Articole

Armistițiul de la Compiègne (11 noiembrie1918)

Fotografie realizată la semnarea armistiţiului, în faţa vagonului de tren al mareşalului Foch, în pădurea Compiègne. Mareşalul Ferdinand Foch este al doilea din dreapta

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Armistițiul de la Compiègne (11 noiembrie1918)

Tratatul de armistițiu a avut loc la 11 noiembrie 1918 între Imperiul German și puterile Antantei și a pus capăt Primului Război Mondial pe frontul de vest.

Painting depicting the signature of the armistice in the railway carriage. Behind the table, from right to left, general Weygand, Marshal Foch (standing) and British Admiral Rosslyn Wemyss and fourth from the left, British Naval Captain Jack Marriott. In the foreground, Erzberger, Major General Detlof von Winterfeldt (with helmet), Alfred von Oberndorff and Ernst Vanselow - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Painting depicting the signature of the armistice in the railway carriage. Behind the table, from right to left, general Weygand, Marshal Foch (standing) and British Admiral Rosslyn Wemyss and fourth from the left, British Naval Captain Jack Marriott. In the foreground, Erzberger, Major General Detlof von Winterfeldt (with helmet), Alfred von Oberndorff and Ernst Vanselow – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul a fost semnat într-un vagon de tren în pădurea Compiègne (a intrat în vigoare la ora 11:00). Principalii semnatari au fost mareșalul Ferdinand Foch, comandantul forțelor Antantei, și Matthias Erzberger din partea Germaniei.

Wagon de l'Armistice - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Wagon de l’Armistice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Semnatari

Antanta:

- Mareșalul Ferdinand Foch pentru Franța
- Amiralul Sir Rosslyn Wemyss
- Amiralul George Hope (1869-1959) și căpitanul Jack Marriott (1879-1938) pentru Marea Britanie

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) a fost un mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial. La începutul primului război mondial a condus în bătălia de la Marne armata a 9-a franceză, iar în 1915-1916 a comandat pe francezi în atacurile de la Somme. A devenit șeful de stat major francez în 1917 și membru în consiliul suprem de război. În aprilie 1918 i se încredințează comanda trupelor Antantei ce acționau în Franța (inclusiv corpul expediționar american). A fost cel care, la 11 noiembrie 1918 a impus acceptarea necondiționată a condițiilor de armistițiu de către Germania - (Marshal Foch in 1921) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) a fost un mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial. La începutul primului război mondial a condus în bătălia de la Marne armata a 9-a franceză, iar în 1915-1916 a comandat pe francezi în atacurile de la Somme. A devenit șeful de stat major francez în 1917 și membru în consiliul suprem de război. În aprilie 1918 i se încredințează comanda trupelor Antantei ce acționau în Franța (inclusiv corpul expediționar american). A fost cel care, la 11 noiembrie 1918 a impus acceptarea necondiționată a condițiilor de armistițiu de către Germania – cititi mai mult pe en.wikipedia.org – (Marshal Foch in 1921) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Imperiul German:

- Secretarul de stat Matthias Erzberger
- Contele Alfred von Oberdorff, Ministerul Afacerilor Externe
- General Detlof von Winterfeldt, Armata Imperială Germană
- Căpitanul Ernst Vanselow, Marina Imperială Germană

Matthias Erzberger (20 September 1875 – 26 August 1921) was a German publicist and politician, Reich Minister of Finance from 1919 to 1920 - (Erzberger in 1919) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Matthias Erzberger (20 September 1875 – 26 August 1921) was a German publicist and politician, Reich Minister of Finance from 1919 to 1920 – (Erzberger in 1919) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Ultimele victime

Numeroase unități de artilerie au continuat să tragă asupra țintelor germane pentru a evita tractarea înapoi a munițiilor rămase. Aliații de asemenea au vrut să se asigure că, în caz de repornire a luptelor, să fie în poziția cea mai favorabilă. În consecință au fost 10,944 de victime, din care 2,738 de oameni au murit în ultima zi a războiului.

Un exemplu de determinare a aliaților pentru menținerea presiunii până în ultimul minut, dar și de respectare strictă a termenilor armistițiului, a fost Baterie a 4-a de rază lungă cu tunurile de 14 inch a Marinei SUA, care a tras ultima salvă la 10:57 în zona Verdun-ului, proiectilele fiind preconizate să aterizeze în spatele liniei frontului german, chiar înaintea armistițiului programat.

Prima pagină din New York Times care anunță semnarea armistițiului de la Compiègne și sfârșitul războiului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Augustin Trébuchon a fost ultimul francez care a murit atunci, fiind împușcat în drumul său spre camarazi, încercând să le spună că supa este fierbinte și va fi servită după încetarea focului. A fost ucis la 10:45. Ultimul soldat din Marea Britanie care a murit, George Edwin Ellison, a fost ucis mai devreme în acea dimineață în jurul orei 09:30, în timp ce cerceta asupra prezenței trupelor germane la marginea Mons-ului (Belgia). Ultimul canadian ucis a fost George Lawrence Pret, fiind împușcat și ucis de un lunetist cu doar două minute înainte de armistițiu, la nord de Mons, la 10:58, fiind recunoscut ca unul dintre ultimii uciși, ulterior fiind ridicat un monument în memoria lui. Și, în sfârșit, americanul Henry Gunther este în general recunoscut ca fiind ultimul soldat ucis în acțiunile primului război mondial, după ce a fost împușcat în timp ce-și reîncărca arma, cu doar 60 de secunde înaintea armistițiului, de către trupele germane uimite, care considerau că armistițiul deja intrase în vigoare. Prin armistițiul de la Compiègne de pe data de 11 noiembrie 1918 s-a sfârșit Primul Război Mondial, soldat cu peste 20 de milioane de morți(atât civili cât și militari), 20 de milioane de răniți și peste 10 milioane de persoane dispărute.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Armistițiul de la Compiègne (11 noiembrie1918) si pe: www.agerpres.roen.wikipedia.org

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916)

Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) – parte din acțiunile militare care au avut loc în Oltenia – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier – basorelief de Ioan Iordănescu)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluate de pe enciclopediaromaniei.ro

 

Şarja de la Robăneşti a fost un moment dintr-o luptă din timpul Primului Război Mondial, dată între cavaleria română şi trupele germane la 10 noiembrie 1916. A rămas în istoria militară a României datorită spiritului de jertfă demonstrat de cavaleriştii români şi a pierderilor foarte mari pe care le-au suferit în această ciocnire.

 

Situaţia înainte de luptă

După înfrângerea pe care au suferit-o la 16 octombrie 1916 pe Jiu în faţa trupelor române, germanii au început să se reorganizeze pentru a porni o nouă ofensivă. În acest scop, ei au concentrat sub comanda generalului Kühne o masă de 80.000 soldaţi, care dispuneau de 30.000 cai. Aceste forţe erau alcătuite din Diviziile 11 şi 301 bavareze (înfrânte anterior pe Jiu), 41 prusacă, 109 infanterie (retrase de pe frontul de la Riga) şi 6 şi 7 cavalerie. În rezervă era ţinută Divizia 115 şi două brigăzi de ciclişti.

La 29 octombrie 1916 aceste trupe au declanșat ofensiva, reuşind în scurt timp să dea peste cap trupele române. Acestea din urmă au intrat în retragere, iar la 8 noiembrie cavaleria germană intra în Craiova.

 

Misiunea cavaleriei române

La 7 noiembrie Brigada 2 roşiori din Divizia 1 cavalerie română se afla dispusă la Caracal. Brigada era formată din Regimentul 4 roşiori “Regina Maria” şi Regimentul 9 roşiori. Ambele regimente luptaseră deja, la Flămânda, pe Dunăre şi în Pasul Turnu Roşu. Din luna octombrie 1916 se aflau în rezerva grupului de apărare al Dunării.

La 8 noiembrie, când trupele germane intrau în Craiova, trupele române începuseră retragerea din Oltenia. Brigada de roşiori de la Caracal a primit misiunea de a acoperi aripa stângă a trupelor române care se retrăgeau din regiunea Jiu spre Slatina, pe valea Olteţului. În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1916 Brigada 2 roşiori a început cercetarea terenului pentru a lua contact cu inamicul care înainta. Până la data de 9 noiembrie a reuşit să intre în contact cu acesta, iar în această zi Brigada a primit ordin să cadă în flancul şi în spatele inamicului care înainta de la Craiova spre Ungureni şi ataca trupele române care se desfăşurau pe şoseaua Craiova-Balş, la 4 kilometri de Robăneşti şi Câmpuri.

