Articole

10 mai, Ziua Monarhiei

Pavilionul Regelui 1881 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; stiri.tvr.ro; www.agerpres.ro

 

10 mai, Ziua Monarhiei

Ziua de 10 Mai a fost declarată sărbătoare naţională în România prin Legea nr. 103/2015. 

Potrivit prezentei legi, cu această ocazie, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi celelalte autorităţi publice centrale şi locale organizează manifestări cultural-artistice pentru sărbătorirea acestei zile.

Propunerea legislativă privind instituirea acestei sărbători a fost iniţiată de senatorul PNL Puiu Haşotti, fiind respinsă de Senat, în calitate de primă cameră sesizată, la 9 decembrie 2013. La 22 aprilie 2015 însă, proiectul legislativ a fost adoptat de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, Legea nr. 103/2015 pentru declararea zilei de 10 Mai ca zi de sărbătoare naţională fiind publicată în Monitorul Oficial din 18 mai 2015.

 

10 mai, de trei ori sărbătoare naţională:

- 10 mai 1866 – Principele Carol I al României a depus jurământul în fața Parlamentului României;
- 10 mai 1877 – Senatul României a votat Proclamația de Independență;
- 10 mai 1881 – Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen a fost încoronat Rege al României (1881–1914)

 

1866

Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate, în 1859, fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Şapte ani mai târziu, ţara era în plin haos şi doar venirea pe tronul României a unui principe străin ar fi putut împiedica dizolvarea acestei uniri.

Istoria zilelor de 10 mai începe odată cu venirea în ţară a prinţului Carol de Hohenzollern. Fusese desemnat, prin plebiscit, în 2 aprilie 1866, ca domnitor, după înlăturarea din domnie a lui Cuza la 11 februarie în acelaşi an.

Izbucnise un grav conflict, în acea perioadă, între Prusia, ţara natală a prinţului, şi Imperiul Habsburgic, iar Carol a fost nevoit să călătorească sub o identitate falsă, Karl Hettingen, până la Turnu Severin. I.C.Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura prin oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

Vestea sosirii lui Carol la Bucureşti fusese transmisă prin telegraf şi a fost întîmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să-şi cunoască noul conducător.

La 10 mai 1866 Carol intra în Bucureşti şi aclamat de mulţimi a fost escortat până în Dealul Mitropoliei unde şi-a rostit jurămîntul în limba franceză: “Jur să păzesc legile României, să-i apar drepturile şi integritatea teritorială“.

În discursul care a urmat jurământului, domnitorul Carol I afirma: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, Carol va rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când va fi proclamat rege.

 

1877

Înalta Poartă adoptase, în decembrie 1876, o Constituţie cu aparenţe liberale, prin care provinciile şi posesiunile Imperiului alcătuiau “un tot nedivizibil, din care nici o parte nu poate fi dezlipită pentru nici un motiv”, singura cale spre independenţa teritoriilor fiind războiul.

România, un stat mic, la graniţa a trei mari imperii, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman, cu o populaţie de circa 5 milioane de oameni şi încă aproximativ 5 milioane de români în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine, a fost desemnată “provincie privilegiată” a Imperiului Otoman.

Constituţia otomană a provocat indignare în corpurile legiuitoare, presa şi opinia publică şi ca urmare guvernul român a declarat nule şi neavenite toate dispoziţiile care priveau România şi a pornit o ofensivă diplomatică fermă pentru recunoaşterea independenţei ţării pe cale paşnică.

Guvernul otoman nu a reacţionat, dar marile puteri europene, deşi au adoptat o poziţie rezervată faţă de evenimente, s-au văzut obligate să se concentreze asupra situaţiei naţiunilor din Balcani care încercau să-şi câştige independenţa. După eşecul conferinţelor internaţionale de la Constantinopol, din decembrie 1876 şi ianuarie 1877, şi din martie la Londra, soluţia militară a fost de neevitat.

Războiul ruso-turc, izbucnit în aprilie 1877, a fost ocazia ideală pentru ca România, aflată sub suzeranitate otomană, să-şi câştige independenţa. Implicarea ţării noastre, oficializată prin actele adoptate de Adunarea Deputaţilor şi de Senat, în zilele de 29 şi 30 aprilie 1877, a decis soarta conflictului şi stabilirea învingătorilor.

Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea faimoasele cuvinte: „ suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.

A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care domnitorul Carol I a promulgat legea şi a proclamat Independenţa de Stat a României. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.

Dintre marile puteri europene, Franţa a primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă, iar Regatul Unit al Marii Britanii chiar cu ostilitate, în timp ce Imperiul Otoman a reacţionat dur la acţiunile politice şi militare ale românilor cu măsuri de descurajare: diplomaţii români de la Constantinopol au fost suspendaţi, nave româneşti cu cereale au fost sechestrate, oraşele Brăila şi Reni au fost bombardate, iar pichete de frontieră au fost atacate.

În iunie 1877 a început războiul ruso-româno-otoman pe 2 fronturi, unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armata rusă din Balcani au luptat armata română, sârbii, muntenegrenii şi bulgarii. În bătăliile de la Plevna şi Griviţa tupele române, conduse de Regele Carol I, s-au comportat admirabil, iar cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă.

Armata română şi-a făcut intrarea triumfală pe Podul Mogoşoaiei din Bucureşti pe 8 octombrie 1877. Pe 13 iulie 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri europene au recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei.

În secolul al XIX-lea, în amintirea marilor bătălii din Războiul de Independenţă, cele patru mari artere ale Bucureştiului au fost botezate Calea Victoriei, Calea Griviţei, Calea Plevnei, şi Calea Rahovei.

În perioada comunistă, pentru a masca legătura cu regalitatea, propaganda oficială a insistat ca data de 9 mai, cea a discursului lui Kogălniceanu, să fie declarată ca Zi a proclamării Independenţei de stat.

 

1881

Actul proclamarii Regatului Romania - foto - stiri.tvr.ro

Actul proclamarii Regatului Romania – foto – stiri.tvr.ro

În data de 14 martie/26 martie 1881, Camerele reunite ale Parlamentului votaseră transformarea ţării din principat în Regatul României, iar proclamarea independenţei în 1877, recunoscută şi de marile puteri, a deschis pentru statul român calea transformării în regat cu un rege în fruntea lui.

În 10 mai, tot pe dealul Mitropoliei, acolo unde jurase credinţă ţării ca domnitor cu 15 ani în urmă, Carol I şi-a pus pe cap coroana de Rege al României, făcută din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna în timpul Războiului de la 1877, iar soţia sa, Elisabeta, a fost încoronată ca Regină.

Coroana de Oțel - foto: ro.wikipedia.org

Coroana de Oțel – foto: ro.wikipedia.org

Astfel, la 10 mai 1881, se năşteau oficial Regatul României şi Familia lui Regală, iar Carol I devenea primul rege al României şi primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen.

Regele Carol I s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani şi a lăsat o monarhie consolidată, respectată în Europa.

I-au urmat pe tronul Romaniei Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I.

Dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se va transforma, simbolic, începând cu Regele Ferdinand I în Casa Regală de România, va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române, în 1947.

Pe 10 mai 2011, Regele Mihai a emis un document regal prin care s-a oficializat în mod simbolic schimbarea numelui dinastiei, numindu-se din acel moment Casa Regală a României, renunţându-se la numele germane de Hohenzollern-Sigmaringen.

 

10 mai in istoria romanilor

Sarbatorită încă de la venirea pe tronul României a regelui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când le-a fost impus regimul comunist. Venirea pe tronul României a unui principe străin era necesară, pe fondul instabilităţii interne, după abdicarea forţată a lui Cuza la 11 februarie 1866, când unele puteri străine îşi puneau întrebarea dacă unirea celor două principate mai putea fi recunoscută.

Pentru depăşirea acestor momente de nesiguranţă politică şi urmând exemplul grecesc, românii au propus aducerea unui principe străin. Propunerea i-a fost făcută prinţului de Flandra, acesta refuzând oferta. După mai multe discuţii, s-a hotărât aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un tânăr de 27 de ani.

Hotărârea fiind luată, deşi nu primise binecuvântarea familiei cu toată inima, Carol a plecat incognito, străbătând Austria cu teamă, deoarece aceasta era într-un conflict cu Prusia. Călătorind cu trenul, la clasa a doua, sub numele de Carol Hettingen, până la Buziaş, de unde a luat vaporul.

 

Prima imagine a noii capitale, porcii din curtea hotelului de pe Calea Victoriei

Până la Bucureşti a călătorit într-o căruţă a poştei, unde „opt cai erau înhămaţi la ea şi doi vizitii, amândoi călări, îi îndemnau mereu la tot mai mare goană, scoţând chiote şi strigăte…”, cum scria Mite Kremnitz în „Regele Carol al României”.

