Articole

(Bianca Lucaciu) Gata. Azi mi-am făcut o promisiune. Nu mai tac. E momentul cel mai potrivit să spun ceea ce simt

Bianca este singura absolventă de liceu din Sălaj care a reușit, anul acesta, să promoveze bacalaureatul cu media 10
foto – stirileprotv.ro
articol – voceatransilvaniei.ro

Bianca Lucaciu, tânăra din Șimleu Silvaniei care a terminat cu 10 liceul și a promovat cu 10 pe linie și examenul de bacalaureat, dezvăluie, pe Facebook, drama prin care a trecut în ultimele săptămâni și chiar în ultimii ani.

Este drama copilului inteligent, dar simplu, fără un nume ”greu” în spate, care se zbate să demonstreze că poți fi cel mai bun prin propriile forțe și merite. Este drama copilului care învață prea devreme că viața nu e dreaptă cu toți și că standardele duble sunt folosite ori de câte ori le convine unora.

Gata. Azi mi-am făcut o promisiune. Nu mai tac. E momentul cel mai potrivit să spun ceea ce simt. E momentul să clarific câteva lucruri şi să pun punct.

N-am vrut să scriu despre asta. Am zis că e mai bine să o las moartă. Că asta e, se întâmplă. Că unii vor vedea unde au greşit şi nimeni nu va mai suferi. Dar am auzit un lucru care m-a făcut să înţeleg că noi, românii, avem o mare problemă- mentalitatea. Lumea e plină de nedreptăţi şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Şi dacă nu vreau? Când au fost alegeri în toamnă, am strigat toţi că vrem o altă Românie, una mai bună, lipsită de corupţie şi de intrigi mânate de interesul personal al oamenilor care au ajuns în funcţii. Vedem toţi ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu avem curajul să ne opunem. Ne lăsăm duşi de curent şi asta este, ce-o fi, o fi. Eu una mă simt curajoasă. Vreau să înot împotriva curentului. Şi sunt sigură că fiecare dintre voi a simţit asta măcar o dată.

E de ajuns. Nu mai vreau să mi se spună că trebuie să accept mizerii şi nedreptăţi doar pentru că aşa vrea cineva. NIMENI nu poate să îmi impună absolut nimic. Nu am nevoie de lecţii de moralitate sau de demnitate. Sunt responsabilă şi spre deosebire de alţii, ÎMI ASUM toate alegerile pe care le-am făcut vreodată.

Să nu ne mai ascundem după deget. Povestea festivităţii s-a zis pe la toate colţurile din oraş. Şi, când azi mi s-a sugerat că ar fi indicat să o uit şi să nu vorbesc despre ea, mi-a ajuns. Adică ar trebui să închid ochii pentru a n-a oară şi să fac frumos, ca să arate bine.

Să ne înţelegem. EU IUBESC liceul în care mi-am petrecut 4 ani din viaţă. Iubesc pereţii lui plini de tablouri vechi, cu texte literare. Iubesc holurile alea lungi şi reci, iubesc dulapurile maro care sunt pe margini. Iubesc scările pe care am păşit ambiţioasă şi plină de visuri. Iubesc fiecare detaliu al şcolii aceleia.

Îmi respect până la cer şi înapoi profesorii. Nişte profesori extraordinari, care fac din vocaţie ceea ce fac. Nişte profesori care explică de 20 de ori dacă e nevoie, oameni care au mereu timp de elevii lor, oameni frumoşi, deosebiţi, cărora le pasă. Am ales acea şcoală pentru că mama mi-a garantat corectitudine şi dascăli de excepţie. Şi de a doua chiar am avut parte. Fără profesorii extraordinari are au investit atât de multă încredere în mine,fără aceste persoane minunate, care îmi sunt atât de dragi, nu aş fi reuşit absolut nimic. Ei au fost cei care au muncit cot la cot cu mine, pentru fiecare concurs. Mi-au explicat mereu unde am greşit, m-au certat când trebuia, mi-au dat sfaturi bune. Au văzut ceva în mine şi mi-au spus cât de mândri sunt de mine. Mi-au răspuns întotdeauna la întrebări şi au predat atât de bine, că nu am avut nevoie de o singură oră de meditaţii. Aşa că dragi profesori, VĂ MULŢUMESC din tot sufletul! Să vă dea Dumnezeu o viaţă fericită şi elevi care să vă aprecieze aşa cum meritaţi! Mă înclin înaintea voastră şi a profesorilor pe care i-am avut în gimnaziu. Bucuraţi-vă împreună cu mine de acest succes, pentru că fiecare dintre dumneavoastră şi-a adus contribuţia! Nimeni nu vă poate contesta valoarea ca dascăli!