 

Lupta de la Robăneşti

În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1916, la ora 6 dimineaţa, pe o vreme închisă, cu ceaţă deasă, escadronul 3 comandat de căpitanul Alexandru Filitti, din Regimentul 9 roşiori, este rechemat de la Lăcriţa Mică, unde se afla dispus, iar la ora 7 acesta soseşte la Popânzeşti, intră în coloana brigăzii, cu care porneşte spre sectorul Bojoiu-Robăneşti-Pieleşti. Obiectivul era de a întoarce aripa dreaptă şi a cădea în spatele trupelor germane care atacau Divizia 1/17 română, care se afla dispusă în tranşee între Robăneşti şi Câmpuri. La ora 8, avangarda brigăzii, formată dintr-un divizion din Regimentul 9 roşiori şi escadronul de mitraliere, este primită cu foc din partea de est a satului Bojoiu şi obligată să se oprească. Divizionul 1 din Regimentul 4 roşiori primeşte misiunea de a distruge rezistenţa inamică şi pleacă la atac cu escadroanele 1 şi 2 atacând de front, în timp ce escadronul 3 primeşte misiunea de a întoarce aripa stângă a inamicului, escadronul 4 constituind rezerva. După un schimb viu de focuri, trupele germane se retrag şi brigada ocupă localitatea.

La ora 8.15 Regimentul 9 roşiori primeşte ordin să întoarcă aripa dreaptă a inamicului, care se afla dispus în satul Perşani, în spatele pădurii cu acelaşi nume. Regimentul a ocolit satul Bojoiu pe la vest către Lăcriţa Mare, acoperit de ondulaţiile terenului, şi a cotit apoi spre vest, ajungând la ora 9 la 1.500 metri de flancul drept al germanilor, la sud de pădurea Perşani, unde s-a oprit într-o vâlcea.

În acelaşi timp, la ora 8.30 avangarda brigăzii şi-a continuat drumul spre Robăneştii de Jos, fiind atacată pe parcurs, dar după ce a reuşit să efectueze o manevră, s-a degajat şi a continuat înaintarea până la ora 8.45 când a fost întâmpinată cu foc puternic de infanterie din pădurea Perşani şi din satul Robăneştii de Sus, care fusese ocupat de două batalioane din Divizia 11 bavareză, întărite cu mitraliere şi cu un divizion de artilerie. Regimentul 4 roşiori a primit ordin să atace inamicul de front, descălecat. Escadronul 4 s-a desfăşurat pentru atac frontal asupra satului Perşani, călare pe şoseaua Perşani-Robăneşti, având dreapta prelungită cu trei plutoane din Escadronul 3, care se sprijineau pe râul Tăslui, iar în stânga având un pluton din acelaşi escadron, dispus cu faţa spre pădurea Perşani. În prelungirea aripii stângi s-a dispus secţia de mitraliere a Regimentului 9 roşiori, care a susţinut înaintarea escadronul 4 şi desfăşurarea escadronului 2. Secţia 4 mitraliere şi escadronul 1 au fost ţinute în rezervă. O baterie din artileria călăreaţă, condusă de căpitanul Vasilescu, s-a dispus în aripa stângă a trupelor române care atacau, dar nu a tras nici un foc asupra obiectivului său, pădurea Perşani, unde se afla adăpostită artileria germană.

Regimentul 9 roşiori, care primise misiunea de a susţine partea stângă a întregului dispozitiv românesc, prin întoarcerea aripii drepte inamice şi căderea în spatele acesteia, nu a reuşit să execute ordinul. Escadroanele 1, 3 şi 4 din acest regiment au înaintat până la nişte şire de paie aflate la aproximativ 800 metri sud-vest de pădurea Perşani, unde s-au oprit. Locotenentul Mora s-a apropiat de aceste escadroane, transmiţând verbal ordinul comandantului de regiment, colonelul Călinescu, ca un escadron, fără a numi care anume, să şarjeze imediat bateria de artilerie inamică ce se afla la liziera pădurii Perşani. Locotenentul urma să ghideze escadronul spre locul unde se afla inamicul, pentru că recunoscuse personal zona şi cunoştea drumul. Auzind ordinul, căpitanul Alexandru Filitti a spus “Escadronul 3 este gata“. Maiorul Odobescu i-a ordonat să şarjeze inamicul.

 

Şarja de la Robăneşti

Escadronul 3 avea în momentul începerii şarjei efectivul scăzut la doar 110 cavalerişti şi nici un ofiţer înafara comandantului său, căpitanul Filitti. Toţi ceilalţi combatanţi erau indisponibili, executând diferite alte misiuni, în alte părţi. Locotenentul Iuliu Roşca, adjutantul regimentului, s-a oferit voluntar să conducă la atac unul dintre plutoane. Două plutoane din escadron au fost date sub comanda sergentului Bălaşa Ion, cu misiunea de a se strecura pe sub dealul de la nord-vestul pădurii Perşani şi să atace din flanc bateria inamică. Celelalte două plutoane ale escadronului au rămas sub comanda căpitanului Filitti, cu misiunea de a ataca inamicul de front. În acest moment s-a alăturat căpitanului sergentul veteran Donici, care participase la Războiul pentru Independenţa României din anii 1877-1878, cerând să şarjeze alături de ceilalţi soldaţi, ceea ce i s-a aprobat.

Şarja a fost lansată, iar roşiorii au ajuns până la 150 metri de poziţia bateriei inamice, care văzând atacul, s-a retras pentru a se pune la adăpostul infanteriei proprii. Escadronul 3 roşiori a pornit în urmărirea artileriştilor inamici, dar în acel moment trei mitraliere germane au început să tragă din flancul drept asupra cavaleriştilor români. O companie de infanterie, adăpostită în şanţul de la marginea şoselei spre Craiova, a făcut front în faţa atacului românesc şi a deschis focul. În câteva minute întreg escadronul 3 a fost distrus, doar 18 soldaţi reuşind să se mai salveze. Căpitanul Filitti a fost rănit în genunchiul stâng pe când se afla la doar 40 metri de inamic, dar a continuat să atace, fiind doborât cu cal cu tot de o grenadă germană la numai 15 paşi de poziţiile adverse, căzând prizonier.

 

Urmările şarjei

Redus la doar două escadroane după nimicirea escadronului 3, Regimentul 9 roşiori a fost întâmpinat cu foc puternic de către artileria germană şi a fost nevoit să se retragă.

Regimentul 4 roşiori, care atacase inamicul de front, având pierderi mari şi cu aripa stângă descoperită în urma eşecului şarjei, a fost nevoit să se retragă din cauză că în spaţiul rămas liber au început să se infiltreze trupe germane care au deschis asupra lui foc din flanc.

Pierderile trupelor române au fost următoarele: la Regimentul 4 roşiori, trei ofiţeri morţi, trei ofiţeri răniţi, dintre care doi au căzut prizonieri, medicul regimentului a căzut prizonier, iar la trupă au fost 54 morţi, 17 răniţi şi 36 dispăruţi. La Regimentul 9 roşiori au fost un ofiţer mort, doi ofiţeri răniţi şi un escadron distrus aproape în întregime.

 

articol preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
cititi despre Șarja de la Robănești (10/23 noiembrie 1916) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Târgu Jiu – parte din Participarea României la Primul Război Mondial, s-a desfășurat între între 3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat învingerea forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, în împrejurimile orașului Târgu Jiu, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

Bătălia s-a desfășurat imediat în continuarea celei de-A doua bătălii de pe Valea Jiului, încheiată cu victoria forțelor germane.

Pierderea bătăliei a avut un impact strategic major asupra frontului românesc, permițând forțelor germane să debușeze în Câmpia Română, fapt care va duce în mai puțin de două luni la ocuparea întregului teritoriu al Munteniei șu Dobrogei.

 

Contextul operativ strategic

Bătălia de la Târgu Jiu a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

Înfrângerea forțelor germao-austro-ungare în Prima bătălie de pe Valea Jiului din prima parte a lunii octombrie 1916, a fost interpretată diferit de cele două părți. Generalul Falkenhayn a realizat, în ciuda înfrângerii, că în Valea Jiului Carpații puteau fi forțați cel mai ușor.

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916) - Parte din Participării României la  Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marele Cartier General român, sub euforia succesului neașteptat, considerase că forțele Puterilor Centrale nu vor mai încerca o nouă lovitură pe Valea Jiului, până la sosirea iernii. După victoria în prima bătălie de pe Jiu, din prima parte a lunii octombrie, Armata 1 română, comandată de către generalul Paraschiv Vasilescu, a trecut la punerea în aplicare măsurilor din planul de reorganizare ordonat de Marele Cartier General, încă de la 9 octombrie, dar care trebuiseră să fie amânate de intervenția germană. Divizia 11 Infanterie a fost scoasă de pe front iar sectorul ocupat de aceasta a fost preluat de unități ale Diviziei 1 Infanterie.

Pentru a distrage atenția părții române, Falkenhayn a ordonat, totodată, să se desfășoare „o activitate combativă pe toate șoselele la est de Surduc”, simultan cu alte măsuri de dezinformare, menite să distragă atenția de la Valea Jiului.

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie - 4/17 noiembrie 1916) - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916 s-a desfășurat A doua bătălie de pe Valea Jiului, care a avut ca rezultat străpungerea apărării forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, prin trecătorile Surduc și Vâlcan și ocuparea orașului Târgu Jiu.