În timpul acestei călătorii şi-a dat seama că va trebui să aducă schimbări în ţară, situaţia nefiind deloc roz. De pildă, prima imagine pe care și-o amintește din Capitală, este a unei șatre care trăsese în spatele hotelului în care era cazat, printre porcii ”evadați” din curtea unei gospodării din preajmă. Hotelul era situat pe… Podul Mogoșoaiei, actuala Cale a Victoriei. Femeile din lumea bună nu puteau traversa străzile din centru, din cauza noroaielor, circulând doar cu trăsura.

Toate acestea se vor schimba sub domnia lui Carol, până la începutul noului secol Bucureștiul fiind numit micul Paris, iar România, Belgia Orientului.

 

10 mai in istoria romanilor

Istoricul Ion Bulei se întreba dacă 10 Mai reprezenta ziua regelui şi a familiei sale sau ziua tuturor românilor. La început, ea avea mai accentuat prima accepţiune. „Sărbătoarea acestei zile avea şi semnificaţia aducerii aminte, având mereu persoana principelui (regelui) şi familia sa în centru. Familia regală, pe lângă participarea la defilare, era prezentă la slujba pentru sfinţirea zilei la Mitropolie, la masa festivă de la Palat, iar seara ieşea în mijlocul bucureştenilor, asista la bătaia cu flori de la Şosea şi la spectacolul cu focuri de artificii din Cişmigiu. Carol I, Ferdinand, dar şi Carol II şi Mihai I voiau să fie în această zi cât mai mult văzuţi, să ilustreze apropierea de popor (pentru orice suveran şi, prin imitaţie, pentru orice om politic în epoca modernă, imaginea publică era esenţială).”

10 mai 1945 - foto: inliniedreapta.net

10 mai 1945 – foto: inliniedreapta.net

10 Mai nu era însă doar ziua regelui şi a familiei sale. „Sărbătoarea regelui Carol e şi sărbătoarea României! Netrebnic românul care nu-şi uită astăzi de păsurile lui”, arăta Pompiliu Eliade într-o conferinţă la o serbare populară în 1903, îndemnând locuitorii Bucureştilor să petreacă, să uite de necazuri şi să trăiască laolaltă cu semenii o clipă de înălţare sufletească.

Sub domnia lui Carol I, semnificaţia sărbătorii de 10 Mai a fost amplificată an de an.

În 1947 a fost înlăturată monarhia şi odată cu ea şi sarbatoarea de la 10 Mai din calendarul sărbătorilor românilor.

Regimul comunist care a venit la putere şi-a găsit 23 august ca zi naţională.
In acelaşi timp s-a căutat ca 10 Mai să nu mai reprezinte altceva decât venirea în ţară a unei monarhii străine, care nu se încadra în tiparele orânduirii nou instalate la conducerea României. (dcnews.ro).

 

 

Sărbătoarea de 10 mai, altădată

“În dimineaţa zilei de 10 Mai, bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbatoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele”.

“La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară”.

“Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul, iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor”.

“Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie. De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun”.

Defilarea ofiterilor - 10 mai 1900 - foto - stiri.tvr.ro

Defilarea ofiterilor – 10 mai 1900 – foto – stiri.tvr.ro

“Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei”.

“La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie”.

“În frunte – pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsură de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare”.

Parada de Ziua Nationala - 1899 - foto - stiri.tvr.ro

Parada de Ziua Nationala – 1899 – foto – stiri.tvr.ro

“Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu”.

“Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga “Ura! şi florile cădeau din balcoane”.

Astfel descria scriitorul Horia Furtună în 1941 la microfonul radioului public “10 Mai de altădată“.

 

Monarhia în România

Monarhia constituțională a fost, oficial, forma de guvernământ a României între 1881 (anul încoronării ca Rege a Principelui Carol I, aflat pe Tron din 1866) și 1947. De facto, existența monarhiei în România este mult mai veche, fiindcă titlul istoric de Domn (voievod) al Țărilor Românești poate fi asimilat cu acela de prinț (principe) sau rege, iar prima constituție românească este considerată a fi Regulamentul Organic. Între 1881 și 1947, țara a fost condusă de patru suverani coborâtori din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, o ramură cu veche tradiție a Familiei Imperiale germane. Începând cu Regele Ferdinand I „Întregitorul”, suveranii ce au urcat pe Tronul României au devenit o familie regală distinctă de cea germană, luând naștere Familia Regală a României. Monarhia a fost înlăturată neconstituțional, cu forța, prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, în contextul politic al ocupării militare a țării de către Uniunea Sovietică. Pentru prima dată, ocupația militară a adus la putere treptat, cu acceptul Aliaților vestici, Partidul Comunist Român (prin guvernul Petru Groza, instalat forțat la 6 martie 1945).

Regii României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regii României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul intern al venirii la tron a lui Carol I

Pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, abdicare de care a fost responsabilă „monstruoasa coaliție”, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Sensul politic unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția externă potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor istorice vecine care erau obișnuite să domine spațiul românesc. Prin punerea în fruntea României a unui reprezentant din dinastiile recunoscute în Europa, se făcea pe placul unora dintre acești puternici potrivnici. Agitația internă a fost urmată și de una externă – unele puteri străine ridicau întrebarea dacă unirea celor două principate române ar mai putea fi recunoscută în continuare.

Rusia chiar sprijinea zgomotos tendințele separatiste, organizând manifestații la Iași, la care a participat chiar mitropolitul Moldovei. În consecință, pentru a depăși cât mai repede aceste momente de nesiguranța politică statală, românii au urmat exemplul grecesc și au propus aducerea unui principe străin. În acest sens i s-au făcut propuneri prințului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei. Acesta însă a refuzat, neavând garanția marilor puteri, astfel că după mai multe discuții interpartinice, s-a hotărât aducerea în țară a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, marile puteri ar fi fost puse în fața faptului împlinit, iar unitatea națională ar fi fost păstrată. Totuși, din precauție, planul a fost păstrat secret, până ce noul domn a fost adus în țară, cu sprijinul Franței, simpatizantă a unui stat unitar român, după care a început procesul anevoios de recunoaștere internaționala a domniei lui Carol I.

 

Carol de Hohenzollern – viața sa înainte de domnie

Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prințului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al prințesei Josefina de Baden si a avut o copilărie liniștită petrecuta in domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu frații săi mai tineri un timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educație militară. Din 1857 pana în 1866 a fost ofițer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în regimentul al doilea de dragoni. Și-a întrerupt serviciul de doua ori călătorind în S Franței, Spania și în Africa de N. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca să studieze.

A mai făcut calatorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului și în Elveția. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors ca guvernator al provinciilor renane și al Wesfaliei, după ce a primit a fi ministru președinte al Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său prințul regent Wilhelm. Carol nu se simțea bine in atmosfera reacționară a societății berlineze. Anii aceștia care au părut a fi pustii și grei au avut o mare însemnătate pentru viața sa de mai apoi.

A legat relații intime cu familia regală a Prusiei, totuși nu a avut niciodata legături de prietenie cu Bismark, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar dușmănie principelui pentru ca pe vremea războiului franco – prusac acesta a simpatizat cu Franța).

Prin 1863 se părea că viitorul său se va decide înspre Franța, Napoleon poftindu-l sa stea la el și era cât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru ca regele Wilhelm nu și-a dat acordul, aceasta nu s-a mai realizat.

În timpul războiului in 1864 a fost ofițer de ordonanța al prințului de coroană ceea ce i-a permis să urmărească și să participe direct la toate evenimentele conflagrației. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile și a participat la lupte.

Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prințul Karl de Hohenzollern Sigmaringen – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primirea propunerii de a fi principele României și primele sale impresii despre țară

Anul 1865 îl găsește pe Carol plin de griji și plictisit de viața lipsită de evenimente din Berlin, dar soarta îi pregătea o mare schimbare. Se poate spune că starea de spirit în care se găsea prințul in momentul întâlnirii cu I. C. Brătianu, reprezentantul statului român, l-a ajutat in luarea unei decizii care i-a schimbat definitiv viața. Se spune că în timpul discuției cu Brătianu, prințul a deschis un atlas geografic și a observat că dacă trasezi o linie din Anglia pană în India aceasta trece prin România, care va fi deci o țara foarte importantă a Europei. Altă istorioară care a circulat la acel moment era legata de o discuție pe care Carol a avut-o cu Otto von Bismarck, acesta sfătuindu-l să nu accepte propunerea făcând și o presupunere, că el va fi alungat de pe tron după 3-4 ani. Totuși,

Carol care avea atunci 27 de ani, a acceptat propunerea de a ocupa tronul României, fără nici o garanție de la marile puteri, în afară de Franța lui Napoleon al III-lea. Principele avea un puternic aliat la curtea lui Napoleon al III-lea în persoana Hortensiei Cornu, o apropiată a acestuia, care-l recomandă împăratului, acesta având care are o atitudine favorabilă fața de acest proiect. Deși Napoleon al III-lea îl recunoaște pe Carol (cu care era de altfel înrudit prin bunica sa Ștefania, copil de suflet al lui Napoleon Bonaparte) în postura sa de principe al României, el nu i-a acordat însă întregul său sprijin, dar l-a pus în gardă față de Rusia și Anglia care se opuneau acestei numiri.

