovalant (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.pemptousia.ro
Înmormântarea
În timpul privegherii de toată noaptea, erau prezenți așa de mulți oameni – bogați și săraci – încât porțile mănăstirii au putut fi închise doar forțat.
În ziua următoare, la înmormântare, mulțimea și mai mare a fost uimită de frumusețea Irinei, care avea peste 102 ani.
În timpul slujbei și a înmormântării o mireasmă inexplicabilă și indescriptibilă a umplut mănăstirea.
Sfânta Irina Făcătoarea de Minuni
Nenumărate miracole o înconjoară pe Sfânta Irina.
Primul dintre acestea este mireasma, la fel ca cea de la înmormântare, care a continuat la mormântul sfintei ani de zile.
Nenumărate miracole au avut loc acolo, și încă se aduc multe rugăciuni pentru intervențiile ei.
O astfel de serie de miracole este pentru mamele care nu sunt capabile să zămislească:
după solicitarea ajutorului Sfintei Irina, adesea este născut un copil, iar părinții îl botează Hrisovalant sau Hrisovalanta.
Imnografie
Tropar Glasul unu plagal (Glasul 5)
asemenea cu “Ton Synarnarhon Logon (Împreună etern cu Tatăl)”
Nu o împărăție trecătoare din fire tu ai câștigat ci pe Hristos, cel mai frumos Mire, care ți-a dat ție coroanele cerești, și tu vei împărăți ca o regină, cu El pentru vecie; pentru că I te-ai dedicat din tot sufletul tău, Irina, Maică preacinstită, laudă a Hrisovalantului și puternic sprijin al întregii ortodoxii.
Condac în Glasul 3
asemenea cu “I Parthenou Simeron (Fecioara astăzi…)”
Lăsând toate cele lumești în urmă cu gloria ei trecătoare, te-ai nuntit cu Hristos, eternul și nemuritorul Rege, aducând Lui ca zestre frumusețea ta feciorelnică și cununile tale câștigate asupra demonilor prin fecioria ta. Irina, Maică preaslăvită, imploră-L pe Mirele Tău să ne arate nouă Mila Sa.
Sfanta Irina din Hrisovalant, o sfanta mai putin cunoscuta in Romania, dar foarte iubita in Grecia, unde foarte multe biserici si manastiri o au ca ocrotitoare, este sarbatorita pe 28 iulie.
Sfanta Irina este foarte iubita pentru faptul ca raspunde grabnic la rugaciuni, fiind cunoscuta ca facatoare de minuni si ajutatoare mai ales pentru femeile ce nu pot avea copii, dar nu numai.
Oricine se roaga ei cu credinta capata ajutor si mangaiere.
In prezent exista mai multe biserici si manastiri ridicate in cinstea ei, dar si multe icoane facatoare de minuni ale Sfintei Irina.
Unul dintre asezamintele monahale inchinate Sfintei Irina din Hrisovalant se afla pe Insula Evia.
Aceasta manastire este un metoc al Manastirii Sfantul Gheorghe din Ilia.
In 1990 o parte din obstea acestei manastiri a format o noua comunitate monastica sub conducerea Staretei Hrisovalanti.
Asezamantul monahal este situat intre satul Rovia si Ilia, avand inaintea sa, Golful Evia, iar in spate, Muntele Valantion.
Paraclisele sunt impodobite cu minunate fresce bizantine. In crangul de langa manastire se afla vechea biserica, astazi renovata, inchinata Sfantului Arhanghel Mihail, ce a apartinut Manastirii din Ilia.
Nu exista inca un catolicon (biserica mare) inchinat Sfintei Irina din Hrisovalant, din cauza numariului mic de vietuitoare.
Acestea nu au posibilitatea materiala de a finaliza lucrarile.
Sfanta Irina din Hrisovalant a trait in Capadocia pe vremea imparatesei Teodora (842), din parinti nobili, fiind o fata foarte frumoasa si virtuoasa.
Nenumarate minuni s-au petrecut atat in timpul vieţii sale, cat si dupa mutarea sa la cele vesnice.
Un paraclis in cinstea Sfintei Irina a fost ridicat pe muntele Olimp, langa manastirea Sfantului Efrem Sirul, iar langa el maicile au plantat o tuie, in amintirea chiparosilor care s-au inchinat Sfintei.
Fara ca nimeni sa altoiasca tuia, aceasta s-a transformat in mar fructifer, iar maicile impart aceste mere pelerinilor, ca fructe ale Sfintei.
Cele mai multe minuni au loc cu femeile care nu pot avea copii, precum Eleni Siafaka din Egaleo care s-a invrednicit sa nasca dupa patru ani de casatorie.
Iata ce scrie ea insasi: “Sfanta mea Irina Hrisovalantou, am venit astazi ca sa-ti multumesc pentru copilul care s-a nascut datorita tie.
Ani intregi am alergat pe la doctori in speranta ca ma vor vindeca si ca vom putea, sotul meu si cu mine, sa avem un copilas.
Indata ce te-am cunoscut si am primit marul de binecuvantare si m-am uns cu credinta cu uleiul sfintit am ramas in scurt timp insarcinata.
Am nascut o fetita pe care am fagaduit ca o voi boteza cu numele tau.
De aceea am venit ca sa iti multumesc pentru minunea intamplata si ca sa te rog sa ne vii in ajutor mereu, mie si familiei mele, scapandu-ne de toate primejdiile”.
(minune preluata din cartea “Viata si minunile Sfintei Irina Hrisovalantou, Ed. Egumenita, 2010, p. 61)
Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare
Macrina cea Tânără (c. 330 – 19 iulie 379) a fost o călugăriță a Bisericii creștine timpurii, considerată o sfântă în Biserica Romano-Catolică, în Bisericile Catolice Răsăritene și în Biserica Ortodoxă.
A fost sora mai mare a episcopilor creștini Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa.
Fratele ei mai mic, Grigorie de Nyssa, a scris o lucrare biografică a ei, care se concentrează asupra vieții feciorești și ascetice pe care a dus-o.
Macrina a dus o viață castă și umilă, dedicându-și timpul rugăciunii și educării spirituale a fratelui ei mai mic, Petru.
Ea a refuzat educația clasică și a ales studiul devotat al Scripturii și al altor scrieri sacre.
Macrina s-a născut în orașul Cezareea din Capadocia. Părinții ei erau creștinii Vasile cel Bătrân și Emilia, iar bunica ei era Macrina cea Bătrână. Cei patru frați și șase surori ai familiei au fost educați potrivit învățăturilor creștine.
Printre cei nouă frați ai săi s-au numărat doi dintre cei trei Părinți Capadocieni, frații ei mai mici Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, precum și Petru din Sevasta și faimosul jurist creștin Naucratius.
Macrina a fost o persoană cucernică și a fost devotată încă din tinerețe învățăturii creștine.
Tatăl ei a logodit-o încă din tinerețe cu un tânăr dintr-o familie creștină, dar logodnicul ei a murit înainte de nuntă. Macrina a rămas credincioasă jurământului făcut logodnicului ei și a refuzat să se căsătorească cu un alt bărbat, considerându-l pe Hristos ca mirele ei etern.
După moartea tatălui ei, ea s-a ocupat de gospodăria familiei și de educarea fraților mai tineri.
Ea l-a îndemnat pe Vasile cel Mare (viitor arhiepiscop al Cezareii Capadociei), care, după întoarcerea de la Atena, dovedea aptitudini în domeniul retoricii și se socotea mai presus decât clericii, să urmeze o viață ascetică și să-și dedice timpul studierii scripturilor și l-a educat pe Petru (fratele cel mai mic, viitor episcop al Sevastiei) în spiritul învățăturilor creștine.
Macrina a avut o influență profundă asupra fraților și a mamei sale prin urmarea unui mod de viață ascetic.
După împărțirea moștenirii între copii, ea s-a dedicat religiei, devenind călugăriță și înființând o mănăstire de maici pe o proprietate a familiei din Pont.
A trăit acolo alături de mama ei și de alte femei, ducând un trai extrem de auster.
În apropierea obștii Macrinei a fost înființată o mănăstire de călugări, condusă de Vasile cel Mare.
Fratele ei, Grigorie de Nyssa, a scris o lucrare intitulată Viața Cuvioasei Macrina în care descrie sfințenia ei pe parcursul întregii sale vieți.
Macrina a dus o viață castă și umilă, dedicându-și timpul rugăciunii. Grigore o prezintă ca pe o femeie care a respins în mod conștient educația clasică, dedicându-se în schimb studiului Scripturii și altor scrieri sacre.
Vasile cel Mare a murit în anul 379, ceea ce a întristat-o mult pe Macrina.
Câteva luni mai târziu, grav bolnavă, Macrina a murit la moșia familiei sale din Pont, care fusese transformată într-o mănăstire, cu ajutorul fratelui ei mai mic, Petru.
Chiar și în pragul morții, Macrina a continuat să ducă o viață umilă, deoarece a refuzat să se așeze într-un pat și a ales în schimb să se întindă pe pământ. Grigorie de Nyssa, care a venit în vizită în plină tulburare cauzată de erezia ariană, a găsit-o pe Macrina foarte slăbită „culcată pe o scândură, având ca așternut un sac de păr, cu o altă scândură pusă de-a curmezișul, drept pernă”.
Ultimele lor conversații au fost consemnate de Grigorie de Nyssa în scrierea „Dialog despre suflet și înviere” (peri psyches kai anastaseos), intitulată ta Makrinia (PG XLVI, 12 sq.), concepută într-o formă literară modelată după dialogul Phaidon al lui Platon.
Macrina a murit rugându-se, vegheată de fratele ei mai mic. Călugărițele viețuiau într-o sărăcie extremă și nu au putut să o acopere decât cu un văl vechi, dar Grigorie de Nyssa a așezat deasupra ei mantia sa de episcop.
Macrina este importantă prin faptul că fratele ei, Grigorie de Nyssa, a putut, prin prezentarea vieții ei, să stabilească standarde pentru o femeie creștină sfântă.
El credea că fecioria reflecta „puritatea radiantă a lui Dumnezeu”.
Ziua de prăznuire a Cuvioasei Macrina este 19 iulie.
Moștenire
Universaliștii, printre care Hosea Ballou si J. W. Hanson, susțin că Macrina ar fi fost o universalistă prin învățăturile ei, citând lucrari care, în opinia lor, demonstrează credința Macrinei că și cei răi îl vor mărturisi în cele din urmă pe Hristos.
Imnografie
Troparul Sfintei Cuvioase Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare
Glasulul al 8-lea
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Macrina, duhul tău.
(Audio) Troparul Sfintei Cuvioase Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (în limba greacă)
Condacul Sfintei Cuvioase Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare
Glasulul al 4-lea
Arătatu-Te-ai astăzi…
Iubind din toată inima pe Dumnezeu Cel Bun, Preacuvioasă Macrina şi cinstita Cruce a Acestuia pe umeri luând, cu osârdie ai urmat Lui, de unde ai şi aflat iertare de greşeli.
Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa și, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii și pustnicii.
Cuvântul care urmează este o epistolă scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Cuvioasei Macrina, și trimisă către Olimpie monahul, dar mulțimea celor zise covârșește hotarele epistolei și se întinde spre povestire și spre scriere de viață:
Frate Olimpie,
Îți aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, când te-am întâmpinat în Antiohia și când ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte – căci priceperea ta a dat pricini acestora -, a venit vorba și despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătățite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-și avea deplină adeverire din auzire de la alții, ci din însăși iscusirea și cercetarea ei, fiindcă aceasta a fost sora mea, născută cea dintâi din aceiași părinți. Deci, fiindcă și tu ai judecat a fi spre câștig sufletului această povestire, ca să nu se uite viața ei și să se ascundă cu tăcerea, ca o nefolositoare, aceasta care s-a suit la săvârșirea faptelor bune prin pustnicie și nevoință, pentru aceea socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale și a povesti viața ei cu puține și scurte cuvinte, făcând povestirea scurtă și nemeșteșugită.
Această fecioară a fost numită de părinții noștri Macrina. Acesta era numele care îl avea la arătare, dar ea a avut și alt nume într-ascuns, cu care a fost numită printr-o vedenie dumnezeiască, mai înainte de a se naște. Pentru că maica noastră Emilia era foarte îmbunătățită și dorea să-și păzească fecioria și să-și petreacă viața fără prihană, dar, pentru că a rămas orfană de tată și de mamă și era foarte frumoasă, mulți se îndemnau s-o ia de soție, și dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească vreun lucru de silă și s-o răpească vreunul din cei ce erau răniți de frumusețea ei. Pentru aceasta a primit să-și ia bărbat pe cel mai cinstit cu viața, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieții și al întregii ei înțelepciuni. Drept aceea, când a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mâinile sale pe această pruncă, fiică a ei, și i s-a arătat un om preaîncuviințat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Și după ce preaîncuviințatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dând ușurință maicii noastre ca s-o nască. Iar mama, după ce s-a deșteptat, îndată a născut pe sora noastră.
Deci, numele acesta al Sfintei Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviințatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gând să povățuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele Teclei, viața surorii noastre și asemănarea voirii pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.
Și după ce Macrina a trecut de vârsta pruncească și s-a făcut îndemânatică a învăța acele științe pe care le primește firea copiilor, a sporit în învățăturile cele bune pe care părinții săi au voit să i le dea. Maica noastră se sârguia s-o învețe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate și cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înțelepciunea lui Solomon, și altele câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieții. Încă și cuvintele Psaltirii erau învățătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca pâine și când se scula de la masă și când se culca. Și totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoțire.
Cu aceste învățături și cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creștea cu vârsta. Și după ce a învățat să facă și lucrul sfințit de mână, a împlinit vârsta de l2 ani, în care începe a străluci floarea tinereții. Pentru aceea și era vrednică de minune; căci deși frumusețea ei era ascunsă și nu se vedea, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci se socotea cum că Macrina avea acel fel de frumusețe, cum în toată patria ei nu se mai afla alta asemenea. Deci mulți tineri alergau la părinții noștri și o cereau lor de soție. Iar tatăl nostru, fiind înțelept și vrednic a judeca socoteala și așezarea cea bună a oamenilor, a ales un tânăr de neam bun, iscusit la învățătură și strălucit la întreaga înțelepciune, și a hotărât să o însoțească cu acela pe tânăra noastră soră Macrina, după ce va veni în vârstă. Pentru aceasta, tânărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soție și, ca niște arvună, dădea tatălui nostru iscusința pe care o avea în cuvinte, apărându-se și sprijinindu-se cu dânsele față de cei ce-l nedreptățeau. Cu toate acestea, moartea i-a curmat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viața aceasta în vremea tinereții lui.
Fecioara Macrina știa și ea de făgăduința făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dânsul. Și de vreme ce acea hotărâre s-a împiedicat prin moartea tânărului, ea a socotit hotărârea tatălui ei ca și nuntă; și a judecat potrivit în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunții aceleia și a doua oară să nu se mai mărite. De aceea, când părinții îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulți o cereau pentru frumusețea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios și afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărât mai întâi de tatăl ei și să mai caute altă nuntă, de vreme ce oamenilor le este hotărâtă o nuntă, o naștere și o moarte. Și întărea că bărbatul cu care s-a logodit, după hotărârea părinților ei, nu a murit, ci numai s-a dus și este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii; deci ar fi necuviincios lucru a nu păzi credința și întreaga înțelepciune a mirelui ei, care s-a dus.
Cu niște cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci a socotit ca o înainte păzire a acestei hotărâri, ca să nu se despartă niciodată de lângă maica sa, nici pentru o clipă. Această unire a Macrinei era plină de câștig și maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ea era destulă. Și se făcea bună chiverniseală amândurora, că maica slujea sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale, întru toate cele trebuincioase, și de multe ori gătea cu mâinile ei chiar și pâinea care o mânca maica sa. Și făcea aceasta pentru că se cădea făgăduinței fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfântă lucrare ca aceasta. Deci în vremea care îi prisosea ei, făcea cu ostenelile ei pâinea pentru maica sa; dar nu numai aceasta, ci și toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii și cinci fete. Și era supusă în trei deosebite stăpâniri, fiindcă avea avuții și moșii în stăpânirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărțită în toate părțile, căci tatăl nostru murise mai înainte.
În toate grijile acelea, Macrina era părtașă împreună cu maica noastră, ușurând-o de greutățile muncii, iar în același timp își păzea și viața sa curată și fără de prihană, cu învățătura maicii sale. Lângă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă și maica sa, ca să urmeze și ea aceeași nevoință ca a ei, și puțin câte puțin a atras-o și pe dânsa spre întinderea și spre viața cea fără de materie și mai desăvârșită a monahilor. Iar după ce maica noastră a rânduit pe surori bine și cu bună rânduială, atunci s-a întors de la școală și fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulți ani în învățătura filosofiei celei dinafară.
Iar minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa și, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii și pustnicii. Și cu toate că era înălțat din cugetul filosofiei celei dinafară și strălucit cu mărimea mai mult decât stăpânitorii, deși defăimase vredniciile și dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înțelepciunii și ale învățăturii celei din afară – pentru care toți se minunau de dânsul – și să vină în viața aceasta lucrătoare cu desăvârșita neagoniseală, și prin neagonisire să-și pregătească lui neîmpiedicat drumul petrecerii celei îmbunătățite. Dar cele despre viața Marelui Vasile și celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.
Deci de vreme ce fericita Macrina a scăpat de grijile vieții celei lumești, a făcut și pe maica ei să lase viața cea obișnuită ei, petrecerea cea amăgitoare și slujirile pe care le avea de la slujnicele și roabele ei, și să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulți, să se unească și ea cu fecioarele și monahiile întru petrecere; iar pe slujnicele de mai înainte să le facă întocmai ca pe niște surori cu cinstea. Aici însă doresc să așez o povestire, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gândirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.
Unul din cei patru frați ai noștri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalți cu darurile cele firești, cu frumusețea trupului, cu puterea, cu grăbnicia și cu îndemânarea pe care o avea la orice lucru. Acesta, după cea a ajuns la vârsta de 22 de ani, a dat mare veste și nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimând pe toate câte avea în mâinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire și sârguință de petrecerea cea neagonisitoare și pustnicească a monahilor, neavând la el nimic altceva decât pe sineși. Lui i-a urmat și unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie și pe care Navcratie îl iubea mult, și avea și el aceeași dragoste către petrecerea monahicească.
Deci Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de râul ce se numea Irid și, aflând un loc cu desiș de copaci sălbatici și cu o poiană ascunsă în vârful dealului, s-a așezat acolo și își petrecea viața departe de tulburările cetăților și de grijile divanelor. Și slujea cu mâinile sale bătrânilor, săracilor și bolnavilor care erau acolo aproape. Și fiind îndemânatic la prinderea peștilor, scotea hrana vieții neputincioșilor acelora și cu aceste osteneli își silea tinerețile sale. In aceeași vreme se supunea și voilor mamei sale, când i-ar fi poruncit câte ceva. Cu aceste două fapte bune își împodobea viața și sporea în dumnezeieștile porunci.
Apoi, după ce Navcratie a făcut cinci ani într-o nevoință și pustnicie ca aceea, a urmat o primejdie grea și pricinuitoare de mâhnire, cred că din vrăjmășia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. Căci fără de veste s-a răpit din viața aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; ci, ducându-se la râu ca să prindă pește și să hrănească pe acei bătrâni și neputincioși, pe care îi îngrijea la bătrânețe; a fost adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarășul său.
Iar maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înștiințat de moartea lui, măcar că era desăvârșită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mâhnirea și de întristare s-a făcut ca fără de suflare și fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia și fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gândul și socoteala cea dreaptă, și s-a păzit nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare și nebiruită, a întărit neputința maicii noastre și a scos-o din adâncul întristării, învățând și îndreptând spre bărbăție sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră s-a deșteptat îndată din acea mâhnire și n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-și rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-și pornească plângerile. Deci a răbdat întristarea cu liniște și cu netulburare, izgonind de la sine neputința firii femeiești, cu gândurile sale cele drepte și cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mângâierea suferinței.
Iar după ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creșterea și pentru așezarea copiilor și după ce a împărțit averile ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viața fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat și pildă bună către viața pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi și a ajuns la aceleași măsuri ale smeritei cugetări a Macrinei și s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mânca din aceeași mâncare, dormea pe același așternut și asemenea cu acelea se împărtășea din toate celelalte. Și precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeași vreme se despart și de toate grijile lumii, tot astfel și viața Macrinei și a maicii noastre era despărțită de toată deșertăciunea lumească și urma viața cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta nici mânie, nici pizmă, nici ură, nici mândrie sau vreo altă patimă de felul acesta și nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deșarte, adică de cinste, slavă, trufie și celelalte asemenea, ci înfrânarea era desfătarea lor, iar slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva. Bogăția lor era neagoniseala și avuția era de a scutura de la sine tot lucrul material ca pe niște praf.
Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieți ele le aveau ca pe niște lucruri deșarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieștii Scripturi, rugăciunea necontenită și cântarea de psalmi cea neîncetată, care se făcea toată noaptea și toată ziua, încât aceasta le era lor și lucrul mâinilor și odihna. Și ce cuvânt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viața omenească și cea îngerească? Căci a fi slobode de patimile cele omenești Macrina și maica noastră, aceasta era mai presus decât starea oamenilor cea firească; iar a avea trup și a trăi împreună cu simțirile, era mai prejos decât firea îngerească. Dar poate ar fi îndrăznit cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deși aveau trup, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viața lor era alergătoare în sus și înaltă, împreună înălțată cu puterile cele cerești.
