Articole

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919)

Treaty of Saint-Germain-en-Laye (1919) – Signing ceremony, Austrian chancellor Renner addressing the delegates

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919)

Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat tratatul de pace încheiat între Aliații din Primul război mondial și noii create Republici a Austriei. Tratatul a fost semnat la data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici ai 17 state.

Prin tratat, s-a recunoscut independența Republicii Austria (numită colocvial în acea perioadă Austria Germană pentru a se marca diferența față de Austro-Ungaria), a fost recunoscută de jure dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia și a Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud în Italia.Prin acest tratat, Austria a fost obligata sa renunte in favoarea Romaniei la toate drepturile asupra Bucovinei.

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conținutul tratatului

Tratatul este divizat în 14 părți.

Prima parte este formată din Pactul Ligii Națiunilor, care reprezintă o parte comună a tratatelor de pace incheiate după Primul război mondial.

Partea a doua definește frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveția, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) și Italia. Tratatul consfințește independența Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian și a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul Sârbilor Croaților și Slovenilor era stabilită doar în mod parțial, regiunea Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.

Partea a treia intitulată clauze politice pentru Europa conține în principal o serie de prevederi referitoare la relațiile bilaterale ale Austriei cu statele succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja să recunoască independența Cehoslovaciei și Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, precum și a teritoriilor care aparținuseră Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).

Secțiunea a patra (articolele 59-61) consacră renunțarea Austriei în favoarea României la orice drepturi și titluri asupra părților fostului Ducat al Bucovinei aflate în componența României. Formularea este ambiguă și a fost utilizată deoarece frontierele dintre România, Cehoslovacia și Polonia a fost stabilită ulterior încheierii tratatului de pace de la Saint Germain însă constituie recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu România.

De asemenea, această secțiune definește zona Klagenfurt în care populația era mixtă (slovenă și germană) în care a fost organizat un plebiscit pentru a se stabili voința majorității populației de a aparține fie Austriei fie Statului sârbo-croato-sloven.

De o deosebită importanță era articolul 88, care prevedea că independența Austriei este inalienabilă, cu excepția cazului în care Consiliul Ligii Națiunilor ar fi consimțit în acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abțină de la orice acțiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania (alt stat învins în război).

Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunțarea de către Republica Austria la o serie de tratate și drepturi ale fostei monarhii austro-ungare în relațiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) și China.

Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacității militare a Austriei la 30.000 de militari, inclusiv ofițerii.

Celelalte nouă părți ale tratatului cuprindeau dispoziții referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească, la regimul navigației pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria și celelalte state (deosebit de importantă ținând cont de poziția Austriei în sistemul feroviar european) etc.

 

Aplicarea și consecințele tratatului

Frontierele Austriei cu statele vecine au fost delimitate în anii imediat următori. Teritoriul Burgenlandului a intrat în componența Austriei, dar în orașul Sopron (în germană Odenburg), împreună cu alte opt sate, s-a organizat în anul 1921 un nou referendum în care s-a decis rămânerea în Ungaria.

Plebiscitul organizat în zona Klagenfurt a arătat că majoritatea locuitorilor doreau să rămână în cadrul Austriei.

Ca urmare a crizei economice care a urmat încheierii războiului, statul austriac nu a fost capabil să plătească despăgubirile fixate prin tratatul de pace.

Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace și revenirea la situația anterioară. Majoritatea populației și a clasei politice ar fi preferat, în primii ani de după război, să se unească cu statul german, însă această posibilitate a fost interzisă de către învingători, care nu doreau să întărească Germania.

Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă până în 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă a lui Adolf Hitler.

După al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent (suveranitatea deplină a fost recunoscută prin Tratatul de stat din 1955), în frontierele stabilite prin Tratatul de la Saint Germain.

 

cititi despre Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Bazargic/Dobrici (5 – 7 septembrie 1916)

Șarjă a cavaleriei române în luptele de la Bazargic (5 – 7 septembrie 1916) – desen de D. Stoica

foto preluat de pe www.bunicutavirtuala.com
foto si articol preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Bazargic/Dobrici (5 – 7 septembrie 1916)

Bătălia de la Dobrici sau Bătălia de la Bazargic a fost o bătălie din primul război mondial, parte a campaniei românești, care s-a încheiat cu victoria trupelor bulgare și retragerea trupelor ruso-române spre Cobadin, pe linia Oltina – Kara Omer – Mangalia. În ciuda efectivelor reduse, Armata a 3-a a ieșit victorioasă.

Map of the Romanian campaign - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Map of the Romanian campaign – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bătălia

Odată cu intrarea României în război, Armata a 3-a bulgară, sub comanda generalului Toșev, care era dispusă de-a lungul graniței româno-bulgare, a trecut la ofensivă și a invadat Dobrogea de Sud, teritoriu al României în acel moment. La Dobrici trupele bulgare s-au confruntat cu trupele române, cărora le-a venit în ajutor Corpul al 47-lea al armatei ruse. În ciuda superiorității numerice a Aliaților, armata bulgară a provocat o înfrângere grea trupelor ruso-române. Aliații au fost obligați să se retragă spre nord, în direcția Cobadin. La 7 septembrie bulgarii au intrat în Dobrici.

Ştefan Toşev (n. 18 decembrie 1859, Stara Zagora, Imperiul Otoman – d. 27 noiembrie 1924, Plovdiv, Bulgaria) a fost un general de infanterie care a participat la Primul Război Mondial. Anterior a luptat şi în Războiul Sârbo-Bulgar (1885), în Primul (1912-1913) şi al Doilea Război Balcanic (1913) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ştefan Toşev (n. 18 decembrie 1859, Stara Zagora, Imperiul Otoman – d. 27 noiembrie 1924, Plovdiv, Bulgaria) a fost un general de infanterie care a participat la Primul Război Mondial. Anterior a luptat şi în Războiul Sârbo-Bulgar (1885), în Primul (1912-1913) şi al Doilea Război Balcanic (1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În prima etapă a ofensivei bulgare în Cadrilater, localitatea Bazargic nu a beneficiat de o atenţie sporită din partea comandamentului român ceea ce a determinat abandonarea acesteia. Efortul principal urma să se concentreze în susţinerea operaţiilor de la Turtucaia şi, în perspectivă, apărarea Silistrei. Cu toate acestea, comandamentul Armatei a III-a române sub autoritatea căruia acţionau şi trupele ruso-sârbe bazându-se pe o serie de rapoarte eronate vizând o potenţială revigorare a situaţiei de la Turtucaia, ia decizia de lansare a unui atac asupra Bazargicului.