Din Prusia, Bismarck s-a arătat total ostil proiectului. Este greu de stabilit în aceste condiții care au fost motivele care au împins o fire precaută, cumpătată și dominată de rigoarea caracteristică spiritului german să ia o astfel de decizie, prin care destinul sau va fi legat iremediabil de cel al unei țări pe care nu o cunoștea încă. Dintr-o măsură de precauție Carol a călătorit incognito, pe pașaport numindu-se Karl Hettingen. Drumul spre România nu a fost lipsit însă de peripeții, prințul fiind recunoscut în gara din Salzburg, cu toate ca purta ochelari, de doi ofițeri, foști colegi de-ai săi, unul dintre ei chiar strigându-l pe nume.

Carol și-a păstrat sângele rece, nu a răspuns, ci s-a amestecat printre oamenii din gară, urcând apoi degrabă în tren. Primele impresii ale prințului la intrarea in țară nu au fost chiar bune. El a călătorit de la intrarea în țară pană la București într-o căruța (spre a nu atrage atenția) și a putut astfel observa orașele și satele prin care au trecut. El a fost mirat de numărul mic al orașelor întâlnite și de lipsa de organizare care le guverna, fiind obișnuit cu frumoasele orașe de pe valea Rinului. S-a bucurat văzând cu câtă căldură îl primeau țăranii, care recunoscându-l se înclinau, iar boierii ieșeau afară din conacele lor și-l salutau.

În timpul acestei călătorii și-a dat seama că va trebui să aducă multe schimbări și ca-l așteaptă o sarcină grea, situația din țara nefiind deloc roz. Tot pe parcursul acestei calatorii, principele și-a promis sa nu plece din țară până nu va introduce drumul de fier (a fost impulsionat probabil și de o întâmplare deloc plăcută – ruperea unei roți de la căruță). La 10 mai 1866 ajunge în București, unde este primit cu pâine și sare. Carol jură credință constituției și ține un discurs scurt, dar foarte emoționant, sărutând chiar pământul românesc.

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Căsătoria cu principesa Elisabeta de Wied

Primii trei ani de guvernare au fost foarte grei, fiind dominați de o puternica instabilitate guvernamentală datorată faptului ca în tot acest timp au reînceput luptele între partidele politice, fiecare formațiune politica încercând să-l câștige pe Carol de partea sa. La 25 august 1869 Principele le comunică reprezentanților națiunii dorința sa de a-și vizita familia pe care nu o văzuse de trei ani. Acesta era și cel mai bun prilej de a-și căuta o nevastă consolidându-și în acest mod și poziția sa care devenise destul de fragilă.

După niște încercări nereușite, la sfatul principelui Friedrich Wilhelm de Prusia, fostul sau coleg de la școala de cadeți din Stuttgart, ruda și bunul său prieten, a acceptat să-i facă o ofertă de căsătorie principesei Elisabeta de Wied și a aranjat o întrevedere la Köln cu principesa și cu mama acesteia. La Baden-Baden s-a întâlnit și cu Napoleon III care a fost încântat de acest proiect.

Cei doi s-au întâlnit apoi la Köln, Carol cerându-i mâna chiar în acea zi. Elisabeta a acceptat, logodna făcându-se in mare grabă pe 15 octombrie la Neuwied, unde s-a organizat un mare bal. A doua zi Carol a plecat deja spre România. Pe 15 noiembrie, după ce a fost obținută aprobarea regelui Prusiei, s-a desfășurat ceremonia căsătoriei în Neuwied, la care a participat familia lui Carol precum și membrii familiei principesei de Wied și alți membri ai familiei princiare prusace (au participat și trimișii suveranului francez și a celui rus, precum și reprezentanții guvernului român).

În drum spre țara cuplul princiar e întâmpinat în Austria de arhiducele Karl-Ludovic și de soția sa. În Budapesta ei primesc omagiile guvernului maghiar și îi fac o vizită împărătesei Sisi la castelul ei din Gödölö. Până în țară vor călători pe Dunăre în vaporul Frantz-Joseph. Au debarcat la Giurgiu – capul de linie al noii căi ferate care de foarte puțin timp lega orașul de capitală. Trenul a intrat în gara Filaret din București în salve de tun și dăngănit de clopot. Cei doi au fost așteptați de toata clasa politică și de toată înalta societate a București-ului. De la Gară au mers la Patriarhie pentru o binecuvântare în confesiunea ortodoxa.

 

Elisabeta de Wied – viața ei dinainte de a fi principesa României.

Elisabeta, principesă de Wied, avea 26 de ani când a devenit principesă de România. Era înaltă și bine făcută, cu ochi albaștri și nesiguri. Fiind fiica prințului Wilhelm de Wied și a principesei Maria de Wied, avusese parte de o educație strictă și severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecțiile făcute cu ajutorul cravașei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă și meditativă, fiind aplecată către studiu.

Ea a avut parte de o educație aleasă și, cu toate că nu a excelat in studiul științelor, a dat dovadă de un adevărat talent în domeniul învățării limbilor străine, vorbind cu ușurință engleza, franceza, italiana, rusa și, mai târziu, româna. A călătorit în Franța, Italia, Rusia – la Moscova și la Sankt Petersburg, unde mătușa sa era Mare Ducesă. A luat și lecții de desen și avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva.

Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite și asta din cauza suferinței în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl și fratele ei mai mic – de care se va desparți prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învățătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i învețe pe alții, astfel că își dorea să fie învățătoare. mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educația ei riguroasă precum și originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînțeleasă și controversată dar plină de farmec.

Princess Elisabeth of Wied, the future Queen of Romania, in her youth, early 1860s - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Princess Elisabeth of Wied, the future Queen of Romania, in her youth, early 1860s – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cererea în căsătorie și adaptarea

Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost și mama prințesei care era o fire ambițioasă și își dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem știi care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soția lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuția avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare.

Prima sa impresie despre București nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomerației și a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraș străduțe pitorești și sute de bisericuțe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască București-ul, străbătând străzile micuțe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare.

Apoi au început obligațiile: participa la inaugurarea Facultății de Medicină a Universității din București. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar și pe cea socială astfel ca prima lună la București și-a petrecut-o dând audiențe. Neștiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînțeleasă și s-a izolat pentru moment, fiind și prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la București. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale.

Acest lucru a avut numeroase consecințe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri ușoare (unde divorțul se pronunța atât de ușor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă și frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relației dintre cei doi soți, cunoscut fiind faptul ca relația lor nu era una tocmai pasională.

Regele Carol și Regina Elisabeta ai României - foto preluat de pe europolitics.ro

Regele Carol și Regina Elisabeta ai României – foto preluat de pe europolitics.ro

 

Situația politica tensionată pe plan intern dar și extern

Situația politică din țară nu era deloc destinsă; la doar o lună după venirea în țară a tinerilor căsătoriți atmosfera s-a degradat teribil, Carol fiind atacat de presă in timp ce opoziția ducea o campanie acerbă împotriva guvernului dar și a suveranului. Aceste lucruri, plus problemele legate de antreprenorii străini de la căile ferate românești, care nu mai voiau să-și respecte angajamentele, aproape că l-au făcut să abdice pe Carol.

Noul război franco-prusac izbucnit în 1870 a complicat lucrurile, opinia publică filofranceză fiind împotriva atașamentului lui Carol față de patria-mamă, unde Leopold, fratele său era sprijinit de Bismarck pentru a ocupa tronul Spaniei. Elisabeta s-a adaptat situației și și-a concentrat energia în reorganizarea așezămintelelor de caritate pe care le patrona.

Unul dintre proiectele vizate a fost Azilul Elena Doamna – fondat de Elena Cuza în 1862 pentru a aduna și crește orfanii – unde noua doamnă ia inițiativa unei subscripții naționale pentru terminarea construcției azilului și a unei capele unde să-și exercite pasiunea pentru profesorat. Ea a observat că nu existau manuale și nici cărți populare în limba română. Se apucă să învețe limba româna sub îndrumarea lui August Treboniu Laurian, făcând progrese rapide în această direcție.