Nu este un secret pentru nimeni faptul că am muncit enorm. Liceul acela a fost sufletul meu, mă luptam mereu să demonstrez că acolo se face şcoală. Şi aşa şi este. Se face şcoală, condiţia e să vrea ELEVUL. Că profesorii fac tot ce le stă în putinţă.

Când am intrat acolo, mi-am spus că o să lupt atât de mult, încât liceul o să aibă renumele pe care îl merită când voi termina clasa a XII-a. Am participat la toate concursurile la care am avut timp să merg. Am luat 30 de premii în 4 ani- 16 premii pe podium la judeţ, 3 menţiuni la judeţ şi 11 premii la etapele naţionale. Şi mereu eram mândră când auzeam numele liceului la premiere. Simţeam că visul meu se va îndeplini.

Când am terminat clasa a VIII-a, am avut media generală 9.99, dar nu am fost şefă de promoţie. Şi abia atunci mi-am dat seama ce mult înseamnă să ai ocazia să vorbeşti în numele unei întregi generaţii. Mi-am promis că voi termina liceul cu 10 şi mi-a reuşit. Nu a fost uşor. Eu nu am copiat la teze şi teste ca unii. Nu am avut nevoie să îmi fac poze pe telefon ca alţii. AM ÎNVĂŢAT!

Dincolo de orice, am fost nevoită să înţeleg că asta e. Unii au voie să copieze şi n-am ce face. Mi-am văzut de drumul meu. Am ignorat răutăţile gen „ Să o tragi pe Bianca de păr când îi dai florile” pe care le scorneau unii. Replica e de la prima lansare de carte. Pe care am făcut-o tot la liceu, ca o mulţumire adusă profesorilor.

Dragi tineri care sunteţi în clase mai mici, vreau să învăţaţi ceva din tot ceea ce scriu aici.

Am îndurat multe. Mutre, bârfe, rahaturi, toate din cauză că ete na, mi-am permis să fiu altfel. Îmi cer scuze că nu am mers pe la majorate să mă îmbăt. Îmi cer scuze că nu am copiat. Îmi pare rău că mi-am permis să am valori morale şi să nu sabotez. Îmi cer scuze că vreau mult de la mine, că prefer să am prieteni sinceri, oameni cu coloană vertebrală, care spun lucrurilor pe nume şi îşi doresc ceva de la viaţă. Îmi cer scuze că nu fac compromisuri doar pentru a fi pe placul unora, că nu mă adaptez patului lui Procust. Îmi cer scuze că am ajutat chiar şi persoanele care nu meritau, atunci când veneau smiorcăindu-se. Îmi cer scuze că nu am dat replici urâte, doar pentru că nu voiam să jignesc.

Le-am înţeles pe toate, până la un punct.

Dincolo de problemele personale pe care le aveam, dincolo de dificultăţile materiale cu care mama mea abia mai răzbea, am găsit de undeva resurse să merg înainte. Dumnezeu mi-a dat putere, mama mea m-a crescut să fiu o învingătoare. N-am lăsat nimic să mă afecteze. Îmi spuneam că va veni ziua în care toate astea vor merita.

Festivitatea. Credeam că 29 mai e acea zi. Însă nu ştiam că mi se pregătise o surpriză. Şi am fost pusă în faţa faptului împlinit. Nu mă aşteptam. Aveam o droaie de premii, aveam media generală 10, mă implicasem în activităţi extraşcolare, proiect european. Dar nu aveam numele care trebuia. Nu contest valoarea nimănui. Am avut ocazia să cunosc oameni inteligenţi şi ambiţioşi, care au avut rezultate bune.