Poziţiile bulgare din localitate erau extrem de bine fortificate prin consolidarea întăriturilor turceşti din timpul Războiului ruso-româno-turc din 1877 – 1878. Prima acţiune este iniţiată în condiţiile unei lipse cvasi-totale de informaţii asupra numărului trupelor bulgare care apărau oraşul. Deşi superioare numeric, forţele româno-ruso-sârbe sunt respinse, ceea ce determină decizia de retragere pe un aliniament mai îndepărtat în vederea regrupării. În acest context survine vestea iminentei prăbuşiri a apărării de la Turtucaia, însoţită de ordinul de deplasare a forţelor angajate la Bazargic în sprijinul garnizoanei asediate. Cu toate acestea, generalul rus Zaioncikovski, comandantul forţelor din faţa Bazargicului, nu ţine cont de ordinele primite şi reia, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1916, atacul.

Forţele româno-ruso-sârbe sunt silite să ducă lupte violente pentru reluarea poziţiilor ocupate anterior. Dar veştile privind căderea Turtucaiei aduc derută în rândurile acestora, generalul rus primind ordin de retragere pe linia Medgidia-Constanţa. Antrenat deja în luptă, Zaioncikovski dă ordinul de retragere, care va fi executat într-o totală debandadă. Deruta se accentuează în condiţiile noilor ordine primite în seara zilei de 6 septembrie, când comandamentul român decide compensarea pierderii Turtucaiei prin ocuparea Bazargicului şi stoparea oricărei acţiuni împotriva Silistrei.

În aceste condiţii, trupele aliate reiau marşul spre Bazargic unde încep atacul în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1916. Luptele se dau cu violenţă, trupele bulgare fiind depăşite numeric. Forţele sârbe întâmpină, însă, mari dificultăţi în a rezista presiunii cavaleriei bulgare. În acest moment, generalul rus ordonă din nou retragerea, punând capăt luptelor şi înregistrând un eşec răsunător în faţa Bazargicului. Impactul acestor acţiuni asupra teatrului de operaţiuni dobrogean s-a concretizat în căderea poziţiilor româno-ruse din întregul Cadrilater, favorizând, astfel, desfăşurarea ofensivei bulgaro-germane, susţinută, secvenţial, de trupe turceşti.

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

Victoria bulgarilor a zădărnicit planurile române în Transilvania, care de asemenea au pierdut Dobrogea de Sud.

La Dobrici, soldații bulgari, pentru prima dată în istoria recentă a Bulgariei, au fost forțați să lupte împotriva trupelor ruse.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Bazargic/Dobrici si pe: adevarul.roen.wikipedia.org

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916) pictură de Dimităr Ghiugenov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia a fost o bătălie din cursul primului război mondial între trupe române și trupe bulgare și germane. S-a desfășurat între 1 și 6 septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia.

 

Preliminarii

La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania și Turcia declarau război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, declara de asemenea război României la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, se punea în mișcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre.

Turtucaia, oraș situat în fața Olteniței, pe celălalt mal al Dunării, era considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, eventualitate în care, între Oltenița și Turtucaia ar fi trebuit să fie construit un pod de pontoane. Cum însă, campania română prevedea ofensivă pe frontul de nord (în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei) și defensivă pe frontul de sud (față de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit.

Pe uscat, Turtucaia se lega înspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit să se retragă, așa cum prevedeau instrucțiunile marelui stat-major, în cazul unui atac bulgar puternic. În concluzie, principala grijă a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit să fie menținerea legăturii cu trupele aflate la Silistra.

 

Câmpul de luptă

Capul de pod Turtucaia era organizat pe trei linii de rezistență. Cea mai înaintată, întinzându-se până la linia pichetelor de frontieră, cu rol de supraveghere și recunoaștere și deservită de trupe de tăria unor plutoane sau companii era numită și „prima linie de rezistență”. Era la rândul ei formată din trei serii de lucrări: linia posturilor mici, linia gărzilor mari și linia avanposturilor înzestrate.

Rolul ei era de a întârzia un eventual atac inamic, trupele având misiunea de a se retrage, rezistând pe aliniamente succesive. „A doua linie de apărare”, supranumită „linia principală de rezistență”, „linia I-a de rezistență” și „linia centrelor”, era situată la șapte-opt km de oraș și avea formă aproximativ semicirculară, fiind dispusă în jurul Turtucaiei, cu capetele sprjinindu-se pe Dunăre. Era alcătuită din 15 centre de rezistență (numerotate de la vest la est) aflate la 1-3 km unul de altul și construite sub forma unor redute de pământ prevăzute cu șanțuri, rețele de sârmă ghimpată și adăposturi subterane pentru trupe.

Armamentul centrelor era constituit din mitraliere și tunuri cu tragere foarte scurtă (2.000-2.500 m), de calibrul 53 mm (în număr de 41) și 37 mm (14) și tunuri destinate susținerii luptei infanteriei. La 100-300 m înapoia liniei centrelor erau săpate șanțuri de trăgători, unde trupele se puteau retrage și rezista până la sosirea întăririlor. „A treia linie de apărare”, numită și „linia a II-a de rezistență”, aflată la circa trei kilometri de oraș, era mult mai slabă decât a doua linie de apărare, fiind constituită din șanțuri pentru trăgători, șanțuri care însă pe alocuri lipseau, malurile lor surpându-se din cauza neîntreținerii lor.

 

Atacatorii

Forțele care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei a III-a bulgare, formată din Divizia a IV-a Preslav-18 batalioane, Brigada I-a a Diviziei 1 Sofia – 8 batalioane – și detașamentul mixt al maiorului von Hammerstein (de puterea unei brigăzi) format din trei batalioane bulgare și unul german. La acestea se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere și cinci companii de geniști.

Artileria de care dispuneau forțele bulgaro-germane era însă foarte puternică: 128 de guri de foc, din care șapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă, și 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm și 24 de obuziere de 120 mm. Calitativ, trupele bulgare din jurul localității Turtucaia aparțineau celor mai bune divizii active.

 

Apărătorii

Trupele ce apărau Turtucaia erau formate din Divizia a 17-a – 15 batalioane, la care s-au adăugat pe parcursul bătăliei Divizia a 15-a – 16 batalioane. Pe Dunăre, Turtucaia mai era apărată de Divizia de Dunăre a flotei, compusă din patru monitoare cuirasate și opt vedete, cu 32 de guri de foc și comandată de contraamiralul Negrescu.

Artileria capului de pod Turtucaia era formată din 110 guri de foc împărțite astfel: 28 fixe (24 grele și 4 ușoare), 59 semimobile – înhămate cu boi (31 grele și 28 ușoare) și 23 mobile – înhămate cu cai (15 grele și 8 ușoare). La acestea trebuie scăzute cele 17 guri de foc care nu au funcționat din lipsă de muniții sau din cauză că nu erau instalate în poziții și adăugate cele 55 de tunuri mici de 37 mm și 53 mm, montate în turele sau pe afete pe linia centrelor.

