Articole

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

14 decembrie 2020

 

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Baia (în maghiară Moldvabányai csata, Bătălia de la Baia Moldovei) a avut loc în noapte de 14 spre 15 decembrie 1467 între oastea Moldovei, condusă de Ștefan cel Mare, și oastea Regatului Ungariei, condusă de Matia Corvinul.

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române (portret de Constantin Lecca) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române – cititi mai mult pe unitischimbam.ro (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Context

La 25 ianuarie 1465 Ștefan cel Mare a ocupat baza militară ungară de la Chilia, după un asediu de o zi. La conducerea cetății Ștefan l-a instalat pe pârcălabul Isaia, cumnatul său. În contextul unor tulburări interne provocate de marea nobilime din Transilvania, nemulțumită de mărirea fiscalității, Ștefan cel Mare a organizat în vara lui 1467 o acțiune militară în Secuime, acțiune menită să-i atragă pe secui de partea sa. Concomitent, tot la incitarea lui Ștefan, orașele săsești s-au ridicat împotriva regelui Matia, ceea ce l-a silit pe acesta să vină personal pentru a potoli răscoala.

În septembrie 1467, după ce a înfrânt răscoala din Transilvania și i-a pedepsit pe conducătorii rebeliunii, regele Matia a decis represalii și împotriva lui Ștefan, ca inițiator al acesteia. În noiembrie 1467 a plecat de la Brașov spre Moldova, prin pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa 40.000 de oșteni.

Ștefan a reușit să pună pe picioare doar o armată de 12.000 de oșteni, așa încât tactica sa a fost aceea de a da lupte mai mici, pentru întârzierea înaintării armatei regale ungare. Estimarea de 40.000 de oșteni provine din letopisețul oficial al Moldovei. Este probabil ca cifra să fie exagerată. Rămâne certă superioritatea numerică a armatei ungare, estimată de cercetătorii moderni între 25.000 sau 40.000 de soldați.

Ștefan a adoptat o strategie defensivă permițând ungurilor să înainteze.

În 19 noiembrie regele Matia a cucerit Trotușul, apoi cetatea de lemn de la Bacău, după care a început înaintarea pe Valea Siretului spre Suceava.

Între 29 noiembrie și 7 decembrie a ocupat Romanul și Târgu Neamț, iar în data de 14 decembrie 1467 a ocupat Baia Moldovei, oraș locuit la acea vreme în majoritate de sași și de maghiari, sediu al unei episcopii catolice.

Matia Corvin (mai des Matei Corvin, n. 23 februarie 1443, Cluj - d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Matia Corvin (mai des Matei Corvin, n. 23 februarie 1443, Cluj – d. 6 aprilie 1490, Viena), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 oastea lui Ștefan a atacat pe neașteptate orașul Baia, dând foc palisadelor din lemn ale orașului, ceea ce a luat prin surprindere armata regală, având loc crâncene lupte stradale de noapte, soldate cu mari pierderi omenești pe ambele părți. Grigore Ureche, autorul letopisețului Țării Moldovei relatează că incendiul pus noaptea de moldoveni a creat o mare învălmășeală, în care au fost tăiați cu săbiile aproape jumătate din soldații regelui Matia. El însuși ar fi fost rănit cu trei săgeți și cu o lovitură de lance, ceea ce a determinat transportarea sa în mare grabă spre Ungaria.

Totuși trebuie menționat că o parte din armata lui Ștefan cel Mare nu atacaseră, precum era convenit, fiind trădat, lucru ce l-ar fi putut costa pe domnitor victoria și chiar viața. Defecțiunea era expresia nemulțumirii unei părți a marii boierimi față de politica lui Ștefan. După bătălie, Ștefan cel Mare a omorât 24 mari boieri trădători printre care și pe vornicul Crasneș, alți 40 boieri de rang inferior fiind trași în țeapă.

Ștefan cel Mare l-a trimis pe cumnatul său, pârcălabul Isaia, să taie retragerea regelui, însă acesta a izbutit să scape, sub apărarea maramureșenilor și a comandantului Ștefan Báthory de Ecsed.

Armata regală în retragere, în drumul ei spre Transilvania, ar fi fost oprită de o blocadă, și a decis să îngroape cele 500 de tunuri și alte comori, pentru a nu putea fi capturate de moldoveni. Potrivit cronicarului polonez Jan Długosz, Matia Corvinul ar fi scăpat de moldoveni din cauza ezitării marelui vornic Crasnăș, comandantul unuia din cele trei corpuri de armată moldovene. Acesta ar fi fost mai apoi executat de Ștefan pentru trădare.

 

Consecințe

Campania regelui Matia Corvinul în Moldova, încheiată cu un eșec, a constituit ultima mare încercare a coroanei ungare de a reinstititui pe cale militară suzeranitatea asupra Moldovei.

Într-o diplomă emisă în 1469, Matia Corvinul recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda “sumanelor negre”, pentru vitejia dovedită în salavarea de la moarte a regelui în bătălia de la Baia. Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești.

În anul 1468 Ștefan a încercat fără succes să aplaneze conflictul cu regele Ungariei, prin intermediul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei. În 1469 o armată moldoveană condusă de spătarul Filip Pop a pătruns și prădat în Secuime, drept represalii pentru găzduirea lui Petru Aron, rivalul lui Ștefan. Cu acea ocazie Petru Aron a fost prins și executat.

Frontul comun antiotoman, precum și privilegiul comercial acordat de Ștefan negustorilor brașoveni la 3 ianuarie 1472 a destins relațiile cu Regatul Ungariei. În anul 1473 Moldova și Regatul Ungariei și-au coordonat acțiunile pentru înlăturarea interpușilor otomani Radu cel Frumos și Laiotă Basarab din Țara Românească.

La sfârșitul anului 1474 regele Matia a trimis 5.000 de secui și 1.800 de ostași regali în sprijinul lui Ștefan, aceștia luând parte la Bătălia de la Vaslui, încheiată cu istorica victorie a aliaților creștini.

La 12 iulie 1475, în fața unui iminent atac otoman, Ștefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea lui Matia Corvinul. Drept răspuns, printr-un act emis la Buda în data de 15 august 1475 regele Matia s-a obligat să-l sprijine pe Ștefan contra otomanilor și i-a dat drept locuri de adăpost la Cetatea Ciceu din Țara Secuilor, și Cetatea de Baltă.

 

cititi si:

- Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486)

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Bătălia de la Lenţeşti (29 octombrie 1497)

Oșteni moldoveni (1500) – fresca la Manastirea Parhauti

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Lenţeşti (29 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone

Bătălia de la Lenţeşti (Bucovina, Ucraina) – A fost un conflict moldo-polon ce a avut loc la 29 octombrie 1497, în contextul retragerii oştilor conduse de regele Ioan Albert (1492 – 1501) după expediţia acestuia în Moldova şi înfrângerea de la Codrii Cosminului.

Oastea polonă s-a retras în condiţii deosebit de grele, supusă unei permanente hărţuiri din partea oştilor lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504). Pentru a uşura retragerea polonilor, cneazul Konrad de Mazovia a trimis un detaşament de 600 de cavaleri. Domnul, grav bolnav, a delegat întreaga putere militară vornicului Sima Boldur, „caz cu totul excepţional, unicul cunoscut ca atare în istoria Moldovei medievale” (Ştefan Gorovei), pentru a organiza apărarea.

Acesta, în fruntea unei oştiri de 5.000 de călăreţi, atacă oastea mazoviană la Lenţeşti, lângă Cernăuţi: „duminică, octombrie 29, au bătut şi acea oaste, din mila lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan voievod. Şi a fost şi acolo măcel mare în acea zi între leşi de armele moldoveneşti şi a căzut şi acolo multă oaste leşească, în locul numit satul Lenţeştii” (Cronicile slavo-române).

În situaţia nou creată, regele a grăbit retragerea. Pe 30 octombrie 1497 oştile sale trec Prutul şi merg în marş forţat până la Sniatyn (Pocuţia), unde ajung în trei zile. Aici, Ioan Albert a suferit o mare umilinţă, oastea sa a fost decimată, iar pe lângă distrugerea aproape în totalitate a Cavalerilor Teutoni şi a celor mazovieni, izvoarele sugerează pierderi importante (de la 11.000 la 40.000), inclusiv din rândul nobililor poloni. Cronica Mănăstirii Hustânskaia subliniază această catastrofă: „în vremea regelui Albert, a pierit şleahta în Polonia”.