Însă mi-am pus sufletul în tot ceea ce am făcut. Rezultatele pentru care m-am luptat au dus numele liceului peste tot. Şi voiam să simt că munca mea nu a fost în zadar, că au înţeles de ce am luptat atât de energic. Credeam că voi auzi un mulţumesc sincer, că mi se vor recunoaşte meritele. În schimb, m-am simţit umilită, trădată. Unii au preferat să facă pe altcineva să se simtă bine, chiar dacă ştiau că asta m-ar afecta. Nimic nu a mai contat.

Eu eram doar Lucaciu. Şi atât. Fata mamei. Din nou. Scuze că am un nume neimportant. Eu sunt aia… Tâmpita aia care nu dormea nopţile şi învăţa de rupea cartea. Fraiera aia care s-a chinuit să termine cu 10, sperând să facă un discurs emoţionant, să mulţumească profesorilor şi părinţilor.

Am fost dată la o parte cu piciorul. Am jucat rolul de figurant într-o scenetă ieftină. Într-un spectacol care a fost astfel regizat încât să fie închinat cuiva.

Cei care au permis să se întâmple asta… nu au înţeles. Pentru mine, conta. Voiam să simt că atunci când suferi şi lupţi indiferent ce obstacole ţi se ivesc, vine răsplata. În momentele grele, învăţam pentru că ştiam că doar aşa pot răzbi în viaţă. Le-aş cere doar atât – un mic exerciţiu de imaginaţie. Ce ziceţi de un tată care te hărţuieşte şi îţi spune că nu o să reuşeşti oricum nimic în viaţă şi zile în care nu ai bani de pâine? Nu mi-e ruşine de nimic din astea. Dar m-am confruntat cu ele. Zi de zi. În timp ce aveam concursuri, în timp ce trebuia să dau teste. Aţi văzut vreodată pe mine că nu am dormit noaptea? Sau că am avut coşmaruri? Nu. Pentru că am luptat. Nu m-am smiorcăit. Am mers la şcoală chiar dacă aveam coşmaruri şi nu dormeam noaptea. Şi am zâmbit, am muncit, am avut un cuvânt bun pentru oricine. Am mers la şcoală, deşi eram tratată într-un anumit fel de unii care erau… cum erau. Şi acum, după ce ştiţi pe scurt în ce condiţii am învăţat, mai ales înainte ca mama să se recăsătorească, sper că mai puteţi fi satisfăcuţi de ceea ce aţi făcut. După atâtea lovituri de la viaţă, v-aţi băgat piciorul în munca mea. MULŢUMESC!

Doar că rana din suflet nu s-a vindecat. Vreau doar să vă întreb, domnule, dacă a meritat. Vreau să îmi spuneţi cum v-aţi uitat în ochii profesorilor mei. Cum aţi îndrăznit să înfruntaţi privirea lor acuzatoare. Mi-aţi luat bucuria! Nu am putut să mă bucur de festivitate. Mi-aţi furat un drept pe care mi-l câştigasem prin lacrimi şi dând din coate.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că lucrările s-au corectat în alte judeţe. Comentariile gen „ n-ar fi luat 10 dacă ar fi corectat zălăuanii” nu îşi au sensul. O lucrare de 10 e o lucrare de 10. Mai luasem 10 pe o lucrare corectată de profesorii din Zalău şi în a 8-a. Dar m-am bucurat pentru că am avut garanţia că totul se va desfăşura corect. Şi rezultatele au demonstrat asta. Două sutimi au însemnat câteva locuri bune în ierarhie, nu-i aşa? Am tăcut 4 ani, nu am vrut să răspund, dar e prea mult. Când nici 10 la bac nu îmi atestă valoarea, nu ştiu ce ar mai putea să o facă. Când sunt încă privită de parcă aş fi în plus, când mi se spune că nu meritam 10, îmi ajunge. Aşa că… îndoiţi-vă în continuare. Găsiţi scuze, domnule, pentru cei pe care i-aţi protejat şi ridicat în slăvi. Mă lipsesc de declaraţii date din complezenţă. Şi dacă aţi vrut să vă răzbunaţi pentru faptul că mama a avut suficient tupeu pentru a vă înfrunta când preda acolo, v-a reuşit. Asta până ieri.
Am scris toate aceste lucruri pentru că simt că înnebunesc. Le-am ţinut doar pentru mine. Nu am vrut să jignesc. Dar când mi se spune să tac şi să nu fac din asta o polemică, uite că fac. Fac ce vreau eu, nimeni nu poate să îmi bage pumnul în gură. Sunt liberă!