 

Copilul mult așteptat și un moștenitor pentru tron

Cea mai mare problema a cuplului princiar era faptul ca nu reușeau sa aibă un copil, care să fie si moștenitor al tronului. După reglementările constituției din 1866 moștenitorul tronului trebuia să fie neapărat de sex masculin. La 27 septembrie principesa Elisabeta aduse pe lume un copil, o fetiță care va fi botezată în rit ortodox cu numele Maria. Ea va fi deosebit de precoce din punct de vedere intelectual și de o mare drăgălășenie. Dar acest copil care a înseninat viața lui Carol și a Elisabetei s-a stins din viață la vârsta de doar patru ani, datorită unei epidemii de scarlatină care a bântuit capitala. Funeraliile care au avut loc au fost fastuoase.

Regele Carol I, regina Elisabeta şi prinţesa Maria, 1873 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol I, regina Elisabeta şi prinţesa Maria, 1873 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Moartea prematură a copilului mult așteptat a adus o distanțare între cei doi soți, între ei instalându-se o mare tăcere. Speranța că vor avea un copil, mai ales un moștenitor la tron, s-a diminuat considerabil o dată cu trecerea anilor, ceea ce a dus, în cele din urmă, la desemnarea lui Ferdinand ca moștenitor al tronului. Acesta era fiul lui Leopold, fratele lui Carol, și avea pe atunci doar 16 ani fiind un tânăr timid, blond cu ochii albaștri, cunoscut în familie ca „Nando”. Tânărul, pasionat de botanică, nu părea a fi prea interesat de tronul României. El va fi adus la București, unde va sta sub supravegherea strictă a unchiului său și unde va începe lecțiile de limba română.

Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, şi fiul acestuia, Carol - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol I cu nepotul său, Ferdinand, şi fiul acestuia, Carol - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul de independență

În toamna anului 1875 insurecțiile antiotomane ajung până la Dunăre și chiar la nord de ea, căci majoritatea revoluționarilor bulgari erau primiți în țară. În 1876, pe fondul ostilităților dintre bulgari și turci, marile puteri negociau, rușii ca protectori ai ortodoxismului intervenind împotriva Porții. România trebuia să se folosească de aceasta criză în favoarea ei, pentru a intra în război și a-și cuceri independența. Carol și-a jucat onoarea și poziția sa din viitor când a decis să implice țara în conflictul ruso-turc. Negocierile cu rușii pentru a intra in război au durat mult, deoarece se punea și problema recuperării Basarabiei.

În 1877 lucrurile se precipită, convenția româno-rusă a fost semnată, armatele rusești aveau liberă trecere pe teritoriul românesc. La 9 mai s-a votat independența, iar a doua zi (10 mai) Carol a proclamat-o și a preluat conducere armatei. Rușii s-au opus însă elanului românesc și a participării efective a armatei române la lupte. La 25 iunie țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a făcut o vizită Principelui Carol și Elisabetei, care l-au primit extrem de bine. După doua luni vine momentul intervenției propriu zise. Marele Duce Nicolae îl îndeamnă pe Carol să treacă Dunărea. Apoi țarul i-a oferit comanda supremă a tuturor trupelor ruso-române.
cititi mai mult despre Războiul de Independență al României (1877 – 1878) pe www.unitischimbam.ro

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I în Războiul de Independenţă foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Elisabeta – Mama răniților

În acest timp Elisabeta, ajutată de doctorul Davila (era inspector al serviciilor sanitare) și de alți medici s-a ocupat de organizarea spitalelor și de crearea unui serviciu de ambulanță. Cartierul general era Sala Palatului din București care devine un atelier în care doamnele din marea aristocrație română, dar și femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăși, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniți de la curțile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reședinței de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar.

Aristocrația îi urmează exemplul și peste tot apar spitale de campanie, la Ploiești prin principesa Cantacuzino, la Iași prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeași măsură de toți pacienții, fie că erau ruși, turci, sau români. În acest timp ea acorda și audiențe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalitățile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot.

Carol a fost decorat de Țar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina și recunoștința unui întreg popor care o va numi Mama răniților. După acest episod Elisabeta s-a retras din viața publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărți și de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viața publică.

Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeş, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soţului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoaşterii ţării drept regat atât de Poarta Otomană cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă a României de la 1877 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Elisabeta a României, pseudonim literar Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”), nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeş, Regatul României) a fost regina României în timpul domniei soţului său, Carol I al României. Patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Elisabeta era fiica lui Hermann, principe de Wied. În 1869 principesa Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul Carol I al României, devenind în 1881 prima regină a României, în urma recunoaşterii ţării drept regat atât de Poarta Otomană cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă a României de la 1877 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Încoronarea lui Carol și a Elisabetei

În jurul anului 1880 va fi recunoscută independența României pe plan internațional. Familia princiara primește titlul de Alteță Regală, iar ziua de 10 mai devine sărbătoare națională. La 14 martie 1881 se face înălțarea României la gradul de regat. Pe 10 mai se face încoronarea, într-o ceremonie fastuoasă (coroana regelui Carol a fost făcută din fierul de la un tun folosit in timpul luptelor; coroana reginei era foarte ușoara, simpla dar lucrata frumos in aur curat) , la care a fost prezentă toată clasa politică românească, Carol și Elisabeta devenind regele, respectiv regina României.

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cazul Văcărescu, exilul reginei și căsătoria prințului moștenitor

Elena Văcărescu era una din domnișoarele de companie ale Elisabetei și datorită inteligentei sale și a talentului sau literar – recunoscut la Paris chiar de Victor Hugo – ajunge in scurt timp să fie preferata reginei cu care are o relație foarte apropiata de prietenie. Elisabeta avea și o înclinație spre misticism și ocultism, organizând ședințe de spiritism in timpul cărora vorbea cu fiica ei Maria prin intermediul Elenei, care s-a dovedit a fi un foarte bun medium. Ferdinand, care trăia la palat, avea pe atunci 23 de ani și era un tânăr parcă prea cuminte. Scânteia s-a aprins și cei doi tineri s-au îndrăgostit, încurajați și de atitudinea permisiva a Elisabetei.

Însă principele moștenitor nu se putea căsători cu Elena Văcărescu (deși aceasta a dovedit că și prin venele ei curge sânge nobil și vechi), iar Carol s-a opus vehement, acest lucru provocând o disensiune între cei doi soți. Pretinzând că este bolnavă, Elisabeta pleacă la Veneția, însă tot în compania Elenei, ajunge apoi la Milano, la Paris, unde se desparte de Elena, care pleacă înainte de venire lui Carol acolo. Regina pleacă apoi în Pallanza (Verbania), unde stă până în mai 1892, Principele Carol vizitând-o destul de des.

Din august 1892 se duce la castelul Segenhaus (v. de:Schloss Monrepos (Neuwied)) unde rămâne până în august 1894. Între timp, Regele Carol îi găsește o soție lui Ferdinand și anume pe Maria, principesă din Anglia, nepoata Reginei Victoria și fiica Marii Ducese a Rusiei – probabil cea mai bună partidă a momentului respectiv, dar și cea mai frumoasă principesă a Europei timpului său. Logodna celor doi se oficiază în 1892 la Potsdam. La 10 septembrie 1894, când vine la Sinaia, regina găsește totul schimbat: aici locuia acum Maria, care dăduse deja naștere la doi copii – Carol și Elisabeta. În scurt timp, cuplul regal își serbează nunta de argint.

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Regina poetă Carmen Sylva si activitatea sa de mecenat artistic

Probabil ca activitatea care-i plăcea cel mai mult Elisabetei era scrisul. Creațiile sale literare au fost publicate sub pseudonimul Carmen Sylva, ea cunoscând astfel consacrarea artistică. Deși avea un mare talent literar, operele sale (poezie, romane, opere dramatice) par nefinisate, căci purtată de valurile imaginației ea nu se mai întorcea sa retușeze creația; aceasta și datorită unui crez artistic declarat – acela conform căruia creația artistica e un lucru spontan, la care nu trebuie să lucrezi foarte mult pentru ca-i răpești din frumusețe.