Slăbiciunea artileriei românești era cauzată de lipsa tunurilor cu tragere rapidă (doar 40 din total), precum și de răspândirea acesteia pe un front de peste 30 de kilometri. Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparțineau unor divizii nou înființate. În Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezerviști.

 

Desfășurarea bătăliei

La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele române de pe frontieră, trupele române de pază retrăgându-se pe linia pichetelor mici.

Operațiile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie, printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcția Rusciuk (Ruse) a venit coloana mixtă Hammerstein, care a atacat spre Satu Vechi, în special centrul 3. Din sud, a înaintat Divizia 4 Preslav, atacând sectorul Daidîr cu centrele 6-9. Dinspre sud-est, a atacat Brigada I-a din Divizia 1 Sofia spre centrele 11-12 din sectorul Antimova. Necunoscând valoarea trupelor atacatoare, posturile române s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor – principala linie de rezistență.

În zorii zilei de 2 septembrie coloanele germano-bulgare au reînceput înaintarea, forțând trupele române să se retragă pe linia a 2-a, linia centrelor, excepție făcând cele din sectorul Satu Vechi care au rezistat pe linia gărzilor mari până după amiaza, ajutate și de artileria de pe malul stâng al Dunării și de pe monitoare. Noaptea de 2-3 septembrie s-a scurs fără a fi înregistrate atacuri din partea inamicului.

La 3 septembrie, operațiunile s-au concentrat asupra sectorului de vest. Artileria inamică instalată la vest de Turcșmil și pe dealurile de la Senova-Siahlar au executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Satu Vechi, însă cu rezultate slabe. Începând cu ora 10.30 și până seara târziu, infanteria germano-bulgară a întreprins atacuri violente, oprite însă la rețelele de sârmă ghimpată, cu mari pierderi pentru atacatori.

Pierderile românilor au fost neînsemnate. Din nenorocire însă, comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, crezând că inamicul străpunsese liniile românești, s-a panicat și a ordonat spre seară evacuarea poziției și retragerea pe linia centrelor, ceea ce a avut drept consecințe demoralizarea trupelor și pierderea unui avantaj tactic, ieșindul de aici constituind un pericol pentru trupele care atacau sectorul vecin, apărat de centrele 6-9. La celelalte sectoare ale apărării Turtucaiei nu au avut loc atacuri în această zi.

Luni, 4 septembrie, ziua a fost de asemenea liniștită, trecând fără ca trupele germano-bulgare să fi derulat vreun atac împotriva Turtucaiei. Ele își ocupau pozițiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. În sectorul Satu Vechi, trupele române, la inițiativa comandanților de companii, au reocupat pozițiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector, dar spre seară ordinul a fost repetat, astfel că pozițiile respective au fost din nou părăsite, apărătorii retrăgându-se pe linia centrelor. Până la acest moment, deși cetatea fusese investită, situația nu era foarte gravă, iar numărul pierderilor românești se ridicau la circa 200 de oameni.

Ziua de 5 septembrie a fost cea mai sângeroasă. Ea a început cu un bombardament al pozițiilor românești care s-a declanșat la 6.30 dimineața, și a ținut o oră și patruzeci de minute. Tirul s-a concentrat în special asupra centrelor 6-9, care erau lovite de proiectilele a 21 de baterii, cu 84 guri de foc, dintre care 40 de tunuri și obuziere grele.

Riposta română a fost una slabă, sectorul atacat dispunând de doar 8 tunuri de 105 mm, 7 obuziere de 120 mm și patru turele de 53 mm. În ciuda violenței bombardamentului, acesta a fost mult prea scurt ca durată, afectând în mică măsură liniile românești de apărare. Pentru a rezista atacului infanteriei ar fi fost necesară doar întărirea liniei de luptă.

Cu toate că inamicul își dezvăluise intențiile, comandamentul român nu a apreciat corect situația, trimițând întăririle către centrele 1-5. În acest timp, centrele 6-8, apărate de trupe din Regimentul 79 Slobozia – câte o companie pentru fiecare centru și tot câte o companie pentru fiecare spațiu intermediar dintre două centre – sunt atacate de cele patru regimente ale Diviziei a 4-a Preslav. Centrul numărul 11 este de atacat de două regimente ale Diviziei 1 Sofia.

O parte din tunurile românești din sectoarele atacate au fost scoase din luptă de bombardamentul artileriei bulgare, iar restul au înhămat și s-au retras. Singura grupare de artilerie care a acționat în ajutorul centrelor 6-9 este un divizion de obuziere de 105 mm, trimis în ultima clipă de comandantul Turtucaiei pentru a întări sectorul Daidâr.

Tirul precis al acestuia, împreună cu mitralierele și focurile celorlalte arme de infanterie ale apărătorilor centrelor fac un adevărat carnagiu în rândurile atacatorilor, reușind să blocheze elanul trupelor bulgare. Terminând însă muniția, divizionul de obuziere se retrage. Infanteria română care apără centrele din sectorul atacat este copleșită de numărul atacatorilor, disproporția de forțe fiind zdrobitoare în favoarea trupelor bulgare: două companii românești contra unui regiment bulgar.

Deși încearcă să reziste, trupele românești din sectoarele atacate sunt decimate. Un contraatac încercat cu rezervele Regimentului 79 Slobozia este respins, iar conducătorul acestuia, locotenent-colonel Popescu, moare lovit de un glonț. La ora 12, centrele 6-8 sunt în totalitate în mâna inamicului.

Centrul 11, aflat pe direcția atacului secundar, dat de cele două regimente din Divizia 1 Sofia, rezistă încă o oră și jumătate, până ce locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor și sufletul rezistenței acestui sector este lovit mortal. Mâna de supraviețuitori se retrage, dar cade sub focul celor din Regimentul 80, care veneau din spate în ajutor. Apărătorii centrelor 9-10, amenințați cu încercuirea, se retrag; doar în anexele centrului 9, sublocotenenții Ion Rotaru și Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători continuă să reziste, până ce cad străpunși de baionetele dușmane.

La rândul lor, bulgarii au pierderi foarte mari. În fața centrului 8, cadavrele atacatorilor stau în mormane.

Situația cetății Turtucaia, la ora 14.30, cu toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanță foarte mare între centrele 5-11, deși gravă nu era una disperată. Bulgarii la rândul lor, epuizați de pierderile suferite și cu unitățile dezorganizate nu mai puteau continua înaintarea. În plus, între aripa dreaptă a Diviziei a 4-a Preslav, situată în dreptul centrelor 8-9 și aripa stângă a brigăzii aparținătoare de Divizia 1 Sofia care atacase centrul 11, era un mare gol, pentru care nu mai existau în rezervă trupe care să-l astupe. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei a 4-a Preslav ar fi putut schimba radical situația. Comandamentul român avea la dispoziție forțele necesare unei astfel de acțiuni: cinci batalioane proaspete sosite ca întăriri de peste Dunăre.