Şi e timpul ca unii să îşi asume abuzurile de care se fac vinovaţi. Nu poţi să calci în picioare pe cineva şi să te aştepţi să tacă dracului. Mulţi n-au înţeles nimic din ceea ce am făcut eu acolo, în acel liceu. Dar copiii aceia care m-au aplaudat în careuri, an de an, au priceput.

Lor mă adresez. Indiferent de clasa în care sunt şi de şcoala în care învaţă.

Dragi colegi, experienţa mea trebuie să fie un semnal de alarmă pentru voi. Am vorbit şi eu cu tinerii din generaţiile precedente. Şi alţii au păţit ca mine. Unii, ca mătuşa mea, nici nu apar pe lista cu şefii de promoţie. Dar nu au ripostat. Pentru că li s-a spus că n-are rost, că nu o să se schimbe nimic. Dar domnule… cine v-a dat dreptul să le luaţi meritele??? Cine v-a dat dreptul să le retezaţi aripile? Cine? E momentul să nu mai acceptăm aceste lucruri. E MOMENTUL SĂ SPUNEM – STOP ŞI DE LA CAPĂT! M-am săturat. A fost de ajuns.

Nu meritaţi să luaţi note mai mici doar ca alţii să fie scoşi în faţă. Nu meritaţi să vi se impună limite doar pentru că nu vă cheamă cum trebuie. Să nu lăsaţi pe nimeni să vă calce în picioare. Eu am făcut-o şi nu m-a ajutat cu nimic. Am suportat cu demnitate toate şi la final, unii au crezut că o să le şi mulţumesc pentru ce au făcut. Toţi aţi fost nedreptăţiţi măcar o dată, pentru ca alţii să iasă în faţă. Dacă nu aţi avut puterea să spuneţi nimic, vă rog să o faceţi de acum înainte.

Plec împăcată. Am dat tot ceea ce a fost mai bun în mine.

Doar pentru că nu a contat pentru dvs., nu înseamnă că nu a contat pentru mine.

Nu mai vreau să văd nedreptăţi.

Doar atât cer. Gândiţi-vă la sufletele acelor copiii care cresc auzind – „N-ai cum să reuşeşti!”.

Toţi cei care acceptaţi nedreptatea, care credeţi că ăsta e sistemul şi n-ai ce face, sunteţi vinovaţi de suferinţa copiilor care nu au altă şansă de realizare decât şcoala. Şi le-o luaţi şi pe aia. Că nu îi cheamă cum trebuie.

E momentul să pun punct. Nu mai pot să tac. Îmi provoacă suferinţă.

Sper doar atât – că nimeni nu va mai trăi ce am trăit eu. Şi că nimeni nu va mai accepta corupţia.

Fac parte din generaţia aceea care vrea o altă Românie. Una mai bună. Şi nu vreau să mă obişnuiesc cu cea de acum. Că aş ajunge ca alţii – aş tolera-o.

Şi chiar dacă nu pot schimba nimic, chiar dacă sunt prea mică, măcar ştiu că am încercat.

Şi dacă mi-aţi luat bucuria festivităţii, nu vă las să mi-o luaţi pe cea a reuşitei recente. Niciun comentariu răutăcios nu mă mai poate afecta. Le-am auzit chiar pe toate.