 

Comandanți

Comandanți români

- Comandant ai Armatei 1 – General de brigadă Paraschiv Vasilescu

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 - d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 - 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.” Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 – d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 – 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.”
Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 - d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 – d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 17 Infanterie – Colonel Constantin Neculcea

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 – General de infanterie Erich von Falkenhayn

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Comandamentului General LIV Rezervă – General-locotenent Viktor Kühne

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Corpului de Cavalerie – General-locotenent Eberhard von Schmettow

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 41 Infanterie germană – General-maior Heinrich Schmidt von Knobelsdorff

- Divizia 109 Infanterie germană – General-maior Horst Ritter und Edler von Oetinger

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Divizia 301 Infanterie bavareză – General-locotenent Johannes von Busse

- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger

- Divizia 7 Cavalerie germană – General-maior Albert von Mutius

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de la Oituz (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916)

A doua bătălie de la Oituz (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial – Reproducere după desenul “Respingerea unui atac austro-ungar” – de I. Bughardt (din 1916)

foto si articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A doua bătălie de la Oituz, desfășurată între (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916, între forțele române (Grupul Oituz, comandant general de brigadă Eremia Grigorescu) – format din Divizia 15 Infanterie întărită cu forțe din Divizia 2 Cavalerie și Divizia 8 Infanterie) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Gerok”, comandat de generalul Friedrich von Gerok – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării forțelor centrale de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

 

Contextul operativ strategic

Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, fiind formate din Divizia 15 Infanterie întărită cu forțe din Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) și Diviziei 8 Infanterie, aflată în rezerva Armatei de Nord.

La sfîrșitul lunii octombrie, comandantul „Grupului Oituz” a hotărît regruparea forțelor și mijloacelor, constituind șase detașamente tactice (Slănic, Cernica, Oituz, Stăneica, Măguricea și Cașin), corespunzătoare direcțiilor de interzis din fâșia de apărare, iar ca rezervă, în raionul localităților Grozești și Mănăstirea Cașin, a păstrat patru batalioane de infanterie și Brigada 4 Cavalerie. Comandantul Armatei de Nord a trimis ca întărire Diviziei 15 Infanterie, Regimentul 29 Infanterie din Divizia 8 Infanterie, cu mențiunea de a fi folosit doar „în caz de mare nevoie”.

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

În cele două săptămâni care au urmat după prima bătălie de la Oituz, dispozitivul forțelor aflate la aripa dreaptă a Armatei I austro-ungară. A fost creat un nou grup format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 8 bavareză, sub comanda generalului german Friedrich von Gerok. Rezerva grupului era constituită din Divizia 24 Infanterie austro-ungară, aflată la Târgu Secuiesc. Divizia 3 Cavalerie germană comandată de generalul Eberhard von Schmettow era dispusă central, la Brașov, în măsură să fie dislocată imediat pentru exploatarea succesului, în situația în care se reușea spargerea frontului român, fie în defileul Jiului fie la Oituz.

 

Comandanți

Comandanți români

Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz

- General de brigadă Eremia Grigorescu

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917. Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș – d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917. Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie – 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Comandanți de divizie

- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu
- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei I austro-ungare

- General de infanterie Arz von Straussenburg

Comandanț al Grupului von Gerock

- General locotenent Friedrich von Gerok

Friedrich von Gerok (n. 26 mai 1854, Stuttgart – d. 18 septembrie 1937, Stuttgart) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei (Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului XXIV Rezervă. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului XXIV Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Friedrich von Gerok (n. 26 mai 1854, Stuttgart – d. 18 septembrie 1937, Stuttgart) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei (Regatul Württemberg) din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 26 Infanterie, Diviziei 54 Rezervă și Corpului XXIV Rezervă. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului XXIV Rezervă în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Comandanți de divizie

- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn
- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas
- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow

 

Planurile de operații

Acțiune militară proiectată se încadra în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București“, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.

A doua bătălie de la Oituz  (28 octombrie/10 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916) - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial - Desfășurarea acțiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de la Oituz (28 octombrie/10 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de pe Valea Jiului, s-a desfășurat între între 23 – 29 octombrie 1916 și a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați prin trecătorile Surduc și Vâlcan, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

 

Contextul operativ strategic

Bătătlia de pe Valea Jiului a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 - 29 octombrie 1916) - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916) – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Divizia 11 Infanterie (comandant colonel Dumitru Cocorăscu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe trecătorile Vâlcan și Surduc. Dispozitivul forțelor române nu era continuu, fiind format din detașamente dispuse pe principalele căi de comunicație.

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase o grupare de forțe comandantă de generalul Paul von Kneussl, compusă din Divizia 11 Infanterie Bavareză, Divizia 6 Cavalerie germană, Brigada 114 Infanterie austriacă și două batalioane de cicliști, sprijinită de 22 de baterii de artilerie.

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanți ai Armatei 1

- General de divizie Ioan Culcer
- General de brigadă Ioan Dragalina

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie – Colonel Dumitru Cocorăscu
- Divizia 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl
- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger
- Brigada 114 Infanterie austriacă – Colonel Berger

 

Planurile de operații

Planul de operații german prevedea fixarea de front în pasurile Vâlcan și Surduc și executarea unei duble învăluiri la flancurile dispozitivului românesc. În același timp, Divizia 6 Cavalerie trebuia să treacă peste dealul Arcanului și să înainteze spre câmpie, fără a ține cont de rezultatul luptelor din munți, pentru a deschide drumul trupelor care dădeau atacul frontal.

Ideea de bază a operațiunilor de acolo a fost și este de a deschide drum masei de cavalerie în regiunea deluroasă română, în scopul de a o utiliza apoi, în primul rând, pentru a executa o largă învăluire a grupărilor române care se aflau în fața ei.

General Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor

 

Desfășurarea acțiunilor militare

Atacul german a survenit chiar în preziua în care Marele Cartier General român intenționa să retragă trupele Diviziei 11 Infanterie pentru a o constitui ca rezervă la dispoziția sa, urmând ca sectorul Jiu să fie apărat doar de 6 batalioane. Planul a fost anulat de declanșarea ofensivei germane astfel încât lupta a fost dată de forțele acestei divizii: 17 batalioane de infanterie, 2 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.

Prima bătălie de pe Valea Jiului - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 - 29 octombrie 1916) - Desfăşurarea acţiunilor miltare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 – 29 octombrie 1916) – Desfăşurarea acţiunilor miltare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele germane reușesc să rupă apărarea română în dimineața celei de-a doua zile a ofensivei, 24 octombrie 1916, când reușesc să surprindă și să ia prizonier, fără a trage un foc, întregul detașament Homoriceanu (două batalioane infanterie și un escadron de călărași) care asigura apărarea pasului Vâlcan. Prin breșa creată au început să se scurgă grosul forțelor atacatoare. Comandantul Armatei 1, generalul Ioan Culcer consideră situația pierdută și propune Marelui Cartier General să aprobe retragerea trupelor pe linia Oltului și abandonarea Olteniei.[3]:p. 434

Regele Ferdinand nu aprobă atitudinea defetistă a generalului Culcer și îi ia acestuia comanda înlocuindu-l cu generalul Ioan Dragalina, pe 25 octombrie 1916:

În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant al armatei să desfășoare o energie extremă, trebuie a se utiliza aptitudinea fundamentală a soldatului nostru: vrednicia la atac. [...]
În locul generalului Culcer Ioan numesc comandant al Armatei 1 pe generalul Dragalina Ioan. În locul generalului Lupescu Alexandru numesc șef de stat major al Armatei 1 pe locotenent-colonelul Găvănescu Constantin.

Regele Ferdinand, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 24 octombrie 1916

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Generalul Dragalina ordonă un nou plan de operații dispunând efectuarea unor atacuri de flanc de către trupe ale diviziilor vecine concomitent cu oprirea înaintării forțelor germane la nord de Târgu Jiu. Deși generalul Dragalina este rănit a doua zi într-o inspecție pe front, planul său este dus până la urmă la îndeplinire de către comandantul nou înființatului „Grup Jiu”, colonelul Ioan Anastasiu, rezultând după alte trei zile de lupte înverșunate respingerea trupelor germane dincolo de fosta frontieră.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916)

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Reproducere după desenul “Respingerea unui atac austro-ungar” – de I. Bughardt (din 1916)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima Bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.

 

Contextul operativ strategic

Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.[2]:p. 105 În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, cu Divizia 15 Infanterie în flancul drept și Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) în flancul stâng. Ulterior, forțele române au fost întărite cu Brigăzile 15 și 37 Infanterie din cadrul Diviziei 8 Infanterie , aflată în rezerva Armatei de Nord, la Piatra Neamț.

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase forțele principale ale Armata 1 austro-ungară: Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană.