Astfel au petrecut ele mai mulți ani și împreună cu anii creșteau și cu faptele bune, și totdeauna sporeau spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune celor noi. La acest mare scop al vieții Macrinei, slujea prea ales și prea bine Petru, fratele nostru cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deși tatăl nostru a murit, Macrina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut și l-a învățat cu mai înaltă învățătură și pedagogie, fiindcă l-a iscusit atât de mult, de mic copil, în sfintele învățături, încât n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deșert, ci ea i s-a făcut lui și tată, și dascăl, și pedagog, și maică și sfetnic la toate lucrurile și faptele bune. în acest fel l-a pregătit, încât mai înainte de a trece vârsta copilăriei, s-a înălțat la acest scop înalt al pustniciei și s-a făcut îndemânatec la tot meșteșugul care se lucra cu mâinile, și neavând nici un povățuitor sau meșter care să-l învețe, a învățat cu de-amănuntul tot meșteșugul și știința, pe care alții cu multă vreme și osteneală le-au învățat. Deci fratele nostru Petru, defăimând învățătura înțelepciunii celei dinafară și având firea sa ca dascăl la toată învățătura bună, căutând și la sora noastră Macrina, ca la o pildă a lucrului cel bun, atât de mult a sporit în fapta bună, încât nu era mai prejos de Marele Vasile.
Și de vreme ce atunci s-a întâmplat o foamete mare, mulți auzind de facerile de bine care le săvârșeau aceștia trei – Macrina, maica și fratele nostru, Petru alergau la locul unde se nevoiau ei; iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atât de mult a înmulțit hrana și bucatele celor flămânzi, încât din mulțimea oamenilor care veneau la dânșii făcea pustia aceea ca pe o cetate.
Intre timp, maica noastră, ajungând la adânci bătrâneți, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mâinile celor doi fii ai săi. Insă vrednic lucru este să spunem aici și cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi când și-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întâi pentru fiii ei, care lipseau, și-a întins mâinile sale peste Macrina și peste Petru, care ședeau aproape de dânsa, unul de-a dreapta și altul de-a stânga sa, și a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ție îți dăruiesc și pârga și pe al zecelea rod al pântecelui meu. Pârga mea este fiica mea întâi născută, iar al zecelea rod este fiul meu cel de pe urmă. Ție îți sunt dăruiți după lege și cei dintâi născuți și zeciuielile tuturor rodurilor; și sunt prinosurile și dăruirile Tale. Deci să fie sfințenia și darul Tău și asupra pârgii acesteia și asupra acestui al zecelea fiu al meu”, arătând cu mâinile ei spre Macrina și Petru. Acestea zicând, a încetat și din rugăciune și din viață, după ce a poruncit fiilor ei ca să-i îngroape trupul în mormântul tatălui lor.
Iar ei, după ce au săvârșit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sârguință, întrecându-se întotdeauna cu viața lor cea dinainte, iar isprăvile lor cele dintâi le biruiau cu cele mai de pe urmă. In acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, iar el a hirotonit preot și arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viață și mai sfântă, mai curată și mai cinstită decât cea dintâi; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit și nevoința lui.
Iar după ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viața aceasta și s-a dus către Domnul, făcându-se pricină de plâns patriei sale și la toți creștinii. Iar sora noastră, Macrina, auzind de departe înștiințarea plină de jale a morții lui, s-a mâhnit cu sufletul de acea pierdere. Și cum era cu putință să nu simtă durerea morții și aceea care îi era soră, dacă până și vrăjmașii adevărului au simțit-o? Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăție acea durere; căci, precum aurul se lămurește în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea și rugina și să rămână desăvârșit curat, tot așa și Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. Și s-a arătat totdeauna bărbăția cea adevărată și neclintită a sufletului ei: întâi prin moartea fratelui său Navcratie, al doilea prin despărțirea maicii sale și al treilea, când Marele Vasile – cel care a fost binele de obște al neamului omenesc – s-a dus din această viață. Deci ea a rămas ca un luptător nebiruit și nu a căzut întru nici o asupreală de primejdii.
Iar după nouă luni de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost și eu. Și după ce sinodul s-a risipit și ne-am întors toți arhiereii în eparhiile noastre, mai înainte de a se împlini anul, mi-a venit gând să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de când nu m-am mai dus să o cercetez, fiind împiedicat de îmbulzeala ispitelor pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Și numărând anii, am aflat că erau trecuți de opt ani de când nu am întâlnit-o și nu am văzut-o.
Deci am pornit să mă duc, și după ce am călătorit multă vreme pe drum, căci eram la departe cale de o zi de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoșate nădejdi pentru vremea cea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mâinile mele niște moaște de mucenici, din care ieșea atâta strălucire, cât iese din oglinda cea curată când se pune în dreptul soarelui, încât acea strălucire îmi întuneca ochii și nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înțeleg ce mi s-a arătat, numai simțeam în sufletul meu o mâhnire mare și căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Iar când am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, mai întâi am întrebat pe un prieten despre fratele nostru Petru; și fiindcă acela mi-a răspuns că Petru are șase zile de când a plecat ca să vină la noi, am cunoscut că el s-a dus pe alt drum și de aceea nu ne-am întâlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află și, aflând că este bolnavă, m-am grăbit la drum și am călătorit mai iute; căci întristarea și frica au tulburat sufletul meu de ceea ce avea să fie.
Iar când am ajuns la sihăstria cuvioasei și s-a auzit cuvânt în frățime că am venit, atunci bărbații, adică pustnicii, au ieșit în întâmpinarea mea – că aveau acest obicei, ca să întâmpine pe prieteni iar ceata pustnicelor a stat cu bună podoabă în biserică și m-a așteptat. Iar după ce am intrat în biserică și după terminarea binecuvântării și rugăciunii care se face de obicei, monahiile și-au plecat capetele cu bun chip și s-au dus. Și văzând eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dânsele, am luat un povățuitor și m-am dus la chilia ei. Iar ea zăcea de boală, culcată nu pe pat sau pe așternut, ci pe pământ, pe o scândură. Ca așternut avea sub dânsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scândură pusă de-a curmezișul. Pe aceea își rezema capul și grumazul său.
Și dacă m-a văzut că am venit aproape de ușa chiliei, s-a sculat și s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbințeală. Deci, întărindu-și pe pământ mâinile ei pe cât putea, s-a tras afară pe brânci din zăcerea ei, și cu aceasta a împlinit primirea întâmpinării mele. Iar eu îndată am alergat și, sprijinind-o cu mâinile mele, ea fiind plecată cu fața jos la pământ, am ridicat-o și am pus-o pe așternutul ei obișnuit pe care zăcea. Iar ea, întinzându-și mâinile spre Dumnezeu, a zis: „Îți mulțumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit dorul acesta și nu m-ai lipsit de dorința mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale”. Dar, ca să nu-mi pricinuiască mie vreo mâhnire, și-a ținut suspinul ei și, silindu-se să-și ascundă față de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, și astfel mă bucura cu întrebările ei.
Dar când a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea și fața mi s-a posomorât. Iar fericita Macrina era atât de departe de a se mâhni împreună cu mine, încât din aducerea aminte a sfântului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet și a vorbit mult despre firea omenească, arătând pronia lui Dumnezeu care este ascunsă în întâmplările cele mâhnicioase. Și atât a vorbit despre viața ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfântul Duh, încât mi se părea că mintea mea s-a înălțat prin cuvintele ei și, ieșind din firea omenească, a intrat întru cele neapropiate ale cerurilor, povățuită fiind de cuvintele ei.
Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici își curma gândul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam și la fericita Macrina, căci deși fierbințeala uscase toată puterea ei și o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-și trupul cu răbdarea ca cu o rouă, își avea mintea neîmpiedicată spre vederea celor înalte, nevătămându-se deloc de boală și slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvântul atât de mult, aș fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălțat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet și despre viața în trup și pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor și de unde i-a venit moartea și cum se întoarce iarăși din moarte la viață. Acelea le povestea ea cu multă ușurință, fiindcă era luminată de darul Sfântului Duh și cuvântul curgea din gura ei, precum curge apa din izvor.
Și după ce s-a săvârșit vorbirea, a zis către mine: „Frate, este vremea să odihnești puțin trupul tău, care este ostenit de călătorie”. Iar eu, deși aveam mare și adevărată odihnă în a o vedea pe ea și a-i asculta cuvintele ei cele mari și pline de dulceață duhovnicească, dar, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, pentru că aceasta îi era ei plăcută, am mers cu un povățuitor într-o grădină ce era în apropiere și găsind un sălaș pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viță de vie. Cu toate acestea nu era cu putință să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din așteptarea celor de întristare; căci visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte, fiindcă vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca niște moaște de sfânt mucenic, care erau moarte pentru păcat și erau strălucite de darul Sfântului Duh ce locuia într-însele.
Deci în vremea când eu mă aflam mâhnit pentru așteptarea celor de mâhniciune, nu știu cum cuvioasa a cunoscut gândurile mele și a trimis la mine veste de bucurie, spunându-mi să fiu cu inimă bună și să am pentru dânsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deși eu atunci nu le-am înțeles. Căci cu adevărat așa au fost: precum un drumeț care aleargă și întrece pe cel împreună luptător cu el, când ajunge aproape de sfârșitul drumului și când se apropie să ia darul și să vadă cununa biruinței, atunci el se bucură în sine ca și cum ar fi luat-o și vestește biruința cu bucurie prietenilor săi, astfel și fericita Macrina, pornind dintr-un așezământ ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dânsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus și numai nu zicea cuvântul acela al Apostolului:Mi s-a pregătit mie cununa dreptății, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoința cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvârșit și credința am păzit.
Deci bucurându-mă eu de vestea auzită, m-am împărtășit din bucatele pe care le gătise și care erau de multe feluri și pline de toată veselia inimii; căci sârguința cuvioasei în acest chip se pogorâse, până și la gătirea bucatelor mele. Iar după ce m-am odihnit, iarăși m-a chemat și a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinerețile ei; asemenea îmi povestea și de lucrurile părinților noștri, câte le ținea minte și câte au urmat mai înainte de nașterea mea; apoi spunea și de viața mea care a urmat. Și scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru toate.
Povestea despre viața părinților noștri, nu că era atât de strălucită în acele vremi, ci că a crescut și s-a mărit din iubirea deoameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoșii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos și s-au lipsit de averile lor. Iar strămoșul maicii noastre a fost omorât de urgia împărătească și părinții noștri au rămas străini de averile părinților lor. Cu toate acestea, viața și bogăția părinților noștri atât au crescut – prin credința care au avut-o către Dumnezeu – încât în vremea lor nu era altul mai renumit și mai vestit decât dânșii. Iar averea lor s-a împărțit la fiecare din frații noștri; dar Dumnezeu, cu binecuvântarea Sa, atât de mult a înmulțit averile fiecărui fiu, încât averea fiecăruia covârșea întreaga avere a părinților noștri.
Cuvioasa zicea încă și aceasta, că din câte averi a luat în partea ei, nu a ținut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Încă viața ei a fost astfel – din binecuvântarea lui Dumnezeu încât mâinile ei nu încetau, lucrând după poruncă. Ea n-a căutat către oameni cândva, nici cu facerile de bine și cu milostenia oamenilor nu și-a iconomisit trebuințele vieții sale; dar nici n-a izgonit vreodată pe frații care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva. Ea n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărțeau milostenie; căci și Dumnezeu îi creștea pe ascuns acel puțin lucru de mâini care îl lucra și îl înmulțea întru mult rod, cu binecuvântarea Sa.
Dar fiindcă și eu am început a-i povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credințe și mai pe urmă despre gâlceava și tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoințe și osteneli, cuvioasa a zis către mine: „Nu încetezi de a te arăta nemulțumitor către bunătățile care ți le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ți îndreptezi nemulțumirea ta? Nu alături bunătățile părinților tăi cu ale tale? Așa era tatăl nostru de sporit în învățătura sa, încât era cel dintâi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Iar tu te-ai făcut renumit între cetăți, popoare și neamuri. Bisericile lui Dumnezeu trimit de te cheamă ca să le ajuți și să le îndreptezi, iar tu nu socotești darul acesta, nici nu știi de unde este pricina atâtor bunătăți, ca să mulțumești lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălțimea aceasta, prin rugăciunile părinților noștri; căci tu, de la sineți, nu aveai nici o putere la aceasta”.
Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze fericita de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar de vreme ce și glasul celor ce cântau ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăși către Dumnezeu prin rugăciune. Trecând astfel noaptea și sosind ziua, am socotit mai înainte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfârșitul vieții sale, fiindcă fierbințeala a stricat toată puterea trupului ei.
Dar ea cunoscând neputința gândurilor mele, socotea să mă scoată din așteptările cele mâhnicioase și, cu răsuflare subțire și strâmtorată, îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri și, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviință; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, căci lauda cea de obște a neamului nostru avea să iasă după puțină vreme din viața aceasta. Și iarăși, pe de altă parte sufletul meu se umplea de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, cum că sora mea a covârșit cu adevărat firea obișnuită și s-a făcut mai presus de fire.
Căci o vedeam pe fericita Macrina că a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă și nu se temea nicidecum de despărțirea de viață, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru așteptarea morții ei, ci a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, până la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de față dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adâncurile sufletului ei, către Mirele ei cel nevăzut, Hristos, și câtă dorință avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Iisus și să se unească cu El.
Și partea cea mai mare a zilei a trecut și soarele a ajuns la apus, iar sârguința fericitei nicidecum n-a obosit. Și cu cât se apropia de sfârșitul vieții, cu atât mai mult alerga, cu dorința mai fierbinte, către Cel dorit, văzând mai curat frumusețea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dânsul neabătut; pentru că patul ei căuta spre răsărit și de acum a lăsat vorbirea care o făcea cu mine și vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni și îl ruga șoptind, cu un glas așa de subțire, încât de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:
„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morții. Tu ai pus ca început al vieții celei adevărate pe sfârșitul vieții de acum. Tu la o vreme odihnești trupurile noastre cu somnul morții și iarăși ne deștepți pe noi cu trâmbița cea mai de pe urmă. Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mâinile Tale l-ai închipuit și iarăși îl iei din pământ, pe acela care l-ai dat lui, și schimbi în nestricăciune și în dar trupul nostru cel muritor și grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem și din păcat, făcându-Te pentru dragostea noastră blestem și păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghițit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere și, zdrobind porțile iadului, ai surpat pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe diavol. Tu ai dat semn acelora ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierzarea vrăjmașului și spre apărarea vieții noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele maicii mele și spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată H puterea mea. Ție mi-am dăruit trupul și sufletul meu din tinerețe și până acum.
Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povățuiască la locul odihnei și în sânurile sfinților părinților noștri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie și ai așezat în Rai pe omul cel tâlhar, care s-a răstignit împreună cu Tine și a căzut sub îndurările Tale; pomenește-mă și pe mine întru împărăția Ta, că și eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele și înfricoșându-mă de judecățile Tale. Înfricoșata prăpastie să nu mă despartă pe mine de aleșii Tăi, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmașul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greșit prin neputința firii mele, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi și mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavând nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mâinile Tale curat și fără de prihană, ca niște tămâie înaintea Ta”.
Zicând acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură și pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbințeală, nu a mai putut să rostească vreun cuvânt. Asemenea și glasul i s-a curmat și numai prin semnul buzelor și prin mișcarea mâinilor înțelegeam că se roagă.
Asupra acestora a sosit și seara; și când a adus lumânare, fericita a deschis ochii și a văzut lumina. Și se arăta că avea sârguință să zică obișnuita mulțumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulțumit cu inima și cu mișcarea mâinilor; și împreună cu inima i se mișcau și buzele. Și după ce a sfârșit mulțumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe fața sa, după aceea a răsuflat o dată tare și greu și apoi și-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o când am întâlnit-o întâia dată, ca să pun mâinile mele peste ochii ei după ce va muri și să-i închid, precum se obișnuiește la morți, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci am pus mâna pe sfânta ei față, atât numai ca să mă arăt că-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuință de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviință, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis și buzele cu potrivire și mâinile ei s-au întins pe piept cu cinstită cuviință. Toată așezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine și nu avea trebuință de vreo mână să-l împodobească.
Deci eu din două părți m-am slăbănogit de patima întristării; de la moaștele pe care le vedeam și de la plângerea fecioarelor. Insă atunci ele au suferit puțin întristarea lor cu liniște și au sugrumat pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dânsa; căci fața egumenei, deși tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă de la dânsele zgomot de plângere mare, afară de rânduiala și porunca ei, și să mâhnească pe învățătoarea lor cea moartă. Dar apoi n-au mai putut să țină cu liniște mâhnirea, că durerea ardea în sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecât s-a auzit de la dânsele un glas amar și neținut, așa încât nici eu n-am mai putut să-mi țin gândul; patima întristării m-a înecat cu totul, ca un râu de iarnă, și n-am socotit cele ce aveam în mâini, ci m-am dat cu totul plânsului, socotind că era pricină binecuvântată, pentru care plângeau monahiile.
Ele nu plângeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mâhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plângeau și se tânguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea și mântuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, și cu lacrimi strigau acestea: „S-a stins făclia ochilor noștri; s-a luat de la noi lumina povățuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înțelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase și s-a pierdut vindecarea celor bolnave! O, buna noastră învățătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viața ta cea curată; iar acum și ziua ni se pare noapte și întuneric!”. Și mai mult decât toate monahiile, plângeau acelea care o numeau pe ea maică și hrănitoare a lor, adică acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei și le luase, le crescuse și le povățuise în viața cea nestricăcioasă a fecioriei.
Dar după puțină vreme, privind eu la sfântul cap al moaștelor celor moarte, ca și cum am fost certat de dânsa pentru neorânduiala și tulburarea plânsetelor, îndată mi-am ridicat gândul, ca dintr-un adânc al mării, și am strigat către fecioare: „Căutați la dascălul vostru și aduceți-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăța ca să păziți toată buna rânduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învățat să plângem numai în vremea când ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem și acum. Deci să schimbăm glasurile de plângere în cântare umilicioasă de psalmi”. Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plânsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii și să rămână ca să-i slujească puține dintre acelea pe care le primea fericita pe când trăia.
Între ele era și o femeie care se numea Vetiani, renumită în bogăție, în neamul cel bun și în frumusețe, care se măritase după un bărbat bogat și după putină vreme a rămas văduvă și a luat ca păzitoare și povătuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Aceea cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele și învăța de la dânsele petrecerea cea îmbunătățită. Deci acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaște oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucite, pentru a împodobi acel trup curat. Iar Vetiani a zis: „Se cuvine să ne înștiințăm dacă și cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, căci este cuviincios să facem ceea ce și ei îi va plăcea; pentru că ce este bineplăcut lui Dumnezeu și ei îi va fi bineplăcut!”.
Și era o fecioară mai întâi decât toată ceata celorlalte, cu numele Lampadia și cu treapta, diaconită. Aceasta știa cu de-amănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebând-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: „Împodobirea sfintei era viata cea curată! Aceasta era podoaba ei pe când trăia și aceasta să fie și acum la îngroparea ei. Iar cele ce sunt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viata ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea și de vom voi să facem ceva mai mult moaștelor ei, nu avem nici gătirea aceasta, nici chipul”. Eu am întrebat-o: „N-aveîi nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaștele ei?”. Ea a răspuns: „Ce să avem păstrat? Aici sunt toate lucrurile ei ce le avea: iată îmbrăcămintea, iată acoperământul și iată încălțămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sunt bogăția și hainele ei și afară de acestea pe care le vedeți nu are ascuns nimic altceva nici în lăzi, nici în chilia ei. Ea știa o vistierie a bogăției ei – cerul. Pentru aceea le-a strâns acolo pe toate și n-a lăsat nimic pe pământ!”.
La acestea eu i-am zis: „Dar dacă voi aduce eu vreuna din acelea pe care o am păstrat pentru îngroparea mea, oare îi va fi ei plăcută?”. Ea mi-a răspuns: „Sfânta, cu adevărat, și dacă ar fi fost vie, ar fi primit prinosul acesta, atât pentru arhieria pe care o ai, cât și pentru rudenia cea frățească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mâinile tale”. De aceea, fiindcă ne-a dat voie să înfășurăm sfintele ei moaște în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaștele ei.
Iar Vetiani, înfășurând cu mâinile ei sfințitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mâna sa pe grumajii ei și a zis către mine: „Iată podoaba cate este atârnată de grumazul ei!”. Și, dezlegând legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce și un inel de fier, care erau legate de gât cu ațe subțiri și atarnau deasupra inimii sale. Iar eu am zis: „Câștigul acesta să fie de obște! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moștenirea inelului!”. Și era deasupra peceții inelului închipuită cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci, care era ascuns în ecetea inelului, precum mi-a spus mie Vetiani, care îl știa.
Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina, și fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, era acolo și Vetiani, cea mai sus pomenită, și îmi ajuta. Și pe când îmbrăcam sfintele moaște cu haina, ea mi-a zis: „Să nu lași nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfânta!”. Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei și, aducând lumânarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subțire. Eu i-am zis ei: „Și ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?”.
Ea a răspuns: „Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, incât era în primejdie mare, că dacă nu se va tăia cu briciul, să se facă mare și nevindecată. Pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o taie. Iar fericita, socotind că a se dezgoli vreo parte a trupului și a se vedea de ochi străini era mai mare rău decât boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara și a săvârșit către maica sa obișnuita ei slujbă, a intrat în sfântul altar și acolo căzând în genunchi, a rămas toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Și a vărsat atâtea lacrimi, încât cu ele a făcut tina, și din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mâhnea și o îndemna iarăși să aducă un doctor, sfânta a zis către dânsa că, dacă maica sa va face cu mâna ei semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci pe partea trupului care o durea, se va tămădui. Și îndată ce a pus maica sa mâna în sânul ei și a făcut semnul Sfintei Cruci, o, minune! Rana s-a tămăduit și a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieștii tămăduiri și spre necontenita mulțumire către Dumnezeu”.
Iar după ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Vetiani mi-a zis: „Nu se cuvine ca sfânta să se arate împodobita ca o mireasă în ochii fecioarelor. Eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaște, ca să nu se arate sfințita frumusețe, care strălucește cu această străină împodobire a hainei”. Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar și prin ea strălucea fața sfintei. Deci socotesc că puterea cea dumnezeiască a dat sfintelor moaște darul acesta, încât după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se arăta că ieșeau fulgere din frumusețea aceea.