Le mulţumesc oamenilor care au crezut în mine: domnul primar, Septimiu Ţurcaş, care a fost cinstit şi nu a acceptat nicio presiune, doamna director, Liliana Câmpan, profesorii mei, familia şi prietenii. Colegii din şcoală şi de generaţie, care mi-au scris mesaje şi mi-au spus că i-am făcut să creadă că oricine poate reuşi. Exact asta îmi doream. Să înţelegeţi că oricine poate zbura cât de sus vrea! VĂ MULŢUMESC!

Voi aţi reuşit să-mi daţi puterea de a zâmbi şi atunci când am simţit că nu mai are niciun sens. Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine când mi-a fost greu!

Vă port în suflet şi în gând!

articol preluat de pe  http://www.voceatransilvaniei.ro/

Un preot readuce la viață un sat printr-o altfel de agricultură

Un preot dintr-un mic sat din Sălaj a reușit să repună pe picioare comunitatea pe care o păstorește, sprijinind tinerii în înființarea unor culturi de fructe de pădure de pădure și a unor livezi de pomi fructiferi din specii de înaltă performanță, oferindu-le mai întâi propriul exemplu. Tinerii din sat au abandonat agricultura tradițională și creșterea animalelor, orientându-se, la sfatul preotului, către culturi de coacăze sau căpșuni, livezi de pruni și meri, iar în viitorul apropiat pe dealurile din zonă ar putea apărea și lavanda.

Mașina lasă urmă nori de praf alb pe drumul comunal ce duce către Cozla, un sat din comuna Letca ce nu pare a face notă discordantă de majoritatea micilor localități urbane din România, amenințate în ultimii ani de o depopulare cauzată de plecarea tinerilor către orașele din apropiere sau, nu în puține cazuri, către destinații din străinătate, unde speră să găsescă banii ce cred ei că le vor aduce fericirea. Monotonia peisajului de deal, cu terenurile agricole acoperite de vegetație sălbatică, este spartă la un moment dat de o mică suprafață de teren pe care șirurile de lăstari de coacăz negru se aliniază perfect în jurul unei sperietori de ciori. Se vede că pământul a fost lucrat cu grijă și, cu toate că perioada de fructificație a trecut, buruienile lipsesc cu desăvârșire. Terenul cultivat cu arbuști de coacăz este doar primul semnal că la Cozla lucrurile încep să se schimbe și că, cel mai probabil, următorul recensământ nu va mai consemna o scădere a populației, iar cei 250 de săteni care trăiesc astăzi în sat și-au dat seama că viața la țară poate fi una confortabilă, cu un trai decent și venituri consistente provenite din culturi de fructe de pădure sau din fructele deosebite pe care le dau livezile nou înființate. “Lumina” pentru sătenii din Cozla a venit, cum altfel, de la tânărul preot din sat, cel care, mai abitir ca un inginer horticol sau ca un economist, a reușit să readucă la viață mica localitate printr-o agricultură modernă, adaptată realităților locale.

Adrian Bora a ajuns ca preot în satul Cozla în 1999, atunci când avea doar 25 de ani și se gândea că în câțiva ani își va găsi, cu siguranță, o parohie mai bună decât cea dintr-un mic sat prăfuit din Sălaj. Încetul cu încetul preotul s-a atașat de comunitatea pe care a ajuns să o păstorească, iar gândurile de plecare au fost abandonate, fiind înlocuite de gânduri legate de posibilitățile de revigorare ale unui sat depopulat și îmbătrânit, în care principala ocupație era creșterea animalelor. Departe de un drum principal, cu terenuri agricole fărâmițate de legislația stufoasă a retrocedării terenurilor, satul oferea, din perspectiva lui Adrian Bora, doar șansa unor culturi de plante de pădure sau a înființării unor livezi productive. Drumul de la idee la punerea ei în practică nu a fost foarte lung și a pornit prin puterea exemplului propriu.