Ea organiza la Sinaia cenacluri și serate culturale pe care le patrona. Strângea pe lângă ea artiști și oameni talentați ai vremii. L-a invitat la Sinaia pe George Enescu, considerat un copil-minune al muzicii. Ea l-a sprijinit pe Enescu pe tot parcursul vieții ei. A avut relații de prietenie cu Vasile Alecsandri, pe care-l ajută când acesta se afla intr-o situație precară, cu Titu Maiorescu, cu pictorul Nicolae Grigorescu pe care-l sprijini și-l ajută sa-și vândă tablourile. S-a întâlnit și cu Eminescu pe care îl admira mult; deși acesta refuză ajutorul dat de regină, Elisabeta îl va ajuta, sub anonimat, să-și plătească internarea la sanatoriu.

 

Sfârșitul lui Carol și Elisabetei

În 1914 regele Carol se afla foarte aproape de moarte. Slăbit și aproape lipsit de puteri a asistat la începutul a ceea ce va fi Primul Război Mondial. Atașamentul și loialitatea sa fața de patria mamă au fost din nou puse la grea încercare într-un mediu filoantantist, în care unicul susținător al germanilor era conservatorul Petre P. Carp. Regele a murit la 27 septembrie 1914. Elisabeta, copleșită de această pierdere și simțind ca viața sa nu mai are nici un rost, s-a retras la mănăstire, așteptându-și sfârșitul, care a venit la data de 18 februarie 1916.

Regina Elisabeta a României, înainte de 1914 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regina Elisabeta a României, înainte de 1914 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I, prințul străin, care îndată ce a pus piciorul pe plaiul românesc a spus că el nu mai este german ci român, a reușit sa țina frâiele puterii în mâinile sale pentru mai bine de patruzeci de ani. El s-a impus în situații grele și a avut curajul și înțelepciunea să treacă cu bine de încercările grele ale domniei sale, care nu au fost puține la număr. Deși la început nu a fost iubit, ba chiar disprețuit, datorită originii și a firii sale reci și închise, el a devenit eroul sub comanda căruia romanii au luptat pentru independență.

Carol I şi Elisabeta la Sinaia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I şi Elisabeta la Sinaia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deși persoana ei a fost controversată, Elisabeta a fost o regină unică în felul ei, soție devotată, mamă a răniților, artistă și protectoare a artelor. Deși s-a ferit să se implice in viața politic, ea era implicată activ în viața socială, organizând spitale, fundații de întrajutorare, organizații cu scopuri caritabile etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocrația și terminând cu categoriile de oameni simpli, longevitatea și stabilitatea relației lor fiind demnă de toată admirația.

Funeraliile regelui Carol I, 1914 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Funeraliile regelui Carol I, 1914 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

 

articole preluate de pe:  cersipamantromanesc.wordpress.comstiri.tvr.rowww.agerpres.ro
cititi mai mult despre 10 Mai, zi de sărbătoare naţională în România si pe www.agerpres.ro

 

Ziua Limbii Române (31 august)

Ziua Limbii Române (31 august)

foto preluat de pe stiri.tvr.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; stiri.tvr.ro; www.agerpres.ro; www.facebook.com/alexandru.c.surcel

 

Ziua Limbii Române se sărbătorește în România la 31 august, la aceeași dată cu Limba Noastră, o sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova din 1990.

Propunerea legislativă a fost inițiată în 2011, la propunerea senatorului PNL Viorel Badea, fiind semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorul propunerii legislative explică faptul că “importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite“. Acesta a fost aprobat de Senat în şedinţa din 6 decembrie 2011, Camera Deputaţilor fiind Cameră decizională.

Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat, la 19 februarie 2013, cu 312 voturi pentru, două împotrivă şi cinci abţineri, proiectul de lege prin care se instituie ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române. Legea a fost promulgată de preşedintele Traian Băsescu la 13 martie 2013 şi publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Conform legii, Ziua Limbii Române poate fi marcată de către autoritățile și instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice și institutele culturale ale României, precum și de către alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

În această zi va fi arborat drapelul României, în conformitate cu prevederile Legii nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice.

 

Limba noastră 

Limba noastră cea română, sărbătoare celebrată în Republica Moldova pe 31 august - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Limba noastră este o sărbătoare celebrată în Republica Moldova pe 31 august, începând din 1990, care are scopul de a onora limba de stat.

Limba noastră-i o comoară
Din adîncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată
(A. Mateevici, fragment poezia “Limba noastră“)

Alexie (sau Alexei) Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chișinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia, actualmente Republica Moldova - foto: ro.wikipedia.org

Alexie (sau Alexei) Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari – d. 24 august 1917, Chișinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia, actualmente Republica Moldova – foto: ro.wikipedia.org

În contextul dezintegrării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) şi a mișcării de renaștere națională de la sfîrșitul anilor ’80 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.), la Chișinău a avut loc “Marea Adunare Națională” de la 27 august 1989, la care au participat aproximativ 750.000 moldoveni (circa 1/6 din populația de atunci a republicii), care cereau proclamarea limbii moldoveneşti (române) ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină.

Sub impulsul “Marii Adunări Naţionale“, peste două zile, pe 29 august 1989, s-au deschis lucrările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Suprem din R.S.S.Moldovenesti, care au durat pană pe 1 septembrie.

La 31 august Sovietul Suprem al republicii (Parlamentul) a votat legile care îndeplineau cerinţele participanţilor la “Marea Adunare Naţională“. Discuţiile ce au precedat semnarea legilor privind trecerea la alfabetul şi grafia latină din Sovietul Suprem, au avut loc într-o atmosferă tensionată din cauza polarizării membrilor parlamentului în proromâni şi proruşi.

Plăcuţă pe strada din Chişinău denumită in amintirea zilei 31 august 1989 – foto: ro.wikipedia.org

Încă din 16 august începuseră greve ale muncitorimii rusofone împotriva decretării limbii “moldoveneşti” ca limbă de stat, cerandu-se acordarea aceluiaşi statut şi limbii ruse. Conform informării făcute de Mircea Snegur în plenul Sovietului Suprem, 116 întreprinderi cu un efectiv de 80 000 de muncitori, intraseră în grevă (conform publicaţiei “Tinerimea Moldovei” din 1 septembrie 1989). Se pare ca tocmai această intrare în grevă a rusofonilor a contribuit la mobilizarea mai bună a moldovenilor, care au venit în număr mare la “Marea Adunare Naţională”.

Adoptarea de către Sovietul Suprem al R.S.S.Moldovenesti, a legilor privind revenirea la grafia latină:

- A permis Declararea ca “Limbă de Stat” a Republicii Moldova a limbii moldoveneşti – identice cu cea română;

- A fost recunoscută unitatea lingvistică dintre limba română şi cea moldovenească şi a fost stipulată trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin;

- A fost iniţiat un program pentru extinderea folosirii limbii moldoveneşti în guvernare, educaţie şi economia naţională.

 

Sărbătoarea a început sa fie celebrată în 1990 (la un an de la evenimentul istoric), sub numele de „Limba noastră cea română” sau „Ziua limbii române”. În 1994 guvernul agrarian, a decis schimbarea denumirii inițiale în „Limba noastră”, modificare determinata de prevederile art.13 din Constituția Moldovei. În 2004 Parlamentul a decis comasarea sărbătorii cu Ziua Independenței, comasare care nu a mai avut loc. De la venirea administrației liberale în fruntea municipiului Chișinău, sărbătoarea și-a recăpătat numele de „Limba noastră cea română”, cel puțin în capitala republicii.

Anual această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte un bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.

Din 2006, de 31 august este organizat în București, pe treptele Teatrului Național din București, „Concertul limbii române”, eveniment menit să promoveze libertatea de a vorbi limba română. 31 august – ZIUA LIMBII ROMANE, a devenit sarbatoare oficiala si in România, in anul 2013 (Legea 53/2013).

Limba noastră-i o comoară
În adîncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, -
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

 

Cine vorbeşte limba română?

Răspândirea celor patru "limbi romane orientale" sau "dialecte ale limbii române" (conform celor două puncte de vedere prezente printre lingvişti) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răspândirea celor patru “limbi romane orientale” sau “dialecte ale limbii române” (conform celor două puncte de vedere prezente printre lingvişti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Limba română este, între limbile romanice, a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italianei, fiind vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care 24 de milioane o au ca limbă maternă. 17 milioane se află în Romania, unde româna este limbă oficială şi limbă maternă pentru mai mult de 90% din populaţie.

În Republica Moldova limba română este limbă oficială şi limbă maternă pentru trei sferturi din populaţie, iar în provincia autonomă Voivodina din Serbia, limba română este una dintre cele şase limbi oficiale.

De asemenea, româna este limbă oficială sau administrativă în Uniunea Latină, organizaţie internaţională care reuneşte ţările lumii în care se vorbeşte una dintre limbile romanice şi în Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007.

Limba română este una dintre cele cinci limbi în care se oficiază servicii religioase în statul monastic Muntele Athos.