În urma armatei poloneze au rămas multe steaguri şi tunuri care, alături de prizonieri, au fost trimise sultanului. Polonia a ieşit slăbită din acest război, a fost supusă mai multor incursiuni, iniţiate de otomani, moldoveni şi tătari, de aceea în 1498, a trebuit să grăbească negocierile în vederea încheierii unui tratat de pace. Acesta se va semna în 1499.

 

Bibliografie – George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

 

cititi si:

- Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486)

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – parte din Războaiele Moldoveano-Polone

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497)

Bătălia de la Codrii Cosminului (1497) a avut drept combatanți pe Ștefan cel Mare, domnitor moldovean și regele Ioan I Albert al Uniunii Polono-Lituaniene. Bătălia a avut loc în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de atunci Suceava (în poloneză Suczawa), între actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, având ca rezultat o victorie importantă a moldovenilor.

 

Motivele războiului

Începând cu anii 1470, amenințarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a pierdut Chilia și Cetatea Albă în 1484, Ștefan cel Mare a fost nevoit să uite divergențele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon.

În 1485, în schimbul unei alianțe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei și Cetății Albe, Ștefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoștea drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuția. Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuția, deși controlată de domnitorii moldoveni între 1387 și 1532, făcea parte de drept din regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu.

Această practică era obișnuită în Europa medievală și nu însemna decât că o parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege. Suzeranitatea regelui Poloniei nu se transmitea și asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir și Ștefan, nu între țări independente. Totuși, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin înscăunarea unui alt nobil.

Casimir s-a stins în curând din viața, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a ales o viață clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei și Ungariei, Ioan Albert, Alexandru și Sigismund I cel Bătrân. Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron.

Având loc o tranziție de la un rege foarte stimat și temut la un fiu nepregătit, poziția ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de șubredă. Ștefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înțelegerii cu tatăl acestuia. În 1494, Ioan Albert și Ștefan s-au întâlnit la conferința de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero al Brandenburgului, și au făcut planuri pentru o expediție împotriva Porții.

Obiectivul era recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Totuși, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei și detronarea lui Ștefan. Aceste planuri au fost aflate de Ștefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ștefan s-a grăbit atunci să ia măsuri și a intrat cu oastea sa în Pocuția, alungând pe reprezentanții regelui.

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial - foto preluat de pe historia.ro

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial – cititi mai mult pe unitischimbam.ro - foto preluat de pe historia.ro

 

Conflictul polono-moldovean

Astfel, la intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit dușmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 și 10 mii de nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată.

Totuși, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după 4 luni bătute pe loc, infecțiile din tabără și ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ștefan de a se fi aliat cu otomanii.

Ștefan s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marș în forță. Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului. Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită.

Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan. Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan.

Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în bucăți mici și pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora.

În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani, mulți dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești țărani între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada, loviți cu bâtele țăranilor și/sau cu spadele vitejilor.

Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă odată cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau și Liov.

Ioan I Albert (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) şi duce de Głogów (1491–1498) - in imagine, Ioan I Albert, portret de Bacciarelli - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan I Albert (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) şi duce de Głogów (1491–1498) – portret de Bacciarelli - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Urmările bătăliei

Așteptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ștefan a rămas și el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime. Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb (Bogdan al III-lea), care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez.

Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere. Deși au recunoscut că Bogdan “le nimerea mai mult alăturea“, ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau.

Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov și Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare. Aceasta însemna că a fost practic un măcel. Ioan Albert, care a avut inspirația de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Liov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuția sau Stanislau ar fi fost foarte periculos. Deși a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca “regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți“.

Locul bătăliei, din ordinul lui Ștefan a fost curățat și în loc a fost sădită o dumbravă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roșie. Se spune că din stejarii semănați de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare.

În anul următor, 1498, Ștefan a întreprins o campanie în Pocuția, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligații vasale față de Polonia). Pocuția va fi pierdută de Moldova în 1532 in urma Bătăliei de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareș și hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) care a avut loc pe 22 august 1531, fiind iarăși cucerită și anexată de Polonia.

În urma bătăliei, Ștefan a dorit de asemenea să dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduși printre alții si primii țărani ruteni (strămoșii ucrainenilor) în Moldova. În 1775, numărul polonezilor și rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populație de 1.5-2 milioane, în ținutul Cernăuți ei reprezentând 10%.

Există o supoziție modernă, care spune că Ștefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368 (cronicarul polonez Jan Długosz menționează anul 1359, dar astăzi este acceptat că acesta a greșit și bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o ambuscadă similară, însă mult mai mică, oastea poloneză având atunci doar 2.000 de oameni. De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusă de tinerii frați Petru și Roman Mușat, viitorii domnitori ai Moldovei.

Codrii Cosminului. Stejarul lui Ştefan cel Mare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Codrii Cosminului. Stejarul lui Ştefan cel Mare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi si:

- Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1469/1470)

Bătălia de la Lipnic (20 august 1469/1470 – Ștefan cel Mare înfruntă Hoarda de Aur a tătarilor de pe Volga) - de Ion Stoica Dumitrescu

foto preluat de pe artindex.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.wikisource.org

 

Bătălia de la Lipnic ( 20 august 1469 sau 1470)

Pe 20 august 1470 (după alte surse 1469), la Lipnic (Lipinți), localitate în prezent situată în Raionul Ocnița, Republica Moldova a avut loc o bătălie, în care oastea moldovenească, condusă de Ștefan cel Mare, a învins tătarii Hoardei de Aur.

 

Context

Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Valahia) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos, precum şi să încheie tratate de alianţă cu alţi vecini. Ştefan cel Mare a început ostilităţile împotriva lui Radu cel Frumos prin incursiunea din februarie 1469/1470 cînd pradă şi arde Brăila (la 27 februarie, în “marţea brînzei“), Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa. Reacţia Turcilor a venit prin intermediul tătarilor (aliaţii turcilor) care au năvălit pînă peste Nistru şi au început să prade.

 

Năvălirea tătarilor

În august 1469/1470, tătarii Hanului Mamac de pe Volga au ajuns la Nistru. Aici oastea cea mare s-a divizat în trei. O parte din oaste a atacat Jitomirul, cea de a doua a atacat Trembovla, regiune periferică a Regatului Polonez, amplasată ceva mai la nord de Cernauți, iar cea de a treia a intrat în Moldova, prădând tot ce le stătea în cale.

 

Bătălia

Călăreții lui Ștefan cel Mare i-au atacat cu săgețile pe tătarii intrați în Moldova, aceștia din urmă retrăgându-se și căutând un vad pentru trecerea peste Nistru. Totuși, oastea lui Ștefan i-a ajuns din urmă pe tătari, bătălia dându-se în dumbrava de lângă satul Lipnic. Tătarii au fost învinși, suportând pierderi grele. Fiul și fratele (Eminec) ai Hanului Mamac au fost luați prizonieri.

 

Urmările bătăliei

După obținerea victoriei, Ștefan  “a cunoscut că ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și Preacurata Maica Sa” (Grigore Ureche).

Cronicarul polonez Jan Długosz afirmă că după bătălie, Hanul Mamac a trimis la Ștefan cel Mare 100 de soli pentru a cere, cu cele mai grozave amenințări, eliberarea fiului de han aflat captiv la moldoveni. Ștefan cel Mare, ca răspuns, a dispus ca fiul hanului să fie spintecat în patru bucăți în fața solilor. Apoi, 99 din cei 100 de soli au fost trași în țeapă. Ultimului sol tătar rămas în viață i s-a tăiat nasul, fiind trimis înapoi la Mamac pentru a povesti ce a văzut.

Eminec, fratele Hanului Mamac, a reușit să fugă din Cetatea Albă, unde era ținut închis.

 

Bătălia în amintirea urmașilor

În perioada interbelică a secolului XX, în amintirea bătăliei lui Ștefan cel Mare cu tătarii, a fost înălțată la cimitirul din satul Lipnic, o “Troiță” în memoria celor căzuți în luptă.

Lângă satul Lipnic mai există și astăzi Fântâna Cadânei, de unde, potrivit localnicilor, a început bătălia lui Ștefan cu Hanul Mamac.

În anul 1927, în revista “Calendarul Basarabiei” a fost publicată de institutorul chișinăuian Ioan Popovici o baladă despre Bătălia de la Lipnic. Această baladă a fost auzită pe 18 august 1884 de la Mihalache a Ciobăniței din satul Năvârneț, în vârstă de 77 de ani.