 

Comandanți

Comandanți români

Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz

General de brigadă Eremia Grigorescu

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş - d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş – d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu

- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu

Comandanți de brigadă

- Brigada 15 Infanterie – colonel Vasile Piperescu

- Brigada 38 Infanterie – general de brigadă Nicolae Rujinschi

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanț al Grupului von Schmettow

- general locotenent Eberhard von Schmettow

Comandanți de divizie

- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn

- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas

- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow

 

Planurile de operații

în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București”, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie - 14/27 octombrie 1916) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Desfășurarea acțiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rezultate și urmări

După atacuri susținute din partea forțelor germane, acestea nu au putut străpunge apărarea trupelor române, rezultatul fiind stoparea ofensivei și respingerea forțelor Puterilor Centrale peste vechea frontieră. Divizia 15 Infanterie și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Divizia de fier”, aici născându-se și deviza „Pe aici nu se trece!“. În ordinul de operații nr. 288 al comandantului diviziei, din ziua de 13/26 octombrie 1916, se se consemna că inamicul a fost respins peste frontieră pe întregul front al diviziei.

Eșecul operației avea să fie recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane, generalul Erich Falkenhayn, care arăta în memoriile sale – întrucâtva satisfăcut de eșecul planului Marelui Cartier german și al camarazilor austrieci: Domnii de la Pless trebuiesc făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondatâ.

Divizia 15 Infanterie a suferit pierderi grele: 3 ofițeri și 144 trupă morți, 31 ofițeri și 1118 trupă răniți, 3 ofițeri și 615 trupă dispăruți. Eroismului ostașilor Divizie 15 Infanterie a fost recunoscut de comandantul Armatei de Nord, generalul de divizie Constantin Prezan, în ordinul de zi din 7 octombrie 1916: Față insă de rezultate bune dobândite de Div. 15-a.

Divizia 15-a, de la comandant și până la soldați, a susținut zilnic și îndelungat timp de 10 zile lupte, în plină izbândă la contra unui vrăjmaș mult superior în număr, cu avânt fără seamăn, demn de admirația tuturor și vitejia strămoșească. Cinste comandantului și Diviziei a 15-a! Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea.
— General de divizie Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919)

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) – Signing ceremony, Austrian chancellor Renner addressing the delegates

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat tratatul de pace încheiat între Aliații din Primul război mondial și noii create Republici a Austriei. Tratatul a fost semnat la data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici ai 17 state. Prin tratat, s-a recunoscut independența Republicii Austria (numită colocvial în acea perioadă Austria Germană pentru a se marca diferența față de Austro-Ungaria), a fost recunoscută de jure dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia și a Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud în Italia.Prin acest tratat, Austria a fost obligata sa renunte in favoarea Romaniei la toate drepturile asupra Bucovinei.

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conținutul tratatului

Tratatul este divizat în 14 părți.

Prima parte este formată din Pactul Ligii Națiunilor, care reprezintă o parte comună a tratatelor de pace incheiate după Primul război mondial.

Partea a doua definește frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveția, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) și Italia. Tratatul consfințește independența Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian și a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul Sârbilor Croaților și Slovenilor era stabilită doar în mod parțial, regiunea Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.

Partea a treia intitulată clauze politice pentru Europa conține în principal o serie de prevederi referitoare la relațiile bilaterale ale Austriei cu statele succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja să recunoască independența Cehoslovaciei și Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, precum și a teritoriilor care aparținuseră Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).

Secțiunea a patra (articolele 59-61) consacră renunțarea Austriei în favoarea României la orice drepturi și titluri asupra părților fostului Ducat al Bucovinei aflate în componența României. Formularea este ambiguă și a fost utilizată deoarece frontierele dintre România, Cehoslovacia și Polonia a fost stabilită ulterior încheierii tratatului de pace de la Saint Germain însă constituie recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu România.

De asemenea, această secțiune definește zona Klagenfurt în care populația era mixtă (slovenă și germană) în care a fost organizat un plebiscit pentru a se stabili voința majorității populației de a aparține fie Austriei fie Statului sârbo-croato-sloven.

De o deosebită importanță era articolul 88, care prevedea că independența Austriei este inalienabilă, cu excepția cazului în care Consiliul Ligii Națiunilor ar fi consimțit în acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abțină de la orice acțiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania (alt stat învins în război).

Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunțarea de către Republica Austria la o serie de tratate și drepturi ale fostei monarhii austro-ungare în relațiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) și China.

Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacității militare a Austriei la 30.000 de militari, inclusiv ofițerii.

Celelalte nouă părți ale tratatului cuprindeau dispoziții referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească, la regimul navigației pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria și celelalte state (deosebit de importantă ținând cont de poziția Austriei în sistemul feroviar european) etc.

 

Aplicarea și consecințele tratatului

Frontierele Austriei cu statele vecine au fost delimitate în anii imediat următori. Teritoriul Burgenlandului a intrat în componența Austriei, dar în orașul Sopron (în germană Odenburg), împreună cu alte opt sate, s-a organizat în anul 1921 un nou referendum în care s-a decis rămânerea în Ungaria.

Plebiscitul organizat în zona Klagenfurt a arătat că majoritatea locuitorilor doreau să rămână în cadrul Austriei.

Ca urmare a crizei economice care a urmat încheierii războiului, statul austriac nu a fost capabil să plătească despăgubirile fixate prin tratatul de pace.

Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace și revenirea la situația anterioară. Majoritatea populației și a clasei politice ar fi preferat, în primii ani de după război, să se unească cu statul german, însă această posibilitate a fost interzisă de către învingători, care nu doreau să întărească Germania.

Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă până în 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă a lui Adolf Hitler.

După al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent (suveranitatea deplină a fost recunoscută prin Tratatul de stat din 1955), în frontierele stabilite prin Tratatul de la Saint Germain.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Dobrici (5 – 7 septembrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Dobrici sau Bătălia de la Bazargic a fost o bătălie din primul război mondial, parte a campaniei românești, care s-a încheiat cu victoria trupelor bulgare și retragerea trupelor ruso-române spre Cobadin, pe linia Oltina – Kara Omer – Mangalia. În ciuda efectivelor reduse, Armata a 3-a a ieșit victorioasă.

 

Bătălia

Odată cu intrarea României în război, Armata a 3-a bulgară, sub comanda generalului Toșev, care era dispusă de-a lungul graniței româno-bulgare, a trecut la ofensivă și a invadat Dobrogea de Sud, teritoriu al României în acel moment. La Dobrici trupele bulgare s-au confruntat cu trupele române, cărora le-a venit în ajutor Corpul al 47-lea al armatei ruse. În ciuda superiorității numerice a Aliaților, armata bulgară a provocat o înfrângere grea trupelor ruso-române. Aliații au fost obligați să se retragă spre nord, în direcția Cobadin. La 7 septembrie bulgarii au intrat în Dobrici.

Ştefan Toşev (n. 18 decembrie 1859, Stara Zagora, Imperiul Otoman – d. 27 noiembrie 1924, Plovdiv, Bulgaria) a fost un general de infanterie care a participat la Primul Război Mondial. Anterior a luptat şi în Războiul Sârbo-Bulgar (1885), în Primul (1912-1913) şi al Doilea Război Balcanic (1913) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ştefan Toşev (n. 18 decembrie 1859, Stara Zagora, Imperiul Otoman – d. 27 noiembrie 1924, Plovdiv, Bulgaria) a fost un general de infanterie care a participat la Primul Război Mondial. Anterior a luptat şi în Războiul Sârbo-Bulgar (1885), în Primul (1912-1913) şi al Doilea Război Balcanic (1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

Victoria bulgarilor a zădărnicit planurile române în Transilvania, care de asemenea au pierdut Dobrogea de Sud.

La Dobrici, soldații bulgari, pentru prima dată în istoria recentă a Bulgariei, au fost forțați să lupte împotriva trupelor ruse.

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916) pictură de Dimităr Ghiugenov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Turtucaia a fost o bătălie din cursul primului război mondial între trupe române și trupe bulgare și germane. S-a desfășurat între 1 și 6 septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia.

 

Preliminarii

La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania și Turcia declarau război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, declara de asemenea război României la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, se punea în mișcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre. Turtucaia, oraș situat în fața Olteniței, pe celălalt mal al Dunării, era considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, eventualitate în care, între Oltenița și Turtucaia ar fi trebuit să fie construit un pod de pontoane. Cum însă, campania română prevedea ofensivă pe frontul de nord (în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei) și defensivă pe frontul de sud (față de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit. Pe uscat, Turtucaia se lega înspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit să se retragă, așa cum prevedeau instrucțiunile marelui stat-major, în cazul unui atac bulgar puternic. În concluzie, principala grijă a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit să fie menținerea legăturii cu trupele aflate la Silistra.

 

Câmpul de luptă

Capul de pod Turtucaia era organizat pe trei linii de rezistență. Cea mai înaintată, întinzându-se până la linia pichetelor de frontieră, cu rol de supraveghere și recunoaștere și deservită de trupe de tăria unor plutoane sau companii era numită și „prima linie de rezistență”. Era la rândul ei formată din trei serii de lucrări: linia posturilor mici, linia gărzilor mari și linia avanposturilor înzestrate. Rolul ei era de a întârzia un eventual atac inamic, trupele având misiunea de a se retrage, rezistând pe aliniamente succesive. „A doua linie de apărare”, supranumită „linia principală de rezistență”, „linia I-a de rezistență” și „linia centrelor”, era situată la șapte-opt km de oraș și avea formă aproximativ semicirculară, fiind dispusă în jurul Turtucaiei, cu capetele sprjinindu-se pe Dunăre. Era alcătuită din 15 centre de rezistență (numerotate de la vest la est) aflate la 1-3 km unul de altul și construite sub forma unor redute de pământ prevăzute cu șanțuri, rețele de sârmă ghimpată și adăposturi subterane pentru trupe.