Limba română este limbă maternă sau este vorbită şi în Ucraina, Ungaria, pe Valea Timocului în Serbia sau în Bulgaria. Este vorbită şi în comunităţile etnicilor români din Croaţia, Slovenia, Slovacia sau Polonia.

Emigranţii au dus limba română peste tot în lume: în Israel 5 % din populaţie provine din România şi vorbeşte limba română. În Italia, Spania, SUA, Canada, Franţa, Germania, Portugalia, Cipru sau Australia se estimează că locuiesc peste 3 milioane de români.

Studenţii străini sau cei care au lucrat în România sunt vorbitori de limba română şi se estimează că peste o jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu, care şi-au făcut studiile în România, vorbesc limba română.

Limba română este predată în ţări est-europene unde există comunități semnificative româneşti, dar şi în instituţii de învăţământ din 43 de ţări ale lumii, unde limba română este învăţată ca limbă străină.

 

Graiurile româneşti

Graiurile româneşti - foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Graiurile româneşti – foto preluat de pe stiri.tvr.ro

Cu mici deosebiri de accent sau pronunţie, limba română este vorbită şi înţeleasă de toţi conaţionalii, indiferent de zona geografică, deşi în Moldova, Muntenia, Transilvania, Oltenia, Basarabia sau Bucovina se vorbesc mai multe graiuri.

Dulcele grai moldovenesc are în special aspect oral şi se diferenţiază de limba literară prin pronunția intensă a consoanei ş, prin folosirea multor regionalisme şi prin unele diferenţe de gramatică.

Graiul ardelenilor este inconfundabil de molcom, iar graiul bănăţean este un amestec de elemente latine, române, slave, maghiare şi germane, ambele graiuri au diferenţe de gramatică şi vocabular faţă de limba literară.

Graiul timocean şi cel vorbit în Mehedinți au caracteristici fonetice distincte şi fac tranziţia între cel muntenesc și graiul bănăţean.

Graiul muntenesc, fonetic şi lexical cel mai apropiat de limba română literară, a fost influenţat puternic de greci, bulgari sau sârbi, dar şi de diversele mode ale timpului.

 

Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

31 august 2018

Pentru că azi, 31 august, marcăm Ziua Limbii Române, sărbătoare oficială în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013, când se aniversează, din punct de vedere istoric, adoptarea de către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti la 31 august 1989 a legii prin care se revenea la limba română recunoscută ca atare şi scrisă cu grafia latină folosită şi în România, iar aceasta redobândea statut oficial după o jumătate de secol de ocupaţie sovietică, haideţi să ne amintim câteva lucruri:

1. Limba română este o limbă romanică, asemenea limbilor italiană, sardă, raeto-romană, occitană (provensală), franceză, spaniolă (castiliană), catalană, galiciană şi portugheză. De asemenea, ea face parte din grupul limbilor romanice continentale, care se compun din trei straturi de bază: substrat, moştenit de la populaţiile pre-romane din ariile de formare ale respectivelor limbi, strat, cel mai important, care provine din limba latină vulgata (adică limba efectiv vorbită de locuitorii Imperiului Roman), precum şi adstrat, care a fost altoit în structura limbii sub influenţa principalelor grupe de migratori care s-au suprapus în Antichitatea târzie şi în Evul Mediu timpuriu. În cazul limbii române, spre deosebire de limbile romanice continentale occidentale, la care substratul e de regulă celtic iar adstratul întotdeauna germanic, substratul este daco-geto-moesic şi adstratul slav.

2. Limba română mai este şi ultima limbă supravieţuitoare din grupul limbilor romanice continentale orientale. Cealaltă limbă atestată a acestui grup, dalmata, din regiunea de coastă a Croaţiei de azi, a încetat de a mai fi vorbită între Evul Mediu târziu (dialectul ragusan) şi anul 1908 (dialectul vegliot).

3. Arealul de formare al limbii române este la nord şi la vest de linia Jirecek, care separă în Peninsula Balcanică provinciile elenofone de cele latinofone ale Imperiului Roman (departajare deductibilă din distribuţia epigrafiei în latină şi în greacă veche). Mai exact, limba română s-a format în ţările antice ale Daciei, Moesiei, Scythiei Minor şi Pannoniei (care de altfel corespund şi arealului culturii Dridu din secolele VIII-XI, prima care poate fi clar atribuită românilor timpurii).

4. Aşa cum confirmă atât izvoarele arheologice şi epigrafice, cât şi studiile genetice şi paleogenetice din ultimii ani, viziunea tradiţională despre „daci şi romani” este una simplistă şi parţial eronată. În fapt, contribuţia etnică italică a fost redusă, limba latină impunându-se ca o realitate eminamente culturală. Amestecul s-a realizat între populaţiile pre-romane care se autodenumeau daci, geţi sau moesi (vorbind însă o limbă comună şi având o cultură comună şi fiind la rândul lor descendenţii altor suprapuneri şi amestecuri de populaţie mai vechi, coborând până în epoca pietrei), dar şi populaţiile pre-romane din afara spaţiului geto-dacic propriu-zis, precum illirii şi celţii pannonici, cu numeroşii colonişti de origini foarte variate sosiţi din diferite colţuri ale Imperiului Roman, precum şi cu diferitele populaţii migratoare- germanici precum bastarnii, taifalii, vandalii, goţii şi gepizii, nord-iranieni precum sarmaţii şi alanii, mongolici precum hunii şi avarii, turcici precum cutrigurii, proto-bulgarii, pecenegii, uzii şi cumanii. Cea mai importantă migraţie a fost însă cea a slavilor, care pe lângă adstratul lăsat în limbă a condus la fragmentarea şi slavizarea parţială a populaţiilor româneşti timpurii de la sud de Dunăre (în timp ce la nord de fluviu, slavii au fost cei în cele din urmă asimilaţi). Atât la nord, cât şi la sud aceste procese de interacţiune între românii timpurii si slavi au durat mai multe secole.

5. Ca urmare a dispersiei populaţiei româneşti timpurii din sudul Dunării, s-au format în cursul Evului Mediu mijlociu cele patru dialecte cunoscute ale limbii române. Astfel, în Carpaţi şi la Dunărea de Jos, trunchiul principal al limbii române a evoluat către dialectul dacoromân. În ciuda separărilor politice şi a arealului destul de larg, dialectul dacoromân a păstrat o semnificativă unitate. Acesta cunoaşte doar graiuri vag individualizate prin elemente de accent, prin unele construcţii sintactice şi prin regionalisme, care au fost clasificate în două grupe, graiuri nordice şi graiuri sudice. Mai departe, de-a lungul timpului s-au propus diverse clasificări individuale ale graiurilor, fără a exista însă un consens, tocmai din cauza subtilităţii diferenţelor. Limba română literară este bazată în special pe graiurile sudice ale dialectului dacoromân.

6. Dialectul aromân (macedoromân) este primul care s-a separat din trunchiul principal al limbii române, motiv pentru care nu conţine o serie de inovaţii lingvistice prezente în celelalte trei dialecte. El este vorbit în principal în sudul Peninsulei Balcanice, dar în prezent şi în România şi în diaspora. Fiind al doilea dialect ca număr de vorbitori şi ca arie de răspândire, cunoaşte la rândul său câteva graiuri.

7. Tot în Balcani sunt vorbite şi celelalte două dialecte, care în ordinea separării de trunchiul principal al limbii române, stabilită prin aceeaşi metodă a inventarierii inovaţiilor lingvistice, sunt cel meglenoromân, vorbit de asemenea în sudul Peninsulei Balcanice, şi cel istroromân, vorbit în Peninsula Istria, de la graniţa Croaţiei cu Italia.

8. Comunităţi formate în Evul Mediu, care au pierdut în timp uzul limbii române, dar au păstrat elemente de lexic, de cultură şi o anumită conştiinţă identitară sunt valahii moravi, în estul Republicii Cehe cu prelungiri în Slovacia şi Polonia (unde valahii sunt cunoscuţi şi sub denumirea de gorali), morlacii (maurovlahii) din Dalmaţia şi, posibil, „pisticoşii” din Bitinia, în Asia Mică (aceasta a fost analiza lui Teodor Burada, dar subiectul rămâne încă destul de neclar), precum şi tribul beduin Djebalieh de la Muntele Sinai (o cercetare ADN este necesară pentru a clarifica realitatea legendei legate de originea acestui trib).