 

Balada basarabeană despre bătălia de la Lipnic

Numai frunză trei măsline
Spre Soroca cine vine
Cu călări și sulițași,
Feciori de casă și arcași?
Cine în fruntea lor ca zmeu
Călărește pe albău,
Strălucește ca un soare
Ș’are pinteni la picioare?!…
Mări-i Ștefan Domn cel Mare,
Al Moldovei mândru soare,
Ce zorește la hotare,
Înspre hoardele tătare,
Ce ne strică satele,
Și ne fur bucatele,
Osândi-i-ar Dumnezeu
Nici mai bine, nici mai rău
Decât numai cum știu eu!…
………………….

Ș’apoi foaie mărărel
La Lipnic pe colincel
Supărat și’ngândurat
Și la față încruntat
Ștefan-Vodă mări s’arată
Cu-a lui oaste’nbărbătată,
Și pe loc că să oprește
Și din gură că grăiește:
- Dragii mei, voinicii mei
De la Dorna, din Orhei,
Din Suceava, de la Putna,
Din Vaslui și din Lăpușna,
Vedeți voi cum satele,
Satele și orașele
Ni le ard ani hoardele
De tătari păgâni și răi?!…
Luați seama, toți odată
În a lor păgână ceată
Ca un fulger să răzbim
Și din viață să-i gătim!…
Iute-acuma, măi flăcăi,
Săriți grabnic dar pe ei
Și mereu la cap să dați,
Sama la arme luați
Înapoi să nu vă dați
Și Moldova s’o-apărați!…
…………………………..

Numai frunză ș’o alună
Urlă buciumul și sună
Și ca leii cei turbați
Moldoveni’nfierbântați
Taie, taie și omoară
Până hăt colo sub sară,
Când tătarii sfărâmați,
‘Nspăimântați și’mpuținați,
Fug mereu pământ mâncând,
Peste Nistru buzna dând!…

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Lipnic (20 august 1469/1470) si pe: enciclopediaromaniei.ro; tanchistiiinvizibili.wordpress.comwww.moldovenii.mdadevarul.roen.wikipedia.org

cititi si:

- Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) – Parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone

Asediul Belgradului (4 – 22 iulie 1456)

Cetatea Belgradului (Nándorfehérvár) în Evul Mediu. Sunt vizibile etajările orașului, precum și palatul

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Belgradului (4 – 22 iulie 1456)

Asediul Belgradului din anul 1456 a avut loc atunci când o armată a Imperiului Otoman, condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe atunci regent al Regatului Ungariei, care apăra cetatea Belgradului.

Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 - d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

După Căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea și-a continuat expansiunea teritorială în Europa, pregătindu-se să cucerească entitatea statală următoare, Regatul Ungariei. Deși Țara Românească și Moldova erau la timpul respectiv țări vasale Porții Otomane, pătrunderea în Europa de pe teritoriile celor două provincii istorice românești prin cucerirea Transilvaniei ar fi fost dificil de efectuat din cauza granițelor naturale ale Carpaților Orientali și Meridionali, lungimii traseului și, mai ales, din cauza organizării sociale, economice, administrative și militare a Voievodatului Transilvaniei, care ar fi fost o entitate statală mult prea greu de învins.

Ca atare, calea firească de urmat a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte fusese deja cucerită și se afla sub stăpânire otomană. Singura piedică reală era cetatea de frontieră (în maghiară végvár) a orașului Belgrad (în maghiară Nándorfehérvár), aflat la acea dată sub stăpânire maghiară. Regentul Ungariei de atunci, Ioan de Hunedoara, membru de seamă al familiei Huniade, având experiența de peste două decenii de lupte împotriva otomanilor, se așteptase și se pregătise corespunzător și îndelung împotriva acestui atac.

Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanță, în al cărei final Ioan a condus un contraatac spontan care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuși fiind rănit și scăpând cu viață cu greutate. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creștine”.

În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, obicei păstrat și astăzi în toată lumea creștină.

 

Pregătirile

Spre sfârșitul anului 1455, Ioan de Hunedoara a început pregătirile de luptă, după o reconciliere publică cu oponenții săi. A aprovizionat și înarmat cetatea Belgradului pe cheltuiala proprie, lăsând-o sub comanda cumnatului său Mihai Szilágyi și a fiului său mai mare, Ladislau Huniade (în maghiară Hunyádi László), după care a strâns și organizat o armată auxiliară și o flotă de aproximativ două sute de caravele. Este demn de remarcat efortul lui Huniade de a fi făcut totul pe cont propriu, întrucât alți nobili nu au dorit să-l ajute, temându-se mai mult de influența sa din ce în ce mai mare, atât în Ungaria cât și în întreaga Creștinătate, decât de amenințarea otomanilor.

Un călugăr franciscan aliat cu Huniade, Ioan de Capistrano, a predicat atât de convingător despre imperativul existenței unei cruciade antiotomane încât foarte mulți țărani și fermieri slab echipați (majoritatea aveau doar prăștii și coase), dar plini de entuziasm, s-au adunat sub stindardul lui Huniade. Nucleul armatei acestuia era format dintr-un grup de mercenari cu experiență și câțiva călăreți din rândul nobilimii. În total, Huniade a reușit să adune o armată de aproximativ 25-30 000 oameni.

 

Asediul

Înainte ca Huniade să adune acest efectiv, armata lui Mehmed (160.000 oameni după estimările vremii, 60 – 70.000 conform studiilor mai recente) a sosit în apropierea cetății Belgradului. Cumnatul lui Huniade, Mihai Szilágyi, avea doar circa 5 – 7.000 de apărători în cetate.

Asediul Belgradului - Bătălia de la Belgrad (4 - 22 iulie 1456) - Schiţă modernă, cu explicaţii în maghiară, indicând poziţiile armatelor combatante - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Asediul Belgradului – Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) – Schiţă modernă, cu explicaţii în maghiară, indicând poziţiile armatelor combatante – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mehmed a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale deschizând focul asupra zidurilor la data de 29 iunie 1456. Asaltul propriu-zis a început în ziua de 4 iulie. Sultanul Mehmed și-a desfășurat armata în trei secțiuni: corpul Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale sultanului, ienicerii și comandamentul. Ienicerii și anatolienii erau trupe de infanterie grea.

Corpul Anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană de aproximativ 200 de vase fluviale avea restul. Flota era postată în principal la nord-vestul cetății, pentru a supraveghea terenul și a împiedica aprovizionarea apărătorilor. Râul Sava, aflat la sud-vest de zona centrală a atacului, era supravegheat pentru a împiedica un eventual atac al armatei lui Huniade asupra infanteriei otomane.

La est, Dunărea era păzită de spahii, corpul de cavalerie ușoară a sultanului, pentru a evita un atac pe partea dreaptă. Acestor forțe formidabile li s-au opus doar cei aproximativ 7.000 de apărători din cetate, care au fost ajutați și de locuitorii din jurul orașului.

Când Huniade a aflat aceste vești, se afla în sudul Ungariei recrutând trupe adiționale de cavalerie ușoară pentru armata cu care intenționa să reziste invadatorilor. Deși puțini nobili s-au arătat dornici să ofere ajutor, țăranii nu au ezitat să se ofere ca voluntari. Cardinalul Giovanni da Capistrano, un excelent orator, a fost trimis în Ungaria de Vatican cu două scopuri clare, de a propăvădui împotriva “ereticilor” creștini ortodocși și pentru a populariza o cruciadă împotriva otomanilor.

El a reușit să strângă o armată destul de mare, deși fără experiență și slab echipată, cu care s-a îndreptat spre Belgrad. Capistrano și Huniade au călătorit împreună, dar și-au comandat trupele separat. Împreună au avut aproximativ între 40.000 și 50.000 oameni.

În acest timp, apărătorii Belgradului s-au bazat în principal pe formidabilele ziduri ale cetății, care la acea vreme se număra printre cele mai fortificate și bine construite din Balcani. După ce Belgradul a fost ales capitala Principatului sârb de către despotul Stefan Lazarevič în 1404, urmând bătăliei de la Angora, s-au depus eforturi majore pentru a transforma vechiul castel bizantin într-o capitală puternic fortificată.

Anticipând raiduri otomane după refacerea acestora în urma înfrângerii suferite din partea mongolilor, au fost studiate și folosite tehnici avansate de construcții militare utilizate la fortărețele bizantine și arabe din perioadele de conflict începute la mijlocul secolului al XI-lea, în care acțiunile militare ale turcilor otomani și selgiucizi au transformat Orientul Apropiat.