Armamentul centrelor era constituit din mitraliere și tunuri cu tragere foarte scurtă (2.000-2.500 m), de calibrul 53 mm (în număr de 41) și 37 mm (14) și tunuri destinate susținerii luptei infanteriei. La 100-300 m înapoia liniei centrelor erau săpate șanțuri de trăgători, unde trupele se puteau retrage și rezista până la sosirea întăririlor. „A treia linie de apărare”, numită și „linia a II-a de rezistență”, aflată la circa trei kilometri de oraș, era mult mai slabă decât a doua linie de apărare, fiind constituită din șanțuri pentru trăgători, șanțuri care însă pe alocuri lipseau, malurile lor surpându-se din cauza neîntreținerii lor.

 

Atacatorii

Forțele care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei a III-a bulgare, formată din Divizia a IV-a Preslav-18 batalioane, Brigada I-a a Diviziei 1 Sofia – 8 batalioane – și detașamentul mixt al maiorului von Hammerstein (de puterea unei brigăzi) format din trei batalioane bulgare și unul german. La acestea se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere și cinci companii de geniști. Artileria de care dispuneau forțele bulgaro-germane era însă foarte puternică: 128 de guri de foc, din care șapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă, și 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm și 24 de obuziere de 120 mm. Calitativ, trupele bulgare din jurul localității Turtucaia aparțineau celor mai bune divizii active.

 

Apărătorii

Trupele ce apărau Turtucaia erau formate din Divizia a 17-a – 15 batalioane, la care s-au adăugat pe parcursul bătăliei Divizia a 15-a – 16 batalioane. Pe Dunăre, Turtucaia mai era apărată de Divizia de Dunăre a flotei, compusă din patru monitoare cuirasate și opt vedete, cu 32 de guri de foc și comandată de contraamiralul Negrescu. Artileria capului de pod Turtucaia era formată din 110 guri de foc împărțite astfel: 28 fixe (24 grele și 4 ușoare), 59 semimobile – înhămate cu boi (31 grele și 28 ușoare) și 23 mobile – înhămate cu cai (15 grele și 8 ușoare). La acestea trebuie scăzute cele 17 guri de foc care nu au funcționat din lipsă de muniții sau din cauză că nu erau instalate în poziții și adăugate cele 55 de tunuri mici de 37 mm și 53 mm, montate în turele sau pe afete pe linia centrelor. Slăbiciunea artileriei românești era cauzată de lipsa tunurilor cu tragere rapidă (doar 40 din total), precum și de răspândirea acesteia pe un front de peste 30 de kilometri. Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparțineau unor divizii nou înființate. În Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezerviști.

 

Desfășurarea bătăliei

La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele române de pe frontieră, trupele române de pază retrăgându-se pe linia pichetelor mici.

Operațiile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie, printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcția Rusciuk (Ruse) a venit coloana mixtă Hammerstein, care a atacat spre Satu Vechi, în special centrul 3. Din sud, a înaintat Divizia 4 Preslav, atacând sectorul Daidîr cu centrele 6-9. Dinspre sud-est, a atacat Brigada I-a din Divizia 1 Sofia spre centrele 11-12 din sectorul Antimova. Necunoscând valoarea trupelor atacatoare, posturile române s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor – principala linie de rezistență.

În zorii zilei de 2 septembrie coloanele germano-bulgare au reînceput înaintarea, forțând trupele române să se retragă pe linia a 2-a, linia centrelor, excepție făcând cele din sectorul Satu Vechi care au rezistat pe linia gărzilor mari până după amiaza, ajutate și de artileria de pe malul stâng al Dunării și de pe monitoare. Noaptea de 2-3 septembrie s-a scurs fără a fi înregistrate atacuri din partea inamicului.

La 3 septembrie, operațiunile s-au concentrat asupra sectorului de vest. Artileria inamică instalată la vest de Turcșmil și pe dealurile de la Senova-Siahlar au executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Satu Vechi, însă cu rezultate slabe. Începând cu ora 10.30 și până seara târziu, infanteria germano-bulgară a întreprins atacuri violente, oprite însă la rețelele de sârmă ghimpată, cu mari pierderi pentru atacatori. Pierderile românilor au fost neînsemnate. Din nenorocire însă, comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, crezând că inamicul străpunsese liniile românești, s-a panicat și a ordonat spre seară evacuarea poziției și retragerea pe linia centrelor, ceea ce a avut drept consecințe demoralizarea trupelor și pierderea unui avantaj tactic, ieșindul de aici constituind un pericol pentru trupele care atacau sectorul vecin, apărat de centrele 6-9. La celelalte sectoare ale apărării Turtucaiei nu au avut loc atacuri în această zi.

Luni, 4 septembrie, ziua a fost de asemenea liniștită, trecând fără ca trupele germano-bulgare să fi derulat vreun atac împotriva Turtucaiei. Ele își ocupau pozițiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. În sectorul Satu Vechi, trupele române, la inițiativa comandanților de companii, au reocupat pozițiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector, dar spre seară ordinul a fost repetat, astfel că pozițiile respective au fost din nou părăsite, apărătorii retrăgându-se pe linia centrelor. Până la acest moment, deși cetatea fusese investită, situația nu era foarte gravă, iar numărul pierderilor românești se ridicau la circa 200 de oameni.

Ziua de 5 septembrie a fost cea mai sângeroasă. Ea a început cu un bombardament al pozițiilor românești care s-a declanșat la 6.30 dimineața, și a ținut o oră și patruzeci de minute. Tirul s-a concentrat în special asupra centrelor 6-9, care erau lovite de proiectilele a 21 de baterii, cu 84 guri de foc, dintre care 40 de tunuri și obuziere grele. Riposta română a fost una slabă, sectorul atacat dispunând de doar 8 tunuri de 105 mm, 7 obuziere de 120 mm și patru turele de 53 mm. În ciuda violenței bombardamentului, acesta a fost mult prea scurt ca durată, afectând în mică măsură liniile românești de apărare. Pentru a rezista atacului infanteriei ar fi fost necesară doar întărirea liniei de luptă.

Cu toate că inamicul își dezvăluise intențiile, comandamentul român nu a apreciat corect situația, trimițând întăririle către centrele 1-5. În acest timp, centrele 6-8, apărate de trupe din Regimentul 79 Slobozia – câte o companie pentru fiecare centru și tot câte o companie pentru fiecare spațiu intermediar dintre două centre – sunt atacate de cele patru regimente ale Diviziei a 4-a Preslav. Centrul numărul 11 este de atacat de două regimente ale Diviziei 1 Sofia.

O parte din tunurile românești din sectoarele atacate au fost scoase din luptă de bombardamentul artileriei bulgare, iar restul au înhămat și s-au retras. Singura grupare de artilerie care a acționat în ajutorul centrelor 6-9 este un divizion de obuziere de 105 mm, trimis în ultima clipă de comandantul Turtucaiei pentru a întări sectorul Daidâr. Tirul precis al acestuia, împreună cu mitralierele și focurile celorlalte arme de infanterie ale apărătorilor centrelor fac un adevărat carnagiu în rândurile atacatorilor, reușind să blocheze elanul trupelor bulgare. Terminând însă muniția, divizionul de obuziere se retrage. Infanteria română care apără centrele din sectorul atacat este copleșită de numărul atacatorilor, disproporția de forțe fiind zdrobitoare în favoarea trupelor bulgare: două companii românești contra unui regiment bulgar. Deși încearcă să reziste, trupele românești din sectoarele atacate sunt decimate. Un contraatac încercat cu rezervele Regimentului 79 Slobozia este respins, iar conducătorul acestuia, locotenent-colonel Popescu, moare lovit de un glonț. La ora 12, centrele 6-8 sunt în totalitate în mâna inamicului.

Centrul 11, aflat pe direcția atacului secundar, dat de cele două regimente din Divizia 1 Sofia, rezistă încă o oră și jumătate, până ce locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor și sufletul rezistenței acestui sector este lovit mortal. Mâna de supraviețuitori se retrage, dar cade sub focul celor din Regimentul 80, care veneau din spate în ajutor. Apărătorii centrelor 9-10, amenințați cu încercuirea, se retrag; doar în anexele centrului 9, sublocotenenții Ion Rotaru și Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători continuă să reziste, până ce cad străpunși de baionetele dușmane.

La rândul lor, bulgarii au pierderi foarte mari. În fața centrului 8, cadavrele atacatorilor stau în mormane.