Și când noi am săvârșit acestea și se auzeau împrejur cântările și plângerile fecioarelor, nu știu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau acolo împrejur, încât toți au alergat împreună din toate părțile și s-au adunat atât de mulți, încât nici curtea nu-i încăpea. Deci în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cântări de laudă, precum se face la praznicele mucenicilor; iar când s-a ajuns la slujba dimineții, mulțimea bărbaților și femeilor care se adunaseră au tulburat cântarea de psalmi cu plângerile lor. Iar eu, cu toate că sufeream rău de întristare, însă mă gândeam cum ar fi cu putință ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărțit mulțimea adunată, și pe femei le-am pus împreună cu fecioarele, iar pe bărbați, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amândouă părțile câte o cântare de psalmi bine întocmită.
Iar după ce s-a făcut ziuă și tot locul sihăstriei se strâmtora de mulțimea celor adunați, Araxie, episcopul acelui loc, care venise la îngropare cu toți preoții, m-a îndemnat să ridicăm moaștele și să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întâi am ridicat racla cu moaștele de o parte, iar episcopul de altă parte și doi preacinstiți clerici de celelalte două părți. Astfel am mers cu liniște, iar înainte de amândouă părțile moaștelor, mergeau o mulțime de diaconi și anagnoști, petrecând sfintele moaște și având toți lumânări aprinse. Și era îngroparea fericitei ca un praznic tainic, fiindcă și cântarea de psalmi se cânta cu un glas de către toți.
Dar fiindcă drumul până la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinților noștri, era ca la șapte sau opt stadii, adică ca la o milă, de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare toată ziua; căci mulțimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. Iar după ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaște și a început să se facă rugăciune fără cântare de psalmi. Însă rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plângere a poporului; căci, după ce a început cântarea de psalmi, pe când fecioarele priveau acel chip sfânt și se descoperea mormântul părinților noștri, în care sfânta avea poruncă să se îngroape, atunci una din fecioare, văzând acea sfințită față, a strigat: „Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această față cu chip dumnezeiesc”.
Și cum au auzit aceasta și celelalte monahii, au strigat și ele aceleași cuvinte împreună cu dânsa; și îndată s-a făcut un zgomot fără de rânduială, încât s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviință, căci inimile tuturor celor adunați s-au zdrobit cu cuvintele acelea și s-au pornit spre lacrimi. Dar eu făcând un semn ca să tacă, iar diaconul cântând în biserică obișnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Și poporul s-a așezat cu sila în chipul cel cu bună rânduială al rugăciunii.
Iar după ce s-a săvârșit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeiești, care zice: „Goliciunea părintelui tău și a maicii tale nu o vei descoperi”. Și am zis în gândul meu: „Cum voi putea să scap de osânda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinților mei goliciunea cea de obște a firii omenești, fiindcă trupurile lor s-au risipit și s-au făcut fără de chip, și oase goale?”.
Acestea socotindu-le eu și, mai ales, temându-mă de mânia pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui; la sfârșit mi-a arătat ce să fac meșteșugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim și Iafet. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormântul părinților mei, mai înainte de a se vedea moaștele lor, au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu și episcopul am luat sfintele moaște și le-am pus lângă moaștele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea și făgăduința care au avut-o amândouă, maica și fiica; pentru că amândouă au cerut de la Dumnezeu, ca și după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite și în viața aceasta.
Și după ce s-au săvârșit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormânt și am sărutat țărâna; apoi am pornit la drum mâhnit și plin de lacrimi, socotind de ce fel de bine s-a lipsit viața oamenilor. Pe drum s-a întâmplat că am întâlnit un om vestit, care avea stăpânire ostășească într-o cetate a Pontului, care se numea Sevastopolis, întru care aflându-se împreună cu ostașii lui, m-a întâmpinat cu multă dragoste și, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat mult, că era rudenie a noastră. Și mi-a povestit o întâmplare ca aceasta, pe care voiesc să o mai adaug la istoria aceasta și așa să o sfârșesc.
Deci după ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim și mi-a zis: „Ascultă-mă, cât de mare bine a ieșit din viața aceasta!”. Și a început povestirea astfel:
„Odată am dorit împreună cu soția mea să mergem la școala faptei bune, că așa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers și fiica noastră, care avea la un ochi o patimă dintr-o boală vătămătoare, încât era grozavă și jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroșase și partea aceea se albise. Și după ce am ajuns la mănăstire, am împărțit locurile. Eu m-am dus la mănăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soția mea s-a dus în mănăstirea fecioarelor, unde era Sfânta Macrina.
Iar după ce am zăbovit câtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Și pe când ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, amândoi ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngădui până mă voi împărtăși din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soția mea să se ducă, ci, ținând pe copila noastră în brațe, zicea că nu voiește s-o dea maicii sale, până ce nu se va împărtăși din masa ei. Apoi, sărutând copila după obicei, și-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, și, văzând patima ce o avea la ochi, a zis: „Dacă îmi veți face mie darul acesta și veți îngădui să vă împărtășiți din masa noastră, vă voi da și eu o plată vrednică de o cinste și de un dar ca acesta”. Iar mama copilei a zis: „Ce plată ai să ne dai?”. Fericita a răspuns: „Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!”. Această făgăduință a sfintei mi s-a vestit și mie, și, bucurându-ne pentru aceasta, am rămas la ei.
Și după ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut și am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soția mea îmi povestea cu de-amănuntul cele ce a văzut și a auzit de la fericita, și nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit și la cuvintele prin care se făgăduise sfânta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea și a zis: „Oh. ce-am pătimit! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?”. Și fiindcă mă mâhneam și eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întâmplare, copila, pe care o ținea doica în brațe, s-a întors către mama sa, care, uitându-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: „Nu te mâhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfânta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre”. Și nu a rămas la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să nu se vindece din doctoria ei. Zicând aceasta, a luat copila în brațe și a dat-o în mâinile mele. Văzând și eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, și am zis: „Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mâna Domnului, când și roaba Lui, cu credința ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decât acelea!”. Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut și au început să-i curgă lacrimile din ochi.
Acestea și alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce viețuiau împreună cu dânsa și știau cu de-amănuntul viața ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea de necrezut celor mulți; fiindcă cei mai mulți dintre oameni, după măsura cunoștinței lor, judecă și pe acelea care le aud; iar lucrul care covârșește măsurile cunoștinței lor, îl presupun că este minciună și nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun slăvită aducere de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, când grâul, pe care-l scotea din hambar și îl împărțea la săraci, nu s-a împuținat nicidecum, ci a rămas întreg.
Ea a făcut și alte minuni încă mai slăvite decât aceasta, precum erau: vindecările celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciți și proorocirile care le spunea despre cele ce au să fie, pe care cei ce au cunoștință adevărată și întreagă, le cred pe toate că sunt adevărate, deși se par necrezute, căci sunt mai presus de fire. Iar aceia care sunt proști la minte și trupești, le socotesc că sunt cu neputință. Căci ei nu știu că după măsura credinței, așa se dau și dumnezeieștile daruri; adică, mici la cei puțin credincioși, și mari la cei ce au credință mare și desfătată.
Pentru aceea le-am lăsat și eu și n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puțin credincioși, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sunt destule spre scrierea cuprinzătoare a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerului. Amin.
Sfânta Cuvioasă Marta, maica Sfântului Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat
Sfânta și dreapta Marta s-a născut în Antiohia și dorea să viețuiască în feciorie, dar a luat sfat de sus să se supună părinților săi și să se însoțească cu bărbat. Și a zămislit fiu pe Sfântul Simeon (Pomenirea lui la 24 mai), după dumnezeiasca dăruire, care i s-a vestit ei prin arătarea Sfântului Ioan Mergătorul înainte precum se scrie pe larg despre aceasta, în viața Sfântului Simeon.
A rămas văduvă și își creștea pruncul cu toată luarea aminte, păzindu-l după porunca Sfântului Mergătorului înainte, de vreme ce acela avea să fie vas al Sfântului Duh. Și se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru fiul său, ca să-l primească de la dânsa spre slujirea Lui.
Și în toate nopțile, în casa sa, se scula la rugăciune înainte de miezul nopții și o săvârșea în căldura duhului, udându-și fața cu lacrimi. Și toată mintea ei era adâncită întru Dumnezeu, pe care Îl iubea cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată virtutea. Ea era și nespus de milostivă spre cei săraci.
Fericita Marta își păzea gura de multă grăire și nu vorbea decât numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învață mintea și gândirea de Dumnezeu.
Când Cuviosul Simeon stătea deja pe stâlpul cel de la Muntele Minunat, mergând la fiul său și văzând mulțime din cei cuprinși de tot felul de boli, care se adunau lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduiri, nu se înălța cu mintea, ci privea spre acelea cu frică, ca nu cumva vrăjmașul să întindă cursă picioarelor fiului său. Și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe Cuviosul Simeon de meșteșugirile potrivnicului, iar către el zicea: „Fiul meu, ți se cade pentru toate acestea să proslăvești pe Dumnezeu, Cel ce lucrează întru tine, iar tu să-ți aduci aminte de neputința ta și să-ți păzești inima cu toată luarea aminte”.
Iar cuviosul primea cu bucurie sfaturile maicii sale și se bucura cu duhul de viața ei cea plăcută lui Dumnezeu, înălțând mulțumire lui Dumnezeu.
Și petrecând fericita Marta mulți ani în fapte bune și plăcând lui Dumnezeu, înainte de sfârșitul său cu un an, pe la miezul nopții, în timpul când își făcea fierbințile ei rugăciuni către Dumnezeu, s-a făcut în uimire și a văzut o mulțime de îngeri cerești cu lumânări, dănțuind și zicând către dânsa: „După ce va trece acest an, fiind dezlegată din trup, te vom lua la odihna făgăduită ție de Domnul”.
Tot asemenea i s-a descoperit și Cuviosului Simeon. Încă și unuia dintre frați i s-a arătat o vedenie de acest fel: A văzut pe Maica Domnului, pe Preacurata Fecioară Maria, șezând pe un scaun în slavă, iar fericita Marta stătea înaintea ei, ridicându-și spre dânsa mâinile sale în chipul crucii și prefăcându-se într-o cruce de aur, strălucind cu lumină asemenea razelor soarelui; și se vedea că toată crucea aceea era luminoasă, încât nu se cunoștea decât fața ei mai sus decât crucea.
Cu câteva zile înaintea sfârșitului său, fericita Marta s-a dus la Cuviosul Simeon pentru sărutarea cea mai de pe urmă și i-a spus lui toate dumnezeieștile descoperiri ce i s-au făcut în viața sa. Asemenea și lucrurile cele bune, ostenelile și nevoințele pe care le făcuse în taină, i le-a spus lui pentru slava numelui lui Dumnezeu; și a rămas acolo în acea noapte.
Iar în vedenia visului, se vedea că era răpită spre înălțimea cerului, unde a văzut niște palate preaminunate și luminoase, a căror frumusețe nici un cuvânt nu o poate spune. Și umblând ea prin acele palate și minunându-se de zidirea cea nefăcută de mână, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu doi îngeri prealuminoși, grăind către dânsa: „Ce te minunezi?”. Iar ea cu frică și cu bucurie, închinându-se Preasfintei Născătoare, a zis: „Mă minunez, Stăpână, că în tot timpul vieții mele pe pământ, n-am văzut niște palate mai minunate ca acestea”. Iar Preacurata a zis: „Și pentru cine socotești tu că sunt pregătite ele?”. Dânsa a zis: „Nu știu, Stăpână!”.
Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a grăit către dânsa: „Oare nu știi că pentru tine s-a pregătit această odihnă, zidită de fiul tău și în care de acum vei petrece în veci?”.
Imnografie
Troparul Sfintei Cuvioase Marta
Glasul 8
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Marta, duhul tău.
Condacul Sfintei Cuvioase Marta
Glasul 2
Pe cea întru rugăciuni…
În rugăciuni stând înaintea Domnului şi Preacuratei Fecioare, Născătoarei de Dumnezeu cântare şi laude aducându-i, Cinstită Marta, ai născut pe pruncul cel sfinţit, pe preaminunatul Simeon, pe luminătorul a toată lumea; cu care pururea roagă-te pentru noi toţi.
Viața Sfintei Cuvioase Marta
Sfânta Cuvioasă Marta, maica Sfântului Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat – foto preluat de pe basilica.ro
Fericita Marta își păzea gura de multă grăire și nu vorbea decât numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învață mintea și gândirea de Dumnezeu.
Sfânta și dreapta Marta s-a născut în Antiohia, din părinți binecredincioși, de care fiind silită spre nuntă și neînvoindu-se, ci dorind să viețuiască în feciorie, i-a poruncit ei o dumnezeiască vedenie în biserica Mergătorului Inainte, ca să se supună părinților săi și să se însoțească cu bărbat. Și a zămislit fiu pe Sfântul Simeon (Pomenirea lui la 24 mai), după dumnezeiasca dăruire, care i s-a vestit ei prin arătarea Sfântului Ioan Mergătorul înainte precum se scrie pe larg despre aceasta, în viața Sfântului Simeon. Însă, nepetrecând mulți ani cu bărbatul său, a rămas văduvă și își creștea pruncul cu toată luarea aminte, păzindu-l după porunca Sfântului Mergătorului înainte, de vreme ce acela avea să fie vas al Sfântului Duh. Și se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru fiul său, ca să-l primească de la dânsa spre slujba sa, ca altădată pe Samuil de la proorocita Ana.
Iar odată întrebându-se fericita Marta despre prunc ce ar putea să fie când va veni în vârstă, a văzut în vis o vedenie ca aceasta: I se părea că se vede pe sine înaripată, zburând spre înălțime, și ținând pruncul pe mâini, îl înălța ca dar Domnului, zicând: „O, fiule, astfel de înălțare a ta am dorit să văd. Deci să mă slobozească pe mine Ziditorul meu cu pace, pentru că am aflat dar la El, că m-am învrednicit a-I da Lui rodul pântecelui meu”. Această vedenie precum și descoperirile cele ce i s-au făcut ei mai înainte, fericita Marta le ascundea în inima sa și mulțumea lui Dumnezeu.
Ea mergea totdeauna la biserica lui Dumnezeu, nelăsând niciodată pravila bisericească; de aceea își câștigase și petrecerea sa aproape de biserică, unde se afla mai înainte de toți la cântare și ieșea în urma tuturor. Și avea osârdie a merge la praznice pe la sfintele biserici unde se făceau și stătea cu mare luare aminte la rugăciunile cele de noapte și la dumnezeieștile slujbe și cu sfărâmarea inimii vărsa lacrimi din ochi, împărtășindu-se adeseori cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Iar cu câtă vrednicie se împărtășea, aceasta era mărturia: după primirea dumnezeieștii împărtășiri, fața ei era strălucită cu o lumină minunată, ca altădată fața lui Moise.
Și în toate nopțile, în casa sa, se scula la rugăciune înainte de miezul nopții și o săvârșea în căldura duhului, udându-și fața cu lacrimi. Și toată mintea ei era adâncită întru Dumnezeu, pe care Îl iubea cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată virtutea. Ea era și nespus de milostivă spre cei săraci, hrănind pe cei flămânzi și îmbrăcând pe cei goi. Încă intrând adeseori în bolniță, slujea cu mâinile sale bolnavilor, iar celor morți le pregătea din ostenelile sale cele de îngropare. Asemenea și celor ce se botezau, le dădea haine albe, lucrate cu mâinile sale. Era atât de blândă la obicei, smerită și fără de răutate, încât nimeni nu a văzut-o mâniindu-se cândva sau grăind împotrivă sau mâhnindu-se.
Fericita Marta își păzea gura de multă grăire și nu vorbea decât numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învață mintea și gândirea de Dumnezeu. Nu se auzea din gura ei cuvânt deșert sau mincinos, ori altceva neplăcut lui Dumnezeu, ci din comoara inimii sale scotea cele bune. Era și făcătoare de pace între prietenii care se mâniau, sfătuitoare celor ce nu trăiau bine, arătându-se pildă de viață curată și cucernică tuturor, nu numai femeilor, ci și bărbaților. Și era plăcută lui Dumnezeu, fiind plină de toate bunătățile, pe care este cu neputință a le spune cu de-amănuntul. Insă ajunge ca mărturie pentru viața ei sfântă, sfințenia cea mare a Cuviosului Simeon, care s-a născut dintr-însa, căci un fiu ca acesta se cădea să aibă o astfel de maică.
Când Cuviosul Simeon stătea deja pe stâlpul cel de la Muntele Minunat, i s-a făcut ei după rugăciunea cea din miezul nopții, într-o ușoară adormire, o vedenie ca aceasta: Sfântul Ioan Botezătorul, către care ea, după Dumnezeu și după Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, avea mare osârdie cu credință, și în toate zilele se ruga către dânsul, acela i s-a arătat ei cu Sfântul Apostol Timotei și a zis către dânsa: „Eu în toată vremea mijlocesc către Dumnezeu pentru tine și niciodată nu te voi lăsa!”. Iar ea, umplându-se de spaimă și de bucurie dintr-acea vedenie, s-a deșteptat și a proslăvit cu frică pe Dumnezeu, și a spus aceasta fiului său, Cuviosului Simeon, la care se ducea uneori spre cercetare.
Și mergând la fiul său și văzând mulțime din cei cuprinși de tot felul de boli, care se adunau lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduiri, căci multe minuni se făceau cu rugăciunile lui; ea nu se înălța cu mintea, ci privea spre acelea cu frică, ca nu cumva vrăjmașul să întindă cursă picioarelor fiului său. Și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe Cuviosul Simeon de meșteșugirile potrivnicului, iar către el zicea: „Fiul meu, ți se cade pentru toate acestea să proslăvești pe Dumnezeu, Cel ce lucrează întru tine, iar tu să-ți aduci aminte de neputința ta și să-ți păzești inima cu toată luarea aminte”. Iar cuviosul primea cu bucurie sfaturile maicii sale și se bucura cu duhul de viața ei cea plăcută lui Dumnezeu, înălțând mulțumire lui Dumnezeu.
Și petrecând fericita Marta mulți ani în fapte bune și plăcând lui Dumnezeu, înainte de sfârșitul său cu un an, pe la miezul nopții, în timpul când își făcea fierbințile ei rugăciuni către Dumnezeu, s-a făcut în uimire și a văzut o mulțime de îngeri cerești cu lumânări, dănțuind și zicând către dânsa: „După ce va trece acest an, fiind dezlegată din trup, te vom lua la odihna făgăduită ție de Domnul”. Tot asemenea i s-a descoperit și Cuviosului Simeon. Incă și unuia dintre frați i s-a arătat o vedenie de acest fel: A văzut pe Maica Domnului, pe Preacurata Fecioară Maria, șezând pe un scaun în slavă, iar fericita Marta stătea înaintea ei, ridicându-și spre dânsa mâinile sale în chipul crucii și prefăcându-se într-o cruce de aur, strălucind cu lumină asemenea razelor soarelui; și se vedea că toată crucea aceea era luminoasă, încât nu se cunoștea decât fața ei mai sus decât crucea.
Auzind despre această vedenie, Cuviosul Simeon a zis că acesta era semnul că s-a apropiat fericitul sfârșit al maicii lui. Și sfârșindu-se anul cel de pe urmă al vieții ei celei plăcute lui Dumnezeu, Sfânta Marta a mers spre cercetare la Cuviosul Simeon, fiul său, iar el a zis către dânsa: „Binecuvinteză-mă, maica mea, precum Avraam a binecuvântat pe Isaac”. Iar sfânta a zis: „De aceea am și venit aici, ca să mă învrednicesc binecuvântării și rugăciunilor tale, pentru că de acum au mai rămas numai trei luni din viața mea. Și mă voi duce la Domnul Dumnezeul meu, care te-a zidit pe tine din pântecele meu. Acela să-ți dăruiască ție darul și binecuvântarea Sa, ca să-ți săvârșești cu bine a-lergarea ta cea bine începută și să te învrednicească împărăției Sale”.
Acestea grăindu-le, vărsa lacrimi din ochi, iar frații care erau acolo plângeau, deoarece cu greu li se părea lor a auzi că după trei luni nu vor mai vedea fața ei. Deci ziceau: „Maică, viu va fi sufletul tău și va lăuda pe Domnul”. Iar ea întărea cuvântul, grăind: „De nu va fi așa precum v-am spus, apoi pe mine, roaba voastră, să mă socotiți ca pe o mincinoasă”. Atunci Cuviosul Simeon a zis către dânsa: „Binecuvântarea ta o cerem noi acum, iar cuvintele tale sunt dureroase pentru inima noastră”. Sfânta a zis: „Binecuvântați sunteți voi Domnului și binecuvântați sunt cei ce vă binecuvintează pe voi”.
După aceasta, toți i s-au închinat fericitei Marta, asemenea și ea, închinându-se lor, s-a întors în Antiohia la casa sa. Iar după plecarea ei, Cuviosul Simeon, chemând a doua zi pe cei mai iscusiți dintre frați, a zis către dânșii: „Cu adevărat se apropie vremea ducerii maicii mele din cele pământești, pentru că în noaptea trecută am văzut în vedenie un scaun pus înaintea mea și maica mea șezând pe el, iar noi toți stăteam împrejurul ei. Atunci ea, ca o învățătoare, a zis către noi cuvântul cel dintâi al psalmului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor… și celelalte ale psalmului acela. Și încă alte cuvinte sfătuitoare ne-a zis nouă, ca o maică. Apoi s-a sculat și mergea înaintea noastră la biserică, ținând în mâini o cruce luminoasă, iar noi urmam după dânsa, cântând psalmi de umilință”.
După aceasta, cu câteva zile înaintea sfârșitului său, fericita Marta s-a dus iarăși la Cuviosul Simeon pentru sărutarea cea mai de pe urmă și i-a spus lui toate dumnezeieștile descoperiri ce i s-au făcut în viața sa. Asemenea și lucrurile cele bune, ostenelile și nevoințele pe care le făcuse în taină, i le-a spus lui pentru slava numelui lui Dumnezeu; și a rămas acolo în acea noapte. Iar în vedenia visului, se vedea că era răpită spre înălțimea cerului, unde a văzut niște palate preaminunate și luminoase, a căror frumusețe nici un cuvânt nu o poate spune. Și umblând ea prin acele palate și minunându-se de zidirea cea nefăcută de mână, a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu doi îngeri prealuminoși, grăind către dânsa: „Ce te minunezi?”. Iar ea cu frică și cu bucurie, închinându-se Preasfintei Născătoare, a zis: „Mă minunez, Stăpână, că în tot timpul vieții mele pe pământ, n-am văzut niște palate mai minunate ca acestea”. Iar Preacurata a zis: „Și pentru cine socotești tu că sunt pregătite ele?”. Dânsa a zis: „Nu știu, Stăpână!”.
Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a grăit către dânsa: „Oare nu știi că pentru tine s-a pregătit această odihnă, zidită de fiul tău și în care de acum vei petrece în veci?”. Acestea zicând, a poruncit îngerilor să pună în mijloc un scaun minunat, apoi a zis către dânsa: „Această slavă ți se dăruiește ție, deoarece ai viețuit cu dumnezeiască plăcere în frica Domnului”. Apoi iarăși i-a zis: „Dar voiești să vezi pe cele mai slăvite?”. Și i-a poruncit ei să vină după dânsa. Deci, suindu-se la cele mai înalte locuri cerești, i-a arătat ei alte palate cu neasemănare mai minunate și mai luminate decât cele dintâi, și care erau pline de slavă cerească, și a căror frumuseți nici mintea omenească nu o poate ajunge, nici gura nu o poate spune. Atunci Preacurata a zis: „Și pe aceste palate le-a zidit fiul tău și a început și temelia la cel de-al treilea rând de palate”.
Aceasta spunând a dus-o pe dânsa iarăși spre răsăritul soarelui și i-a arătat ei din înălțime locuințele Raiului și într-însele mulțime de cete de parte bărbătească și femeiască, veselindu-se. Și i-a zis Stăpâna: „Aceste locuri le-a dăruit Fiul meu celor ce au trăit în curăție și cu dreptate, întru păzirea poruncilor Domnului, au făcut milostenii multe cu osârdie, și de aceea ei înșiși s-au învrednicit de milă de la Domnul, pentru ca fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui”. Astfel a fost vedenia Sfintei Marta, care a spus-o fiului său.
Și fiind într-o zi de Duminică, s-a împărtășit cu Preacuratele și dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Și strălucea cu fața din darul lui Dumnezeu și din negrăita bucurie duhovnicească, prin care se veselea, deoarece era încredințată de sfârșitul și de mântuirea sa. Apoi a petrecut toată ziua aceea și noaptea următoare, o parte întru multe și iubite vorbiri insuflate de Dumnezeu cu fiul cel cuvios, iar alta, întru rugăciunile cele fierbinți și cu lacrimi către Dumnezeu.
Iar luni, dând pace și binecuvântare, precum și sărutarea cea mai de pe urmă fiului său și tuturor ucenicilor lui, s-a despărțit de dânșii, toți plângând mult. Și s-a dus la un sat care se numea Tivirint, care era la depărtare de trei stadii de la Muntele cel Minunat, unde era biserica Sfântului Ioan Botezătorul. în acea biserică a vărsat multe lacrimi și a început a slăbi cu trupul. Iar locuitorii acelui sat cinstind-o foarte, au rugat-o să se odihnească la dânșii de oboseală. Deci s-a odihnit în ziua aceea, iar noaptea următoare și mai mult a slăbit cu trupul. Apoi marți au dus-o cu căruța în Antiohia, la casa ei, care era în cetățuia ce se numea Dafne. Iar miercuri rugându-se lui Dumnezeu cu căldură, vărsând multe lacrimi și având nădejde neîndoită de mântuirea sa, și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, în cinci zile ale lunii lui iulie. Și murind, a rânduit ca să-i îngroape trupul la locul unde se îngroapă cei străini și săraci. Dar Cuviosul Simeon, fiul ei, având descoperire de la Dumnezeu despre mutarea maicii sale, a trimis pe unii dintre ucenicii săi și au adus trupul ei în Muntele Minunat, ca să-l îngroape lângă stâlpul său.
Despre dânsa se scrie și aceasta: Pe când sufletul ei cel sfânt se ducea către Domnul, cei care ședeau aproape de cinstitul ei trup au văzut fața ei zâmbind cu bucurie și au auzit din gura ei aceste cuvinte: „Am luat mare dar de la Dumnezeu și sunt în lumină și bucurie negrăită”. Iar aceia, spăimântându-se, gândeau că a câștigat milă de la Domnul pentru fiul său. Iar ea a grăit aceasta: „Nu m-am preamărit atât pentru fiu, cât pentru viața cea îmbunătățită, de vreme ce pentru Domnul am arătat multă răbdare și înfrânare în nevoințele pustnicești. Și am umblat bine pe calea poruncilor Lui, și pe aceea care L-a născut pe El am iubit-o din toată inima”.
Deci, într-o zi de vineri, cinstitul trup al Sfintei Marta a fost dus cu mare cinste de la cetățuia Antiohiei, care se numea Dafne, la Muntele Minunat. Și mult popor al Antiohiei, și cei din rânduiala cea sfințită au petrecut-o, ca pe o mare plăcută a lui Dumnezeu, cu lumânări, cu cădiri și cu cântări de psalmi. Iar cei ce duceau racla cu cinstitul ei trup, spuneau că nu simțeau greutate la ducere, pentru că nu era ca trupurile celorlalți morți, care au greutate obișnuită, ci era ușor mai presus de fire, ca și cum mergea singur prin văzduh.
Atunci un om tânăr din popor, anume Serghie, fiul unui cetățean cinstit cu numele Antonie, văzând acea slăvită petrecere și poporul îmbulzindu-se spre raclă, unii plecându-și umerii sub raclă, ca s-o ducă cu osârdie, iar alții voind să se atingă de cinstitul ei trup, a râs și a socotit în sine: „Ce trebuință este să te atingi de un trup mort?”. Deci s-a întors înapoi și îndată a căzut într-o boală grea, încât a și amuțit dintr-însa și s-a prelungit boala aceea până la treizeci de zile, când s-a tămăduit la mormântul sfintei, de care lucru se va spune mai pe urmă. Și aducându-se cinstitul trup în locașul Cuviosului Simeon, au săvârșit lângă trup cântare de toată noaptea, într-acea noapte s-a arătat vie la doi din frați, ucenici ai lui Simeon, întru îmbrăcăminte luminoasă, având și fața luminată. Iar ei s-au spăimântat de aceasta, știind-o că a murit; dar ea a zis către dânșii: „Nu vă temeți, că Domnul nu m-a rânduit între cei morți, ci între cei vii. Eu am venit la voi să vă ajut asupra diavolului, ca, biruindu-l pe acela, să câștigați viața veșnică”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzută.
Iar când a sosit ziua sâmbetei, s-a adunat la îngroparea Sfintei Marta mult popor de prin cetăți și de prin satele dimprejur, cu preoți și cu clerici. Și toți au văzut sfânta ei față în mormânt, neschimbată de moarte, înflorindu-i frumusețea ca la o tânără și strălucind cu darul. Și nu ieșea din trupul ei nici mirosul cel obișnuit la cei morți, deși era a patra zi după moarte, ci se vedea dormind ca o femeie vie. Apoi, cântând cele cuviincioase, au îngropat-o cu cinste înaintea stâlpului Sfântului Simeon. Aceasta au făcut-o din porunca lui, pentru ca să poată el vedea totdeauna mormântul maicii sale.
Și după ziua sâmbetei, făcându-se cântarea învierii, unul din popor, anume Ioan, cu rânduiala de citeț bisericesc, dormitând, a văzut pe Sfânta Marta strălucind ca o lumină și suindu-se pe trepte la stâlpul Cuviosului Simeon. Iar deasupra mormântului ei a văzut o căruță de heruvimi trasă de niște îngeri cu câte șase aripi. Această vedenie a spus-o el după aceea cuviosului cu jurământ. Iar cuviosul i-a zis: „Fiule, dă slavă lui Dumnezeu că te-a învrednicit a vedea căruța de heruvimi; iar maicii mele și mie, fiind zămisliți și născuți în păcate, ne trebuie mila lui Dumnezeu”.
După aceasta au venit la Cuviosul Simeon tatăl și maica lui Serghie, cel pomenit mai înainte, care hulise petrecerea trupului Sfintei Marta și căzuse în boală grea din această pricină. Ei plângeau și se rugau, ca, precum vindecă de boli pe mulți cu rugăciunile sale, să tămăduiască și pe fiul lor. Iar sfântul le-a zis: „Duceți-vă și-l întrebați să vă spună singur pricina bolii sale, că acum poate să grăiască, fiindu-i mai bine”. Deci părinții lui, întorcându-se acasă, au început a-l întreba, iar el le-a răspuns: „Această boală a venit asupra mea, fiindcă am hulit cinstita petrecere a trupului Sfintei Marta și mi-am întors fața de la dânsa, nevoind să duc racla pe umeri”. Iar ei l-au pus într-o căruță și l-au dus la cuviosul din Muntele cel Minunat. Iar cuviosul le-a spus să-și caute tămăduire de la mormântul maicii sale. Și când s-au rugat cu lacrimi la cinstitul ei mormânt, îndată bolnavul s-a făcut sănătos desăvârșit, ca și cum nu bolise niciodată.
După îngroparea cuvioasei, frații se obișnuiseră a aprinde o candelă la mormântul ei, ca să ardă ziua și noaptea, pentru cinstea sfintei. Iar după mai multă vreme, au uitat a mai aprinde candela. Văzând acest lucru, Cuviosul Simeon tăcea, nezicând nimic de candelă, ca să nu creadă ucenicii lui că cinstește fără de măsură pe maica sa după moarte.
Într-acele zile, iconomul locașului aceluia s-a îmbolnăvit greu și se părea că este aproape de moarte. Deci i s-a arătat lui Sfânta Marta în miezul nopții, zicându-i: „Pentru ce nu mai aprindeți candela mea? Să știți că deși nu am trebuință de lumina de la candela voastră, fiind învrednicită de lumina cea cerească și veșnică de la Dumnezeu, însă atunci când aprindeți candela la mormântul meu, pentru mântuirea voastră o faceți, deoarece mă îndemnați pe mine să mijlocesc pentru voi înaintea Domnului”. Acestea grăindu-le sfânta, ținea în dreapta sa, ca un mărgăritar prealuminos, o parte din făcătorul de viață Trup al lui Hristos, cu care, atingându-se de cel bolnav, a zis: „Într-aceasta să fii viu și sănătos”. Aceasta spunând, s-a făcut nevăzută. Iar bolnavul s-a sculat îndată sănătos și a alergat la gropnița sfintei unde, căzând înaintea mormântului ei, a udat pământul cu lacrimi, pe de o parte cerând iertare de neîngrijirea sa, iar pe de alta mulțumind pentru tămăduire. După aceasta, a rânduit ca să ardă candela ei nestinsă.
Și se săvârșeau și alte multe minuni la mormânt: orbii se luminau, diavolii din oameni se izgoneau și se dădeau tămăduiri grabnice de toate neputințele, cu rugăciunile Sfintei Cuvioasei Marta și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Lidia din Tiatira sau Lidia din Filipi a fost prima persoană din Europa convertită la creștinism, prin sfântul apostol Pavel, așa cum se arată în Faptele Apostolilor, capitolul 16. Convertirea ei s-a petrecut după pe a ascultat predica sfântului Pavel în Filipi, în timpul celei de-a doua lui călătorii misionare.
Prăznuirea ei lipsind din sinaxare, a fost introdusă de Biserica Ortodoxă a Greciei în 1973 pentru data de 20 mai și de atunci se face în toată Biserica Ortodoxă.
Așa cum este relatat în Faptele Apostolilor, Lidia era o vânzătoare de purpură, o persoană care se ocupa cu comercializarea vopselelor și țesăturilor de purpură, pentru care orașul Tiatira era cunoscut. Produsele purpurii erau parte a unei industrii cu mare valoare și erau folosite de împărați, oficialii de rang înalt ai guvernului și preoții religiilor păgâne.
Tradiția relatează că ea și soțul ei ar fi fost implicați în această afacere. La un moment dat, Lidia și familia ei s-au mutat din Asia Mică în orașul Filipi din Macedonia. Motivele acestei mutări ar putea fi legate de afaceri, deoarece Filipi era o colonie romană situată pe principala rută de comerț est-vest, Via Egnatia, între Roma și Asia. De asemenea, ea ar putea fi fost o convertită evreică care nu mai putea să se închine în modul tradițional al locuitorilor din Tiatira.
Cuvintele din Faptele Apostolilor citate mai jos descriu întâlnirea lui Lidia cu Apostolul Pavel în timpul celei de-a doua călătorii misionară, în jurul anului 50. Pavel și însoțitorii săi au început călătoria vizitând bisericile deja înființate din vestul Asiei Mici. Într-un vis, Pavel a văzut un bărbat îmbrăcat în stil macedonean chemându-l: „Vino în Macedonia și ne ajută.”
Obiceiul lui Pavel era să găsească sinagogi locale în care să predice. Dar, se pare că populația evreiască din Filipi nu era suficient de mare pentru a permite desfășurarea serviciilor de sabat pentru populația evreiască. Prin urmare, Pavel și comunitatea sa au ieșit din oraș urmând râul Gangites (astăzi numit râul Angista) și au dat peste un grup de femei care se rugau în stilul evreiesc, de-a lungul apei curgătoare. După ce au salutat femeile, Pavel și însoțitorii săi s-au așezat și au împărtășit vestea bună a mântuirii lui Hristos cu ele. Lidia, printre femei, a ascultat cu atenție și a primit mesajul în inima sa. Ea și familia ei au fost botezați în râul Gangites de-a lungul căruia se rugau. Astfel, Lidia a devenit prima persoană din Europa care a devenit următoare a lui Hristos.
După cum arată Faptele Apostolilor, Pavel și însoțitorii săi au fost bine primiți de Lidia și au stat în casa ei după eliberarea din închisoarea din Filipi. Cu siguranță, în timpul petrecerii lor în închisoare, Lidia și cei care s-au adunat în casa ei au petrecut noaptea în rugăciune pentru eliberarea lui Pavel și Sila, făcând casa ei prima Biserică creștină din Europa. Când Pavel a plecat din Filipi, l-a lăsat pe Luca să propovăduiască Evanghelia și să întărească biserica din Filipi, avându-i ca nucleu pe Lidia, paznicul închisorii și familiile lor.
Pavel vorbește cu afecțiune, în scrisoarea sa către Filipeni, despre frații care erau membri ai bisericii din Filipi, numindu-i „…fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea…” (Filipeni 4:1).
Troparul Sfintei Mucenițe Lidia din Filipi
Faptele Apostolilor, Capitolul 16: 11-40
Pornind cu corabia de la Troa, am mers drept la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli,
Şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această cetate am rămas câteva zile.
Şi în ziua sâmbetei am ieşit în afara porţii, lângă râu, unde credeam că este loc de rugăciune şi, şezând, vorbeam femeilor care se adunaseră.
Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu, asculta. Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel.
Iar după ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem.
Dar odată, pe când ne duceam la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind.
Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga, zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii.
Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit.
Şi stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au în piaţă înaintea dregătorilor.
Şi ducându-i la judecători, au zis: Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră.
Şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani.
Şi s-a sculat şi mulţimea împotriva lor. Şi judecătorii, rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi.
Şi, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă.
Acesta, primind o asemenea poruncă, i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci;
Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau.
Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat.
Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit.
Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem aici.
Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila;
Şi scoţându-i afară (după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?
Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta.
Şi i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor din casa lui.
Şi el, luându-i la sine, în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată.
Şi ducându-i în casă, a pus masa şi s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu.
Şi făcându-se ziuă, judecătorii au trimis pe purtătorii de vergi, zicând: Dă drumul oamenilor acelora.
Iar temnicerul a spus cuvintele acestea către Pavel: Că au trimis judecătorii să fiţi lăsaţi liberi. Acum deci ieşiţi şi mergeţi în pace.
Dar Pavel a zis către ei: După ce, fără judecată, ne-au bătut în faţa lumii, pe noi care suntem cetăţeni romani şi ne-au băgat în temniţă, acum ne scot afară pe ascuns? Nu aşa! Ci să vină ei înşişi să ne scoată afară.
Şi purtătorii de vergi au spus judecătorilor aceste cuvinte. Şi auzind că sunt cetăţeni romani, judecătorii s-au temut.
Şi venind, se rugau de ei şi, scoţându-i afară, îi rugau să plece din cetate.
Iar ei, ieşind din închisoare, s-au dus în casa Lidiei; şi văzând pe fraţi, i-au mângâiat şi au plecat.
Și Sfântul Apostolul Pavel și-a încheiat activitatea sa misionară, iar în apele râului Zygaktis a botezat-o pe Lidia, prima creștină din Europa, primul membru al Primei Biserici Creștine din Grecia. Inima ei s-a umplut îndată de sentimente de recunoștință și mulțumire față de cei care i-au deschis ochii sufletului…
„Treci în Macedonia şi ne ajută.” (Faptele Apostolilor 16, 9) – este rugămintea unui bărbat macedonean ce i s-a arătat într-o vedenie Sfântului Apostol Pavel pe când se afla în Troa (în timpul celei de-a doua călătorii misionare). Considerând această vedere glasul lui Dumnezeu, Sfântul Pavel a decis fără întârziere să treacă în cealaltă parte a Europei, în estul Macedoniei, în Filipi, luându-i cu sine și pe cei care îl însoțeau: Timotei, Sila și Luca.
A debarcat în Neapoli (astăzi Kavala) și de acolo a plecat spre Filipi. În afara orașului Filipi și în apropiere de malurile râului Zygaktis era locul de rugăciune evreiesc și acolo Sfântul Pavel a întâlnit un grup de femei muncitoare. Între aceste femei, adunate la râu, Apostolul Pavel a propovăduit pentru prima dată în Europa Cuvântul Evangheliei Domnului.
Femeile temătoare de Dumnezeu au ascultat cu atenție și cu evlavie cuvintele necunoscutului iudeu. Dar dintre acestea cea mai entuziasmată s-a arătat Lidia, o femeie vânzătoare de porfiră, din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu. „Acesteia Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel” (Faptele Apostolilor 16, 14).
În interiorul Lidiei s-a produs un cutremur. Inima ei era mereu neliniștită căci nu putea să se jertfească zeilor și zeițelor care se dedau orgiilor. Cunoscuse legea lui Israel care aprinsese în sufletul ei setea de al căuta pe Mesia și auzea acum pentru prima dată pe Apostolul Pavel vorbind despre Răscumpărătorul lumii. Lidia a îmbrățișat fără nicio obiecție noua învățătură, a crezut în Hristos și a mărturisit categoric că și ea vrea să devină creștină. Și Sfântul Apostolul Pavel și-a încheiat activitatea sa misionară, iar în apele râului Zygaktis a botezat-o pe Lidia, prima creștină din Europa, primul membru al Primei Biserici Creștine din Grecia. Inima ei s-a umplut îndată de sentimente de recunoștință și mulțumire față de cei care i-au deschis ochii sufletului și invitându-i în casa sa a cerut să-i găzduiască, zicând: De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să rămânem.(Faptele Apostolilor 16, 15).
Biserica noastră ortodoxă o cinstește pe Sfânta Lidia ca pe una întocmai cu Apostolii, iar pe locul sfânt al botezului ei de pe malul râului Zigaktis s-a ridicat o bisericuță, asemănătoare cu bazilicile paleocreștine din Filippi.
Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin de Hipona (prăznuit la 15 iunie), s-a născut în anul 322 în Tagaste, Africa de Nord. Părinții ei erau creștini dar nu există prea multe date despre copilăria ei.
Mai multe se pot afla din Cartea a IX-a a Confesiunilor scrise de fiul ei.
Prăznuirea ei se face la data de 4 mai.
Sf. Monica, mama Fericitului Augustin (322 – 378) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sf. Monica a fost căsătorită cu un funcționar păgân numit Patritius, aprins din fire și cam imoral.
La început, soacra sa nu o plăcea, dar Monica s-a făcut plăcută prin firea ei blândă.
Spre deosebire de multele femei care erau bătute de soți în acele vremuri, ea nu era bătută pentru că știa să tacă, „punând strajă gurii ei” în preajma lui. (Ps. 38/39:1).
Sf. Monica și Patritius au avut trei copii: Fericitul Augustin, Navigius și Perpetua.
Dar faptul că soțul ei nu a lăsat-o să-i boteze i-a cauzat multă durere.
Ea și-a făcut probleme pentru Augustin, care trăia cu o tânără în Cartagina și avea un fiu nelegitim cu aceasta.
Rugăciunile sale stăruitoare și lacrimile nesfârșite pentru fiul ei l-au înduplecat în cele din urmă pe soțul ei să se convertească la creștinism înainte de a se stinge din viață.
Însă Augustin continua prin viața pe care o ducea, să se îndepărteze de Hristos.
Aflându-se în Cartagina, Augustin s-a lăsat prins în secta maniheiană. Mama sa era îngrozită și a făcut tot posibilul să-l întoarcă pe drumul bun.
În vis i s-a arătat că trebuie să fie blândă și să aibă răbdare cu fiul ei.
Dar Augustin nu a ascultat-o și a rămas în rătăcirea sa timp de 9 ani.
Sf. Monica a fost foarte dezamăgită dar nu a renunțat să spere că-l poate ajuta pe fiul ei.
Chiar a încercat să ceară ajutorul unui episcop care a fost el însuși maniheian, dar acesta a refuzat să se contrazică cu Augustin spunând că nu îl poate ilumina pe tânăr deoarece acesta este încă atras de noutatea ideologiei sale.
Dar a liniștit-o pe mamă spunându-i: „Du-te pe drumul tău că nu se poate ca fiul unor astfel de lacrimi să rămână pierdut.”
Saint Monica by Benozzo Gozzoli, 1464–65 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sf. Monica s-a dus la Roma cu Augustin când acesta a ținut cursuri acolo în 383. Mai târziu, a avut o întâlnire la Milano unde l-a întâlnit pe Sf. Ambrozie (prăznuit în 7 decembrie) rămânând foarte impresionat de predica acestuia.
Episcopul Ambrozie a ajuns să o prețuiască foarte mult pe Sf. Monica și de multe ori l-a felicitat pe Augustin pentru că avea așa o mamă virtuoasă.