Asediul Belgradului - Bătălia de la Belgrad (4 - 22 iulie 1456) - Miniatură otomană a asediului din Belgrad 1456 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Asediul Belgradului – Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) – Miniatură otomană a asediului din Belgrad 1456 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Arhitectura cetății a fost foarte elaborată, aceasta având trei linii de apărare: castelul interior cu palatul și donjonul imens; orașul de sus cu principalele tabere militare, având patru porți și un zid dublu; și orașul de jos, cu catedrala din centrul urban și un port la Dunăre. Toate acestea erau separate cu ingeniozitate de șanțuri, porți și ziduri înalte. Acest proiect a fost unul din cele mai elaborate realizări ale arhitecturii militare din Evul Mediu. După asediu, ungurii au fortificat laturile de nord și de est cu mai multe turnuri, unul din ele, turnul Nebojsa, fiind conceput ca având specific de artilerie.

La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad și a penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reușind să captureze patru vase mari și douăzeci mai mici, după care a încercuit complet orașul cu flotila sa, în timp ce vasele turcești erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a reușit să-și transporte trupele și proviziile necesare în oraș. De asemenea, apărarea cetății a fost întărită.

Mehmed a dorit să continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense ale artileriei otomane, zidurile cetății au fost dărâmate și penetrate în mai multe locuri. La 21 iulie Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui și a continuat toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor orașului și a început asediul fortăreței. Acesta s-a dovedit a fi momentul crucial al asediului.

Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci dați prin gudron și alte materiale inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp un zid de flăcări a separat ienicerii luptând în oraș de camarazii lor care încercau să pătrundă prin breșele create în zidurile orașului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii încercuiți și oștenii lui Szilágyi din orașul de sus se înclina în favoarea creștinilor, care au reușit să respingă atacul feroce din afara zidurilor.

Ienicerii rămași în interiorul orașului au fost așadar măcelăriți, în timp ce trupele otomane care au încercat să pătrundă în orașul de sus au suferit pierderi grele. Când un soldat otoman aproape a reușit să pună steagul sultanului pe vârful unui bastion, un soldat pe nume Titus Dugović l-a înșfăcat și împreună au căzut de pe ziduri. (Pentru această faptă eroică, regele Ungariei Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, l-a înnobilat pe fiul lui Titus trei ani mai târziu.)

 

Bătălia

A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neașteptat. Conform unelor surse, armata țăranilor a început o acțiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano și Huniade să profite de situație. În ciuda ordinelor lui Ioan de a nu efectua razii asupra pozițiilor otomane, unele unități s-au furișat din meterezele prăbușite, au ocupat poziții nu departe de linia inamicilor și au început să-i hărțuiască pe aceștia. Spahiii au încercat fără succes să împrăștie aceste unități. Ca răspuns, mai mulți creștini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula.

 Bătălia de la Belgrad (4 - 22 iulie 1456) - Asediul Belgradului din 1456 (pictură turcească din 1584) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) – Asediul Belgradului din 1456 (pictură turcească din 1584) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Da Capistrano a încercat să ordone oamenilor săi să se retragă în cetate, dar s-a trezit înconjurat de aproximativ 2000 de cruciați. A început atunci să-i conducă spre liniile otomane, strigând, “Domnul a făcut începutul, tot El va avea grijă de sfârșit!

Da Capistrano a condus trupele sale spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe pozițiile artileriei otomane.

Surprinși de aceste evenimente neobișnuite și, după relatările unor cronicari ai vremii, paralizați de o teamă inexplicabilă, turcii au fost puși pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica și să recupereze tabăra, dar până atunci trupele lui Huniade s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile otomanilor au devenit fără speranță.

Sultanul însuși a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din fericire pentru el neotrăvită) și și-a pierdut cunoștința. După bătălie, trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor cetății și să fie pregătiți pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceștia nu au mai contraatacat.

Sub acoperirea nopții, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniții în 140 de căruțe trase de cai. Ajuns în orașul Sarona, Mehmed și-a revenit. La aflarea veștilor că a fost învins, majoritatea ofițerilor săi uciși în luptă și tabăra și echipamentul au fost abandonate, tânărul sultan de numai 24 de ani abia a putut fi împiedicat să se sinucidă prin otrăvire. Atacul surpriză al creștinilor a provocat pierderi masive și haos total în rândurile otomanilor. Așadar, în timpul nopții de 22 spre 23 iulie sultanul învins și-a retras restul trupelor și s-a întors la Constantinopol.

 

Consecințe

Victoria i-a costat însă foarte scump pe apărători, din cauza faptului că o epidemie de ciumă a izbucnit în oraș, atât Giovanni da Capistrano cât și Ioan Huniade numărându-se printre victimele acesteia la doar câteva săptămâni după terminarea bătăliei (Huniade a murit la data de 11 august 1456, iar Capistrano în 23 octombrie a aceluiași an).

Deși cetatea a rezistat cu succes asediului, distrugerile au fost foarte mari. Ca atare, au fost necesare lucrări masive de reparații și de îmbunătățiri. Zidurile de est, pe unde otomanii au pătruns în orașul de sus, au fost fortificate prin adăugarea porții Zindan și a turnului masiv Nebojsa. Acestea au fost ultimele modificări aduse cetății până în anul 1521, când a fost cucerită de sultanul Suleiman Magnificul.

Bătălia de la Belgrad (4 - 22 iulie 1456), pictură maghiară din secolul XIX. În mijloc se află Giovanni da Capistrano ridicând crucea - foto: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456), pictură maghiară din secolul XIX. În mijloc se află Giovanni da Capistrano ridicând crucea – foto: ro.wikipedia.org

Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului Otoman înspre Europa Occidentală pentru următorii 70 de ani, deși turcii au mai avut și alte incursiuni – ca de exemplu ocuparea cetății Otranto (în 1480 – 1481) și raidurile din Croația și Styria din 1493. Belgradul a continuat să apere Ungaria și implicit creștinătatea centrului și vestului Europei de atacurile turcești până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521.

În timpul asediului, Papa Callixt al III-lea a dat ordin să se tragă clopotele de amiază, pentru a chema credincioșii să se roage pentru apărători – dar cum în multe locuri știrea victoriei a ajuns înaintea ordinului, scopul acestuia s-a transformat în comemorarea victoriei, iar Papa a modificat ordinul conform acestei interpretări. Așadar clopotele de amiază sună și în ziua de astăzi în memoria victoriei lui Ioan Huniade la Belgrad.

După ce bătălia a oprit avansarea lui Mehmed spre Centrul Europei, Serbia și Bosnia au fost anexate Imperiului Otoman. Valahia, Hanatul Tătar al Crimeei și în cele din urmă Moldova nu au putut fi practic niciodată cucerite datorită rezistenței militare puternice și ca atare au fost transformate în state vasale. Au existat mai multe motive pentru care sultanul nu a atacat direct Ungaria și pentru care a renunțat la ideea de avansare în acea direcție după eșecul său de la Belgrad.

Dezastrul de la Belgrad a indicat că Imperiul nu putea să se extindă mai departe până când Serbia și Bosnia erau transformate în baze sigure de operațiuni. În plus, puterea politică și militară considerabilă a Ungariei sub conducerea regelui Matei Corvin a avut fără îndoială de-a face cu această ezitare. Mehmed a fost preocupat și de rezistența celor două state românești “semi-independente” de la nordul Dunării (Valahia și Moldova), asupra cărora a încercat să-și impună controlul (întotdeauna parțial).

Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze, Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între 1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman. - pictură din 1507 a lui Gentile Bellini - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze, Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între 1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman. – pictură din 1507 a lui Gentile Bellini - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În volumul Dracula – Prince of Many Faces; His Time and His Life (în limba română, Dracula, prințul cu multe fețe, viața sa și timpul său) de Radu Florescu și Raymond T. McNally, autorii explică faptul că Mehmed a dorit, 6 ani ulterior anului 1456, să recucerească Belgradul pentru a obține acces spre Ungaria urmând cursul Dunării, dar a fost împiedicat datorită unei înfrângeri neașteptate și umilitoare suferită în fața lui Vlad Țepeș. Numele sub care este cunoscută această înfrângere decisivă este atacul de noapte, care a avut loc în apropierea capitalei Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462.

Mai târziu, sultanul a intrat în conflict cu Ștefan cel Mare în Moldova, suferind o înfrângere și mai grea și umilitoare în bătălia de la Podul Înalt, și mai târziu obținând o victorie pirică la bătălia de la Valea Albă. Ținând cont de ambiția sa agresivă și declarațiile sugerând că visa la cucerirea lumii, majoritatea istoricilor sunt de acord că Mehmed Cuceritorul a fost inițial interesat de cucerirea Ungariei și extinderea în Europa, dar a fost împiedicat de înfrângerea de la Belgrad și oprit de puterea militară a regelui Ungariei, Matei Corvin, ca și de rezistența aprigă a vasalilor valahi. După cum declară Florescu și McNally, sultanul “a plănuit să lovească stâlpii civilizației europene și s-o aducă sub controlul său.”