9. Chiar dacă primele stătuleţe feudale româneşti s-au format prin secolele IX-XIII, ori românii şi-au adus o contribuţie majoră în constituirea unor state multietnice (Imperiul Asăneştilor), iar din secolul al XIV-lea există o statalitate românească permanentă, scrierea în limba română a avut de aşteptat, ca urmare a adoptării ca limbă de cultură a slavonei (slava veche bisericească), respectiv a limbii greceşti la aromâni şi meglenoromâni. Scrierea în limba română este menţionată pe la 1420, dar primul text păstrat cu dată certă este scrisoarea boierului Neacşu din 1521. Diferite ipoteze privind scrieri mai vechi nu sunt confirmate dincolo de orice dubiu. Totuşi, prima frază păstrată dintr-o română foarte timpurie sau o latină locală foarte târzie, este celebrul avertisment „torna, torna, fratre!”, reprodus în două cronici bizantine, ca parte a relatării unui război al bizantinilor cu avarii, în ultimii ani ai secolului al VI-lea.

10. Prima tentativă de creare a unei limbi literare aparţine tipografului Coresi, care în secolul al XVI-lea a tipărit primele cărţi în limba română şi care în tipăriturile lui a evitat regionalismele, astfel încât cărţile să-i poată fi înţelese în oricare colţ al fostei Dacii. În Principatele Române limba română devine oficială în secolul al XVII-lea. Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin începe cu Şcoala Ardeleană, dar se finalizează şi devine oficială în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), perioadă în care se foloseşte un alfabet de tranziţie. Grafia variază o perioadă de timp între etimologismul latinizant şi fonetism, ortografia modernă finală fiind concepută de Sextil Puşcariu la cumpăna secolelor XIX şi XX. Ultimele ajustări ortografice au fost aduse de Academia Română în anul 1993.

11. În dialectul aromân primele scrieri certe (cu alfabet grec) datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ulterior dezvoltându-se şi o literatură cultă a cărei influenţă rămâne însă limitată în lipsa unei statalităţi aromâne sau a unui sistem de educaţie aplicat. Au existat şi tentative de sistematizare a unei limbi literare, lipsurile din vorbirea populară fiind acoperite cu împrumuturi din limba română literară, dar până în prezent vorbim cel mult de un succes limitat. În 1998, la congresul aromân de la Bitolia, într-o încercare de distanţare de România şi de acreditare a ideii că aromâna este o limbă separată, a fost adoptată o ortografie latină diferită de cea românească, semănând mai mult cu ortografia latină sârbocroată, care rămâne însă mult mai puţin fonetică şi mai improprie scrierii în aromână decât grafia folosită anterior, practic aceeaşi cu cea din româna literară.

12. Dialectele meglenoromân şi istroromân, având mult mai puţini vorbitori, au rămas nescrise până în secolul al XIX-lea şi chiar şi în prezent nu există o literatură cultă în aceste dialecte. În momentul de faţă, cu un număr de vorbitori care variază de la sub 1000 la 1500 în Croaţia şi câteva zeci sau sute în diaspora, istroromâna este considerată oficial drept limba cea mai periclitată din Europa.

13. La ora actuală, limba română este limba oficială unică a României şi a Republicii Moldova, precum şi una din cele şase limbi oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina din cadrul Serbiei (care include şi teritoriul istoric românesc al Banatului de Vest). Limba română mai are statut de limbă oficială la Muntele Athos, iar două dintre schiturile de acolo au serviciul religios în această limbă.

14. În Republica Moldova limba română a avut un destin aparte. Astfel, în 1924 când Stalin, folosindu-se de prezenţa unei minorităţi româneşti în regiune, a creat pe malul Nistrului, la graniţa cu România, RASS Moldovenească, în cadrul acesteia a fost introdusă folosirea limbii române cu alfabet chirilic în grafie rusă (şi nu românească veche), sub pretextul existenţei unei limbi „moldoveneşti” seaparată de cea română. În această perioadă s-a încercat sistematizarea unei limbi literare „moldoveneşti” pe baza graiurilor româneşti transnistrene, numai că rezultatele au fost caraghioase şi fără şanse de succes pentru publicul ţintă, care era de fapt cel din Basarabia. Ulterior, „moldoveniştii” au căzut în dizgraţie şi au devenit victime ale marilor epurări staliniste, iar între 1932 şi 1936 a fost introdusă în RASS Moldovenească aşa-numita politică „românizatoare”. Acea limbă „moldovenească” artificială a fost abandonată, fiind introdusă limba română literară scrisă cu alfabet latin şi cu aceeaşi grafie ca şi în România, apartenenţa moldovenilor la poporul român fiind recunoscută oficial şi fără rezerve. După această etapă, „românizatorii” au fost la rândul lor epuraţi în mare majoritate şi s-a revenit la scrierea limbii române cu grafie rusă. De această dată însă nu s-au mai reluat experimentele de sistematizare, astfel că până la evenimentele din 1989 pe care le aminteam la început, aşa-zisa „limbă moldovenească” scrisă a fost tot limba română literară.

15. Epopeea „moldovenismului” nu s-a incheiat însă aici, pentru că în 1994 Constituţia Republicii Moldova venea să acrediteze din nou termenul de „limba moldovenească” ca limbă oficială a statului. Retorica „moldovenistă” în anii următori a variat de la reluarea tezelor staliniste despre identitatea etnică, lingvistică şi culturală distinctă a moldovenilor, până la a susţine că deşi este vorba de aceeaşi limbă, denumirea de „limbă moldovenească” ar fi mai corectă politic pentru un stat intitulat Republica Moldova şi distinct de România. Constituţional vorbind, problema a fost tranşată în anul 2013 de Curtea Constituţională a Republicii Moldova, care a statuat că Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, care numeşte limba română ca limbă oficială a noului stat, are precedent asupra Constituţiei din 1994. În practică, retorica „moldovenistă” încă este prezentă în dezbaterea publică de la Chişinău.

16. Cea mai riguroasă prezervare a „moldovenismului”, ca şi a celorlalte trăsături ale regimului sovietic, s-a produs însă în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, controlată de un regim separatist în cadrul unuia dintre cele mai vechi conflicte îngheţate provocate şi menţinute de Rusia după destrămarea URSS. Mişcarea separatistă transnistreană a fost de altfel iniţiată de ofiţeri KGB plantaţi în zonă ca directori de întreprinderi, în anul 1989, ca răspuns la mişcarea populară de revenire la limba română şi la grafia latină. Drept urmare, deşi limba română literară este, alături de rusă şi ucraineană, una din cele trei limbi oficiale ale regimului separatist, aceasta este denumită în continuare „limbă moldovenească” şi, exact ca în perioada sovietică, este scrisă cu grafie rusă.

17. Ucraina, de asemenea moştenitoare a URSS, care prin voia lui Stalin a preluat o serie de teritorii istorice româneşti (Bugeacul, Bucovina de Nord, ţinutul Herţei, judeţul Hotin, Maramureşul de Nord), pe lângă existenţa unor comunităţi istorice de volohi în Carpaţii Păduroşi şi de moldoveni în regiunile dintre Nistru şi Nipru şi în Crimeea, a continuat politica sovietică artificială a separării dintre români şi moldoveni, susţinând continuu existenţa a două minorităţi etnice distincte, în ciuda identităţii de limbă şi a folosirii, încă din perioada sovietică, a aceloraşi manuale în şcolile de limbă română/”moldovenească”.

18. În prezent, cei circa 500 de mii de români din Ucraina reprezintă a doua minoritate naţională ca pondere după minoritatea rusă. Limba română a fost recunoscută ca limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia pentru câţiva ani în timpul regimului Ianukovici. Ea a fost folosită ca limbă locală oficială în raionul Herţa şi în mai multe localităţi din cele trei regiuni amintite. În anul 2014, regimul naţionalist instaurat la Kiev în urma Euro-Maidanului a aborgat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în anul 2017 a fost adoptată o lege care prevede eliminarea limbilor minoritare din sistemul de învăţământ până în anul 2020. Sub presiunea Ungariei şi la protestele României, acest termen a fost prorogat pentru 2022.

19. Modelul sovietic este în prezent calchiat şi în Serbia central-estică, în Valea Timocului, regiune care, spre deosebire de Voivodina, a aparţinut acestui stat din anul 1833, dar în care majoritatea populaţiei este românească. Obligată în utimele două decenii să-i recunoască pe cei între 240 de mii şi 300 de mii de români din această zonă drept minoritate naţională, Serbia încearcă să acrediteze existenţa unei etnicităţi distincte de cea română, desemnată drept vlahă; deşi acesta este termenul medieval cu care au fost desemnaţi de străini toţi românii, aşadar este un sinonim pentru român. Pentru a impune separarea lingvistică, în condiţiile unităţii semantice dacoromâne, aşa-zisa limbă „vlahă” este de fapt limba română scrisă în grafie latină sârbocroată. Ca şi în Ucraina sau în Republica Moldova în perioada Voronin (2001-2009), autorităţile sârbe discern artificial între români şi vlahi.