Într-o zi, Augustin citea Noul Testament într-o grădină și a ajuns la Romani 13:12-14. Atunci s-a hotărât să lase în urmă „lucrurile celui rău” și „să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos”.
A fost botezat în ajunul Paștilor în anul 387.
Saint Augustine and his mother, Saint Monica by Ary Scheffer (painting from 1846) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
După ce a fost botezat, Augustin și mama lui au plănuit să meargă în Africa.
S-au oprit să se odihnească în Ostia unde Sf. Monica s-a dus la Domnul la vârsta de 56 de ani.
Ea a fost îngropată în Ostia și sfintele ei moaște au fost transferate în cripta unei biserici în secolul al VI-lea.
Nouă secole mai târziu, moaștele Sf. Monica au fost duse la Roma.
În Occident, Sf. Monica este considerată patroana soțiilor și mamelor ale căror bărbați sau copii sunt rătăciți.
Viața Sfântei Monica, mama Fericitului Augustin
Sf. Monica, mama Fericitului Augustin (322 – 378) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Monica s-a născut în orașul african Tagaste în anul 322, din părinți creștini. Nu știm foarte multe despre tinerețile ei, pentru că cele mai multe informații ne sunt oferite de fiul ei, Fericitul Augustin, în capitolul al nouălea al Confesiunilor sale.
Astfel, știm că s-a căsătorit cu Patritius, care era păgân și era angajat al statului roman. Soacra ei nu a agreat-o de la început, dar a cucerit-o prin purtarea ei plăcută. Deși soțul ei nu i-a fost credincios, nu a ridicat niciodată mâna asupra ei pentru că, spunea Sfânta Monica, ea își punea pază gurii în prezența lui. Împreună au avut trei copii: pe Augustin, pe Navigius și pe Perpetua, dar Patritius nu a îngăduit ca prunci să fie botezați.
Ajuns la vârsta tinereții, Augustin trăia cu o tânără în Cartagina, având și un copil. Sfânta Monica se ruga cu credință și cu lacrimi atât pentru fiul ei, cât și pentru soțul ei, ca să primească botezul înainte de moarte. Văzându-i rugăciunile și lacrimile vărsate pentru fiul lor, Augustin, soțul ei s-a convertit. Augustin a continuat, însă, să ducă o viață departe de Hristos.
Pe când se afla în Cartagina, Augustin a fost captat de învățătura ereticilor maniheiști. Mama sa s-a tulburat foarte mult și a încercat să-l convingă prin toate mijloacele că nu face ceea ce este bine, dar a avut un vis în care i se spunea să fie răbdătoare și caldă cu fiul ei. Augustin, desigur, nu i-a ascultat argumentele, rămânând în înșelarea maniheană vreme de nouă ani. În tot acest timp, Sfânta Monica nu a încetat să nădăjduiască pentru fiul ei.
A apelat la ajutorul unui episcop care fusese și el în tinerețe maniheist, în speranța că acela îl va putea convinge pe Augustin. Însă episcopul i-a spus că tânărul încă este fascinat de noutatea învățăturilor sectei, dar a încurajat-o, zicându-i: „Du-te pe calea ta și Domnul să te binecuvânteze, pentru că nu este cu putință ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”.
Mai târziu, pe când Augustin se afla la Mediolanum (Milano), l-a cunoscut pe Sfântul Ambrozie și a fost cucerit de cuvântul lui. Sfântul Ambrozie, ajungând să o cunoască pe Sfânta Monica, avea o mare prețuire pentru ea. După ce s-a botezat, Augustin și mama sa Monica s-au hotărât să se reîntoarcă în Africa. Pe drum, în orașul Ostia de lângă Roma, Sfânta Monica a adormit întru Domnul, la vârsta de 56 de ani. A fost înmormântată la Ostia, iar în veacul al șaselea osemintele ei au fost mutate în cripta unei biserici, iar în secolul al XV-lea au fost duse la Roma.
În Apus, Sfânta Monica este considerată protectoarea soțiilor și mamelor ale căror soți și fii au apucat-o pe calea pierzării.
Notă: Sfânta Monica nu este menționată în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol (redactat la jumătatea secolului al X-lea). În Apus, cultul ei s-a răspândit destul de târziu, începând cu secolul al XIII-lea. Nu se știe exact când a pătruns cultul ei în Biserica Ortodoxă, dat fiind faptul că cele mai amănunțite și veridice informații despre Sfânta Monica le oferă chiar Fericitul Augustin, fiul ei, în lucrarea sa Confessiones.
Era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan.
Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte.
Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.
La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia.
Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el.
Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat.
Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.
Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfânt.
Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10).
Acelea erau cuvinte profetice.
De trei ori sfântul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.
La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte.
Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie.
Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.
Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare.
După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.”
Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit.
Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic.
Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât.
Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.
Viața Sfintei Cuvioase Glafira
Sfânta Glafira (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.
Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pământ şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Şi n-a murit până ce nu şi-a mărturisit păgânătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemându-i, a murit.
Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.
Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini – senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcându-se foarte străin de acoperământul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcându-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcându-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le luă, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.
Auzind de aceasta binecredincioasă şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dânsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizmă ei, i-a spus acel lucru şi o rugă, zicând: “Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege”.
Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţând-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; şi să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.
Văzând Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: “Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dânşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cât vor voi, spunându-le că el este creştin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebându-i cine sunt şi de unde sunt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunând şi despre pricina înstrăinării sale.
Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris şi la împărăteasa, stăpâna sa, înştiinţând-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osârdie a trimis la dânsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.
Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită şi Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.
Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei pagini şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau şi cântările cele din toate zilele le săvârşeau în temniţă împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguinţa. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: “Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui”, şi, cântând ceilalţi psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: “De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-şi mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit şi plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfârşitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.
După sfârşitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: “Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sunt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi că nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfârşitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.
Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: “Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dânşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.
După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor şi pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfânt în temniţă. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: “Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.
Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: “Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voieşte să ia de la mine, căci te sârguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfârşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.
Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: “Spuneţi-i lui Vasilevs iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăşi a mers la sfânt şi i-a zis: “Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amândouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat”.
Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat şi a răspuns: “Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpâneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”
Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înţelegând tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: “Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, şi, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.
Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostaşilor câţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-şi genunchii pe malul mării şi întinzându-şi mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, că întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Zicând “Amin”, pe Elpidifor şi pe amândoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: “Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărâmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!” După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: “Săvârşeşte-ţi, prietene, porunca ta!” Şi iarăşi, plecându-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurându-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvârşit nevoinţa sa cea bună.
După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: “Ne temem că nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luând o luntre pescărească şi punând într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plângeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.
În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: “Episcopul Vasilevs a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui şi, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: “Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs şi mi se părea că-i dădeam mina şi împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: “Precum vezi, ţie îţi va fi dat””.
Deci, luând Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: “La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!” Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: “Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mâine de dimineaţă să-l iei pe el”.
Deşteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregându-şi mrejile pentru vânat şi a zis către dânşii Elpidifor: “Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vâna al nostru să fie?” Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: “Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta”.
După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zâmbind, au zis unul către altul: “Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalţi”. Şi, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; şi schimbându-şi cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creştin.
Astfel s-a sfârşit pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârşit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci.
Sfânta Cuvioasă Ipomoni (cca. 1372 – 1450) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Ipomoni se numără în rândul acelor sfinţi pe care i-au dat Bisericii Ortodoxe, de-a lungul timpului, familiile imperiale şi familiile domnitorilor.
După numele purtat în lume, Elena Dragastes Paleologhina, aceasta a fost fiica împăratului slavilor Constantin Dragastes şi soţie a împăratului bizantin Manuil al II-lea Paleologul.
Numele „ipomoni” („răbdare”) l-a primit odată cu tunderea în monahism, moment petrecut după trecerea la cele veşnice a împăratului Manuil al II-lea.
Întreaga viaţă a Sfintei Ipomoni, ca prinţesă sârbă, ca împărăteasă bizantină, dar şi ca simplă monahie, s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor de credinţă ortodoxe prin lucrarea faptelor bune.
Pe lângă calităţile intelectuale şi morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost neîncetatul „dor după Dumnezeu” şi rugăciunea.
Sfânta Ipomoni este prăznuită de două ori pe an, pe 13 martie (în ziua trecerii sale la cele veşnice) şi pe 29 mai (ziua căderii Constantinopolului şi a morţii fiului ei, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul).
Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii şi moştenitorii regatului sârb al lui Ştefan Duşan.
Este demn de amintit faptul că mulţi dintre strămoşii ei au fost sfinţi, precum Sfântul Ştefan Nemanja, sau Sfântul Simeon Izvorâtorul de Mir.
Creşterea şi educaţia Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină, fiind cunoscută influenţa culturii bizantine asupra spaţiului slav.
De asemenea, pe lângă educaţia laică, a fost crescută în credinţa ortodoxă a strămoşilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credinţă profundă.
Această credinţă a călăuzit-o şi a luminat-o pe parcursul vieţii ei pline de încercări şi ispite.
Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu Manuil al II-lea Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să devină împărat al Bizanţului.
Noua viaţă a sfintei s-a arătat de la început a fi una plină de încercări şi ispite, dată fiind şi situaţia politică critică a Imperiului Bizantin.
Peste toate acestea, Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui Dumnezeu manifestând credinţa nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a iubit poporul.
A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a primi mângâiere sufletească şi cuvânt ziditor de suflet.
Tot ceea ce făcea era însoţit de rugăciune.
Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de asemenea cunoscută pentru înţelepciunea şi dreptatea sa:
„A dat dovadă de inteligenţă şi curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.
Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soţului ei Manuil, lângă care a vieţuit vreme de 35 de ani.
Împreună lucrau virtuţile prin cuvinte şi fapte.
Dumnezeu le-a dăruit opt copii.
Din şase băieţi, doi au urcat pe tronul imperial, Ioan al VIII-lea şi Constantin al XI-lea (ultimul împărat al Bizanţului), Teodor, Dimitrie şi Toma au devenit conducători ai Mistrei, iar Andronic al Tesalonicului.
Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.
Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea faţă de Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni şi lacrimi, dragostea pentru virtute.
Trei din copii au devenit monahi, Teodor şi Andronic, fiind tunşi în monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea Didymoteicho.
Împăratul Manuil al II-lea, soţul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan al VIII-lea, cu două săptămâni înaintea morţii sale, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.
După moartea soţului, împărăteasa a devenit maică (1425) în Mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni („Răbdare”).
În această mănăstire a vieţuit vreme de 25 de ani.
Deşi era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul Împărătesei Cerurilor.
Sfânta Ipomoni a ctitorit un aşezământ pentru bătrâni, ce purta numele „Nădejdea celor deznădăjduiți”.
Aşezământul era situat în cadrul Mănăstirii Sfântul Ioan unde se aflau şi moaştele Sfântului Patapie Tebeul, faţă de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.
Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemand-o la Sine pe 13 martie 1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii otomani.
Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol.
După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453, Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia (în oraşul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peşteră, moaştele Sfântului Patapie Tebeul.
În această peşteră a fost zugrăvită o icoană a Sfântului Patapie, lângă care a fost reprezentată şi Sfânta Ipomoni, fapt prin care iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului Patapie.
Tot aici a fost adus şi capul Sfintei Ipomoni.
În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înfiinţat pe acest loc Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki), unde încă se păstrează cinstitul cap al Sfintei Ipomoni.
Sfânta muceniță Evdochia Samarineanca sau Evdochia din Heliopolis a fost o cuvioasă maică care a mucenicit la începutul secolului al II-lea d. Hr., în timpul unei persecuții în vremea împăratului Hadrian (117-138), în Heliopolis.
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 1 martie.
Samarineancă de neam, sfânta muceniță Evdochia (gr. Ευδοκία înseamnă bunăvoință) trăia în Heliopolis (cetatea Iliopolei se mai numește și Baalbeck și adăpostea cele mai mari temple alte atichității), în Fenicia din Liban, în vremea domniei împăratului Traian (96-116).
Cum era de neam păgân și nu cunoștea pe Dumnezeu, ea a dus mai întâi o viață de desfrâu, atrăgând la sine pe mulţi care o îndrăgeau din pricina chipului ei frumos.
Cu aceasta ea a adunat multă avere. După aceea însă a venit la Hristos, iar prilejul i l-a dat un oarecare monah Gherman, pe care ea l-a auzit odată vorbind despre credinţa cea adevărată şi despre pocăință.
Deci, fiind îmboldită de nevoia de a-şi schimba felul de viaţă, datorită şi unor descoperiri dumnezeieşti ce i s-au făcut, a fost botezată de către episcopul Teodot.
Într-una din descoperirile ce i s-au făcut, s-a simţit răpită cu mintea şi s-a văzut pe sine luată de mână de un înger şi ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei în timp ce ceva negru şi înfiorător la vedere scrâşnea din dinţi şi striga, ca şi cum i s-ar fi făcut vreo nedreptate, dacă i s-ar fi smuls de sub puterea lui Evdochia.
După ce şi-a împărţit toată averea şi a dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi petrecea viaţa în nevoinţe duhovniceşti, fiind găsită de cei ce o îndrăgiseră mai înainte, a fost luată de acolo şi dusă înaintea guvernatorului în vremea împăratului lui Adrian (117-138), care urmase la împărăţie după Traian; dar înviind în chip minunat pe copilul acestuia a fost lăsată în pace.
La mulţi ani după aceasta a fost supusă la cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, pentru că aducea pe mulți la credința creștină, dar făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace.
Numai sub guvernatorul Vincenţiu, care a urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa în Hristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a muceniciei.
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea)
Mielușeaua Ta, Iisuse, Ecaterina strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Vitejește nevoindu-te întru pătimirea ta, ne luminezi cu revărsarea minunilor, prealăudată, pe noi cei ce alergăm la dumnezeiasca ta biserică și bucurându-ne te rugăm cuvioasă muceniță Evdochia, ca să ne mântuim de neputințele cele sufletești și să primim dar de tămăduiri.
Icos
Biserica cea răbdătoare de chinuri, ca o pârgă s-a arătat, dobândind în mijlocul său grădina nemuririi, trupul cel cinstit al Evdochiei. Și cei ce doresc roadele ei, cu ramurile tale se luminează; și privind se minunează, cum, cu adevărat, trupul cel mort izvorăște tămăduiri, înțelepțind pe toți. Pentru aceasta, veniți toți, ca împreună cu mine, umilitul, curățindu-ne acum de întinăciune, să primim dar de tămăduiri.
Sfânta Evdochia a trăit, după botezul ei, cam cincizeci și șase de ani și s-a sfârșit prin chinuire astfel: Murind în creștineasca credință Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mânios și vrăjmaș creștinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostași de i-au tăiat cinstitul ei cap.
Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numește Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpânirea Feniciei din Liban, care se mărginește cu țara evreiască, trăia o fecioară anume Evdochia, cu neamul și cu credința samarineancă, slujitoare a diavolului, locaș și unealtă preacumplită. Și era atât de frumoasă și cu chip minunat, încât nu putea nici un zugrav să-i înfățișeze frumusețea ei deplin. Astfel Evdochia, înșelând pe mulți ca și cu un laț, îi vâna și la pierzare, prin frumusețe, îi atrăgea, aducând bogățiile țărilor lor în ale sale vistierii nedrepte prin sârguitoare necurăție trupească.
Străbătând despre dânsa vestea pretutindeni, mulțime de tineri de bun neam și stăpânitori de prin alte țări și de prin cetăți se adunau la Iliopolis, ca și cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe Evdochia și să se îndulcească de frumusețile ei.
Ea adunase multă bogăție prin faptele cele pline de păcate, încât puțin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărătești. Apoi prin îndelungată vreme și prin adunarea lucrurilor celor de mult preț se afundase în necurată viață cu sufletul. Prin învârtoșarea inimii atât de mult se împietrise, încât nici o altă putere, fără numai cea dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea sufletească a păcătoasei celei deznădăjduite.
După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dânsa mâna Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Și a cunoscut Făcătorul a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului și a voit a o înnoi. Stăpânul cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se aflau de față spre rănirea vrăjmașului. Cel ce stăpânește vistieriile cele cerești, S-a sârguit a duce în veșnica comoară drahma care era pe pământ în tină și se pierdea.
Păstorul bunătăților, spre Care nădăjduiesc drepții, a chemat pe acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a lăsat deșert, și pe cea care se tăvălea oarecând ca un dobitoc în noroi, a făcut-o mielușea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas al necurăției s-a umplut de curățenie. Groapa cea de noroi s-a făcut izvor limpede și veșnic. Râul cel tulbure s-a prefăcut în iezer binemirositor. Necurăția puțului cel greu mirositor s-a făcut ca un alabastru prin mirul cel de mult preț. Și aceea care era ca o moarte sufletească a multora din oameni, multora le-a fost pricinuitoare de mântuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest fel:
Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind din străinătate la al său locaș prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind seară, și a rămas la un cunoscut creștin care-și avea casa aproape de poarta cetății, chiar lângă peretele casei fetei aceleia pentru care ne este cuvântul.
Acolo monahul acela, odihnindu-se puțin după obiceiul său, s-a sculat noaptea la cântarea de psalmi. Și după săvârșirea rugăciunii sale a șezut și, luându-și cărticica ce o purta la sine, a citit multă vreme. În cărticică era scris despre înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, când drepții se vor lumina ca soarele întru Împărăția cerului iar păcătoșii vor merge în focul cel nestins, unde în veci vor fi munciți cumplit fără de sfârșit. După rânduiala și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se odihnea singură în căsuța sa de odihnă, care era lângă peretele casei în care monahul acela înnoptase și se îndeletnicea la rugăciune și la citire.
Când a început monahul cântarea sa de psalmi, ea s-a deșteptat și a ascultat toată citirea până în sfârșit, șezând în tăcere pe pat; pentru că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi despărțea pe dânșii, iar monahul citea cu glas tare.
Ascultând păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit și a petrecut fără de somn până la ziuă, înspăimântându-se cu inima; și se gândea la mulțimea păcatelor sale, la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu și la munca cea nesuferită a păcătoșilor.
Făcându-se ziuă și darul lui Dumnezeu deșteptând-o spre pocăință, a trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din carte. Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicând: „Cine ești tu, omule, și de unde ai venit? Ce fel de viață ai și de ce credință ești? Spune-mi te rog tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în noaptea aceasta, foarte mult mă înspăimânt cu duhul și mă tulbur cu gândul, de vreme ce am auzit lucruri înfricoșate și de mirare care până acum au fost neauzite de mine. Și de este adevărat că cei ce păcătuiesc se vor arunca în foc, apoi cine se va putea mântui?”.
Iar fericitul Gherman a zis către dânsa: „De ce credință ești tu, femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce s-au citit n-ai priceput-o vreodată?”.
Evdochia a zis: „Și cu patria și cu credința sunt samarineancă, iar cu bogăția cea peste măsură sunt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă tulbură și mă înfricoșează, că am auzit cartea cea citită de tine strigând: „Vai celor bogați!”, îngrozindu-i cu focul cel nestins și veșnic. Dar eu cuvinte de acest fel niciodată n-am auzit în cărțile credinței noastre. De aceea mult m-am înspăimântat de frică, auzind lucruri noi și neașteptate”.
Fericitul Gherman a întrebat-o, zicând: „Ai bărbat, femeie? Și de unde îți vine acea îndestulată bogăție, precum zici?”. Ea a răspuns: „Eu nu am bărbat după lege; ci de la mulți bărbați am adunat bogățiile pe care le am. Și dacă bogații după moarte vor fi osândiți la o muncă atât de grea și veșnică, apoi ce folos îmi este de bogățiile cele adunate fără de măsură?”. A zis către dânsa Gherman: „Spune-mi adevărul, fără minciună, căci și Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos: voiești să te mântuiești fără de bogății și să trăiești în veselie și bucurie în veacul cel nesfârșit? Ori împreună cu bogăția ta vrei să arzi cumplit în focul cel veșnic?”.
Evdochia a zis: „Mult mai de folos îmi este să-mi câștig fără de bogăție viața veșnică, decât să pier odată cu bogăția în foc și pe veci; însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au doar Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mânie aspră și nemilostivă asupra bogaților?”.
Gherman a zis: „Nu este așa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre cei bogați, nici nu-i oprește a fi bogați. Dar dobândirea cea nedreaptă a bogățiilor și cheltuirea lor în desfătări și poftele păcatelor le urăște. Iar dacă cineva își câștigă bogății cu dreptate și cele câștigate le cheltuiește prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat și drept înaintea lui Dumnezeu. Pe când acela care adună bogăția din răpire și din nedreptate sau din orice fel de faptă a păcatului și o ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dând celor ce cer, nici îmbrăcând pe cei goi, nici saturând pe cei flămânzi, aceluia fără de milă îi va da munca cea cumplită a iadului”.
Evdochia zise: „Au doar nedrepte ți se par a fi bogățiile mele?”. Iar Gherman i-a răspuns: „Cu adevărat sunt prea nedrepte și prea urâte lui Dumnezeu, mai mult decât tot păcatul”. Iar ea a zis: „Pentru ce așa? Căci eu pe mulți goi i-am îmbrăcat, multor flămânzi am dat hrană de saț, iar pe alții și cu aur i-am mângâiat puțin. Deci, cum zici că este rea bogăția?”.
Gherman a răspuns: „Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni nu intră în baie să se spele și nu voiește să-și întineze trupul său, acolo unde vede o apă necurată și tulbure, ci intră și se spală acolo unde vede o apă curată. Dar tu cum poți a te curăți cu fapte de milostenie din necurăția păcatului cea urâtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa, iar apa cea curată a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea? Iată, cu adevărat, pe tine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca apa potopului te va duce cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă și cu smoală care arde cu veșnica flacără a mâniei lui Dumnezeu. Pentru că bogățiile cu care ești îndestulată îi sunt urâte marelui Stăpân și veșnicului Judecător ca cele ce sunt osândite mai înainte de judecată, de vreme ce sunt adunate prin înșelăciune și desfrânare. Dar nu te folosește pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogății necurate, o dai uneori la puțini săraci. Pentru că mica plată a faptei celei bune o pierde mulțimea fără de măsură a faptelor rele, precum puțina mirosire bună, o biruiește duhoarea cea rea; și nici nu poți cândva să câștigi vreun dar, până ce încă de bunăvoie petreci în necurăție.
Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu vei lepăda mai întâi necurăția cea fără de măsură a desfrânării ce este în tine și nu o vei spăla decât prin pocăință și de nu te vei curăți și nu te vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini cu picioarele desculțe i se rănesc picioarele de mulți ghimpi ascuțiți. Chiar de ar scoate unii ghimpișori, însă cei mai mulți rămân în trup și-l chinuiesc cu durere. Astfel și pe tine prea puțin te folosește a face cândva puțină milostenie unui sărac, ca și cum ai pierde un păcat mic, când cei mai mulți spini ai păcatului rămân înăuntrul conștiinței tale, spre muncirea ta cea mai cumplită. Pentru că Dumnezeu cel mâniat de tine, înfricoșatul și dreptul Izbânditor, te înfricoșează cu muncile veșnice și nesuferite, care sunt pregătite celor nepocăiți. Iar tu de vrei să mă asculți, te vei putea mântui de muncile ce te așteaptă și vei câștiga bucuria cea veșnică”.
Evdochia a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te, șezi puțin cu mine și arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări prin care este cu putință cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca și eu, urmând acelora, să-mi pot câștiga mântuire prin chivernisirea cea dreaptă a bogățiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubește împărțirea cea dreaptă și făcătoare de bine a bogățiilor. Căci pe mine nimic nu mă oprește a mă răscumpăra de acele munci pe care în ziua Judecății, precum grăiești, le vor lua cei ce sunt urâți de Dumnezeu.
Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia îi voi elibera încărcați cu aur, cu argint și cu lucruri de mult preț. Iar tu mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să primească acea aducere a mea și să-mi dea pentru aceea mântuire”.
A zis către dânsa Gherman: „Să nu socotești că Dumnezeu este după obiceiul omenesc și are trebuință de acele lucruri pământești, care la oameni sunt de mult preț. Pentru că El, fiind neasemănat și bogat mai mult decât toți împărații pământești, a sărăcit de voie pentru a noastră mântuire, ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mântuire veșnică. Deci, acele bogății ce le ai, o, fiică, să le împarți neputincioșilor și săracilor, pentru că aceia sunt iubiți de Dumnezeu; iar pe cele ce le dă lor cineva, pe acelea Dumnezeu le socotește a fi date Lui. Pentru aceea, puțină avere vremelnică împărțită săracilor, o răsplătește cu cerești vistierii care niciodată nu se împuținează.
Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfânta și mântuitoarea baie a Botezului prin care spălându-te de tina tuturor păcatelor tale, vei fi de aici înainte curată și fără prihană, născută a doua oară prin darul Sfântului Duh. Astfel vei câștiga fericită moștenire în care te vei desfăta în lumina nestricăcioasă și veșnică care nu are întuneric, nici noapte și nici un fel de mâhniri și dureri și nici fapte rele. Și fii mielușea sfântă în pajiștile cele cerești, păscându-te de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. În scurt zic, dacă voiești să te mântuiești, fiică, fă cele ce te sfătuiesc eu și fericită vei fi în veci”.
Răspuns-a Evdochia: „De nu s-ar fi adâncit în mintea mea cuvintele cele ce s-au citit de tine și pe care le-am auzit bine în noaptea trecută, nu te-aș fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cât voiești și stai aici câteva zile, învățându-mă creștineasca voastră credință și povățuindu-mă la fapta bună; ca împărțindu-mi bogățiile și averile mele și rânduindu-le toate precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei merge”. A zis fericitul Gherman:
„Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mântuirii tale, pentru că pricina aceasta îmi este binecuvântată mie ca să mai zăbovesc aici câteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută și a o aduce în ograda lui Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuința mea, însă voi mai sta aici puțin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu să faci toate cele ce-ți zic. Cheamă pe unul din presbiterii creștini care este într-aceasta cetate ca, învățându-te după rânduiala bisericească, să te boteze, pentru că aceea este cap și temelie a mântuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor rânduiala și celelalte fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu”.
Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrân, a chemat pe una din slugile cele mai de cinste ale casei sale și i-a poruncit să meargă îndată la biserica creștină și să cheme de acolo pe preot, rugându-l să nu pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l caută și pentru ce. Deci, sârguindu-se trimisul degrabă, a venit preotul, pe care văzându-l Evdochia, i s-a închinat până la pământ și a sărutat cinstitele lui picioare. După aceasta i-a grăit: „Rogu-te pe tine, stăpâne, șezi puțin și spune-mi toate despre credința voastră; căci voiesc și eu să fiu creștină”.
Preotul, mirându-se de acel grai, a întrebat-o: „De care credință ții și pentru ce dorești a trece la creștineasca credință?”. Răspuns-a ea: „Sunt samarineancă atât cu neamul, cât și cu credința, și la toată lumea am fost soție. Pentru ce să nu-ți spun eu ție tot adevărul? Sunt părtașă a multor răutăți. Iar când am auzit că păcătoșii, de nu se vor pocăi și nu se vor face creștini, după moarte vor fi munciți în focul cel veșnic, am zis în mintea mea ca îndată să mă fac creștină”.
Răspuns-a preotul: „Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te de aici înainte liman al mântuirii; dacă ai fost tulburată de multe vânturi, intră de acum dar întru alinare; și dacă ai fost supusă valurilor celor cumplite, caută de acum roua cea de dimineață ce se pogoară din cer; și, dacă prin furtuna cea îndelungată ești întunecată, de acum caută pe Ocârmuitorul cel bun, care fără de primejdie te va povățui în a Sa alinare, acolo unde sunt vistieriile a toată dreptatea, și te sârguiește să fii moștenitoare a bunătăților celor ce sunt acolo. Iar bogățiile cele pământești pe care le ai să le împarți la cei ce au trebuință și să te scapi de amărăciunea păcatului, cum și din întunecarea și focul cel nestins ce te așteaptă pe tine, de nu te vei pocăi”.
Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat și, lovindu-se în pieptul său a zis: „Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei păcătoși?”. Răspuns-a preotul: „Celor păcătoși, care se pocăiesc după primirea semnului credinței, adică a Sfântului Botez, le iartă Domnul toate păcatele vieții celei din necredința de mai înainte. Iar celor ce petrec în păcate și la pocăință nu gândesc, nu le dă iertare, și unii ca aceia vor fi munciți fără milostivire”.
Zis-a Evdochia: „Spune-mi, părinte, oare socotești că sunt în cer mai mari bucurii și mai scumpe decât acestea care sunt pe pământ? La noi cu adevărat sunt multe vistierii de aur, de argint și de pietre scumpe, cum și toată veselia și desfătarea. Pe lângă acestea, avem și îndestulare de pești, de păsări și de tot felul de băuturi. Oare mai mult decât acestea se află acolo în cer?”. A zis către dânsa preotul: „De nu-ți vei depărta mintea de la înșelăciunea lumii acesteia și de nu vei trece cu vederea desfătările cele vremelnice, nu vei putea privi spre viața cea veșnică și nu vei ști desfătările cele negrăite ce sunt întru dânsa și bogățiile cele nespuse. Iar de voiești să le câștigi pe acelea, uită mândria și veselia lumii acesteia”.
Răspuns-a Evdochia: „Să nu fie aceea, stăpânul meu, ca să iubesc vreun lucru vremelnic și degrabă pieritor mai mult decât viața cea fără de moarte și fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare dacă voi primi credința creștină, voi putea să am nădejde tare și fără de îndoială cum că voi merge la viața cea fără de moarte, precum zici? Și ce semn îmi dai prin care să mă încredințez eu cum că acelea ce grăiești așa sunt? Prin ce voi cunoaște iertarea multelor mele păcate de la Dumnezeul vostru? Pentru că de voi da la săraci bogățiile ce le am, întru care pot să mă încredințez încă mulți ani ai vieții mele cu desfătare și veselie, și de-mi voi risipi toate averile mele precum mă sfătuiești, iar după aceea nu voi câștiga cele spuse de tine, atunci cine va fi mai ticăloasă și mai nevoiașă decât mine, când nu-mi va rămâne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru că oamenii pe care cu răutatea mea i-am mâhnit, dacă voi începe a cere ajutor de la dânșii întru sărăcia mea, aceia, scârbindu-se, se vor lepăda de mine.
De aceea sunt mâhnită și mă tulbur cu gândul, fiindcă nu sunt încredințată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredințare și întărire întru acelea pe care mi le făgăduiești cu mărime de suflet, spunându-mi de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire păcatele celor ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredința despre aceea desăvârșit, voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele, și mă voi duce unde mă vei chema, și voi sluji acelui Dumnezeu în toate zilele vieții mele. Și, precum am fost altora pildă de fărădelegi, acelorași le voi fi chip ales de pocăință. Dar să nu te minunezi, părinte, de această îndoire a mea, pentru că sunt de așteptat cele ce aud, iar în cărțile noastre și în credința samarineană, în care sunt crescută, niciodată nu le-am auzit și nici urmă n-am aflat cândva de niște asemenea învățături”.
Preotul a zis către dânsa: „Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te cu cuget nestatornic, o, Evdochia, și nu-ți lăsa mintea să fie risipită. Căci ceea ce te tulbură este înșelăciune a începătorului răutății, a diavolului, urâtorul mântuirii tale. Pentru că acel duh făcător de răutate, după ce te-a văzut deșteptându-te spre slujba lui Hristos, ca să-ți risipească mântuitorul sfat, îndată a pus în inima ta gânduri de îndoire și de înfricoșare deșartă. În acest fel diavolul nădăjduiește să te întoarcă de la calea cea dreaptă și să te întărească iarăși în viața păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu ticăloșie fiind robită, vrea să te tragă în pierzare și la moarte prin iubirea de lume deșartă și pătimașă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta este sârguința lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i aducă la îndărătnicie și să-i facă prieteni și părtași cu el în munca cea veșnică și în focul cel nestins. Iar de dorești să afli cu dinadinsul despre bunătatea, negrăita milă și iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de Care ai auzit, să știi că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc, întâmpinându-i de departe cu întinse brațe părintești și, iertându-le păcatele, le va dărui viața veșnică.
Încredințează cu acestea, ridicându-ți mintea de pe pământ sus la cer și, lăsând grijile cele vremelnice, gândește-te la viața veșnică. Încă este trebuință pentru aceasta și de rugăciune cu trezvie și cu smerenie; căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul și răsare lumina dumnezeiască într-însul, arătându-i tot adevărul. Atunci cunoaște omul ce este deșertăciunea lumii acesteia atât de vremelnică și ce este veacul ce va să fie; apoi cât sunt de vătămătoare desfătările vieții acesteia, cât de bun este Dumnezeu și cât de nemăsurată este milostivirea Lui.
Așadar, de voiești să mă asculți pe mine și să te mântuiești, leapădă hainele tale de mare preț și te îmbracă în altele proaste. Apoi, închizându-te într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo șapte zile și, aducându-ți aminte de toate păcatele, și să le mărturisești cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul tău. Încă postește și te roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos să te lumineze și să te povățuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.
Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc, că este milostiv și îndurat fără de măsură Stăpânul nostru și are bunătatea de a întâmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sârguiesc a se întoarce către El; căci totdeauna se bucură de pocăința păcătosului”.
Preotul, zicând unele ca acestea și văzând pe Evdochia că se învoiește cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i proorocește la sfârșit acest mântuitor cuvânt: „Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe vameș și a miluit pe păcătoasa care a plâns la picioarele Lui, Acela să te îndrepteze și pe tine, să te miluiască și să facă numele tău slăvit peste tot pământul. Amin!”.
Deci ieșind preotul, fericita Evdochia, nezăbovind întoarcerea sa către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice și a zis către dânsa: „Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să intre la mine, să nu spui că sunt acasă și nimeni să nu știe nimic de mine. Ci să-i spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo nu puțină vreme, pentru oarecare trebuință. Dar să poruncești și portarului să nu lase aici pe nimeni, ca astfel să înceteze toate lucrurile voastre în casa mea. Iar cei ce fac bucate în toate zilele la masa mea să nu le mai aducă aici, ci să închideți porțile cele mari ale casei până ce voi porunci eu a se deschide și toate să le faceți așa ca să semene ca și cum n-aș fi acasă”.
În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul Gherman și i-a grăit: „Rogu-mă ție, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba: Pentru ce voi, monahii, viețuiți în locuri pustii, lăsând atâta dulceață a vieții din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiți în pustietăți?”.
Fericitul Gherman a răspuns: „Nu, fiică, nimic nu aflăm în pustietăți dintre unele ca acelea pe care le socotești a fi plăcere. Dar lăsăm cetățile și plăcerea lumească și fugim în pustie, pentru ca să scăpăm de deșarta trufie și să omorâm patimile trupești cu foamea, cu setea, cu ostenelile, cu haine rupte și cu neajungerea tuturor celor trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm de locurile cele lesnicioase de păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat cel ce viețuiește în cetate. Pe de o parte se biruiește de neputința firească, iar pe de alta se înșeală de diavol, de vederea fețelor frumoase și de auzul cuvintelor celor desfrânate. Pentru că în cetate se nasc gândurile cele necurate și se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, își are închisă intrarea în Împărăția cerului până ce se curățește prin pocăință; pentru că în cer este scaunul luminii celei veșnice, al veseliei adevărate și al dulceților celor nemincinoase, neavând nici un pic de necazuri și amărăciune, nici de fapte rele.
Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim de păcat în zilele vieții noastre, iar păcatele făcute să le curățim prin asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă spre fericirea cea cerească. De aceea toată sârguința și îngrijirea noastră este ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile necurate, iar mintea noastră s-o păzim nevătămată de gândurile rele, străină de toată răutatea, vicleșugul, fățărnicia, cârtirea, clevetirea, zavistia, iuțimea și mânia.
Așa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos în Evanghelie, cu Sfânta Sa gură. Iar bogățiile nu ajută la nimic, pentru primirea Împărăției cerului iubitorului care le adună cu nesaț, ci sunt ca un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să câștigăm iertare de păcatele noastre, să ne sârguim în cealaltă vreme a vieții să călătorim pe calea poruncilor Domnului, umblând pe cărarea dreptății și a adevărului și ca pe o haină să rupem inimile noastre cu jale pentru păcate.
Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai așa vom șterge necurăția păcatului de care grăiește David: Învechitu-s-au și au putrezit rănile mele de către fața nebuniei mele. Apoi, ce anume cuvinte ni se cade a le cânta de-a pururea în rugăciunea Domnului, același David ni le aduce aminte, zicând: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea, gurii mele. Și atât sunt de dulci cuvintele Domnului, încât covârșesc toată dulceața tuturor mâncărilor celor dulci și a băuturilor celor preascumpe și întăresc sufletul mai mult decât mâncarea pe trup. Drept aceea grăiește despre dânsele dumnezeiasca Scriptură: Vinul veselește, iar pâinea întărește inima omului. Vinul acela și pâinea însemnează poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, care ca niște pâine și vin sunt pentru sufletul omenesc; căci, întru tăria și veselia inimii, scot pe cel păcătos din toate lucrurile necurate, și îndreptează pe cel ce se întoarce către Domnul, dacă omul se desprinde de dânsele cu osârdie și neîncetat.
Deci, lepădând de pe tine haina cea frumoasă și îmbrăcându-te în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăință prin fapte bune și seamănă lacrimi pe pământ, ca să seceri în ceruri bucurie și veselie veșnică. Cu plângere stinge cuptorul greșelilor tale, ca astfel să te învrednicești mângâierii Domnului și să intri în bucuria drepților.
Plângi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit în inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul, mijlocitorul mântuirii. Usucă-ți necurata tină a stricăciunilor în care te-ai tăvălit multă vreme, fiind aruncată și ținută acolo de lucrătorul tuturor răutăților, ca de aici înainte să fii părtașă desfătării raiului. Dă-i vrăjmașului diavol necaz și greutate ca răsplătire, căci el, înșelându-te cu plăcerile, te-a îngreuiat cu păcatele. Slujește cu osârdie lui Dumnezeu, ca să te faci moștenitoare a luminii celei neînserate, și fii ca o albină binelucrătoare, adunându-ți dreptate din multe lucruri sfinte, sârguindu-te de-a pururea a plăcea lui Dumnezeu”.
Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adâncit foarte mult în inima Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise de dânsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, zicând: „Mă rog ție, omule al lui Dumnezeu, lucrul pe care l-ai început pentru mine, săvârșește-l cu dreaptă credință și pune-mă înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de batjocură celor ce voiesc să mă înșele. Ci, săvârșind lucrul început, să mă învrednicesc de fericirea veșnică prin învățăturile tale cele mântuitoare. Nu-ți lua zugrăvitoarea mână de pe tăblița cea pregătită, până ce desăvârșit vei închipui pe Hristos în mine”.
Gherman i-a răspuns: „Petreci, fiică, întru frica Domnului și, închizându-te în cămăruța ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi, până ce-ți va risipi și-ți va curăți toate păcatele și te va face să nu te îndoiești de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun și milostiv și degrabă îți va arăta mila Sa și cu darul Său nu va zăbovi a te mângâia”.
Acestea zicând, fericitul Gherman s-a rugat pentru dânsa lui Dumnezeu, și, însemnând-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruța ei, făgăduindu-i că va zăbovi pentru dânsa în Iliopolis șapte zile. Evdochia intrând în cămăruța sa, după ce a petrecut șapte zile în rugăciune și în post, a venit Fericitul Gherman și, deschizând ușa, i-a poruncit ei să iasă. El a văzut-o cu fața îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită cu căutătura, mult deosebindu-se cu chipul de asemănarea ei cea dintâi. Luând-o de mână, i-a poruncit să șadă. Apoi însuși, rugându-se lui Dumnezeu, a șezut cu dânsa, și o întrebă, zicând: „Spune-mi, fiică, ce ai gândit într-acele șapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai văzut și ce ți s-a arătat?”.
Iar ea a zis: „Îți voi spune, sfinte părinte. Rugându-mă șapte zile, așa precum m-ai învățat, iar în noaptea trecută, când de asemenea mă rugam, zăcând cu fața la pământ în chipul Crucii și plângând pentru păcatele mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decât razele soarelui. Iar eu, socotind că a răsărit soarele, m-am sculat de la pământ și am văzut un tânăr prealuminat și înfricoșat, ale cărui haine erau mai albe decât zăpada.
Acela, luându-mă de mâna dreaptă, m-a răpit în văzduh și, luându-mă pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare și preaminunată și am văzut mulțime nenumărată de cei cu haine albe, bucurându-se și zâmbind unul către altul și veselindu-se negrăit. Aceia, văzându-mă venind către ei, mă întâmpinau cu cetele și cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a lor. Apoi, fiind înconjurată și petrecută de aceia, am vrut să intru, fiind dusă în lumina aceea care cu neasemănare covârșea razele soarelui.
Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoșat la chip, înnegrit ca un întuneric, ca și funinginea, ca și cărbunii, ca smoala și ca o grozăvie ce covârșește toată negreala și întunericul. Acela, cu o căutătură prea groaznică și prea mânioasa privind la mine, cu dinții scrâșnind și năvălind fără de rușine, voia să mă răpească din mâinile acelora ce mă duceau. Și a răcnit foarte tare, încât tot văzduhul se umpluse de glasul lui; și zicea, răcnind:
„Au doară și pe aceasta voiești s-o duci în Împărăția cerului? Apoi pentru ce șed eu pe pământ la vânătoare și îmi pierd în deșert osteneala? Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pământul cu desfrânarea și pe toți oamenii i-am vătămat cu urâciunea împreunării sale. Căci eu cât meșteșug am și câtă putere, toată într-însa am sfârșit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori de bun neam și preabogați, foarte mulți, din ale căror bogății ce s-au cheltuit pentru dragostea ei, atâta mulțime de aur și de argint a adunat, încât abia se află în împărăteștile vistierii.
Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mâini ca pe un semn purtător de biruință și ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care cad de la Dumnezeu și vin în cursele mele. Iar acum atât de mult voiești a te iuți asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieștilor puteri, încât sub picioarele aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sunt destule mâniei tale asupra mea, izbândirile acelea pe care în toate zilele mi le îndoiești prea cumplit? Ci chiar voiești s-o scoți de la mine pe această roabă, cu atât de scump preț cumpărată?
Acum nimic nu mai este al meu pe pământ. Și chiar mă tem, ca nu cumva pe toți câți până acum viețuiesc păcătoși, smulgându-i din mâinile mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe niște vrednici și întru moștenirea Împărăției cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deșartă! O, vai de osteneala mea cea zadarnică! Pentru ce sari așa de cumplit asupra mea?
Lasă iuțimea și slăbește-mi puțin legăturile cu care sunt legat; căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pământ neamul omenesc și nici moștenire nu-i voi lăsa. Eu sunt aruncat din cer pentru o mică nesupunere, iar tu pe păcătoșii cei cumpliți, care au îndrăznit a-și bate joc de Dumnezeu și mulți ani L-au mâniat mult, îi duci în Împărăția cerească.
Dacă așa îți place ție, apoi adună într-un ceas, din toate marginile pământului, pe toți oamenii cei vrednici de pierzare care nu au viață omenească, ci dobitocească și de fiară, și pe toți adu-i la Dumnezeu; iar eu mă voi ascunde întru întuneric și întru adânc, în veșnicele munci ce-mi sunt pregătite mie, mă voi afunda!”
Acestea și mai multe a zis acela cu mânie și cu mare iuțime; cel ce mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutând, zâmbea cu dragoste. Și a venit glas din lumină aceea, zicând: „Așa este cu plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostivește pentru fiii omenești, ca păcătoșii care sunt între dânșii, de vor primi pocăința, să fie primiți în sânul lui Avraam!”. Și iarăși se auzi glas către cel ce mă ducea pe mine: „Ție îți grăiesc, Mihaile, păzitorule al legii Mele, du pe aceasta acolo de unde ai luat-o, ca să-și săvârșească nevoința, pentru că Eu cu dânsa voi fi întru toate zilele ei”.
