#Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel* – foto: facebook.com

24 mai 2016

Tragedia naţională care s-a numit #Colectiv a tras un prim semnal de alarmă despre cât de bolnav este de fapt sistemul de sănătate din România. A urmat drama bebeluşilor infectaţi cu E. coli, iar undeva pe fundal s-a produs şi scandalul “medici pentru România”, care a dovedit că în ciuda unei hemoragii tot mai grave de cadre medicale, Ministerul Sănătăţii nu este în stare să asigure locuri în spitale pentru toţi absolvenţii de facultate de medicină care obţin note de trecere la examenul de rezidenţiat. Dar de-abia în momentul în care a fost dezvăluită afacerea dezinfectanţilor diluaţi, scandal care deja se identifică cu numele companiei abonate la contracte cu statul Hexi Pharma, adevărata proporţie a dezastrului a început să fie cunoscută.

Şi am aflat astfel că obsesia politicienilor români de top de a se supune intervenţiilor chirurgicale în clinici din străinătate nu este un moft, un snobism, similar cu făcutul de vacanţe la Saint Tropez, cum credeam până acum. Dimpotrivă, oameni ca Traian Băsescu sau Victor Ponta s-au dus să se opereze la Viena ori în Turcia ştiind foarte bine riscurile din spitalele româneşti, măcar din mult clamatele informări SRI, despre care preşedintele actual, Klaus Werner Iohannis, ne-a asigurat că sunt informative. Cât despre noi ceilalţi, inclusiv autorul acestor rânduri, care a fost nevoit să treacă prin două intervenţii chirurgicale în 2011 şi în 2012, am fost lăsaţi să jucăm ruleta rusească cu infecţiile intraspitaliceşti.

Ba, mai mult, un stat pe care se vede treaba că trebuie să-l numim din nou criminal, şi-a permis să insiste în urma incendiului din Clubul Colectiv că spitalele din Bucureşti asigură toate condiţiile, la standard european, şi să facă totul pentru a-i convinge pe răniţi şi familiile acestora să nu ceară mutarea lor în spitale din străinătate, în ciuda ofertelor care au apărut destul de rapid. Poate că mulţi dintre cei şaizeci şi patru ar fi azi în viaţă dacă alde Ponta, Gabriel Oprea, Bănicioiu sau Raed Arafat ar fi avut curajul să recunoască că sistemul de sănătate şi de urgenţă pe care ei îl patronează este efectiv varză.

Dar cum să reunoască asta dacă ei, liderii noştri politici şi marii birocraţi din ministere, sunt direct responsabili de dezastru. De fapt, asta ne spune şi incidentul care s-a soldat cu moartea patronului companiei Hexi Pharma, Dan Condrea, incident despre care eu sunt din ce în ce mai convins că a fost o sinucidere determinată. Condrea ştia foarte exact nu numai manevrele prin care şi-a maximizat el profitul călcând la propriu pe cadavre, dar şi cu ajutorul cui a ajuns firma lui să aibă atâtea contracte cu statul, timp de atâţia ani şi fără să se întâmple nimic oricât de departe a împins el lucrurile, mai ales dacă de fapt, dacă e să dăm crezare SRI, s-a ştiut foarte bine cum creşte el preţurile artificial şi cum diluează dezinfectanţii până îi transformă în apă chioară. Este evident că aşa ceva nu se putea întâmpla fără complicitatea prefecţilor, a preşedinţilor de consilii judeţene, a primarilor, a miniştrilor, a primilor miniştri, dar şi a preşedinţilor României, informaţi, nu-i aşa, de SRI.

Avem de-a face aşadar cu o enormă caracatiţă transpartinică a corupţiei, care încearcă să se protejeze inclusiv prin moartea lui Dan Condrea, omul care deţinea întreaga informaţie relevantă. După #Colectiv s-a spus #corupţiaucide, dar nu, e mai rău, #corupţiaegenocid. Pentru că, în ruleta rusească cu infecţiile pe care o invocam mai sus, zeci de mii, poate sute de mii de oameni în toţi anii de când se întâmplă asta, au nimerit “glonţul” şi au murit sau au rămas incapacitaţi.

Iar această caracatiţă transpartinică se identifică cu o mare parte din clasa politică actuală. Nicio minune, dacă ne gândim că cei mai mulţi dintre aceştia sunt urmaşii biologici şi/sau spirituali ai autorilor genocidului din perioada comunistă, atât cel direct, pe faţă, din epoca stalinistă, cât şi cel indus indirect, prin lipsurile alimentare şi de utilităţi, prin politica demografică ş.a.m.d. în “epoca de aur” ceauşistă. Sunt genul de oameni care se plâng public de starea infrastructurii din România de parcă ar fi nişte oarecare şi nu de ei ar depinde întreţinerea şi modernizarea acesteia, care nu se dau în lături de la nimic pentru a deveni putred de bogaţi pe seama noastră, a oamenilor obişnuiţi, plătitori de impozite.

Anul acesta avem însă o şansă. Dacă vom reuşi să ne organizăm pentru alegerile din toamnă, vom crea prima breşă, plasând în Parlament câţiva deputaţi şi senatori care să nu fie dintre ei. Timp de patru ani aceşti câţiva parlamentari ar putea să folosească toate pârghiile demnităţii publice pentru a pune nisip în roţile sistemului cancerizat al actualei clase politice, iar în 2020 cine ştie, poate am reuşi să întoarcem, în fine, această pagină ruşinoasă a istoriei noastre. E însă un mare dacă, pentru că până acum şi societatea civilă a părut puţin cu capul în nori, fie prea fascinată de ideea de partid local, fie prea funky, fie prea în aşteptarea declanşării unei noi mari mişcări de protest ori a Dumnezeu ştie ea ce. Un lucru să fie clar însă, oricât de tentaţi am fi, nu putem emigra toţi, de fapt nu putem emigra majoritatea…

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro

* Alexandru Cristian Surcel – Avocat, activist civic, fost jurnalist. Mă interesează politica, am convingeri ecoliberale şi militez pentru dezvoltare durabilă într-un mediu sănătos în condiţii de largă libertate economică, în care statul să aibă clare competenţe regulatoare. Mă simt bine în România şi vreau o Românie mai bună şi mă simt bine pe planeta Terra şi vreau o planetă Terra mai bună. Cred în Unirea celor două Românii, doresc democraţie participativă, dar şi monarhie constituţională. Mă pasionează istoria, arheologia, antropologia, astronomia, SF-ul. Ascult muzică rock, heavy metal, simfonică, folk şi blues. Sunt agnostic ortodox, adică am îndoieli serioase, dar sunt deschis oricărei posibilităţi. Din când în când scriu şi beletristică, nu neapărat foarte bună. Bunicul meu spunea că fiecare om aşează un fir de nisip la edificiul civilizaţiei, dar cei cu adevărat norocoşi pun o cărămidă. Eu sper ca la final de drum să ştiu că am pus o cărămidă.