Victoria lui Huniade la Belgrad și efectele de lungă durată ale deciziilor sale politice (atât Vlad Țepeș cât și Ștefan cel Mare au ajuns la putere în timpul și cu ajutorul lui Huniade, iar acesta a făcut tot ce i-a stat în putere să-l instaleze pe fiul său Matei pe tronul Ungariei, ceea ce s-a și întâmplat ulterior) i-au scăzut considerabil redutabilului Mehmed șansele de a amenința semnificativ lumea creștină. În același timp, visul suprem al lui Ioan – recucerirea creștină a Constantinopolului – nu s-a realizat niciodată. Huniade a ales să nu se implice într-un asediu al Constantinopolului pentru că știa că nu era suficient de pregătit din punct de vedere militar să lupte împotriva puternicei armate a lui Mehmed în acel moment.

Asediul Belgradului - Bătălia de la Belgrad (4 - 22 iulie 1456) - Pictura Eroismul lui Titus Dugović a lui Sándor Wagner datează din secolul al XIX-lea, realizată într-o manieră mixată de baroc târziu şi academism - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Asediul Belgradului – Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) – Pictura Eroismul lui Titus Dugović a lui Sándor Wagner datează din secolul al XIX-lea, realizată într-o manieră mixată de baroc târziu şi academism – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Fiind un înțelept și versat lider militar și politic, Huniade a ales deliberat un țel perfect realist, protejarea Ungariei și fortificarea Balcanilor. Fiul său, Matei Corvin, care nu a împărtășit ideea unei cruciade antiotomane și a fost prea ocupat de dispute politice cu Sfântul Imperiu Roman pentru a fi un războinic agresiv ca tatăl său, a continuat rolul tatălui său de a se limita în principal la apărarea teritoriului propriu lăsându-i pe conducătorii din Balcani să ducă greul luptei împotriva Imperiului Otoman.

Deși rezistența dârză și abilitatea de conducător a lui Huniade au făcut ca ambițiosul Mehmed Cuceritorul să fie oprit în Balcani, sultanul reușise să transforme Imperiul Otoman într-una din cele mai temute puteri din Europa (și Asia) timp de câteva secole. Marea parte a Ungariei a fost până la urmă cucerită în 1526 după înfrângerea Ungariei în bătălia de la Mohács. Expansiunea otomană în Europa a continuat cu succes până la asediul Vienei din 1529, iar puterea otomană din Europa a rămas de temut și a amenințat Europa Centrală până la bătălia de la Viena din 1683.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Asediul Belgradului – Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) si pe en.wikipedia.org

Atacul de noapte (17 iunie 1462)

“Bătălia cu facle” (17 iunie 1462) de Theodor Aman

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Atacul de noapte” a fost o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești (Valahia) și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată pe drumul dintre Nicopole și cetatea de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă a românilor. Conflictul a pornit inițial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut otomanilor și a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci și bulgari.

Mehmed a ridicat o armată uriașă cu obiectivul de a cuceri Țara Românească și a o anexa la imperiul său. Cele două armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte în care Țepeș a atacat tabăra turcească în timpul nopții pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deși atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viață și și-a continuat marșul spre reședința de la Târgoviște, unde a dat peste alți 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Sultanul și armata sa au fost total demoralizați și s-au retras din Țara Românească.

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 - in imagine, Vlad Țepeș Domn al Țării Românești, tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60x50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) - foto: ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476 – tablou postum, din a doua jumătate a secolului XVI-lea. 60×50 cm. Kunsthistorisches Museum (Viena) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Țării Românești în jurul anilor 1390 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Situația premergătoare

După căderea Constantinopolului în 1453, Mehmed și-a ales noile campanii militare. În Anatolia, Imperiul Trebizondei încă rezista otomanilor, iar la est turkmenii lui Uzun Hasan, împreună cu alte state mai mici, amenințau Înalta Poartă. La vest, albanezii conduși de Skanderbeg continuau să-l tulbure pe sultan, în timp ce Bosnia se împotrivea plății tributului. Valahia avea sub control malul nordic al Dunării, iar Mehmed a dorit să obțină controlul asupra fluviului, deoarece atacuri navale puteau fi lansate asupra imperiului său tocmai de la Sfântul Imperiu Roman.

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 - d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 - foto - ro.wikipedia.org

Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul, Mehmed al II-lea, n. 30 martie 1432 – d. 3 mai 1481), cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 19 ani, a fost al șaptelea sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446, și între 1451 și 1481 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul Imperiului Otoman la apogeu (în 1683) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 26 septembrie 1459, Papa Pius al II-lea a cerut o nouă cruciadă împotriva otomanilor, iar la 14 ianuarie 1460, la congresul din Mantua, a proclamat faptul că cruciada oficială va dura timp de trei ani. Planul său, totuși, a eșuat, și singurul conducător european care și-a arătat entuziasmul pentru cruciadă a fost Vlad, care era foarte stimat de Papă. Încurajat datorită lipsei de entuziasm arătate de europeni pentru cruciadă, Mehmed a preluat inițiativa și a trecut la atac. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), a cucerit ultimul oraș independent din Serbia, Semendria, iar în anul următor (1461), l-a convins pe despotul grec al Moreei să-și predea fortăreața; la scurt timp după aceea, capitala acesteia, Mystras, și Corintul i-au urmat exemplul și s-au predat fără luptă.

Singurul aliat al lui Țepeș, Mihai Szilágyi (cumnatul lui Ioan Huniade, fost regent al Ungariei în 1458 până la încoronarea lui Matei Corvin) a fost capturat de turci în 1460, în timp ce traversa Bulgaria. Oamenii săi au fost uciși prin tortură, iar Szilágyi însuși a murit în timp ce a fost tăiat în două cu fierăstrăul. Spre sfârșitul aceluiași an (1460), Mehmed a trimis emisari la Târgoviște pentru a-l zori pe Vlad să plătească tributul întârziat.

Vlad l-a înfuriat pe sultan prin uciderea emisarilor, și într-o scrisoare datată 10 septembrie 1460, adresată sașilor din Brașov, îi previne pe aceștia despre planurile de invazie ale lui Mehmed și le cere ajutorul. Vlad nu plătise tributul anual de 10.000 de ducați din 1459. Pe lângă această sumă, Mehmed i-a mai cerut și 1000 de băieți, care urmau să devină ieniceri. După ce cererea le-a fost refuzată, turcii au trecut Dunărea și au început să prade și să ia prizonieri, însă Vlad i-a capturat și i-a tras în țeapă pe toți. Conflictul a continuat până în 1461, când Mehmed i-a cerut lui Vlad să meargă la Constantinopol să negocieze.

Spre sfârșitul lunii noiembrie 1461, Țepeș i-a scris sultanului că nu putea să-și permită să plătească tribut, datorită faptului că războiul cu sașii din Transilvania i-a terminat resursele, și că nu putea să plece deoarece exista riscul ca regele Ungariei să atace Valahia în lipsa lui. I-a promis sultanului că-i va trimite destul aur și băieți atunci când își va putea permite, și că s-ar duce la Constantinopol dacă sultanul i-ar trimite un pașă să conducă Valahia în absența sa.

Între timp, sultanul primise vești despre alianța lui Vlad cu regele Ungariei, Matei Corvin. Mehmed l-a trimis pe beiul din Nicopole, Hamza Pașa, să pună în scenă o întâlnire diplomatică cu Vlad la Giurgiu, dar cu ordinul să-l atace acolo, iar după capturarea lui, să-l ducă la Constantinopol. Țepeș a fost prevenit de capcană și a plănuit să pregătească una proprie.

Hamza a adus cu el 1.000 de călăreți, iar pe când au trecut printr-un pas îngust la nord de Giurgiu, Vlad a lansat un atac surpriză. Valahii i-au încercuit pe turci și i-au nimicit cu focuri de armă. Istoricii îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii cruciați europeni care au folosit praful de pușcă “într-un mod creativ – mortal“. Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin, datată 2 februarie 1462, a scris că Hamza Pașa a fost capturat aproape de fosta cetate valahă Giurgiu.