Situația cetății Turtucaia, la ora 14.30, cu toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanță foarte mare între centrele 5-11, deși gravă nu era una disperată.
Bulgarii la rândul lor, epuizați de pierderile suferite și cu unitățile dezorganizate nu mai puteau continua înaintarea. În plus, între aripa dreaptă a Diviziei a 4-a Preslav, situată în dreptul centrelor 8-9 și aripa stângă a brigăzii aparținătoare de Divizia 1 Sofia care atacase centrul 11, era un mare gol, pentru care nu mai existau în rezervă trupe care să-l astupe. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei a 4-a Preslav ar fi putut schimba radical situația. Comandamentul român avea la dispoziție forțele necesare unei astfel de acțiuni: cinci batalioane proaspete sosite ca întăriri de peste Dunăre.

Din păcate, generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea care se ivise, iar ordinele date de comandanții de sectoare au agravat și mai mult situația trupelor române. Astfel, comandantul sectorului de est, locotenent-colonel Alexandru Marinescu, apreciază situația ca pierdută, după căderea centrului 11 și dă ordin trupelor din centrele 12-15, neangajate în luptă, să părăsească pozițiile și să se retragă pe linia a III-a de rezistență. Retragerea degenerează în panică, oamenii aruncă armele, iar unii dintre ei schimbă direcția retragerii și pornesc spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal, fapt pe care unii îl reușesc. În acest fel, poziția apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra este aproape complet dezorganizată, permițând trupelor brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistență.

În acest timp, sectorul de sud, Daidâr, cu centrele 5-9, apărat de Regimentul 79, sucombă sub efortul principal al dușmanului, care atacă zona cu întreaga Divizie a 4-a Preslav, în vreme ce sectorul de vest, Satu Vechi, unde generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei, masase cele mai multe trupe și artilerie, era neatacat. Abia în după-amiaza zilei de 5 semptembrie este atacat și sectorul de vest, dar atacul este slab și este respins. Colonelul Nicolicescu ordonă însă părăsirea centrelor 2, 3 și 4, considerând că acestea sunt amenințate dinspre sud, odată cu căderea centrelor 5-9. Trupele române se retrag peste tot, pe linia a III-a de rezistență. Se încearcă o serie de contraatacuri, cu trupele proaspete sosite de peste Dunăre, dar în ciuda unor succese inițiale, aceste contraatacuri nu reușesc, datorită faptului că trupele au fost băgate în luptă fragmentat și fără un plan coerent de acțiune.

Ziua de 6 septembrie este ultima zi de rezistență a Turtucaiei. Până la ivirea zorilor, comandamentul român a încercat reconstituirea trupelor dezorganizate, operațiune reușită doar în parte. Cu aceste trupe s-a pus în stare de apărare linia a treia de rezistență, o linie de apărare slabă, lipsită aproape în totalitate de artilerie (s-a pierdut toată artileria de poziție, fiind salvate doar o baterie de 150 mm și una de 105 mm, precum și mai multe tunuri mobile de calibru mic).

Comandamentul român din Turtucaia este optimist. Are superioritate numerică în infanterie și, în plus, așteaptă ca dinspre Silistra să-i vină în ajutor Divizia a 9-a. Bazându-se pe aceste date, el dă ordin trupelor din linia a treia de rezistență să reocupe linia centrelor, iar unui grup compus din trupe amestecate din regimentele 34, 80, 84 și grăniceri să atace spre est pentru a se uni cu trupele care vin de la Silistra.

Bulgarii, după ce au ocupat întreaga linie a centrelor (mai puțin centrul 1) se regupaseră pentru atac. Ca urmare, atacul românesc, pornit la 4.30 dimineața a dat peste trupe gata de luptă. Cele mai violente bătălii au avut loc la sud, de-a lungul șoselei spre Daidâr, unde atacul românesc, după un succes inițial concretizat într-o înaintare de 1 km a fost înăbușit în sânge de artileria germano-bulgară și de mitraliere.

La est, de-a lungul șoselei spre Silistra, atacul românesc, început la 6.30 dimineața întoarce aripa dreaptă a regimentului 6 Târnovo și reușește să producă o mișcare de retragere a trupelor bulgare. Dar din nou, mitralerele și artileria bulgară opresc atacul românilor. La 9 lupta încetează. Bulgarii, care au și ei pierderi mari, nu contraatacă.

În sectorul de vest, lupta începe abia la 9.30, dar în ciuda faptului că aici erau masate cele mai multe trupe românești, atacul nu are vigoare, este prost condus și se transformă în final în hărțuieli locale.

Între timp însă, în sectorul estic, în timp ce trupele române așteptau sosirea ajutorului dinspre Silistra, în locul diviziei a 9-a, apar noi coloane de atac bulgare. Panica se răspândește printre apărătorii români din sectorul estic. În același timp bulgarii atacă și sectorul sudic. Fără sprijinul artileriei și acesta cedează. La ora 12.00, doar sectorul vestic și câteva puncte din sectorul sudic mai rezistă. Comandantul cetății, generalul Teodorescu părăsește Turtucaia. Bulgarii avansează metodic spre oraș. Locuitorii de origine bulgară încep să atace și ei, pe la spate, trupele române intrate în debandadă. Luptele continuă în grupe mici până la ora 4.30 p.m. și numeroase fapte de eroism personal au loc. Acestea nu pot opri însă dezastrul. La ora 4.30 p.m. colonelul Mărășescu, cel care preluase comanda Turtucaiei, după plecarea generalului Teodorescu, ordonă trupelor încetarea luptei.

 

Epilog

Pierderile românești s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 de oameni reușind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostași au scăpat trecând Dunărea spre Oltenița, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morți și răniți) au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în vreme ce 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns în prizonierat.

 

Consecințe

Bătălia de la Turtucaia a fost foarte importantă prin consecințele sale. În ceea ce privește frontul de sud (de pe frontiera româno-bulgară), ea a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea (pe care ulterior au și ocupat-o). Mult mai grav a fost însă faptul că pe frontul de nord (din Transilvania) ofensiva desfășurată de trupele române împotriva trupelor germane și austro-ungare a fost oprită, fiind luate din acest sector șapte divizii care au fost transferate pe frontul de sud. Chiar dacă ulterior șase dintre acestea au revenit pe frontul de nord, oprirea ofensivei din Transilvania a permis, pe de o parte, concentrarea trupelor germane și austro-ungare, care au putut declanșa o ofensivă care s-a soldat cu împingerea trupelor române pe linia Carpaților, și, pe de altă parte, a permis ulterior invazia Munteniei.

Constantin Argetoianu: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (…) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s’a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia de la Turtucaia si pe: enciclopediaromaniei.ro; adevarul.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Acordul Averescu-Racovski (20 februarie/5 martie–23 februarie/ 8 martie 1918)

Acordul Averescu-Racovski (20 februarie/5 martie–23 februarie/ 8 martie 1918) Cei doi actori principali ai acordului:
La stânga generalul Alexandru Averescu, Prim Ministru și Ministru de Externe al României
La dreapta activistul politic Dr. Cristian Racovski, conducător de facto al RUMCEROD și reprezentant al guvernului sovietic

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Acordul Averescu-Racovski reprezintă un acord de încheiere a conflictului militar existent între Guvernul României și organele revoluționare din Odesa (Colegiul Superior Autonom, RUMCEROD(1)). Acordul între cele două părți a fost semnat în perioada 20 februarie/5 martie – 23 februarie/ 8 martie 1918. Din partea României a semnat generalul Alexandru Averescu, în calitate de prim-ministru și de ministru al afacerilor externe, iar din partea organelor revoluționare ruse activistul politic dr. Cristian Racovski.

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org

În respectiva epocă, guvernul sovietic de la Petrograd a considerat conflictul ruso-român ca fiind o chestiune de politică externă a Republicii Sovietice Ruse. Ca urmare, l-au însărcinat prin intermediul lui Lev Troțki, comisar al afacerilor străine, pe Cristian Racovski cu puteri depline în Ucraina, pentru a se ocupa de conflictul dintre ruși și români. Acesta a fost trimis la Odesa, unde a început o serie de operațiuni polițienești împotriva românilor refugiați în oraș, din calea trupelor Puterilor Centrale. Presiuni au început de asemenea să fie exercitate și din partea organelor bolșevice ucrainene, cu sediul la Kiev.

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 – 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După ce la 25 ianuarie/7 februarie 1918, soldații români au ocupat orașul Bender încercând apoi să treacă Nistrul la 26 ianuarie/8 februarie, s-au deschis tratativele de pace. Scopurile realizării unui acord între România și Rusia Sovietică au fost legate de aplanarea, respectiv închiderea conflictul armat dezvoltat în perioada 1917-1918 între România și Rusia. Acest fapt, s-a circumscris unui context în care pentru Regatul României au fost importante atât ameliorarea situației românilor arestați de RUMCEROD la Odesa, cât și a situației generale prin măsuri specifice ca: asigurarea spatelui Armatei române în eventualitatea reluării ostilităților cu Puterile Centrale printr-o pace în est și prin securizarea depozitelor de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia. Pentru organele sovietice a fost importantă părăsirea Basarabiei a armatei române. Un rol notabil în desfășurarea negocierilor l-a avut colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle, solicitat atât de ruși cât și de români să mijlocească pacea.