“Ne-am uitat în jur. Era piatră, dealuri și atunci am încercat să vedem ce potențial are zona. Ne-am dat seama că cel mai bun lucru este să faci agricultură. Faci agricultură, faci, dar hai să învățăm de la cei care fac performanță în agricultură. Și atunci, uitându-ne un pic în jur, am realizat că avem unele probleme: terenurile sunt fărâmițate, parcele sub un hectar, foarte rar peste un hectar. În această situație nu poți forma niște loturi mai mari de teren, care să fie cultivate cu tehnologie modernă, cu tractoare de mare putere care prin consum, prin mai multe operații pe care le fac o dată, pot asigura un venit decent. Ne-am dat seama că acest impediment nu poate fi trecut așa ușor și am căutat atunci să vedem ce putem face pe suprafețe mici. Ne-am gândit inițial la fructe de pădure și am început să studiem, să vedem cum se comportă diferiți arbuști. Între timp, în perioada cât am stat în sat am văzut că nucii se dezvoltau anual liniar și aduceau o producție constantă. În alte zone producția oscilează de la an la an. Am început să cumpărăm în familie primele hectare de teren și le-am plantat cu nuci. Între timp am adus diferite soiuri de arbuști și pomi să-i testăm și am făcut schimburi de experiență cu cei ce fac performanță în România în acest domeniu. Pas cu pas, în 2010 s-a pornit prima plantație de coacăz, care după doi ani a acoperit toate cheltuielile de investiții cu înființarea și funcționarea de până atunci. (…) În același timp, în ultimii ani i-am încurajat pe cei tineri, pentru că pe bătrâni cam greu îi scoteai din tradiția lor cu creșterea animalelor. În momentul în care primele plantații au început să producă, au văzut ce cantitate face o porțiune de teren, au văzut ce bani încasezi în momentul în care cumpărătorul ți-a plătit, pentru că tranzacțiile erau făcute în sat, sub văzul lor, s-au hotărât câțiva tineri să înceapă cu 30-40-50 de ari. I-am încurajat pe mulți pentru că ‘sămânța’ de a face agricultură exista în mintea lor, doar că trebuia cineva să-i încurajeze și să te simtă că ești alături de ei, într-o încercare de a face totuși performanță”, rememorează preotul demersurile de început.

De la primele încercări s-a ajuns ca astăzi un număr de 15 familii din sat să înființeze astfel de culturi, printre ei numărându-se și o familie de tineri reîntorși din Italia, ce au deja pe rod o livadă de peste două hectare cu meri. Principalele culturi sunt însă cele de coacăz negru, un fruct cerut de piață. Există și unii investitori din țară, care au concesionat, au arendat sau au cumpărat teren în zonă. Sunt care vor să cumpere și case în sat, pentru că în curând se va asfalta și drumul comunal.

“Am cultivat în special coacăze negre, pentru că zona de industrializare cere foarte mult astfel de fructe. Și pe timpul lui Ceaușescu, la nivel european cele mai bune fructe de pădure ca și calitate care se produceau în Europa erau din Bulgaria și România, pentru că aici condițiile de climă, sol, radiații solare directe, sunt cele mai favorabile pentru culturile acestea. Când urcăm spre Polonia, Cehia scade calitatea, iar când coborâm undeva pe Câmpia Română, unde sunt solurile mai nisipoase fructele de pădure nu rezistă, pentru au nevoie de o climă mai răcoroasă. Și atunci așa am început, astfel încât, la ora actuală, la realitatea lui septembrie 2014, avem la Cozla vreo patru hectare de căpșuni de o calitate ireproșabilă și care s-a vândut la un preț foarte bun; sunt aproximativ cinci-șase hectare de pruni de soiuri de masă, foarte performante și care cred că se vor extinde deoarece piața cere fructe de calitate, iar performanța imprimă un interes investițional; mai avem vreo 10 hectare de nuc, în mare parte cel care se regăsește în ferma proprie, o altă parte în fermele localnicilor; avem coacăze în jur la 15 hectare pe Cozla și vreo 25 de hectare în satele din jur; avem și aproape un hectar de zmeură, cu perspective mari de creștere până la 10 hectare în anii următori; mai avem și plantații de goji, care au început deja să dea primele fructe; în toamnă sau în primăvară vom începe cu două hectare de lavandă”, afirmă Adrian Bora.