Atunci el îndată m-a adus în cămăruța mea și mi-a zis: „Pace ție, roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te și te întărește, căci darul lui Dumnezeu este acum cu tine și totdeauna va fi, în tot locul”. Eu, din cuvintele lui luând îndrăzneală, am zis: „Doamne al meu, cine ești Tu, spune-mi, ca să înțeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat și cum voi putea câștiga viața veșnică?”. Iar el a răspuns: „Eu sunt începătorul îngerilor lui Dumnezeu și mie îmi este încredințată grija pentru păcătoșii care se pocăiesc, ca să-i primesc pe dânșii și să-i duc în viața cea fericită și fără de sfârșit. Și multă bucurie se face cetelor îngerești în cer de câte ori vine din întunericul păcatului vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinței. Pentru că nu voiește Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe care l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mâini, după asemănarea chipului Său. De aceea se bucură împreună toți îngerii, când văd vreun suflet omenesc, înfrumusețat cu dreptatea, închinându-se Tatălui Celui veșnic; și toți îl sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădând întunericul păcatului, se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este Tată de obște al tuturor fiilor luminii, și strâns se lipește de El”. Acestea zicând, m-a însemnat cu semnul Crucii, iar eu m-am închinat lui până la pământ și, când m-am închinat, acela s-a dus la cer”.
Atunci fericitul Gherman a grăit către dânsa: „De acum încredințează-te, o, fiică, și nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel adevărat stă gata în cer a primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor și a-i duce pe dânșii întru lumina Sa cea veșnică unde împărățește, înconjurat fiind de sfinții îngeri, slujitorii împărăției Sale, pe care i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost privitoare a împărăteștii slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos și ai cunoscut cât de grabnic este spre milosârdie și spre iertarea păcatelor; și cât de degrabă își arată darul Său celor ce doresc a se împăca cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă și ai văzut curtea cea cerească întru care petrece, plină de frumuseți negrăite. Ai cunoscut cât este de mică și neputincioasă lumina lumii aceștia, împotriva strălucirii aceleia. Deci ce socotești de aceea, și ce gândești, spune-mi?”. Iar fericita Evdochia, avându-și mintea neschimbată spre a sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul slavei, a zis: „Am crezut și cred că nu este alt Dumnezeu: Care mântuiește pe oamenii cei păcătoși, afară de Acela, ale Cărui porți cerești le-am văzut strălucite cu negrăită lumină”.
Gherman a grăit: „Pregătește-te fiică, spre slujba cea cu osârdie a lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinței tale cel pus în cumpănă să tragă mai mult decât păcatele vieții tale celei dinainte; și să te aduci singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte și veșnic. Plângi și te tânguiește, până ce vei spăla toate necurățiile tale desăvârșit cu lacrimile; și așa te vei învrednici a fi mireasă curată a lui Hristos.
Apoi uită mândriile tale cele mai dinainte, cum și tinerețile cele vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire, Hristos Domnul să-ți ierte păcatele. Scoate-ți grumazul tău de sub jugul cel greu al robiei celei de rușine pe care ți l-a pus diavolul prin păcate, și vino la jugul cel bun și ușor al pocăinței celei de viață făcătoare; ca apoi, fiind liberă de păcate, tu vei cunoaște pe toți drepții și pe sfinții îngeri.
Treci către adevărata credință și către întreaga înțelepciune și, având bună știință, spune-i în față diavolului cu îndrăzneală: «Nimic din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ție cu mine, pentru că am aflat pe al meu Stăpân și Lui m-am dat pe mine însămi, întru veșnică stăpânire. Desăvârșit am lăsat și am lepădat necurata și întunecata iubire trupească a vechiului meu vrăjmaș și m-am îmbrăcat în haina cea nouă, nestricăcioasă și luminoasă a dreptății; în care, umblând, voi afla darul lui Dumnezeu care mă mântuiește în veci. Nu mai am nici o dorință de bogății și nici o iubire a dulceților celor lumești, despre care m-am înștiințat că sunt de nimic și rămân fără preț. Doresc din toată inima și mă sârguiesc să aflu cele cerești. Deci, o, diavole, du-te departe de la mine, străinule, înșelătorule, furătorule și robule al veșnicului întuneric!»”.
Cu aceste cuvinte și mai mult întărindu-se, Evdochia a zis către monah: „Cinstite părinte, ce-mi poruncești acum să fac?”. Iar el a răspuns: „Voiesc mai înainte de toate să primești semnul credinței, adică Sfântul Botez, care te va păzi nevătămată în toate zilele tale. Iar eu acum, Dumnezeu ajutându-mi, mă voi duce la mănăstirea mea. Însă mă voi întoarce iarăși, de va voi Domnul”. Iar ea cu lacrimi îl ruga, zicând: „Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai înainte până ce voi putea desăvârșit a mă întoarce către Dumnezeu și voi câștiga darul Lui cel așteptat de mine; ca nu cumva vechiul înșelător, văzându-mă părăsită și fără de ajutor, să mă atragă unde va voi și să mă întoarcă la stricăciunea vieții celei desfrânate”. A zis către dânsa fericitul Gherman: „Această hotărâre spre viața cea mai bună, pe care Dumnezeu o lucrează întru tine, și nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele vrăjmașului de care te temi. Însă petreci încă puțină vreme în smerită rugăciune către Dumnezeu și în mărturisirea păcatelor tale și te îngrijește de primirea Sfântului Botez. Iar eu degrabă mă voi întoarce la tine, căutând cele de folos vieții tale, și ți se va da ție ajutorul Sfântului Duh”. Fericitul Gherman, zicând acestea către dânsa și încredințând-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.
După ducerea lui Gherman, fericita Evdochia a petrecut încă câteva zile în post, nimic altceva neavând la masă decât numai pâine, untdelemn și apă; iar ziua și noaptea se ruga și plângea. După aceea, ducându-se la episcopul acelei cetăți, care se numea Teodot, s-a botezat de dânsul în numele Sfintei Treimi Celei de o ființă.
După câtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune la același episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăția sa, numărând-o cu de-amănuntul și rugând pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar episcopul, citind cartea trimisă către dânsul, a chemat pe fericita Evdochia la dânsul și i-a zis: „Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta către mine, păcătosul?”. Iar ea i-a răspuns: „Eu am scris-o, și acum iarăși mă rog sfinției tale să poruncești iconomului bisericii ca să ia bogăția cea dată de mine și s-o împartă la săraci și la lipsiți, la sărmani și la văduve, precum singur știi; pentru că am aflat că acele bogății ale mele sunt pe nedrept și prin fărădelegi adunate”.
Episcopul, văzând scopul ei cel bun, credința și dragostea ce avea către Dumnezeu, căutând spre dânsa și cu duhul mai înainte văzând viața ei ce avea să fie, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul, ca una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urând necurata iubire trupească, ai iubit curăția; viața cea desfrânată lepădând-o, ai urmat fecioreștii și întregii înțelepciuni; ai vândut lumea cea deșartă ca să-ți câștigi mărgăritarul cel ceresc. Puțină vreme cheltuindu-ți în înșelăciunea păcatului, prin pocăință ți-ai mijlocit veacul cel nesfârșit în viața cea de sus; având moartea înaintea ochilor, nemurirea ai dobândit.
Tu, care pe mulți la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos pe mulți îi vei învia îmbrăcându-te din întuneric în lumina credinței. Vrednică ești a te numi mielușeaua lui Hristos. După numele tău, Evdochia, care înseamnă bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu, care ai trecut cu vederea pe oamenii cei iubitori de patimi și ai iubit cetele îngerești, roagă-te pentru mine. Iarăși mă rog ție, roaba și prietena lui Dumnezeu, adu-ți aminte de mine în cereasca Împărăție”.
Acestea și multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis diaconului său: „Cheamă la mine degrabă pe rânduitorul casei de oaspeți bisericești”. Acela venind, i-a zis episcopul: „Te știu pe tine om drept, credincios și de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele multora. De aceea îți încredințez ție și pe această roabă a lui Dumnezeu care dorește să sporească spre mai bine, ca și de a ei mântuire să te îngrijești și pe toate ale sale să le dai lui Dumnezeu prin mâinile săracilor”.
Și era acel bărbat preot cu rânduiala, petrecând în feciorie din tinerețile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinți o dăruise Sfintei Biserici a lui Dumnezeu și pe sine singur se dăduse spre slujba Domnului. Acela, luând cu dânsul pe Evdochia, a mers în casa ei și, după ce a intrat într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale și le-a zis lor: „Aduceți-mi fiecare din voi toate cele ce vă sunt încredințate vouă”.
Aceia îndată au adus toate. Și acesta era numărul lucrurilor celor aduse: două greutăți mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăți; podoabe alese și de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preț și mărgăritare împărătești fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două sute șaptezeci și cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de în o sută șaizeci lăzi de haine țesute cu aur; o sută douăzeci și trei lăzi mari cu haine de tot felul; o sută cincizeci și două lăzi cu alte haine cu pietre scumpe și împodobite cu cusătură de aur; aur mult douăzeci și cinci de greutăți diferite, adică două sute cincizeci de mii de galbeni; douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare, treizeci și trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri de vase, ca opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută treizeci și două litre; perdele de mătase ca la șaptezeci de litre; iar alte haine și lucruri mai de mic preț erau adunate o mulțime fără de număr.
Afară de aceste mișcătoare bogății avea și averi nemișcătoare, ca: pământuri, sate, ținuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de preț, ca la opt sute două mii. Toate aceste bogății aducându-le înaintea picioarelor sfântului preot, care era econom al casei bisericești de oaspeți, fericita Evdochia a chemat pe toți servitorii și servitoarele sale și, luând din ladă două mii de galbeni, i-a împărțit lor; încă și vase, cearșafuri, paturi de mult preț, scaune aurite și toate cele frumoase ale casei câte erau afară din lăzi, le-a dăruit lor.
După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicându-le așa: „Eu vă eliberez din robia aceasta de puțină vreme, iar voi, de voiți, sârguiți-vă a vă elibera din robia diavolească. Și vă veți elibera, dacă mă veți asculta pe mine și vă veți apropia de Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acela vă va dărui vouă veșnica libertate, pe care o au fiii lui Dumnezeu, și vă va scrie pe voi printre ai Săi ostași”. Apoi întorcându-se către preot, i-a zis: „Iată, de acum, domnul meu, ție ți se cuvine să te îngrijești de toate acestea ce-ți sunt puse înainte și să le rânduiești precum voiești; pentru că eu voi căuta pe Stăpânul, Cel ce mă caută pe mine”.
Preotul, minunându-se de o schimbare și o pocăință ca aceasta a ei, fără de veste și neașteptată și de o atât de mare căldură ce avea către Dumnezeu, a zis către dânsa: „Fericită ești, Evdochia, căci printr-un lucru ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor lui Hristos. Ai știut ceasul venirii Mirelui și ai înțeles pe ce cale ți se cuvine a intra în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai sârguit ca să nu rămâi afară din cămară. Candelă cu untdelemn ți-ai umplut și nu te va cuprinde pe tine întunericul. Sporește în acea putere făcătoare de bine și Dumnezeu îți va ajuta ție; și te roagă pentru mine păcătosul, ca una ce ești vrednică de ceata sfinților!”.
Pe când vorbea cu fericita Evdochia, iată a venit cinstitul Gherman, fiind luminat de darul Sfântului Duh. Și văzând-o pe ea că-și dăduse averea sa lui Dumnezeu și pe slugile sale le eliberase, acum fiind săracă cu duhul și cu lucrul pentru Hristos, a luat-o și a dus-o în mănăstirea de fecioare pe care o avea în stăpânirea sa în pustie, nu departe de mănăstirea sa cea de bărbați. Și a făcut-o pe ea monahie, și acolo petrecea în ostenelile și nevoințele vieții monahicești, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu.
Deci, avea fericitul Gherman în a sa viață de obște șaptezeci de frați monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii depărtare de a monahilor, treizeci de călugărițe. Acolo a rămas și Sfânta Evdochia, care se nevoia mai mult decât celelalte. Și purta haina de la Botez, pe care i-o dăduse episcopul când a botezat-o, și pe care n-a dezbrăcat-o niciodată.
După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu numele Haritina, care viețuise cu sfințenie, sub a cărei începătorie Evdochia bine a sporit și a învățat Psaltirea pe de rost și toată Sfânta Scriptură citind-o odată cu luare aminte, o înțelegea bine, luminând-o Duhul Sfânt. Întrecând pe toate surorile cu ostenelile cele pustnicești, a fost aleasă egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Și Dumnezeu n-a zăbovit a mărturisi vrednicia ei și a întări alegerea aceea prin minune, precum se va spune îndată.
Era un tânăr oarecare, unul din iubiții ei de mai înainte, anume Filostrat, foarte bogat. Acela aducându-și aminte de dragostea sa de mai înainte cu Evdochia și aprinzându-se foarte mult după ea, diavolul întețindu-l spre aceea, gândea cum ar întoarce-o la viața ei de mai înainte și către fapta sa de rușine. Cugetând mult la aceea și din zi în zi învăpăindu-se cu mai multă dragoste spre dânsa, a găsit un meșteșug ca acesta: S-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cât putea să ducă, l-a ascuns în haine și a plecat pe jos la mănăstirea Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-și va împlini scopul.
Ajungând acolo și bătând în poartă, portărița s-a uitat printr-o ferestruică mică și l-a întrebat: „Ce cauți aici, omule?”. El a răspuns: „Sunt păcătos. Am venit să vă rugați pentru mine și să mă învrednicesc de binecuvântarea voastră”. Portărița i-a zis: „Frate, locul acesta este neîngăduit pentru bărbați. Dar mergi puțin mai departe de aici și vei afla mănăstirea lui Gherman. Acolo te vei învrednici de rugăciune și de binecuvântare. Iar aici nu sta, nici nu supăra bătând, că nu vei putea intra”. Zicând acestea, fecioara aceea, a închis ferestruica.
Filostrat, umplându-se de rușine și de jale, arzând și cu iubirea spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme cu înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman șezând lângă poarta mănăstirii și citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie până la pământ. Apoi, după obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de sfântul stareț și după ce Filostrat a luat binecuvântare de la dânsul, i-a zis lui Cuviosul Gherman: „Șezi, frate, și-mi spune, din ce parte ești și de la care mănăstire?”.
El a răspuns: „Părinte, am fost singurul fiu născut la părinții mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să slujesc lui Dumnezeu în rânduiala monahicească, voind după aceea să-mi caut loc și un povățuitor de la care să învăț viața monahicească. Auzind de sfinția ta, cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc, dorind să cad înaintea sfintelor tale picioare și să mă rog ție ca să mă primești în mănăstirea ta pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de păcatele mele de mai înainte”.
Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul la el și, cunoscând pătimașul lui nărav după fața și ochii lui, i-a grăit: „Fiule, de mare osteneală voiești a te apropia, dar nu știu de va fi după măsura puterii tale. Noi, bătrânii, abia putem sta împotriva ispitelor celor grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăție; iar tu ce vei face aici în floarea tinereților tale și în anii cei învăpăiați ai aprinderii pătimașe?”.
Filostrat răspunse: „Părinte, nu sunt oare pilde ale vieții celei îmbunătățite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătând pretutindeni slava despre viața ei cea îmbunătățită, n-a fost tânără și trăită în desfătări, iar acum a alergat la povățuirea voastră și petrece în călugărie statornică, biruindu-și trupul? Iată, nu voi tăcea, părinte, despre aceasta, că prin chipul ei mai vârtos sunt deșteptat și voiesc să-i urmez. Căci gândesc la floarea tinereților ei, cât de frumoasă și de bogată, în ce fel de desfătări și-a petrecut anii ei de mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbându-se deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strâmtă și cu scârbe. Și dacă ea a putut să treacă cu vederea toate și să-și omoare poftele pentru dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte, deznădăjduiești de mine, care sunt parte bărbătească, mai tare decât dânsa? Căci de aș putea s-o văd vreodată, nădăjduiesc să iau atâta tărie spre osârdia cea caldă și spre nevoință, încât să poată a-mi fi pildă pentru învingerea și izgonirea tuturor ispitelor diavolești, în toate zilele vieții mele”.
Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voiește cu adevărat să slujească lui Dumnezeu; și a grăit către dânsul: „Nu te vom opri, fiule, ca să vezi pe Evdochia și să auzi de la dânsa cuvânt de folos, deoarece prin chipul ei voiești a merge la fapta bună”. Deci, chemând egumenul Gherman pe un cinstit monah bătrân, care ducea tămâie în mănăstirea de fecioare și pentru alte trebuințe de nevoie era trimis acolo adeseori, i-a zis: „Când vei merge în mănăstirea de fecioare, să iei cu tine pe acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu Evdochia, că voiește să se folosească de la dânsa și să urmeze vieții ei cea plăcută lui Dumnezeu”.
După puțină vreme monahul acela, având trebuință a se duce la mănăstirea de fecioare, a luat cu el și pe acel frate tânăr, precum i se poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup în piele de oaie, intrând în mănăstirea de fecioare și văzând pe sfânta Evdochia, mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de sărăcia ei și de chinuirea trupului. Căci vedea fața ei galbenă, ochii plecați în jos, gura tăcută, hainele proaste, patul așternut cu rogojină și o învelitoare aspră pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte monahii stând departe) a început a povesti către dânsa cu glas lin, grăind astfel: „Ce este aceasta ce văd, o, Evdochia, cine te-a amăgit pe tine care viețuiai în palate asemenea cu cele împărătești și te îndestulai de multe bogății și cu toate plăcerile, fiind în toate zilele în veselie și în bucurie, și te-a depărtat în acest loc pustiu? Cine te-a lipsit de poporul cetății, în care adeseori plimblându-te în haine luminoase, toți te cinsteau, se minunau de frumusețea ta și cu glasuri de laudă te fericeau pe tine? Care înșelător te-a adus dintr-atîtea bunătăți, în atâta sărăcie și în această viață urâtă? Iată, acum toată cetatea Iliopolis te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăși zidurile preafrumoaselor tale palate se tânguiesc. Eu sunt trimis la tine, să spun despre dorirea poporului și, în numele tuturor, să te rog ca să te întorci în cetate și să mângâi cu a ta venire mâhnirea poporului pentru tine.
Ascultă-mă, doamnă și urmează-mi. Ieși din locuința aceasta proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrențuite, din patul cel tare și intră în palatul tău cel dintâi, în mângâierile și în desfătările de mai înainte, cu care nu de mult erai îndestulată. Și chiar de ți-ai pierdut bogăția, dând-o străinilor în zadar, însă sunt gata toți ca iarăși îndată să te îmbogățească.
Pentru ce zăbovești și te îndoiești? Pentru ce, când toți îți sunt prieteni și-ți doresc binele, tu te faci însăți vrăjmașă și muncitoare? Au nu-ți este pagubă a ascunde atâta frumusețe a feței într-acest întuneric al viețuirii monahicești? Au nu-ți este pagubă, ca ochii tăi, cei asemenea cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plânsului? Ce folos îți este ca să-ți omori tinerescul trup, cel atât de frumos, cu foamea, cu setea și alte cumplite asprimi? Unde îți sunt bunele mirosiri ale parfumurilor tale, cu care, umblând prin cetate, umpleai văzduhul de bună mireasmă și toți te cinsteau ca pe o zeiță? Iată, după acele plăceri, singură, de voia ta, ți-ai ales partea vieții celei sărăcăcioase și lepădate.
Cui urmezi în atâta rătăcire? Care nădejde deșartă te-a scos din stăpânirea bunătăților atât de multe și din care mai multe era să ai? Cine din oamenii bogați își leapădă înșiși bogăția și o dau altora în zadar, precum ai făcut tu? Dar știm unde sunt bogățiile cele lepădate de tine; putem cu înlesnire a le lua și a le întoarce în a ta stăpânire; numai întoarce-te în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată și aur destul ți-am adus pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine, după ce vei veni în Iliopolis, le vom căuta îndată”.
Acestea bârfindu-le el, Sfânta Evdochia căuta la el cu mânie. După aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele și înșelătoarele lui cuvinte, i-a zis cu mânie: „Dumnezeul izbândirilor să te certe; Domnul nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sunt, pe tine cel ce ai venit aici cu gând rău, să nu te lase a te întoarce la ale tale, de vreme ce ești fiu al diavolului”.
Aceasta zicând, a suflat în fața lui și îndată acel mincinos monah, ticălosul înșelător, a căzut mort la pământ înaintea ei. Iar surorile fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încât nu puteau înțelege cuvintele grăite de dânșii; apoi, văzând pe acel om căzând, din suflarea Evdochiei, mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimântat.
Deci, mai întâi se minunau de un lucru ca acesta ce covârșea puterea firească și au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea au început a se teme ca nu cumva să afle mirenii și judecătorii și, făcând cercetare ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii, fiind închinători de idoli, urau pe creștini și mănăstirile lor. Deci se sfătuiau între ele, ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe Evdochia de lucrul ce se făcuse.
Una dintre dânsele a zis: „Să tăcem acum, de vreme ce este seară și noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va descoperi pricina morții monahului aceluia și ne va povățui ce să facem”. Venind miezul nopții, când avea îndată să se înceapă obișnuita cântare de miezul nopții, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicând: „Scoală, Evdochia, de preamărește pe Dumnezeul tău, și nu departe de trupul mort al ispititorului tău, trimis de diavol asupra ta, plecându-ți genunchii, roagă-te către Mine și îndată îi voi porunci să se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea Mea și va cunoaște cine sunt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine mai mult se va înmulți”.
Sfânta Evdochia, deșteptându-se din somn, a făcut multă rugăciune către Stăpânul ei, și a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculându-se din moarte ca din somn, și cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui milostivire s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei, zicând: „Rogu-mă ție, fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului Dumnezeu, primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc și iartă-mă că te-am mâhnit cu cuvintele mele viclene și necurate căci am cunoscut cât de bun și de puternic Stăpân ai”.
Fericita Evdochia i-a zis: „Mergi într-ale tale cu pace și să nu uiți facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici să te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credințe ce ai cunoscut-o și pe care o făgăduiești Dumnezeului meu”.