Din păcate, generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea care se ivise, iar ordinele date de comandanții de sectoare au agravat și mai mult situația trupelor române. Astfel, comandantul sectorului de est, locotenent-colonel Alexandru Marinescu, apreciază situația ca pierdută, după căderea centrului 11 și dă ordin trupelor din centrele 12-15, neangajate în luptă, să părăsească pozițiile și să se retragă pe linia a III-a de rezistență.

Retragerea degenerează în panică, oamenii aruncă armele, iar unii dintre ei schimbă direcția retragerii și pornesc spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal, fapt pe care unii îl reușesc. În acest fel, poziția apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra este aproape complet dezorganizată, permițând trupelor brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistență.

În acest timp, sectorul de sud, Daidâr, cu centrele 5-9, apărat de Regimentul 79, sucombă sub efortul principal al dușmanului, care atacă zona cu întreaga Divizie a 4-a Preslav, în vreme ce sectorul de vest, Satu Vechi, unde generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei, masase cele mai multe trupe și artilerie, era neatacat.

Abia în după-amiaza zilei de 5 semptembrie este atacat și sectorul de vest, dar atacul este slab și este respins. Colonelul Nicolicescu ordonă însă părăsirea centrelor 2, 3 și 4, considerând că acestea sunt amenințate dinspre sud, odată cu căderea centrelor 5-9.

Trupele române se retrag peste tot, pe linia a III-a de rezistență. Se încearcă o serie de contraatacuri, cu trupele proaspete sosite de peste Dunăre, dar în ciuda unor succese inițiale, aceste contraatacuri nu reușesc, datorită faptului că trupele au fost băgate în luptă fragmentat și fără un plan coerent de acțiune.

Ziua de 6 septembrie este ultima zi de rezistență a Turtucaiei. Până la ivirea zorilor, comandamentul român a încercat reconstituirea trupelor dezorganizate, operațiune reușită doar în parte. Cu aceste trupe s-a pus în stare de apărare linia a treia de rezistență, o linie de apărare slabă, lipsită aproape în totalitate de artilerie (s-a pierdut toată artileria de poziție, fiind salvate doar o baterie de 150 mm și una de 105 mm, precum și mai multe tunuri mobile de calibru mic).

Comandamentul român din Turtucaia este optimist. Are superioritate numerică în infanterie și, în plus, așteaptă ca dinspre Silistra să-i vină în ajutor Divizia a 9-a. Bazându-se pe aceste date, el dă ordin trupelor din linia a treia de rezistență să reocupe linia centrelor, iar unui grup compus din trupe amestecate din regimentele 34, 80, 84 și grăniceri să atace spre est pentru a se uni cu trupele care vin de la Silistra.

Bulgarii, după ce au ocupat întreaga linie a centrelor (mai puțin centrul 1) se regupaseră pentru atac. Ca urmare, atacul românesc, pornit la 4.30 dimineața a dat peste trupe gata de luptă. Cele mai violente bătălii au avut loc la sud, de-a lungul șoselei spre Daidâr, unde atacul românesc, după un succes inițial concretizat într-o înaintare de 1 km a fost înăbușit în sânge de artileria germano-bulgară și de mitraliere.

La est, de-a lungul șoselei spre Silistra, atacul românesc, început la 6.30 dimineața întoarce aripa dreaptă a regimentului 6 Târnovo și reușește să producă o mișcare de retragere a trupelor bulgare. Dar din nou, mitralerele și artileria bulgară opresc atacul românilor. La 9 lupta încetează. Bulgarii, care au și ei pierderi mari, nu contraatacă.

În sectorul de vest, lupta începe abia la 9.30, dar în ciuda faptului că aici erau masate cele mai multe trupe românești, atacul nu are vigoare, este prost condus și se transformă în final în hărțuieli locale.

Între timp însă, în sectorul estic, în timp ce trupele române așteptau sosirea ajutorului dinspre Silistra, în locul diviziei a 9-a, apar noi coloane de atac bulgare. Panica se răspândește printre apărătorii români din sectorul estic. În același timp bulgarii atacă și sectorul sudic. Fără sprijinul artileriei și acesta cedează. La ora 12.00, doar sectorul vestic și câteva puncte din sectorul sudic mai rezistă. Comandantul cetății, generalul Teodorescu părăsește Turtucaia.

Bulgarii avansează metodic spre oraș. Locuitorii de origine bulgară încep să atace și ei, pe la spate, trupele române intrate în debandadă. Luptele continuă în grupe mici până la ora 4.30 p.m. și numeroase fapte de eroism personal au loc. Acestea nu pot opri însă dezastrul. La ora 4.30 p.m. colonelul Mărășescu, cel care preluase comanda Turtucaiei, după plecarea generalului Teodorescu, ordonă trupelor încetarea luptei.

 

Epilog

Pierderile românești s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 de oameni reușind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostași au scăpat trecând Dunărea spre Oltenița, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morți și răniți) au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în vreme ce 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns în prizonierat.

 

Consecințe

Bătălia de la Turtucaia a fost foarte importantă prin consecințele sale. În ceea ce privește frontul de sud (de pe frontiera româno-bulgară), ea a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea (pe care ulterior au și ocupat-o). Mult mai grav a fost însă faptul că pe frontul de nord (din Transilvania) ofensiva desfășurată de trupele române împotriva trupelor germane și austro-ungare a fost oprită, fiind luate din acest sector șapte divizii care au fost transferate pe frontul de sud.

Chiar dacă ulterior șase dintre acestea au revenit pe frontul de nord, oprirea ofensivei din Transilvania a permis, pe de o parte, concentrarea trupelor germane și austro-ungare, care au putut declanșa o ofensivă care s-a soldat cu împingerea trupelor române pe linia Carpaților, și, pe de altă parte, a permis ulterior invazia Munteniei.

Constantin Argetoianu: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (…) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s’a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Turtucaia si pe: enciclopediaromaniei.ro; adevarul.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)

Bătălia de la Mărășești a fost o serie de acțiuni militare complexe desfășurate pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu – Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.

Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.

Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.

Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.

 

Contextul operativ strategic

Planul de campanie elaborat de comandamentul româno-rus prevedea desfășurarea unei ofensive strategice, cu lovitura principală dată în sectorul Nămoloasa de către Armatei 1 română. După străpungerea frontului inamic, grosul forțelor acestei armate executau o mișcare de învăluire în direcția sud-vest, către Râmnicu Sărat, în scopul lovirii din flanc și spate a grupării principale de forțe a Armatei 9 germane. Manevra urma să fie executată simultan cu un atac de fixare, din direcția nord, executat Armatei 4 ruse. În același timp, unitățile române de cavalerie împreună cu forțele Armatei 6 ruse trebuiau să execute o lovitură secundară în direcția sud-est, cu scopul de a respinge spre Dunăre forțele germano-bulgaro-turce din Câmpia Brăilei.