După ce l-a distrus pe Hamza Pașa, Vlad s-a deghizat în haine turcești și a avansat cu cavaleria sa spre cetate, unde a ordonat gărzilor în turcește să deschidă porțile. Aceștia s-au conformat, iar Vlad a atacat și distrus forțele turcești din cetate. După aceea a început o campanie de distrugere a turcilor și a populației care i-a ajutat; mai întâi în sudul Valahiei, după aceea în Bulgaria, traversând Dunărea înghețată. În Bulgaria și-a împărțit armata în mai multe grupuri mici și a acoperit circa 800 kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci și bulgari.

Într-o scrisoare adresată lui Corvin, datată 11 februarie 1462, Vlad a scris:

Am ucis bărbați și femei, bătrâni și tineri, locuitori din Oblucița și Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit și Ghighen. Am ucis 23.884 de turci și bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldații noștri…. Așadar Înălțimea Voastră trebuie să știe că am rupt pacea cu el [sultanul].”

Bulgarii creștini au fost însă cruțați; mulți din ei erau așezați în Valahia. Numerele exacte de victime au fost următoarele: la Giurgiu 6.414 victime; la Enisala, 1.350; la Durostor 6.840; la Orșova, 343; la Hârșova, 840; la Marotin, 210; la Turtucaia, 630; la Turnu, Batin și Novograd, 384; la Sistov, 410; la Nicopole și Ghighen, 1,138; la Rahova, 1,460. La aflarea veștilor despre devastare, Mehmed — care atunci asedia o fortăreață în Corint — și-a trimis marele vizir, Mahmud, cu o armată de 18.000 de oameni, să distrugă portul Brăila. Țepeș s-a întors și a învins armata otomană, și conform detaliilor din cronica din Lezze (Italia), doar 8.000 de turci au scăpat cu viață.

Campania lui Vlad a fost sărbătorită în orașele săsești din Transilvania, statele Italiene și de Papa. Un trimis din Veneția, la aflarea veștilor la curtea lui Corvin la 4 martie, și-a exprimat marea bucurie și a spus că toată Creștinătatea ar trebui să serbeze succesul lui Vlad. Un pelerin englez în Țara Sfântă, William din Wey, trecând prin insula Rodos în drum spre casă, a scris că “soldații din Rodos, la aflarea campaniei lui Vlad Dracul, au cântat imnuri (Te Deum) pentru a-l cinsti și onora pe Dumnezeu care a permis așa victorii. Primarul din Rodos a adunat soldații și cetățenii la un ospăț cu fructe și vin.”

Genovezii din Caffa i-au mulțumit lui Vlad pentru că datorită campaniei sale au fost salvați de un atac al sultanului de vreo 300 de galere, pregătite să-i atace. Mulți turci au fost înspăimântați de Vlad și au părăsit partea europeană a imperiului și s-au mutat în Anatolia. La aflarea veștilor, Mehmed a abandonat asediul Corintului și a hotărât să-l atace, el însuși, pe Vlad.

 

Pregătirile de război

Otomanii

Mehmed a trimis mesageri în toate direcțiile cu ordinul să adune o armată, în care numerele și armamentul au fost aproximativ egale cu cele avute în asediul Constantinopolului.” La 26 aprilie sau 17 mai 1462, sultanul a pornit cu armata sa de la Constantinopol cu obiectivul de a cuceri Valahia și a adăuga un nou teritoriu la imperiul său. Sultanul însuși a menționat, într-o scrisoare adresată unuia din marii săi viziri, că avea 150.000 de oameni cu el.

Istoricul grec Chalcondyles a scris referitor la armata lui Mehmed că era “cea mai mare forță numerică turcească adunată de la cucerirea Constantinopolului încoace.” El estimează totalul acesteia la circa 250.000, pe când istoricul turc Tursun Bey menționează 300.000. Aceste numere se pare că sunt exagerate. Un număr mai aproape de adevăr este cel oferit de trimisul venețian de la Buda, Tommasi, care menționează o armată formată din circa 60.000 de soldați, însoțiți de circa 30.000 mercenari.

În componența acestei armate se numărau ienicerii (trupele de elită); pedestrașii; spahiii (cavaleria feudală); saialii (trupele de sacrificiu formate din sclavi care puteau să-și câștige libertatea în cazul că supraviețuiau); achingiii (arcașii); silahdârii (gărzile armelor sultanului, de asemenea protejau flancurile); asabii (lăncierii); beșlii (cei care mânuiau armele de foc); și gărzile praetoriene care serveau ca garda de corp a sultanului.

Fratele vitreg al lui Vlad, Radu cel Frumos, care era de bunăvoie în serviciul sultanului, avea 4.000 de călăreți. Pe lângă aceste efective, turcii mai aveau 120 de tunuri, ingineri și mână de lucru pentru a construi drumuri și poduri, dar și femei “rezervate pentru plăcerile de noapte ale soldaților.” Chalcondyles menționează că corăbierii de pe Dunăre au plătit 300.000 de monezi de aur pentru privilegiul de a transporta armata. Alături de aceștia, otomanii au folosit și flota proprie, constând în 25 de trireme și 150 de vase mai mici.

 

Românii

" Vlad Țepeș și solii turci" - pictura de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

” Vlad Țepeș și solii turci” – pictura de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vlad Țepeș i-a cerut ajutor regelui Ungariei, Matei Corvin, oferindu-se chiar să se convertească de la Ortodoxie la Catolicism pentru a obține ajutorul acestuia. Deși Corvin i-a promis că-i va trimite ajutoare, acestea nu au sosit. Corvin primise bani de la Papa pentru a ridica o armată și a susține campania lui Vlad, însă Corvin a cheltuit banii în alte scopuri, fără să mai adune armata. Mai târziu, va justifica nereușita de a ridica o armată cât și eșecul strategic al campaniei lui Vlad, prin faptul că valahul de fapt trădase (complotul scrisorii).

Vlad a cerut să se facă o mobilizare generală în care au fost incluși “nu doar bărbați de vârstă militară, ci și femei și copii de la vârsta de doisprezece ani în sus, precum și contingente de țigani sclavi.” Mai multe surse menționează totalul oamenilor sub comanda sa ca fiind între 22.000 și 30.900, estimarea acceptată în general fiind cea de 30.000. Majoritatea armatei consta în țărani și ciobani echipați cu topoare și coase, în timp ce boierii călare, puțini la număr, erau înarmați cu lănci, săbii, pumnale și purtau cămăși de zale ca armură. Garda personală a lui Vlad era formată din mercenari din mai multe țări. Legenda spune că înainte de bătălie, Vlad le-a spus oamenilor săi “Ar fi bine ca cei ce se gândesc la moarte să nu mă urmeze“.

 

Bătălia

Turcii au încercat să debarce la Vidin, dar au fost respinși de săgeți. La 4 iunie, un contingent de ieniceri a debarcat în timpul nopții, la Turnu, unde aproximativ 300 din ei au fost uciși de atacurile valahilor. Ienicerul de origine sârbă Constantin din Ostrovița a scris despre întâlnirea cu Vlad Țepeș:

„La căderea nopții, am intrat în bărci, am luat-o la vale pe Dunăre și am trecut pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul în care era oprită armata lui Vlad. Acolo am săpat tranșee, pentru a fi protejați de cavalerie. După aceea am trecut din nou pe partea cealaltă și am transportat restul ienicerilor peste Dunăre, iar după ce toată infanteria a ajuns pe malul opus, ne-am pregătit și am început să avansăm încet spre armata lui Vlad, împreună cu artileria și restul echipamentului adus cu noi.

Fiind opriți, am instalat tunurile, dar nu destul de repede pentru a împiedica pierderea a trei sute de ieniceri, uciși de valahi…. Văzând că partea noastră începe să slăbească, ne-am apărat cu cele 120 de arme cu care am traversat și am tras atât de des încât am reușit să respingem armata prințului și ne-am îmbunătățit pozițiile…. iar Dracul, văzând că nu poate opri traversarea, s-a retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea cu toată armata și ne-a dat 30.000 galbeni pentru a fi împărțiți între noi.”

Armata otomană a reușit să avanseze, dar Vlad le-a îngreunat considerabil avansul, pârjolind terenul și otrăvind fântânile. De asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel terenuri mlăștinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au fost după aceea acoperite cu crengi și frunze. Populația și animalele de ogradă au fost trimise în munți, iar timp de o săptămână armata lui Mehmed și-a continuat marșul anevoios, suferind de foame și de sete, “negăsind nici un om, nici un animal, nimic de mâncare sau de băut.