Planurile preotului și ale sătenilor sunt însă mult mai mari și se bazează pe cantitatea și calitatea deosebită a fructelor obținute la Cozla și în sate din împrejurimi. “Roca de bază în zonă e calcar, dar la suprafață sunt foarte multe argile, ori știm că argilele înmagazinează foarte multe microminerale care conferă gust, aspect și o consistență deosebită fructelor. La analizele făcute la laboratoarele procesatorilor, care sunt de performanță pentru că majoritatea au beneficiat de investiții europene, coacăza a fost una peste așteptări ca și calitate. Rezultatul pe insecticide și pe pesticide a fost unul ce ne-a situat la producții bio. Și calitatea la zaharuri, la enzime sau vitamine a fost una extraordinară, mult peste așteptările procesatorilor și din acel moment deschiderea pentru colaborare e clar stabilită (…) Estimăm în vreo cinci ani o suprafață totală, la Cozla și în satele din zonă, de peste 100 de hectare de pomi și arbuști, ceea ce e bine, cu atât mai mult cu cât avem soiuri de performanță care sunt foarte cerute în piață. Dacă tehnologia e bună și soiurile alese cu grijă, veniturile minimale sunt de 8.000 de euro la hectar, într-un an, din care poți rămâne cu o medie de 6.000 de euro la hectar. Sunt mulți chiar cu facultate care nu câștigă banii aceștia într-un an. Dacă mai socotim că mulți localnici care investesc în aceste culturi mai cresc animale, au cartofii și legumele lor proprii, eu consider că e un trai decent. Dacă va fi și drumul comunal asfaltat, suntem la o oră distanță de Baia Mare sau Zalău. Dacă vrei, la final de săptămână poți merge să faci cumpărături, iar lumea are o alternativă bună de a trăi decent chiar și la țară”, spune preotul.

Stând de vorbă cu un om pe care de obicei ți-l imaginezi dincolo de altar, vocabularul și cunoștințele sale te fac să te gândești că ești în fața cuiva care a studiat cel puțin două facultăți: horticultura și studiile economice. De fapt, înclinația acestuia spre horticultură nu este una întâmplătoare, ci vine din familie. Cât despre abilitățile economice, ele au fost dobândite din necesitatea de a face față unei astfel de provocări.

“Am crescut între culturile pomicole, tatăl meu fiind tehnolog într-o livadă de pomi în Bihor, de unde sunt de loc. M-am format într-o livadă de pomi și atunci deja eram ‘acasă’ în domeniul pomiculturii și al arbuștilor fructiferi. Numai că de când am fost eu, în copilărie, alături de tata, în fermă, soiurile au evoluat, hibrizii au evoluat și atunci a trebuit să vedem cum se comportă cele actuale. Am adus în sat ultimele noutăți sau soiurile care ni s-au părut cele mai performante. Le-am testat întâi pentru că nu poți să te apuci să cultivi hectare întregi și să fie un eșec, pentru că oamenii își bagă poate puținii lor bani în afacere”, crede Adrian Bora.

Acesta și-ar dori ca zona platoului calcaros de la confluența județelor Maramureș și Sălaj, în care se află și Cozla, să devină una de renume, astfel încât procesatorii și comercianții să știe unde să se adreseze dacă doresc fructe de calitate. Pe lângă toate acestea, preotul nu și-a uitat misiunea sa dată de divinitate, de a ajuta comunitatea în care trăiește, sprijinind în primul rând tinerii. “Încercăm să creăm o alternativă bună pentru cei tineri și eu zic că se poate. Sunt exemple care justifică faptul că dacă ești un pic organizat, lucrurile se mișcă”, a conchis Adrian Bora.

AGERPRES / (A — autor: Sebastian Olaru, editor: Marius Frățilă)
Foto: (c) SEBASTIAN OLARU / AGERPRES FLUX
articol preluat de pe http://www.agerpres.ro