Înfrângerea trupelor ruse în Galiția orientală și Bucovina a impus renunțarea la acest plan. A fost anulată ofensiva de la Nămoloasa ia trupele a cinci corpuri de armată ruse din compunerea armatelor 4 și 9 ruse au fost scoase de pe frontul român și redislocate în Bucovina și Galiția orientală. Locul acestora pe front urma să fie luat de marile unități ale Armatei 1 române, aflate în curs de concentrare între Clipicești și Liești. Totodată, Armata 6 rusă își lungea frontul la flancul drept până la Liești. Această reorganizare a frontului era prevăzută să se realizeze în perioada 23 iulie/5august -28 iulie/10 august 1917.

Planul de campanie al Puterilor Centrale avea ca obiectiv scoaterea României din război și ajungerea în sudul Rusiei, în Ucraina, pentru a exploata resursele agricole din aceste regiuni. Planul prevedea executarea loviturii principale tot în sectorul Nămoloasa, simultan cu un atac executat pe vale Oituzului.

Declanșarea ofensivei de la Mărăști de către Armatei 1 a obligat Puterile Centrale să renunțe la ofensiva în sectorul Nămoloasa și să-și concentreze efortul la vest de Siret, pe direcția Focșani-Adjud. În scopul de a profita de înfrângere a trupelor ruse din Galiția și Bucovina, la 24 iulie/6 august 1917, forțele centrale declanșează ofensiva, fără a mai aștepta realizarea concentrării tuturor forțelor și mijloacelor stabilite prin planul său de campanie.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor româno-ruse

Forțele Armatei 1, comandată de generalul Constantin Christescu, erau grupate sub comanda a trei comandamente de corp de armată: Corpul III Armată – comandat inițial de generalul Constantin Iancovescu și ulterior de generalul Aristide Razu, Corpul V Armată – comandat de generalul Ioan Istrate și Corpul VI Armată – comandat de generalul Eremia Grigorescu. În subordinea comandamentului Corpului III Armată au intrat Divizia 5 Infanterie, Divizia 13 Infanterie și Divizia 14 Infanterie. În subordinea comandamentului Corpului V Armată a intrat inițial Divizia 10 Infanterie iar ulterior și Divizia 15 Infanterie, iar în subordinea comandamentului Corpului VI Armată au intrat Divizia 9 Infanterie și Divizia 80 Infanterie rusă. Rezerva Armatei 1 era formată din Divizia 12 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie, Divizia 2 Cavalerie, Brigada de Grăniceri și Brigada 1 Călărași.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele Armatei 4 rusă, comandată de generalul Alexandr Ragoza, erau grupate în trei corpuri de armată: Corpul 7 Armată – comandat de generalul Nikolai Leontevici Iunakov, Corpul 8 Armată – comandat de generalul Gheorghi Gheorghevici Elcianinov și Corpul 30 Armată – comandat de generalul Alexandr Nilovici Gavrilov. În subordinea Corpului 7 Armată au intrat Diviziile 13 și 34 Infanterie și Divizia de Cavalerie „Zamurskaia”. În subordinea Corpului 8 Armată a intrat Diviziile 14, 15 și 124 Infanterie (ultima transferată de la Armata 6), iar în subordinea Corpului 30 Armată au intrat Diviziile 71 și 103 Infanterie.

 

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

Forțele Armatei 9 germane, comandată de generalul Johannes von Eben, erau grupate în subordinea a două comandamente de corp de armată: Corpul I Rezervă – comandat de generalul Curt von Morgen Corpul XVIII Rezervă – comandat de generalul Karl von Wenninger. În subordinea Corpului I Rezervă au intrat Divizia 12 Bavareză și Diviziile 76 și 89 Rezervă germane. În subordinea Corpului XVIII Rezervă au intrat Divizia 62 Infanterie austro-ungară, Divizia 217 Infanterie germană și Corpul Alpin. În rezerva Armatei 9 erau păstrate Divizia 212 Infanterie saxonă și Divizia 13 Trăgători austro-ungară.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916  - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanții Armatei 1

- General Constantin Christescu

- General Eremia Grigorescu

- Comandantul Diviziei 5 Infanterie – General Aristide Razu

- Comandantul Diviziei 9 Infanterie – General Constantin Scărișoreanu

- Comandantul Diviziei 10 Infanterie – General Henry Cihoski

- Comandantul Diviziei 13 Infanterie – General Ioan Popescu

- Comandantul Diviziei 14 Infanterie – General Grigore Bunescu

 

Comandanți ruși

- Comandant al Armatei 4 – General Aleksandr Ragoza

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 germană – General de infanterie Johannes von Eben[1]:pp. 183-184

 

Planurile de operații

Desfășurarea acțiunilor militare

Acțiunile militare s-au desfășurat în trei mari etape. Etapa I, între, 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917, a constat într-serie de lupte defensive de mare intensitate, în condițile în care marile unități române ocupau treptat noul dispozitiv de luptă, în vederea preluării apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care mai aveau o slabă capacitate de rezistență. În această etapa s-a manifestat și o criza de comandament romano-rusă, constând în neînțelegerile dintre generalii Constantin Christescu și Alexandr Ragoza, comandații armatelor 1 română respectiv 4 rusă. Criza a fost rezolvată prin înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, la comanda Armatei 1.

A doua etapă, de apogeu a bătăliei, cuprinde acțiunile militare din perioada 31 iulie/13 august-6/19 august 1917, fiind caracterizată prin acțiuni ofensive de mare intensitate a Puterilor Centrale, concomitent cu, organizarea unei defensive solide de către trupele române, intrate complet în noul dispzitiv de luptă. Etapa s-a sfârșit cu eșuarea definitivă a ofensivei forțelor centrale.

Cea de-a treia fază a bătăliei, între 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, a fost caracterizată prin diminuarea semnificativă a intensității luptelor, forțele centrale mai încercând o singură acțiune ofensivă importantă, destinată rectificării frontului, în zona Varnița-Muncelu.

 

Rezultate și urmări

Bătălia de la Mărășești a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, fiind continuarea în timp și spațiu a celei de la Mărăști. Ea s-a întins pe durata a 29 de zile, din care în 16 zile au fost desfășurate acțiuni militare semnificative.

Pierderile suferite au fost mari de fiecare din părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari (16%) din efectivul inițial de 170 000 militari: 5.125 morți (125 de ofițeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruți (118 ofițeri, 9.700 trupă) și 12.467 răniți (367 ofițeri, 12.100 trupă). Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari : 7.083 morți (83 de ofițeri, 7.000 trupă), 8.167 dispăruți (167 ofițeri, 8.000 trupă) și 10.400 răniți (400 ofițeri, 10.100 trupă).

Puterile Centrale au evitat să dea cifre oficiale asupra pierderilor suferite, estimându-se că numai pierderile suferite de Armata 9 germană se ridică la 60-65.000 militari (morți, răniți sau dispăruți).