Vlad a adoptat o tactică de gherilă, cavaleria sa atacând sporadic elemente răzlețe ale otomanilor. De asemenea, a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis și — în număr mai mare — ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai mulți dușmani. Ciuma bubonică a început să se împrăștie în armata otomană. Flota acestora a lansat câteva atacuri minore asupra Brăilei și Chiliei, dar fără a provoca pagube prea mari, datorită faptului că Vlad a distrus majoritatea porturilor din Bulgaria.

Chalcondyles menționează că sultanul a luat prizonier un luptător valah, pe care a încercat să-l plătească pentru a obține informații, dar fără succes; după care l-a amenințat cu tortură, din nou fără succes. Se spune că Mehmed l-a apreciat pe soldat, spunându-i “dacă domnul tău ar avea mai mulți oameni ca tine, în scurt timp ar putea cuceri lumea!

Turcii și-au continuat avansul spre Târgoviște, după ce au fost respinși la cetatea București la insula fortificată Snagov. La 17 iunie, în timp ce turcii și-au așezat tabăra la sud de capitală, Vlad a dezlănțuit atacul său de noapte, cu aproximativ 24.000, sau posibil cu doar 7.000 sau 10.000 de călăreți. Conform relatărilor lui Chalcondyles, înaintea începerii atacului, Vlad a intrat în tabăra turcească îmbrăcat în straie turcești, și a circulat nestingherit, încercând să afle care este cortul sultanului și organizarea taberei.

Bătălia cu facle de Theodor Aman. Pictura descrie Atacul de noapte, o bătălie între o armată condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și o armată condusă de sultanul Mehmed al II-lea al Imperiului Otoman, desfășurată în apropierea cetății de scaun a Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17 iunie 1462 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia cu facle (17 iunie 1462) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul a început “la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața” și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documentele păstrate; unele surse spun că valahii au ucis un număr mare de turci, iar altele susțin că pierderile de vieți otomane au fost minime. Un număr mare de cai și cămile au fost ucise.

Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit Galeș, care a condus un atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată, că nu a fost suficient de îndrăzneț să cauzeze devastarea așteptată în tabăra otomană. Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria Anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit pe valahi, reușind să ucidă între 1.000 – 2.000 din ei. Pierderile totale s-au situat la circa 5.000 de partea valahilor și circa 15.000 de otomani.

Cu toate că atât moralul său cât și al armatei sale era la pământ, Mehmed a decis totuși să atace capitala, dar a găsit-o părăsită și cu porțile larg deschise. Unele surse spun că armata otomană a intrat în capitală și timp de jumătate de oră a mărșăluit pe drumul mărginit de aproximativ 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă. Pe cea mai înaltă țeapă, ca simbol al rangului avut, au găsit cadavrul putrezit al lui Hamza Pașa. Alte surse notează că orașul a fost apărat de soldații valahi, iar cadavrele celor trași în țeapă se aflau în afara zidurilor orașului, pe o distanță de circa 60 km. Chalcondyles, descriind reacția sultanului, a scris:

„ Atât de copleșit a fost de cele văzute, încât sultanul a spus că nu poate lua pământurile unui om care face atâtea minunății și își impune voința asupra supușilor săi în felul acesta și cu siguranță că un om care a făcut atâtea este demn de lucruri mărețe. ”

Mehmed a ordonat să se sape un șanț adânc în jurul taberei turcești pentru a preveni penetrarea valahilor, iar a doua zi (22 iunie) turcii s-au retras.

În acest timp, vărul lui Vlad, Ștefan cel Mare, dorind să recupereze cetățile Akkerman și Chilia, a hotărât să lanseze un atac asupra ultimei, sincronizandu-se cu atacul naval al turcilor. Valahii si ungurii au aparat cetatea, reușind să-i pună pe fugă pe moldoveni și reușind chiar să-l rănească pe Ștefan pe viață, la picior, cu o ghiulea de tun.

La 29 iunie, sultanul a ajuns la Brăila și a dat foc orașului, după care a plecat la Adrianopol, unde a ajuns la 11 iulie. La 12 iulie otomanii au avut un ospăț în cinstea “marii victorii împotriva lui Dracula“, deși întreaga campanie se terminase dezastruos. Totuși turcii au reușit să ia mulți prizonieri din rândul locuitorilor zonelor traversate, pe care i-au dus spre sud împreună cu cirezile de vite și caii capturați.

 

Urmări

Radu a reușit să-i convingă pe valahi că a plăti tribut Înaltei Porți și a-l avea pe el ca lider ar fi în avantajul lor. Vlad a fost abandonat și a fugit în Transilvania, unde a fost întemnițat de regele Corvin timp de 12 ani, în baza unei scrisori falsificate în care s-a spus că el i-ar fi cerut iertare sultanului și i-ar fi propus acestuia o alianță împotriva Ungariei. A fost eliberat în 1474 și la scurt timp după aceea a pornit spre regiunea Bosnia în fruntea unei armate maghiare, unde a cucerit mai multe orașe și cetăți și a tras în țeapă peste 8.000 de turci.

Ștefan cel Mare a reușit să cucerească Chilia și Akkerman și le-a apărat cu succes de otomani la bătălia de la Vaslui. Cei doi veri și-au unit forțele și în 1476 au cucerit Valahia împreună; din nefericire, în decembrie 1476, Vlad Țepeș a fost ucis într-o bătălie împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân. Fratele său vitreg Radu murise de sifilis cu un an mai devreme (1475).

 

Consecințe

Conflictul a pus capăt tuturor ambițiilor și încercărilor otomane de a anexa Valahia la imperiu.

Victoria valahilor și-a lăsat amprenta asupra tradițiilor și literaturii românești, precum și asupra celor din țările din zonă, la vremea respectivă.

 

Cultura populară

Celebrul scriitor francez Victor Hugo a scris despre bătălie în poemul său Legendele secolelor.

Filmul american Bram Stoker’s Dracula, distins cu premiul Oscar, începe în anul 1462 cu invazia otomană a Valahiei; o bătălie nocturnă are loc (atacul de noapte), având ca rezultat victoria lui Dracula.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi despre Atacul de noapte si pe en.wikipedia.org

Matei Corvin (1443 – 1490)

Matei Corvin (1443 – 1490)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Matia Corvin (mai des Matei Corvin, în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie 1443, Cluj, Regatul Ungariei – d. 6 aprilie 1490, Viena, Sfântul Imperiu Roman), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490. A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul.

 

Viața

Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara, în casa lui Jakab Méhffi, socrul lui Stefan Kolb. Ioan de Hunedoara a fost un renumit conducător militar, descendentul unui cneaz valah (român), pe nume Voicu.

Într-un document de donație al posesiunii Hunedoara, datat la 18 octombrie 1409 apar nominalizați Voyk sau Woyk, filius Serbe ori Serba, cu frații săi Magas și Radul, vărul lor Radul și fiul lui Woyk, anume Iohannes. Fiind vorba despre români, variantele în limba română ale acestor nume, trebuie să fi fost Voicu, Șerbu sau Șerban, Mogoș, Radul și Ioan sau Iuon. Cu alte cuvinte, străbunicul regelui Matia s-a numit Șerbu (Șerban), bunicul Voicu, unchii Mogoș și Radul, iar tatăl Ioan (Iuon).

Ioan de Hunedoara a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reușite împotriva Imperiului Otoman, lăsând fiului său un regat sigur și stabil. Mama lui Matia a fost Erzsébet Szilágyi (Elisabeta), dintr-o familie de nobil maghiar cu foarte mare influență, fiica căpitanului László Szilágyi de Horogszeg (Ladislau) al cetății de la Bradics și sora lui Mihai Szilágyi, voievod transilvănean și regent ungar.

După moartea lui Ioan de Hunedoara, oligarhia maghiară a revenit la putere. „Tânărul rege” (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal, însă adevărații conducători erau familiile maghiare Garai, Ujlaki și Cillei. Grija lor a fost să combată influența familiei Hunyadi. Astfel, au convins pe tânărul rege Ladislau, să ordone inculparea pentru omucidere și condamnarea la moarte (prin decapitare) a lui László (Ladislau Corvin), fiul cel mare al lui Ioan de Hunedoara. Fiul cel mic al lui Iancu, Matei, încă un copil, a fost și el, datorită intrigilor, curând aruncat în închisoare. Apoi a început războiul civil.

Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matei cu el. Erzsébet Szilágyi, văduva lui Ioan de Hunedoara, a organizat armatele fidele soțului său și a reușit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul moare în condiții suspecte în Cetatea din Praga, iar mai mulți dintre cei ce-l determinaseră să-l condamne pe Ladislau de Hunedoara au fost uciși din ordinul Elisabetei sau al lui Mihai Szilágyi. Dieta Națională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezența armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea înghețată, a fost ales rege Matei, în vârstă de 14 ani, care trebuia să fie răscumparat și adus de la Praga.