În timpul negocierilor Ofensiva austro-ungară din Ucraina a determinat o situație catastrofală a sovietelor, ceea ce a flexibilizat partea rusă. Consecința a fost că, acordul s-a finalizat și s-a semnat chiar dacă potrivit lui Racovski autoritățile bolșevice se opriseră „la jumătatea drumului” în ceea ce privește interesele lor în Basarabia. În ceea ce privește partea română, termenii acordului au corespuns viziunii proprii de politică externă a lui Averescu, care și-a exprimat rezerve în ceea ce privește oportunitatea unirii Basarabiei cu România în acel moment. Pătrunderea rapidă în zona Odesei a trupelor Puterilor Centrale a făcut acordul inoperant, deoarece el nu a mai ajuns să fie aplicat, cu excepția clauzei propriu-zise de armistițiu. Pe de altă parte, nefiind părtașă la semnarea acordului, Republica Democratică Moldovenească a fost liberă să-și decidă singură viitorul

Semnat în condiții complexe și dramatice, acest acord a conținut numeroase vicii de formă și de fond. Diplomația română a considerat viciile sale de fond precum și evoluția ulterioară a situației, drept factori care au pus în discuție prevederile acestuia. De asemenea, a existat o discordanță majoră între pozițiile diplomațiilor română și sovietică legată de modul de interpretare al primului articol al acordului, recte al clauzei teritoriale cu referire la angajamentul ca Armata Română să părăsească Basarabia într-un interval de 2 luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pentru paza depozitelor române și a căilor ferate. Alte controverse s-au declanșat cu referire la existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, precum și la caracterul său, etichetat de către români ca militar sau tehnic și ca politic, de către sovietici. Acordul a fost de altfel speculat ulterior pe plan extern de către de propaganda sovietică pentru a submina legitimitatea apartenenței Basarabiei la statul român.

Independent de existența acestui acord, regimul de la Moscova ar fi contestat în continuare Unirea Basarabiei cu România și ar fi profitat oricum de orice ocazie pentru a reanexa interfluviul pruto-nistrean. De asemenea, natura cu totul specială a regimului bolșevic, adept al „revoluției mondiale” sprijinită inclusiv prin metode violente, ar fi făcut oricum imposibilă stabilirea de relații normale ruso-române. Acest fapt, s-ar fi concretizat cu atât mai mult cu cât Regatul României, în calitate de vecin direct, a fost unul dintre obiectivele preferate ale conducerii de la Moscova în ceea ce privește destabilizarea „ordinii burgheze”.

 

Contextul

Guvernul sovietic din Petrograd a considerat conflictul ruso-român ca fiind o chestiune care depășește interesele limitate locale ale RUMCEROD din Odesa și care a căzut în sfera de competență a comisarului afacerilor străine Lev Troțki, fiind o chestiune de politică externă a Republicii Sovietice Ruse. Troțki l-a însărcinat cu puteri depline în Ucraina pe Cristian Racovski și l-a trimis pe acesta la Odesa pentru a se ocupa de conflictul dintre ruși și români. Ajuns la Odesa, Racovski a instalat sub președinția sa drept guvern local un Colegiu Suprem Autonom.

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - (Photograph of Trotsky in 1929) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La sfârșitul anului 1917 RUMCEROD a trecut sub control bolșevic. Comitetul a început să acționeze sub președinția lui V.G. Ludovski și sub conducerea reală a lui Cristian Racovski, pentru instaurarea puterii sovietice, inclusiv în Basarabia și România. Activitatea lui Racovski a fost în această perioadă îndreptată cu precădere împotriva guvernanților din Regat. Instalat la Odesa în ianuarie 1918, un Consiliu Suprem a preluat competența afacerilor româno-ruse și a fost destinat să înlocuiască RUMCEROD.

Un număr de note ale RUMCEROD în care se solicita ca România să-și retragă trupele din Basarabia împreună cu cererea de mediere a Aliaților în conflictul dintre organul revoluționar și Regat, au fost remise de către Comitetul în cauză către guvernul României. În aceeași perioadă în care a început să trimită note ultimative guvernului de la Iași, solicitând peste puterile sale de acțiune să-i fie îndeplinite diverse cereri de ordin politic și militar, Racovski a început o serie de operațiuni polițienești împotriva românilor din Odesa.

În porturile aflate în sudul Rusiei s-au aflat în acea epocă un amestec de refugiați și dislocați români, incluzând un număr mare de membrii ai forțelor armate, trupe terestre, marinari și muncitori din stabilimentele civile sau militare, fabrici, șantiere sau ateliere ale armatei ori rechiziționate. Acestea fuseseră evacuate în perioada de panică – mai ales în august 1917 când rușii după Bătălia de la Mărășești și-au manifestat intenția de a părăsi frontul. Tot în zonă, mai existau de asemenea depozite de muniții, vase maritime și fluviale militare sau de comerț, șlepuri ori remorchere românești. De asemenea, evacuările făcute oficial de către guvernul român sau cele realizate din proprie inițiativă, creaseră o importantă colonie română în orașele Rusiei meridionale. Se aflau aici parlamentari, înalți magistrați și funcționari, membrii comisiilor de aprovizionare și de colaborare cu autoritățile ruse, ofițeri superiori, gărzi militare, refugiați ardeleni și un mare număr de persoane particulare. Românii deschiseseră aici sucursale bancare, întreprinderi și rețele comerciale, iar în unele orașe, licee românești cu profesori aduși din țară.

Voluntari români prosovietici mărșăluind pe străzile Odesei în ianuarie 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Voluntari români prosovietici mărșăluind pe străzile Odesei în ianuarie 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intervenția Armatei Române în Basarabia și dezarmarea formațiunilor înarmate ale RUMCEROD-ului din teritoriul dintre Prut și Nistru a atras din partea guvernului sovietic o replică dură. Aceasta a mers de la arestarea la 1/14 ianuarie 1918 a ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi, și a membrilor Misiunii Militare Române aflați în funcție până la confiscarea Tezaurului și ruperea relațiilor diplomatice cu România din 13/26 ianuarie 1918. În aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia.

Ruperea relațiilor diplomatice cu statul sovietic și inaugurarea unei stări conflictuale de facto cu acesta, într-un context în care teritoriul statului român rămas liber era deja înconjurat de inamic din trei părți, a constituit un eveniment de o excepțională gravitate într-un moment în care inamicul principal căuta să impună o pace de capitulare.

După ruperea relațiilor cu guvernul rus, românii din orașele aflate în sudul Rusiei au încercat să se îndrepte spre țară, în Odesa adunându-se cea mai mare parte dintre românii din celelalte localități. Printre aceștia s-au aflat înalți demnitari, foști miniștri, generali, înalți funcționari însărcinați cu misiuni speciale,senatori, deputați etc. Pentru o perioadă orașul a fost pradă războiului civil declanșat între ucraineni și ruși și, după ce bolșevicii susținuți de Flota Mării Negre au câștigat controlul localității, au început represaliile împotriva suspecților și adversarilor. RUMCEROD-ul i-a arestat pe fruntașii coloniei române, eliberându-i după tratative prin care aceștia s-au angajat să servească drept mijlocitori între guvernul român și Ucraina bolșevică, cu scopul de a mijloci o înțelegere cu guvernul de la Petrograd. O delegație româno-ruso-americană a plecat la Iași pentru a angaja convorbiri cu noul guvern Averescu.

Pe nava Împăratul Traian – aflată în acele timpuri la Odesa - au fost ținuți în detenție o parte dintre demnitarii români în anul 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe nava Împăratul Traian – aflată în acele timpuri la Odesa – au fost ținuți în detenție o parte dintre demnitarii români în anul 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România. În cursul lunii februarie 1918 ca efect la acțiunii RUMCEROD – aflat sub conducerea lui Racovski, un număr mare de refugiați români din Odesa au fost arestați la ordinele acestuia, incluzând un mare număr de deputați și ofițeri din Regat. Aceștia au fost amenințați cu deportarea sau executarea și au fost deținuți în condiții mizerabile laolaltă cu oficialii români arestați în ianuarie 1918 la Chișinău.

Intrarea trupelor române în Basarabia nu ar fi putut fi acceptată de RUMCEROD, care împreună cu Înalta comisie pentru Combaterea Contrarevoluției Române și Ucrainene a urmărit împiedicarea mișcărilor naționale din respectivele teritorii, precum și instaurarea unor regimuri bolșevice în Basarabia și Ucraina. Deși acțiunea celor două organisme a fost motivată propagandistic în sensul apărării intereselor cetățenilor ruși din Basarabia, măsurile luate împotriva cetățenilor români de la Odesa au avut scopul de a face ca guvernul român să-și retragă trupele, astfel încât în absența lor sovietele să poată interveni cu scopul orientării politicii interne basarabene în direcția unui regim bolșevic.