20. La o scară mai mică, încercarea de discernere între români şi vlahi se practică şi în Bulgaria, unde se încearcă de asemenea şi discernerea între români şi aromâni. Minoritatea română este recunoscută, dar respectarea drepturilor sale culturale şi politice este, deocamdată, nesatisfăcătoare.

21. Ungaria recunoaşte minoritatea română, iar limba română se foloseşte în şcolile, în bisericile şi în administraţia din mai multe localităţi de la graniţa cu România. Cu toate acestea, cifrele oficiale privind numărul total al etnicilor români sunt considerate subevaluate de organizaţiile locale româneşti. Este de altfel evident că recensămintele şi statisticile maghiare operează cu categorii care produc separări artificiale în cadrul minorităţii române: pe lângă românii ortodocşi, se înregistrează separat maghiari ortodocşi, maghiari greco-catolici, maghiari cu limba maternă româna etc.

22. Republica Macedonia (FYROM sau, mai nou, Macedonia de Nord) recunoaşte prin Constituţie minoritatea aromână, iar aromâna cu grafia Bitolia are caracter oficial în mai multe localităţi, precum oraşul Cruşova. Meglenoromânii, puţin numeroşi, nu au un statut anume.

23. Aromânii mai sunt recunoscuţi ca minoritate şi în Albania, dar aici nu există decât o grădiniţă şi o biserică susţinute de statul român. Grecia desfăşoară şi ea politici adresate aromânilor din Albania, mult mai agresiv, prin intermediul Asocaţiilor Vlahilor din Grecia patronate de Ministerul Apărării de la Atena sau prin alte entităţi şi implicând diferite fonduri, pentru ca aceştia să se declare etnici greci. Miza acestor politici este revendicarea istorică pe care Grecia o are faţă de regiunea Epirului de Nord, în mare parte populată de aromâni.

24. Grecia recunoaşte în prezent existenţa minorităţii vlahofone, aromâni şi meglenoromâni, dar nu le asigură nici statutul de limbă regională, nici educaţie sau practică religioasă în limba proprie, sub pretextul că aceştia nu le doresc, deşi există o Recomandare a Consiliului Europei (nr. 1333/1997) în acest sens. Se vehiculează de asemenea în istoriografie şi în mediile oficiale elene că vlahii din sudul Balcanilor ar fi greci romanizaţi, fără nicio legătură cu românii (şi nici măcar un grup etnic distinct).

25. În urma schimbului de populaţii dintre Grecia şi Turcia de la finalul războiului greco-turc din 1919-1923, locuitorii meglenoromâni din oraşul Nânta din ţinutul Meglen, de la nord de Salonic, care erau şi singurii etnici români convertiţi în masă la religia islamică, au fost colonizaţi în Rumelia, regiunea europeană a Turciei (aceasta fiind pronunţia turcă a denumirii de Romania, sub care regiunea respectivă apare pe hărţile Evului Mediu dezvoltat şi târziu, în sensul de ţară a romanilor/romeilor, adică a bizantinilor). Urmaşii celor strămutaţi în 1923 şi-au păstrat identitatea până azi fără ca România să se fi interesat în mod special de ei şi continuă să vorbească dialectul meglenoromân.

26. La ora actuală, limba română are un număr total de circa 24-25 de milioane de vorbitori, din care între 250 de mii şi un milion au ca idiom matern aromâna, câteva mii meglenoromâna sau istroromâna şi restul dacoromâna. Românilor din cele două state româneşti şi din minorităţile istorice amintite li se adaugă mai multe milioane de emigranţi şi de exilaţi (din mai multe etape istorice) şi de urmaşi ai emigranţilor şi ai exilaţilor din vestul Europei, Americi, Australia etc., precum şi deportaţi, relocaţi şi urmaşi ai colonizaţilor, deportaţilor şi relocaţilor din spaţiul ex-sovietic. Exodul românilor s-a accentuat de la începutul secolului XXI şi continuă şi în prezent.

27. Limba română mai este limba maternă sau a doua limbă vorbită în familie a celei de-a patra comunităţi ca pondere numerică din cadrul populaţiei evreieşti din Israel, a emigraţiei săseşti şi şvăbeşti din Germania şi Austria, precum şi a mai multor comunităţi de romi/ţigani, din Balcani până în America de Sud. Într-o anumită măsură ea încă este cunoscută bulgarilor dobrogeni strămutaţi în cadrul schimbului de populaţii dintre România şi Bulgaria din anul 1940 (fapt constatat în mod direct de mine în piaţa de lângă portul oraşului Balcic).

Prin urmare, Ziua Limbii Române, cu caracter transfrontalier şi chiar internaţional, ar trebui să înceapă tot mai mult să fie marcată într-un mod similar Zilelor Francofoniei, ca o celebrare a tot ceea ce înseamnă, în lume, cultură în această limbă.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; stiri.tvr.rowww.agerpres.rowww.facebook.com/alexandru.c.surcel

(†) Sfânta Treime

“Icoana Sfintei Treimi” de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfânta Treime

Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanţiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeaşi esenţă (gr. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei.

Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o “mare forţă”, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credinţa Ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică “cel viu”, care lucrează în creaţia Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (“Eu sunt Cel ce sunt” – Exodul 3, 14).

Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul, şi, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.

Afirmaţia principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Sfânta Treime în lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt.

 

Dogma Sfintei Treimi 

Ospitalitatea lui Avraam, un arhetip vetero-testamentar al Sfintei Treimi - foto: basilica.ro

Ospitalitatea lui Avraam, un arhetip vetero-testamentar al Sfintei Treimi – foto: basilica.ro

Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptãţii, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le voieşte. Creeazã toate fãpturile, vãzute şi nevãzute, le ţine şi le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele în o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire. Ea delimiteazã toate începătoriile şi toate cetele şi stă mai presus de orice începãtorie şi ceatã, este mai presus de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi bunãtatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru cã nu are existenţa sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor.Cunoaşte toate înainte de facerea lor.

Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.

Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: “Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19)

Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh.

Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, “strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui” , înţelepciunea şi puterea cea vie , Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui, de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el dupã fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el.

De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatãl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârșeşte, dar nu se desăvârșeşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.

Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărţit şi neseparat de Tatăl şi Fiul, având toate câte are Tatăl şi Fiul afară de nenaştere şi naştere. Tatăl este necauzat şi nenãscut, căci nu este din cineva: El îşi are existenţa de la El însuşi şi nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult, El este în chip firesc principiul şi cauza modului de existenţă a tuturor. Fiul este din Tatăl prin naştere. Duhul Sfânt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere. Noi cunoaştem că există deosebire între naştere şi purcedere, dar care este felul deosebirii nu ştim deloc. Naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Aşadar, toate câte le are Fiul şi Duhul, le are de la Tatăl, şi însăşi existenţa. Dacă nu este Tatãl nu este nici Fiul şi nici Duhul. Şi dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Şi din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există şi Fiul şi Duhul. Şi din cauza Tatălui, şi Fiul şi Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaştere, de naştere şi de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însuşiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiinţă, ci se deosebesc fără despărţire prin caracteristica propriei ipostase.

Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârşită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârşită din trei ipostase nedesăvârşite, ci o singură fiinţă, în trei ipostase desăvârşite, simplă, mai presus de desăvârşire şi mai înainte de desăvârşire. Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârşite este negreşit compus. Dar din ipostase desăvârşite este cu neputinţă să avem ceva compus. Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârşite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârşit din ele. Piatra, lemnul şi fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârşite; dar raportate la clădirea făcutã din ele, fiecare este nedesăvârşită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.

articol preluat de pe: ro.orthodoxwiki.org

 

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 - 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX - Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa” - foto: doxologia.ro

Părintele Cleopa Ilie (1912 – 1998) – foto: doxologia.ro

Părintele Cleopa Ilie (10 aprilie 1912 – 2 decembrie 1998), arhimandrit și viețuitor la Mănăstirea Sihăstria – Neamț, unul dintre cei mai însemnați duhovnici și predicatori români ai secolului XX

Iată ce vreau să vă mai spun: să nu socotim vreodată că am făcut început bun. Să dorim întotdeauna să punem început bun. Pentru că noi nu cunoaştem cum trebuie să fie un om care pune început bun, cum trebuie să se poarte. Să zicem: „Doamne, dă-mi ajutorul Tău, să pun început bun, să-mi îndrept viaţa”

Predică la Praznicul Sfintei Treimi – Pr. Ilie Cleopa (1)

Predică la Praznicul Sfintei Treimi – Pr. Ilie Cleopa (2)