Matei Corvinul - ilustrație in pagina unui incunabul slovac al cărui autor este Ioannes de Thurocz, adică Thuróczy János, istoric maghiar, autor al Chronica Hungarorum - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Matei Corvinul – ilustrație in pagina unui incunabul slovac al cărui autor este Ioannes de Thurocz, adică Thuróczy János, istoric maghiar, autor al Chronica Hungarorum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei și domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei. Aristocrația de rang înalt însă nu s-a împăcat cu prezența lui pe tronul Ungariei și a uneltit pentru a-l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reușit să-și pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soția regelui. Medicul reginei îl trata de reumatism pe regele Matei otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matei Corvin muri încet, de saturnism, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani.

Matei a fost instruit în italiană. Descoperind realizările Renașterii, a început să promoveze influențele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár și Visegrád au fost printre orașele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică și educație, precum și a unui nou sistem juridic sub domnia lui Matei Corvin. S-a dovedit a fi un generos mecena al artiștilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) și Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecție europeană de cronici istorice și lucrări filosofice și științifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 florini de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg („Armata neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmația, iar la est din Polonia, – excluzând Moldova și Țara Românească – până în Bulgaria de astăzi). Matei Corvin a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) și Austria Inferioară (1477/1485-1491). Vorbea maghiara, italiana, croata, latina și mai târziu germana, ceha, slovaca, precum și alte limbi slave. Regele Matei este amintit și astăzi, în multe istorisiri și cântece populare, ca un conducător foarte înțelept și drept.

Matei Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepeș), când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul. Dar tot Matei l-a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Țării Românești (Valahiei) de la Laiotă Basarab.

După ce Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, iar Matei a fost rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance. Într-o diplomă emisă în 1469, Matia Corvinul recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda “sumanelor negre”, pentru vitejia dovedită în salvarea de la moarte a regelui în Bătălia de la Baia. Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești.

Europe at the end of the reign of King Matthias - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Europe at the end of the reign of King Matthias – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Arborele genealogic al familiei Huniade

                                                         Mengu-Timur
                                                             │ 
                                                         ThocomeriusBasarab I
                                                             │
                                      Cneaz cuman    ∞    ... Basarab
                                            │                │ 
                                            |─────────┐──────|
                                                      │
                                                    Both
                                                      │
                                          ┌───────────┴──────────┐
                                       Csorba/Sorb(∞Édua)        Rados
                                          │                     
      ┌──────────────┬────────────────────|─────────────────────────────────┐                       
    Rados          Magos                Vajk/Voicu(∞Erzsébet Morzsinai)  Candachia   
                                          │
                              ┌───────────|─────——────────────────┐─────────┐──────——──┐─────——──┐─────——──┐
                            János        Iancu de Hunedoara (∞Erzsébet Szilágyi)Iván     Vajk     Erzsébet   Klára     Mária
                          1395-1400    1400-1456
                              ┌───────────┴─────────┐
                            László               Matei Corvin (Matia Corvin) (o-o Borbála Edelpeck)
                          1431-1457             1443-1490
                             ++                     │
                                              Ion Corvin (Corvin János) (∞ Beatrice de Frangepan / Frangepán Beatrix)
                                                1473-1504
                                                    │
                                        ┌───────────┴─────────┐
                                 Erzsébet Corvin        Kristóf Corvin
                                   1496-1508              1499-1504
                                      ++                     ++
Însemnele heraldice ale lui Matia Corvin prezentate în manuscrisul german al cronicarului ungur Ioannes de Thurocz (Thuróczy János), datat 1490 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Însemnele heraldice ale lui Matia Corvin prezentate în manuscrisul german al cronicarului ungur Ioannes de Thurocz (Thuróczy János), datat 1490 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Numele

A fost botezat în Biserica Sfântul Mihail din Cluj, primind numele de Matia ca născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemora pe Sfântul Matia (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august).

Din cauza frecvenței reduse a numelui Matia în spațiul românesc transilvănean, prenumele regelui a fost și este pronunțat de români, Matei sau Mateiaș. Aceasta poate fi și o urmare a asemănării numelui apostolului Matia cu cel al evanghelistului Matei (sărbătorit la 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv la 16 noiembrie în cel creștin ortodox). Mai mult, în Moldova s-a încetățenit numele Mateiaș, de la numele maghiar al regelui, Mátyas (Mattia). De aici, istoricii din Muntenia l-au preluat ca Matei, considerând numele Mateiaș ca fiind un hipocoristic. Însă numele corect, care rezultă din documente, este Matia/Mattia/Mathias. Epitetul Corvinus provine de la stema familiei, ce conținea un corb (corvus în latină).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Matei Corvin si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Niš (20 noiembrie 1443)

Iancu de Hunedoara (Pictura din secolul al XVII-lea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Niš [Serbia] (20 noiembrie 1443), între voievodul Transilvniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456), şi otomani, în cadrul „Campaniei celei Lungi” (septembrie 1443 – ianuarie 1444).

Victoria de pe Ialomiţa l-a adus pe Iancu în atenţia Europei, văzut ca singurul ce poate organiza o cruciadă care să-i alunge pe otomani. O bulă papală, emisă la 1 ianuarie 1443, de către Eugen IV (1431 – 1447), proclamă cruciada şi cheamă cavalerii apuseni să i se alăture.

Voievodul Transilvaniei începe pregătirile pentru o nouă expediţie, încă din martie – aprilie 1443, când cere braşovenilor multe căruţe, tunuri şi pulbere. Strânge o mare oaste (circa 35.000 oşteni) formată din mercenari cehi, poloni, germani, italieni, francezi, sârbi, bulgari (pe care îi plăteşte inclusiv cu banii proprii), la care se adaugă munteni şi transilvăneni. Cauza imediată a acestei ample acţiuni este pericolul ce planează asupra Constantinopolelui (asediat în cursul anului 1442), iar pe termen lung se are în vedere alungarea otomanilor din Europa. În opinia istoricilor Ileana Căzan şi Eugen Denize, pentru voievodul Transilvaniei „…obiectivul principal îl constituia apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a ţărilor române şi a Ungariei ameninţate tot mai mult de expansiunea otomană”.

Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 - d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Iancu de Hunedoara (n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban al Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Organizatorii amplei expediţii au primit promisiunile unor suverani europeni că vor fi sprijiniţi logistic şi financiar: Burgundia şi Veneţia se angajează să trimită o flotă, iar Aragónul, trupe şi bani (dar nu îşi vor onora angajamentele). Regele Ungariei şi Poloniei, Vladislav (1440 – 1444), conducătorul onorific al campaniei, părăseşte Buda la 22 iulie 1443. La Keve (Serbia) face joncţiunea cu armata lui Iancu şi puţinele trupe trimise de despotul Serbiei, Gheorghe Branković. Armatele pătrund în teritoriul controlat de otomani abia din luna septembrie, iar vremea rea „… a fost unul din principalele obstacole în calea străpungerii Munţilor Balcani şi a determinat retragerea” (Ileana Căzan, Eugen Denize).

Otomanii, conduşi de Ishak, bey-ul Semendriei, marele învins la Sibiu, aşteaptă armatele creştine la trecerea peste râul Morava, dar sunt zdrobiţi. Avangarda condusă de Iancu avansează, cucereşte Niš-ul şi înfrânge riposta unei importante armate islamice, în apropierea cetăţii. Trupele otomane erau conduse de Kasim paşa, beylerbey-ul Rumeliei şi bey-i de Vidin, Golubac şi Sofia.

Teritorii administrate de Iancu de Hunedoara la 1456 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Teritorii administrate de Iancu de Hunedoara la 1456 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Au rămas pe câmpul de luptă 2.000 de otomani, alţi 4.000 au fost luaţi prizonieri. Cei rămaşi se retrag în dezordine spre Sofia, care nu mai poate fi apărată de trupele creştine.

Răsunetul acestei victorii este imens, armatele lui Iancu se înmulţesc cu bulgari, sârbi şi albanezi, şi continuă expediţia. În mai multe locuri s-a aprins flacăra revoltei: Gjergj Kastrioti (Skanderbeg) cucereşte cetatea Kroja şi preia conducerea luptei pentru eliberarea Albaniei, iar despotul Dragas (cel care va deveni ultimul împărat al Bizanţului) pregăteşte o armată în sudul Greciei.

 

Bibliografie
- George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
cititi mai mult despre Bătălia de la Niš si pe en.wikipedia.org