 

Negocierile

Negocieri inițiale pentru a fi salvate bunurile și persoanele aflate la stânga Nistrului au fost începute sub auspiciile guvernului Brătianu, iar cabinetul Averescu le-a continuat cu ambele autorități din Odesa, atât cu Colegiul Autonom, cât și cu RUMCEROD-ul. Un rol foarte important a revenit conform lui Petre Otu lui Constantin Argetoianu, ai cărui părinți se aflau la Odesa. Tratativele au fost duse prin intermediul consulilor aliați de la Odesa și prin misiunile militare aliate. Un rol foarte important l-a avut colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle, printre intermediari numărându-se și emisarul francez Arquier.

Boyle, solicitat atât de ruși cât și de români să mijlocească pacea, a făcut de câteva ori drumul de la Odesa la Iași și înapoi cu avionul, reușind să intervină cu succes în finalizarea acordului privitor la prizonieri și ostatici.

 

Primele poziții

O primă propunere a fost trimisă de la Odesa de către consulul Italiei, către omonimul său italian de la Iași Carlo Fasciotti, decan al reprezentanților diplomatici. La 20 ianuaire/ 2 februarie Fasciotti în răspunsul său, a asigurat că va examina problema în spiritul echității, solicitând concomitent respectrea legilor ospitalității față de români. În 23 februarie/5 ianuarie consulii din Odesa ai Italiei, României, Greciei, Statelor Unite, Serbiei, Franței și Marii Britanii au remis baronului Fasciotti propunerile RUMCEROD. În aceeași zi Ion Grecianu – consul al Regatului României la Odesa, a informat guvernul României că o delegație de parlamentari români a plecat în înțelegere cu RUMCEROD de la Odesa spre Iași, pentru a arăta situația amenințătoare pentru colonia română din oraș.

Carlo Fasciotti (n. 28 decembrie 1870, Udine – d. 7 august 1958, Roma, Italia) a fost un diplomat italian, ambasador în România pe perioada Primului Război Mondial. De-a lungul carierei a mai ocupat diferite poziții diplomatice la reprezentanțele Italiei din Grecia, Imperiul Austro-Ungar și Spania, precum și în aparatul central al Ministerului de Externe italian. S-a opus fascismului, motiv pentru care a fost scos din diplomație în 1922 de către Benito Mussolini, pe toată perioada regimului fascist ocupându-se de activitatea societății sale de binefacere. După căderea fascismului, Carlo Sforza, ministrul de externe al Republicii Italiene îl numește în instanța creată special pentru judecarea fascismului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carlo Fasciotti (n. 28 decembrie 1870, Udine – d. 7 august 1958, Roma, Italia) a fost un diplomat italian, ambasador în România pe perioada Primului Război Mondial. De-a lungul carierei a mai ocupat diferite poziții diplomatice la reprezentanțele Italiei din Grecia, Imperiul Austro-Ungar și Spania, precum și în aparatul central al Ministerului de Externe italian. S-a opus fascismului, motiv pentru care a fost scos din diplomație în 1922 de către Benito Mussolini, pe toată perioada regimului fascist ocupându-se de activitatea societății sale de binefacere. După căderea fascismului, Carlo Sforza, ministrul de externe al Republicii Italiene îl numește în instanța creată special pentru judecarea fascismului – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În propuneri era inclus acordul pentru formarea unei comisii mixte din delegații săi, ai consulatului român din Odesa și ai unor reprezentanți ai consultelor țărilor neutre. Respectiva comisie ar fi urmat să se deplaseze în Basarabia pentru a investiga cazurile de maltratare ale soldaților ruși. În mod special RUMCEROD a evidențiat că era obligat să ia toate măsurile necesare pentru a salvgarda interesele cetățenilor ruși.

O altă comisie ar fi urmat să examineze și să negocieze cu guvernul român subiectul ocupării teritoriului dintre Prut și Nistru de către Armata Română. Sediul respectivei comisiei mixte ar fi urmat să fie la Chișinău și pe timpul desfășurării lucrărilor acesteia soldații români ar fi urmat să fie retrași pe malul drept al Nistrului, urmând să înceteze orice activitate militară sau deplasare.

De asemenea, în chestinile puse pe tapet de RUMCEROD se regăseau rațiunea intrării trupelor române în Basarabia, înțelegerea dintre Sfatul Țării și guvernul român cu referire la drepturile și puterile trupelor românești în teritoriul basarabean, legile care se vor aplica de către autoritățile române în același teritoriu (cele rusești sau cele românești)și autoritatea care va lua o decizie în ceea ce privește retragerea trupelor române.

Date fiind situația din Odesa și pericolele existente la adresa consulatului român, diplomații aliați au rugat ambasada Italiei să comunice tuturor ambasadelor de la Iași respectivele propuneri și să încerce să răspundă cât mai rapid.

După ce la 25 ianuarie/7 februarie 1918 soldații români au ocupat orașul Bender, au eșuat să treacă Nistrul a doua zi ca urmare a opoziției trupelor Republicii Sovietice Odesa.
cititi mai mult despre Lupta de la Tighina (20 – 25 ianuarie 1918) pe unitischimbam.ro

În aceeași zi 26 ianuarie/8 februarie 1918 au început tratative de pace între România și Rusia Sovietică, Fasciotti într-o telegramă trimisă la Odesa, rugându-l pe omonimul său italian să comunice RUMCEROD că toate propunerile sale erau acceptate. De asemenea, baronul a exprimat în numele ambasadorilor Puterilor Aliate aflați la Iași, convingerea că RUMCEROD va lua măsuri pentru garantarea drepturilor supușilor români din oraș.

Litigiul principal din punct de vedere al generalului Averescu era schimbul de prizonieri, astfel că chiar înainte de începerea negocierilor, generalul a cerut punerea în libertate a supușilor români din Odesa.

În principiu, autoritățile de la Iași admiteau constituirea unie comisii formate din trei reprezentanți guvernamentali români, trei ai RUMCEROD și trei ai misiunilor aliate – care să ancheteze fapte care au aut loc pe teritoriul românesc. Faptele petrecute în Basarabia însă, ar fi urmat să fie analizate de către comisia aflată în curs de constituire la Chișinău.

În același timp, un armistițiu a fost semnat din partea României de către colonelul Rădulescu și căpitanul Victor Cădere și guvernul român l-a trimis pentru a trata la Odesa cu bloșevicii, pe Raul Crăciun.

 

Medierea

Încurajat de succesul temporar al intrării trupelor bolșevice în Kiev și de susținerea guvernului de la Petrograd, RUMCEROD a dat un ultimatum cabinetului de la Iași. Printre cereri au figurat: retragerea trupelor române din Basarabia, restituirea bunurilor armatei ruse și libertea pentru trupele acesteia de a trece din România spre teritoriul basarabean, extrădarea generalului Șcerbaciov și amnistierea dezertorilor români. RUMCEROD a avut o tentativă de a încredința căpitanului Rechatzammer din Misiunea Militară Franceză condițiile, dar acesta a declinat cererea în condițiile în care mandatul său nu prevedea decât crearea unei comisii mixte, necesare clarificării aspectelor diverse ale prezenței trupelor române în Basarabia și Moldova.

După ce la 3/16 februarie 1918 consulul român la Odesa împreună cu personalul reprezentanței au fost expulzați și împotriva coloniei române au avut loc violențe, Fasciotti a protestat împotriva maltratării ostatecilor români și a nesocotirii tratativelor, iar din partea misiunilor franceză și engleză a intervenit o ofertă de mediere. Ca atare noi condiții au fost trimise prin intermediul colonelului Boyle din partea Congresului Superior Autonom al RUMCEROD, în data de 11/24 februarie 1918. Este de menționat că exista un context caracterizat de o confuzie generală și o dinamică foarte rapidă a evenimentelor, iar autoritățile de la Iași nu au avut o percepție clară asupra RUMCEROD și a autorității acestuia ori a legăturilor sale cu Petrogradul și Moscova.

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(1) RUMCEROD sau RumCerOd, acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre şi regiunii Odessa a fost un organ bolşevic revoluţionar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, şi a avut competenţe asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson şi Taurida, în contextul destrămării Imperiului Rus şi a Războiului Civil Rus. A funcţionat din mai 1917 până în mai 1918.

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

RumCerOdul s-a străduit să împiedice intenţiile Sfatului Ţării de a declara independenţa Basarabiei. A reuşit să-şi introducă grupurile armate, Front-Otdel, în Basarabia unde a contestat, violent, Sfatul Ţării. Front-Otdel a preluat unităţile militare ruseşti, controlul telegrafului, poştei şi gării din Chişinău, pentru ca în ianuarie 1918 să dizolve, de facto, Sfatul Ţării arestând unii deputaţi, în timp ce alţii sau ascuns ori au fugit la Iaşi.

În dorinţa de a obţine retragerea trupelor române din Basarabia, a arestat o parte dintre românii refugiaţi la Odesa şi a somat România să-şi retragă armata din teritoriul fostei gubernii. Cele două părţi au ajuns la un acord pe 23 martie 1918, însă Rumcerodul a fost nevoit să se retragă la Nikolaiev (apoi Rostov-pe-Don), datorită înaintării trupelor germane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org