Stăpânea atunci în țara aceea împăratul Aurelian; nu acela care după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care se supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru că adunându-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume iubiții ei slăviți și de mare neam, și făcând sfat, au scris împăratului o scrisoare, clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu mult aur care se cădea vistieriilor împărătești. Și-l rugau ca să li se dea o ceată de oaste care să meargă să afle pe cea fugită și s-o întoarcă în cetate; iar aurul să-l ia spre paza poporului, de vreme ce ea s-a lipit de credința galileienească ce mărturisește pe un oarecare Hristos, și așa a necinstit pe zeii cărora și împărații li se închină.
Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire la fapta lor. Și îndată, chemând pe un sutaș, i-a poruncit ca, luând ostași, să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, și s-o aducă înaintea lui. Iar comitele, luând trei sute de ostași, s-a dus spre pustia aceea unde era Evdochia și mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe cale, Domnul S-a arătat Evdochiei în vedere de noapte, zicându-i: „Mânia împărătească s-a ridicat asupra ta, însă nu te teme, că Eu totdeauna sunt cu tine”. Iar după ce sutașul s-a apropiat cu ceata sa de acea mănăstire feciorească, văzând zidurile, se opri așteptând noaptea, căci era la asfințit; și orânduia oastea ca să năvălească noaptea deodată asupra mănăstirii din toate părțile. Dar când erau să pornească spre zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare și nevăzută a lui Dumnezeu, încât ei n-au putut să pășească câtuși de puțin spre mănăstire, în toată noaptea aceea.
Făcându-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau să vină la dânsele; astfel trei zile și trei nopți ispitindu-se, nimic n-au sporit. Și neștiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată un balaur mare, înfricoșat; iar ei, lepădându-și armele, au fugit de frică. Și măcar că au scăpat de dinții balaurului, însă de veninul aceluia n-au scăpat. Căci fiind foarte vătămați de duhul cel purtător de moarte al balaurului, unii dintre dânșii au căzut deodată și au murit, iar alții, tăvălindu-se abia vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai singur comitele cu trei ostași s-a întors la împăratul.
Împăratul, umplându-se de mânie, a zis către boieri: „Ce vom face fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atât de mulți ostași de-ai noștri? Căci nu se cuvine ca o faptă așa rea să fie lăsată fără de pedeapsă”.
Făcând sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicând: „Eu voi merge cu mai multă putere de oaste și, dărâmând locașul desfrânatei, voi aduce pe Evdochia aici”. Învoindu-se împăratul cu toți, a doua zi s-a dus fiul împăratului cu ostașii, ca să strice locașul acela pustnicesc și să prindă pe Evdochia. Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui său și înserând, a voit să rămână acolo, căci era frumos locul de odihnă. Și, după obiceiul tinerilor, sărind de pe cal, s-a lovit cu piciorul de o piatră și și-a rănit piciorul foarte încât pe mâinile ostașilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopții, nesuferind durerea ce se înmulțise, a murit; și s-a întors oastea la împăratul, ducând mort la dânsul pe fiul său.
Împăratul, văzându-și deodată mort pe fiul său, a căzut de jale, apoi s-a strâns toată cetatea și s-a făcut țipăt, jelindu-se poporul de moartea fiului împăratului, și însuși împăratul murea de jale. Și era acolo în popor și Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau aproape de împărat, le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui Dumnezeu și nimeni nu poate s-o vatăme, de vreme ce o păzește pe dânsa puterea cerească. Iar de voiește împăratul să-și vadă fiul viu, să trimită cu cinste la dânsa rugăminte, ca să roage pe Dumnezeul ei să-l învieze pe mort. „Căci eu – zicea Filostrat -, am cercat asupra mea puterea rugăciunii ei și a lui Dumnezeu grabnică milostivire”. Auzind acea vorbă și puțin venindu-și în putere împăratul și ascultând de la Filostrat cele ce i s-au întâmplat, a crezut celor povestite. Apoi îndată a trimis la fericita Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila, cu cinstită și smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungând la locaș, Sfânta Evdochia, cu smerenie luând împărăteasca scrisoare și, închinându-se până la pământ, a zis: „Pentru ce împăratul scrie cartea sa către mine, care sunt săracă și păcătoasă?”.
Iar tribunul, până ce sfânta avea să citească împărăteasca scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii și a aflat acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris această: Fericiți sunt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Și, citind până la sfârșit psalmul acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Și a văzut în vis pe un tânăr luminat care, lovindu-l în coastă cu toiagul ce-l purta, i-a zis: „Scoală Vavilo, mortul te așteaptă pe tine”. Vavila, deșteptându-se, s-a spăimântat de îngereasca arătare și, alergând, a spus aceea fericitei Evdochia; și o rugă ca degrabă să-l elibereze pe el. Iar ea, chemând pe toate surorile, a zis către dânsele: „Surorile și maicile mele, ce mă sfătuiți să fac față de cele ce scrie împăratul către a mea smerenie?”. Iar ele, ca și cu o gură, au zis: „Darul Duhului Sfânt te va povățui pe tine. Scrie la împăratul ceea ce place lui Dumnezeu”.
Fericită, rugându-se din destul, a șezut și a scris la împăratul astfel: „Eu, o femeie proastă, nu știu pentru ce împărăția ta ai voit a trimite la mine scrisoarea ta? Pentru că sunt ticăloasă și plină de păcate. Și mustrată fiind în conștiința mea de atât de multe fărădelegi ale mele, nu am îndrăzneală către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se milostivească spre tine și să-ți dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc la adevărata bunătate și putere a Domnului meu, că, dacă tu cu toată inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce înviază morții și vei crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine și spre fiul tău mila Sa cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfântul și înfricoșatul Lui nume și să se roage pentru orice, dacă mai întâi nu va crede în El cu suflet curat.
Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea mare a lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei învrednici și te vei îndulci de facerile de bine ale Lui”. Acestea scriindu-le și pecetluind scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o trimisului și l-a eliberat.
Iar tribunul, întorcându-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea Sfintei Evdochia, ci mai întâi a pus-o pe pieptul mortului, chemând cu mare glas numele lui Hristos. Și îndată mortul a luat putere de viață, a deschis ochii și a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu și sănătos, toți mirându-se și spăimântându-se de acea preaslăvită minune. Atunci împăratul cu mare glas a strigat, grăind: „Mare este Dumnezeul creștinei Evdochia, adevărat și drept este Dumnezeul creștinesc! Cu dreptate la Tine scapă mulți și prin dreapta credință fac minuni cei ce cred întru Tine, Hristoase, Doamne! Primește-mă și pe mine, cel ce vin la Tine, căci cred în numele Tău cel sfânt și mărturisesc că Tu ești Unul, Adevăratul Dumnezeu sfânt și binecuvântat în veci”.
Astfel, crezând împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat de către episcopul cetății, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din morți și cu o fiică a lor anume Ghelasia, și a făcut milostenii multe la săraci. Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea unei sfinte biserici și a poruncit să se zidească cetate în locurile acelea unde viețuia Sfânta Evdochia, și adeseori scria către dânsa, trebuindu-i sfintele ei rugăciuni. Sporind împăratul întru sfânta credință și în fapte bune, nu după multă vreme s-a odihnit întru Domnul, asemenea și femeia lui. Iar fiul după aceea a fost făcut diacon, apoi, murind episcopul cetății aceleia, s-a făcut episcop în locul lui. Dar încă și sora lui, Ghelasia, trecând cu vederea deșertăciunea lumii și fugind de nuntă, dându-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină, împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia și a viețuit acolo până la sfârșitul său, slujind și bineplăcând lui Dumnezeu.
Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării la idoli, mulți care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiți de vrăjmașii Lui erau siliți spre aceeași pierzare.
Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen, râvnitor al necuraților zei și slujitor înfocat al acelora, prigonind mult pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-și ia femeie pe Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl ei, împăratul Aurelian, nu-l oprea, câtă vreme era în necredință. Iar după ce s-a luminat cu Sfântul Botez, atunci n-a voit să-și dea pe fiica sa unui bărbat necredincios, fără numai dacă ar primi și el credința în Hristos. Apoi, nu după multă vreme, Aurelian murind în dreaptă credință, iar Ghelasia temându-se că nu cumva să fie răpită cu sila spre nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea Cuvioasei Evdochia. Și nimeni nu putea să știe unde se ascunsese Ghelasia, fără numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.
Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostași ca să prindă prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creștină. Dar mergând ei pe drum, Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicându-i: „Fiică Evdochio, trezește-te și stai în credință bărbătește, că a venit vremea ca să mărturisești numele Meu și să preamărești slava Mea; iată ți s-a gătit nevoința prin care să alergi. Vor năvăli asupra ta îndată niște oameni înfricoșați ca niște fiare, iar tu nu te tulbura și nici nu te înspăimânta, că Eu voi fi cu tine împreună călător și ajutător, întru toate nevoințele și ostenelile tale”.
Sfârșindu-se vedenia aceea, ostașii au sărit noaptea peste zidul mănăstirii; care lucru simțindu-l cuvioasa, a ieșit la dânșii întrebându-i: „Ce vă trebuie de aici și pe cine căutați?”. Iar ostașii au prins-o și o întrebau despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată le va da în mâini pe Evdochia, numai să-i dea drumul puțin.
Deci, alergând în biserică și intrând în Sfântul Altar, a descoperit chivotul cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos și, luând o parte din ele, a ascuns-o în sânul său. Apoi, ieșind la ostași, a zis: „Eu sunt Evdochia! Pe mine să mă prindeți și să mă duceți la cel ce v-a trimis pe voi!”. Aceia prinzind-o, au dus-o pe ea la drum.
Noaptea era fără lună și foarte întunecoasă, iar înaintea sfintei mergea un tânăr preafrumos și luminat, ducând lumină înainte și luminând calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostașii nu-l vedeau și nici lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă ostașii voiau să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a răspuns: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar eu nădăjduind spre Hristos, Dumnezeul meu, pe jos, cu bucurie, voi merge”. Ajungând ei în cetate, a poruncit ighemonul să închidă pe Evdochia în temniță, până a doua zi.
A treia zi, chemând pe străjerul temniței, l-a întrebat, zicând: „N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?”. Străjerul a răspuns: „Mă jur pe mila ta, stăpâne al meu, că nici mâncare, nici băutură nu i-a dat ei cineva. Însă am văzut-o, de câte ori am privit-o, că era întinsă cu fața pe pământ, închinându-se, precum gândesc, Dumnezeului său”. Zis-a ighemonul: „Mâine de dimineață voi face cercetare și judecată despre dânsa, că acum mă îndeletnicesc cu alte treburi”.
Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a șezut la judecată și a poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Și, văzând-o pe ea cu chipul smerit, în haine proaste și uitându-se în jos, a poruncit slugilor să-i descopere fața ei. Și îndată s-a luminat fața cea descoperită a Cuvioasei ca fulgerul. Iar Dioghen, înspăimântându-se de negrăita ei frumusețe și de cinstea feții ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar și privind mult spre o frumusețe ca aceea, slăbea tot cu gândul. După aceea, întorcându-se către ai săi, a zis: „Mă jur pe zeul meu, Soarele, că nu se cade să dăm la moarte o frumusețe ca aceasta cu raze de soare. Dar ce vom face, nu știm”.
Deci a zis către dânsul unul din cei ce ședeau cu el, îndreptător de lege: „Oare se pare măriei tale că frumusețea ei este firească? Nicidecum, ci sunt fermecătorești năluciri. Oare nu știi cât de mult pot fermecătorii? Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată nefrumusețea firească se va arăta”. Iar ighemonul a zis către fericită: „Spune-ne nouă mai întâi numele tău, neamul și viața ta”.
Sfânta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: „Mă numesc Evdochia, iar de neamul meu și de ce fel de viță sunt, nu este trebuință a afla. Una este de trebuință a ști despre mine, cum că sunt creștină. Iar Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atâta dar al Său mă învrednicește pe mine nevrednica, încât nu mă oprește a mă numi roabă a Lui. De aceea mă rog ție, o, ighemoane, nu-ți pierde în zadar vremea cu cuvinte deșarte, ci degrabă fă cu mine ceea ce v-ați obișnuit a face cu ceilalți creștini. Judecă, muncește-mă precum îți place ție și mă dă la moarte; căci nădăjduiesc spre Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu mă va trece cu vederea și nici nu mă va lăsa”.
Iar ighemonul i-a zis: „La a noastră întrebare, cu atât de multe cuvinte ai răspuns; dar când vom începe a te chinui cu multe răni, cât de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea și pe zei fără de cinste trecându-i cu vederea, te-ai depărtat în locuri pustii și ai dus împreună cu tine și averea poporului, cu înșelăciune deșertând vistieriile cetății?”.
Sfânta a răspuns: „Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvânt voi răspunde: liberă am fost și, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege oprește pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă întreabă? Voiesc ca să-mi stea de față clevetitorul, căci îndată se va arăta că este deșartă clevetirea, și minciuna înaintea adevărului se va stinge. Au doară avere străină am luat eu?”. Și făcându-se lungă dispută de amândouă părțile, iar sfânta aflându-se nebiruită în cuvânt și cu credința neschimbată, ighemonul a poruncit să o dezbrace până la mijloc și patru bărbați să-i strivească coastele ei, până i se vor vedea măruntaiele.
Deci, așa a muncit pe sfânta două ceasuri, dându-i crude dureri prin acele cumplite munci. Atunci iarăși a zis către dânsa stăpânitorul: „O, femeie, fie-ți milă de frumusețea ta și jertfește zeilor, ca să nu piară chipul cel bun și frumusețea ta”. Zis-a sfânta către dânsul: „Dacă ai fi fost un om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut și tu folosul tău, ca să crezi în adevăratul Dumnezeu, și ți-ar fi iertat fărădelegile tale ca un milostiv; dar fiindcă conștiința ta te osândește la moarte, de aceea te așteaptă munca focului celui veșnic”.
Atunci, mâniindu-se și mai mult, ighemonul a poruncit s-o dezbrace de tot, s-o spânzure de un lemn și s-o bată și mai tare. Deci, dezbrăcând-o ostașii, au găsit cutiuța cu partea preacuratului și de viață făcătorului Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieșind din mănăstire. Apoi luând-o slugile, neștiind ce este, au dat-o ighemonului; iar el deschizând-o, îndată acea parte a preacuratului Trup al Stăpânului Hristos s-a prefăcut în foc și în văpaie mare, care, înconjurând pe slugile tiranului, i-a ars, vătămând chiar și umărul stâng al ighemonului. Iar el, căzând la pământ, striga de durere către soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, și zicea: „Stăpâne soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta, căci știu că pentru dânsa mă pedepsești, deoarece n-am pierdut-o până acum!”.
Zicând acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger și, arzându-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încât cuprinse pe toți frică și spaimă. Iar unul din ostași a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luminos stând lângă dânsa, ca și cum îi vorbea la ureche și o mângâia. Apoi i-a acoperit umerii dezgoliți și pieptul cu o pânză mai albă decât zăpada. Ostașul văzând aceasta, s-a apropiat de sfânta și a zis: „Cred și eu în Dumnezeul tău! Primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba Dumnezeului Cel viu!”.
Fericita răspunse: „Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii celei bune, că, precum te văd, acum începi a viețui ca un nou născut, și de voiești să te mântuiești, fugi departe de necredința cea de mai înainte”. Grăit-a ostașul: „Mă rog ție, roaba Domnului, milostivește-te puțin și spre ighemon și-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viață, ca prin tine să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să creadă într-Însul”.
Zicând acestea, s-a apropiat de lemn și a dezlegat-o. Iar sfânta muceniță, plecându-și genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat și a strigat cu mare glas: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce știi tainele oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvântul și toate le-ai făcut cu înțelepciune, poruncește ca, prin voia Ta cea tare și puternică, să învieze toți cei arși de focul cel trimis de la Tine; ca mulți din cei ce sunt credincioși să se întărească la sfânta credință iar necredincioșii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul cel veșnic, pentru a se preamări preasfânt numele Tău în vecii vecilor”.
După aceea, s-a apropiat de cei morți și fiecăruia, luându-l de mână, îi zicea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morți, scoală-te și fii sănătos ca și mai înainte”. Și așa, unul câte unul deșteptându-i și sculându-i ca din somn, pe toți i-a făcut vii cu puterea lui Hristos.
Făcându-se aceste preaslăvite minuni și toți privind la ele cu negrăită mirare și spaimă, deodată s-a făcut țipăt și plângere lângă locul cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo cu oastea, venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia lui, care, înăbușindu-se în baie, s-a lipsit de viață. Diodor, rupându-și hlamida la vestea neașteptată, fiind cuprins de mare jale și tânguindu-se, alerga acolo unde i se spusese că îi este femeia moartă și au alergat după dânsul mulți din popor.
Apoi s-a dus acolo și Diogen ighemonul, cel sculat din morți, ca din somn, și văzând cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a întors la Sfânta Evdochia și a zis către dânsa: „Cred cu adevărat că Dumnezeul tău este cu neasemănare mai mare și mai puternic decât zeii noștri. Deci, dacă voiești să înmulțești și să întărești în mine această credință, care s-a început și este încă slabă, mă rog ție, vino cu mine la Firmina cea moartă, pe care dacă o vei scula din morți, atunci nelepădându-mă, nici îndoindu-mă, voi crede desăvârșit în Dumnezeul tău”. A grăit lui Sfânta Evdochia: „Nu numai pentru tine va face Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar și pentru toți cei ce doresc să intre în Împărăția Lui! Deci, să mergem unde zici și Dumnezeu să ne ajute!”.
Mergând ei împreună cu poporul, i-au întâmpinat cei ce duceau patul cu trupul cel mort, și sfânta a poruncit să stea patul. Apoi, lăcrimând, s-a rugat destul și a luat de mâna pe cea moartă și a zis cu mare glas: „Dumnezeule Cel mare și veșnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ești Cuvântul Tatălui, prin Care se scoală morții, binevoiește, rogu-mă, să faci această mare minune, spre încredințarea celor ce stau înainte; poruncește Firminei să învieze și dă-i duh de pocăință, ca să se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu și veșnic!”.
Așa rugându-se sfânta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat și tot poporul a strigat cu glas ca și cu o gură, grăind: „Mare este Dumnezeul Evdochiei, adevărat și drept este Dumnezeul creștinilor; te rugăm pe tine, roaba Dumnezeului Celui viu, mântuiește-ne și pe noi, căci credem în Dumnezeul tău!”.
Diodor, văzându-și femeia sa vie, s-a umplut de negrăită bucurie și, aruncându-se la picioarele cuvioasei, a zis: „Mă rog ție, roaba lui Hristos, fă-mă și pe mine creștin; căci acum am cunoscut cu adevărat cine și cât de mare este Dumnezeul Căruia Îi slujești”. Și a fost botezat Diodor, femeia lui și toată casa, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, cum și mulți din popor. Asemenea s-a botezat și Dioghen cu toată casa sa, care a petrecut neschimbat în sfânta credință până la sfârșitul său.
După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor după dorința lui, și învăța cuvântul lui Dumnezeu pe creștinii cei din nou luminați. S-a mai întâmplat că, într-o grădină din apropiere, un tânăr anume Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul unui balaur purtător de moarte. Iar maica acelui tânăr, fiind văduvă, se tânguia nemângâiata pentru dânsul, că era singurul născut al ei. Înștiințându-se despre aceea mielușeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui Diodor: „Să mergem să mângâiem pe văduva aceea care plânge; și vei vedea minunata milostivire a Dumnezeului nostru”. Deci mergând, a găsit pe tânăr umflat foarte tare, și învinețit de veninul balaurului.
Apoi zis sfânta către Diodor: „Acum este vremea să se arate credința ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicându-ți ochii inimii sus, și să înviezi pe mort”. Diodor a răspuns: „Doamna mea, roaba lui Hristos, sunt nou în credință și ochii inimii mele nu pot a-i întări în Dumnezeu, neclintit cu gândire la El”. Sfânta i-a zis: „Eu cred Dumnezeului meu cu neîndoire, că pe păcătoșii ce se pocăiesc îi ascultă și le dă degrabă răspuns cererilor lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe Domnul Cel Atotputernic și va face cu noi mila Sa”.
Atunci Diodor, plecându-și grumazul și bătându-și pieptul, a început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: „Doamne Dumnezeule, Care pe mine nevrednicul, păcătosul și necredinciosul ai binevoit a mă chema la sfânta credință în Tine și pe această cinstită a Ta roabă ai trimis-o la noi spre mântuirea sufletelor noastre, auzi și a mea păcătoasă și nevrednică rugăciune, știind credința mea cea neschimbată și neîndoită către Tine, și poruncește tânărului cel omorât de balaur să învie, întru slava Ta, ca și de el și de tot duhul să se preamărească sfântul Tău nume în veci”. Astfel rugându-se Diodor, a zis către cel mort: „În numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în zilele lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!”. Mortul îndată s-a sculat, a pierit vinețeala trupului său și s-a făcut trupul lui sănătos ca mai înainte. Și toți slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, și au crezut în El.
Vrând să se ducă poporul, a zis către dânșii fericita mielușea a lui Hristos, Evdochia: „Îngăduiți puțin, fraților, căci încă mai are a se preamări Hristos, Mântuitorul nostru!”. Ascultând-o poporul, sfânta s-a rugat către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tânăr, fiind izgonit de un foc minunat, fugea șuierând înfricoșat, aruncându-se și înfuriindu-se înaintea tuturor, dar s-a sfărâmat și a pierit.
Atunci, toți cei ce priveau la aceea, mergând cu femeile și cu copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfântul Botez. Iar Cuvioasa Evdochia s-a întors la mănăstirea sa și viețuia în obișnuitele sale osteneli monahicești. Însă venea uneori și în cetate, întărind pe credincioși, iar pe necredincioși încredințându-i și aducându-i la Hristos Dumnezeu.
Și a trăit, după botezul ei, cam cincizeci și șase de ani și s-a sfârșit prin chinuire astfel: Murind în creștineasca credință Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mânios și vrăjmaș creștinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostași de i-au tăiat cinstitul ei cap. Și astfel, Prea Cuvioasa Muceniță Evdochia s-a sfârșit prin tăiere de sabie, în luna lui martie, în ziua dintâi, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