Pierderea bătăliei de la Mărășești a forțat Puterile Centrale să renunțe definitiv la acțiuni ofensive pe frontul român și să treacă la defensivă. Obiectivele propuse: scoaterea României din război și ajungerea în sudul Ucrainei, nu au putut fi atinse, grație în primul rând rezistenței eroice a forțelor române.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

citti mia mult despre Bătălia de la Mărășești si pe en.wikipedia.org

cititi si Povestea sublocotenentului erou Teodor Grigoriu, singurul supravieţuitor al măcelului de la Răzoare-Mărăşeşti

Războiul româno-ungar din 1919 (13 noiembrie 1918 – 3 August 1919)

Trupele române ocupând Budapesta, 1919

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul româno-ungar din 1919

Războiul Româno-Maghiar a fost luptat între Prima Republică Maghiară (ca Republica Sovietică Maghiară din martie 1919) și Regatul României . Ostilitățile au început la 13 noiembrie 1918 și s-au încheiat pe 3 August 1919. Armata Română a ocupat estul a ceea ce era atunci Ungaria până la 28 martie 1920.

Cauze

Ungaria

Revoluția Asterelor, Republica liberală și auto-dezarmarea Ungariei

În 1918, monarhia austro-ungară s-a prăbușit politic și s-a dezintegrat ca urmare a unei înfrângeri pe frontul italian (Primul Război Mondial) . În timpul războiului, liberalul maghiar, contele Mihály Károlyi, a condus o mică coaliție pacifistă/anti-război în parlamentul maghiar. A organizat chiar și contacte ascunse cu diplomați britanici și francezi în Elveția în timpul războiului. La 31 octombrie 1918, Revoluția Aster din Budapesta l-a adus la putere pe contele Mihály Károlyi, susținător al Puterilor Aliate.

Armata regală maghiară Honvéd mai avea încă 1.400.000 de soldați când Mihály Károlyi a fost anunțat ca prim-ministru al Ungariei. Károlyi a cerut președintelui american Woodrow Wilson, măsuri pacifiste, ordonând dezarmarea armatei ungare. Acest lucru s-a întâmplat sub conducerea lui Béla Linder, ministrul de război din guvernul Károlyi. Datorită deplinei dezarmări a armatei sale, Ungaria urma să rămână fără apărare națională într-un moment cu o vulnerabilitate deosebită.

România

În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților . Astfel, obiectivul României a fost unirea tuturor teritoriilor cu majoritate națională română într-un singur stat. În Tratatul de la București (1916), s-au stipulat condiții pentru achiziția de teritorii pe teritoriul Austro-Ungariei . În 1918, după Revoluția din octombrie, bolșevicii au semnat o pace separată cu Puterile Centrale în Tratatul de la Brest-Litovsk.

România era singură pe Frontul de Est, situație care i-a depășit cu mult capacitățile militare. Prin urmare, la 7 mai 1918, România a încercat să obțină un tratat de pace. Primul ministru al României, Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la București (1918) cu Puterile Centrale. Cu toate acestea, acest tratat nu a fost niciodată semnat de Regele Ferdinand al României .

La sfârșitul anului 1918, situația României era cruntă. Era în situația în care trebuia să plătească reparații de război.  Dobrogea se afla sub ocupație bulgară. Armata germană sub comanda mareșalului August von Mackensen se retrăgea prin România. Cea mai mare parte a armatei române a fost demobilizată, lăsând doar patru divizii cu putere deplină.

Alte opt divizii au rămas în statut de rezervă. Cele patru divizii pregătite pentru luptă au fost folosite pentru a menține ordinea și pentru a proteja Basarabia de posibile acțiuni ostile ale Uniunii Sovietice. La 10 noiembrie 1918, profitând de situația precară a Puterilor Centrale, România a reintrat în război de partea forțelor aliate, cu obiective similare cu cele din 1916.

Regele Ferdinand a solicitat mobilizarea armatei române și i-a ordonat să atace, traversând Munții Carpați în Transilvania. Sfârșitul Primului Război Mondial care a urmat curând nu a pus capăt luptei pentru armata română. Acțiunea sa a continuat în 1918 și 1919 în războiul maghiar-român.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Războiul româno-ungar din 1919 si pe en.wikipedia.org

Situaţia regională, 1914–1920 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Situaţia regională, 1914–1920 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul româno-ungar din 1919

articol de Cristian Negrea: cristiannegrea.ro
(articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com)

1 februarie 2011

 

I.Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa (1919)

Războiul româno-ungar de la  1919 Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui Ciuci, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui
Ciuci, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Prea puţin s-a spus şi s-a scris despre una dintre cele mai importante campanii româneşti din istoria noastră, cea referitoare la războiul româno-ungar de la 1919. Dacă până în 1989 această lacună din istoria noastră părea explicabilă prin prisma istoriografiei comuniste care nu dorea evidenţierea rolului României în stârpirea unui focar comunist apărut pe harta Europei Centrale, cu atât mai mult mi se pare condamnabilă neglijarea acestui aspect esenţial în ultimii douăzeci de ani.

foto - cristiannegrea.ro

foto – cristiannegrea.ro

Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaştem şi să o apreciem, aşa cum este ea, mai ales în contextul relaţiilor cu vecinii noştri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale. „O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia”, spunea istoricul Constantin Kiriţescu, iar aceasta este povestea rezolvării disputei vechi de secole cu unul dintre vecinii noştri.

După cum am expus într-un articol precedent Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române, în aprilie 1919 trupele române şi ungare (devenite bolşevice) se aflau faţă în faţă pe linia despărţitoare Sighet – Ciucea – Zam.

 

Ungaria bolșevică

Până atunci, Ungaria suferise transformări nemaiîntâlnite în orice stat, prin rapiditatea cu care trecea de la o orientare la alta, doar pentru prezervarea imperiului său, pentru a-şi putea continua politica sa de asuprire a românilor, croaţilor, slovenilor, slovacilor, cehilor, polonezilor, etc. Imperiul austro-ungar prăbuşindu-se în urma războiului, Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, la 2 noiembrie 1918, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. Doreau să se desprindă de Austria, dar să păstreze restul teritoriilor locuite majoritar de celelalte naţii din vechiul imperiu.

Astfel, nici prin gând nu le trecea să recunoască plebiscitul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanţii naţiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu ţara. demn de remarcat, a fost singurul plebiscit, cu consultarea populaţiei, din vechiul imperiu austro-ungar, cu atât mai importantă şi mai dreaptă fiind demonstraţia justeţei cauzei Ardealului.

Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (n. 22 aprilie 1861, Pesta – d. 31 octombrie 1918, Budapesta) politician maghiar și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917 - foto - ro.wikipedia.org

Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged (n. 22 aprilie 1861, Pesta – d. 31 octombrie 1918, Budapesta) politician maghiar și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917 – foto – ro.wikipedia.org

Înainte de asta, în timpul revoluţiei de la începutul lui noiembrie, contele Istvan Tisza, unul dintre principalii responsabili pentru declanşarea războiului mondial, a fost ucis de către soldaţii unguri, propriii săi soldaţi.

Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi (n. 4 martie 1875, Budapesta - d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republică ungară 1918-1919. Prim ministru 31 martie 1918 - 19 ianuarie 1919. Președinte 11 ianuarie 1919 - 21 martie 1919 - foto - ro.wikipedia.org

Mihály Adam Georg Nikolaus Károlyi von Nagykárolyi (n. 4 martie 1875, Budapesta – d. 20 martie 1955, Vence, Franța) a fost un conte de Carei. Ca lider al Ungariei a proclamat prima Republică ungară 1918-1919. Prim ministru 31 martie 1918 – 19 ianuarie 1919. Președinte 11 ianuarie 1919 – 21 martie 1919 – foto – ro.wikipedia.org

La 16 noiembrie 1918, prim-ministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuşi se declară antantofil. Timp de patru ani de război, şi înainte de acesta, Ungaria a fost unul dintre pilonii de bază ai Puterilor Centrale, susţinătoare fără rezerve a politicii agresive a Germaniei şi Austro-Ungariei, al cărei element de bază era, iar acum, peste noapte, a devenit o susţinătoare ferventă a Antantei, în speranţa că va avea câştig de cauză la Conferinţa de Pace de la Paris.

Thomas Woodrow Wilson (December 28, 1856 – February 3, 1924) was an American politician and academic who served as the 28th President of the United States from 1913 to 1921 - foto - en.wikipedia.org

Thomas Woodrow Wilson (December 28, 1856 – February 3, 1924) was an American politician and academic who served as the 28th President of the United States from 1913 to 1921 – foto – en.wikipedia.org

     „Oare oamenii ăştia nu-şi dau seama că au fost învinşi?” întreba generalul Berthelot în însemnările sale. Tone de material de propagandă invada Conferinţa de Pace, nu se precupeţea nici un efort pentru a influenţa hotărârile acesteia, în timp ce în zonele ocupate se declanşa o teroare fără precedent, pentru a amuţi pentru totdeauna glasul acelora ce susţineau ideile de autodeterminare, de a-i lăsa pe fiecare să-şi decidă soarta, conform principiilor enunţate de preşedintele american Woodrow Wilson.

În articolul menţionat mai sus am amintit doar o parte din atrocităţile ungureşti din Ardealul acelor timpuri.
Preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, a ripostat: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci.”

Ungurii nu se descurajează şi continuă propaganda, susţinând că singura garanţie pentru estul Europei ameninţat de spectrul bolşevic îl reprezintă o Ungarie mare şi puternică, între hotarele prevăzute de ei. Dar decizia Conferinţei de Pace de a le cere retragerea pe o nouă linie stabilită şi comunicată la 20 martie 1919, respectiv linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, bulversează aşa de mult conducerea Ungariei încât guvernul Karoly demisionează şi cedează puterea bolşevicilor.

Sándor Garbai (27 March 1879 – 7 November 1947) was a Hungarian socialist politician - foto - en.wikipedia.org

Sándor Garbai (27 March 1879 – 7 November 1947) was a Hungarian socialist politician – foto – en.wikipedia.org

Ungaria, dacă nu a reuşit să obţină ce dorea din vest, se orientează rapid spre est. Conducerea este preluată de guvernul bolşevic al lui Garbai Sandor, dar puterea este deţinută de fapt de ministrul de război Bela Kuhn, născut în judeţul Sălaj.

Béla Kun, iniţial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Cehu Silvaniei[4][5], Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistriţa-Năsăud[6] – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluţia bolşevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat şi ca ziarist - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Béla Kun, iniţial Béla Cohen, (20 februarie 1886, Cehu Silvaniei[4][5], Comitatul Sălaj sau în Comuna Nimigea, Bistriţa-Năsăud[6] – 29 august 1938, Uniunea Sovietică) a fost un politician maghiar comunist de origine evreiască din partea tatălui, care a condus în anul 1919 revoluţia bolşevică din Ungaria. A fost de profesie jurist, însă a activat şi ca ziarist – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Oricât ar încerca ungurii de ieri şi de azi să încerce să mascheze această mişcare de alunecare spre bolşevism a politicii lui Karoly, adevărul istoric iese la iveală. Din republicani antantofili, peste noapte ungurii se transformă în bolşevici, iar cu câteva luni în urmă fuseseră cei mai aprigi monarhişti adepţi ai Puterilor Centrale, doar pentru a-şi păstra imperiul şi dreptul de asuprire asupra altor popoare. Oricâtă cerneală peste tone de maculatură ar curge, adevărul istoric rămâne, rostit chiar de către factorii responsabili ai acelor zile.

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov, (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism (Lenin in July 1920. Photo by Pavel Zhukov) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Karoly a declarat că „cedează puterea proletariatului”, iar Lenin: „guvernul burghezo-conciliatorist nu şi-a dat el însuşi demisia, a început el însuşi tratative cu comuniştii, cu tovarăşii unguri care se aflau în închisori şi a recunoscut el însuşi că nu există altă soluţie decât trecerea puterii în mâna poporului muncitor”. Mai e nevoie de vreo demonstraţie savantă?

Bolşevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 şi instaurează teroarea bolşevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare:

     „Până când, pe baza recrutărilor treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive, se impune menţinerea fronturilor actuale”. Aceleaşi instrucţiuni, referindu-se la frontul român, spun cam aşa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic.”

Anton Ivanovici Denikin  (n. 16 decembrie 1872 – d. 8 august 1947) general locotenent al Armatei imperiale ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus - foto - ro.wikipedia.org

Anton Ivanovici Denikin (n. 16 decembrie 1872 – d. 8 august 1947) general locotenent al Armatei imperiale ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus – foto – ro.wikipedia.org

Deci, este clară atitudinea ofensivă a Ungariei bolşevice, care încheie o alianţă cu bolşevicii lui Lenin, menită să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către ruşi dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste ar urma să-şi dea mână pe crestele Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică.

Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care va desfiinţa Ungaria bolşevică, cât şi în urma rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice ce testau tăria apărării trupelor române, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei ruşilor albi ai generalului Denikin în sudul Ucrainei. Această ofensivă ne-a dat răgazul pe Nistru pentru a ne putea concentra spre vest, spre ameninţarea Ungariei bolşevice.

Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.

Confruntată cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată, cea mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi defensiva pe frontul de est. Era necesară anihilarea ameninţării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. O atitudine şi decizie corectă, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic.

Aşteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punându-ne în situaţia imposibilă de a duce un război pe două fronturi, iar generalii români aveau experienţa proaspătă a războiului mondial, când am luptat pe două fronturi întinse, Carpaţii şi Dunărea, alături de aliatul rus nesigur, care ulterior şi-a dat arama pe faţă. Trebuie menţionat că atunci am luptat pe un front de o lungime mai mare decât întregul front de vest, care i-a opus pe francezi şi englezi contra germanilor.

La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris.

Un aspect deosebit de ciudat ne apare în acest ordin: „Armata franceză din Banat, deşi nu cooperează cu trupele române, poate fi considerată că acoperă flancul stâng al trupelor noastre.” Este vorba de o armată aliată, cea alcătuită din trupele sârbe şi franceze care ocupaseră Banatul. Pentru a înţelege mai bine situaţia, rog cititorul să consulte capitolul „Banatul sub ocupaţie sârbească” din articolul mai sus menţionat.

Acest ordin prevede şi faptul că trupele române nu vor depăşi linia fixată la Paris, respectiv Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

 

 

Planul ofensivei române de la 16 aprilie 1919

În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpaţii Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași - d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926) - foto - ro.wikipedia.org

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași – d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926) – foto – ro.wikipedia.org

     „În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, reuşind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre şi-au ocupat poziţiile lor. Tot în decursul acestei nopţi, forţele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani, precum şi în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea.

Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, inamicul a continuat atacurile şi în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roşiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.” General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei şi alte mărturii, Editura Marist, 2010.

 

Dispunerea forţelor la 12 aprilie 1919 era următoarea:

Trupele ungureşti dispuneau de un total de 150 000 de luptători, dintre care 70 000 în Apuseni şi până la Tisa, iar restul la vest de Tisa, pe teritoriul actual al Ungariei. Acest efectiv era în creştere, datorită faptului că recrutările erau în curs. Valoarea combativă era relativ scăzută, din moment ce ideile bolşevice erau preponderente şi afectau disciplina trupelor, dar moralul lor era ridicat. Gruparea forţelor:

- 3 000 de bolşevici unguri şi ucraineni la nord de Sighetu-Marmaţiei;

- o divizie de secui (6 000 de oameni) cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat, cuprindea Reg 1 Secui „Cap de mort” (1 700 oameni), Reg 12 Honvezi şi o parte din Reg 1 Secui (2 400 oameni) şi 2 000 de oameni în curs de mobilizare la Satu Mare (Valea Someşului);

- o brigadă de honvezi (Reg 24 şi 32, 4 000 de oameni şi 17 guri de foc), pe valea Someşului şi a Crasnei;

- două regimente de honvezi (Reg 21 şi Reg 4 incomplet), două regimente k.u.k. (Reg 39 şi Reg 51 incomplet), unităţi din Reg 3 honvezi, 37 şi 31 k.u.k., un batalion marinari şi un batalion pionieri (5 000 de oamni cu 16 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Repede în zona defileului Ciucea;

- companii şi batalioane din Reg 4 honvezi, 37, 82, 101 k.u.k. (1 500 de oameni cu 8 guri de foc şi un tren blindat) pe valea Crişului Negru;

- companii şi batalioane din Reg 2 honvezi, 33, 46, 61 k.u.k. şi batalioanele 2 şi 28 vânători (3 000 de oameni cu 20 guri de foc şi două trenuri blindate, precum şi două automobile blindate) pe valea Crişului Alb.

Total în linia I-a, 22 000 de oameni, 87 guri de foc, 3 trenuri şi 2 automobile blindate. În linia a II-a, în curs de mobilizare, 16 000 de oameni la Carei, 6 000 la Oradea, 25 000 la Bekescsaba-Gyula şi 2 000 la Szolnok. Total în linia a II-a, 48 000 de oameni şi 65 guri de foc.

Între Munţii Apuseni şi Tisa se găseau 70 000 de oameni şi 152 guri de foc. Dincolo de Tisa, gata să intervină, încă 80 000 de oameni.

 

Împotriva lor, Comandamentul Român opunea următoarele forţe:

- 6 divizii de infanterie (4 din vechiul regat, a 6-a, a 7-a, Divizia 1 şi 2 Vânători, precum şi Diviziile 16 şi 18 ardelene, ultimele puse la dispoziţia Comandamentului Trupelor din Transilvania la 8 şi 11 aprilie)

- o divizie cavalerie

- o brigadă roşiori *(n.r. corp de elită cavaleri)

- 6 baterii de munte, un divizion autotunuri (2 baterii), un tren blindat şi un grup aviaţie (3 escadrile).

Un total de 69 batalioane, 32 escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc, efectiv total de 61 078 oameni.
Pe un front de 240 km, între Tisa şi Mureş, (200 km între Tisa şi Crişul Alb), românii opuneau 69 de batalioane, 28 de escadroane, 44 baterii cu 176 guri de foc împotriva celor 70 000 de unguri, cu 152 guri de foc, deci o uşoară inferioritate numerică, dar eram superiori ca organizare şi instrucţie.

Planul de operații român ținea cont de toate aceste aspecte, preconizând o concentrare și o economie a forțelor care să maximizeze avantajele trupelor române. A fosat prevazută astfel o acțiune hotărâtoare în sectorul de nord, între valea Someșului și Crișului Repede, executată de un grup principal de forțe (3 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie și un detașament mixt).

Această acțiune se va da printr-un atac la centrul sectorului (divizia a 7-a) pe direcția generală valea Corundului și Zalăului–valea Crasnei–Carei și un atac la aripa stângă, pe valea Crișului Repede (cam două treimi din divizia a 6-a), pe direcția generală defileul Ciucea–Oradea. Legătura între cele două atacuri urma să fie menținută de către un detașament (colonel Cristofor) format din 3 batalioane și 3 baterii din divizia a 6-a, pe direcția văii Bereteului.

Grosul diviziei a 2-a de cavalerie urma să fixeze inamicul pe valea Somesului, iar după ce atacurile diviziilor 6 și 7 vor clătina apărarea inamică, divizia a 2-a de cavalerie urma să avanseze spre Satu Mare, urmând să i se alăture de la divizia a 7-a brigada a 2-a roșiori (atașată inițial aici), brigadă ce urma să avanseze spre nord, de pe frontul diviziei a 7-a, pentru a menține legătura cu a 2-a de cavalerie.

Acoperirea la nord urma să fie executată de detașamentul mixt Olteanu, pe valea Tisei, dinspre Sighetu Marmației. Rezerva grupului de nord o constituia divizia a 16-a ardeleană, chiar în spatele diviziei 7. Un atac secundar urma să fie dat în sectorul de sud al frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, de către divizia 2 vânători. Rezerva generală era asigurată de divizia a 18-a ardeleană și divizia 1 vânători.

Planul Comandamentului român era cel mai bun, în condițiile date, atât din punct de vedere al concepției, cât și al posibilității de execuție, experiența celor doi ani de război spunându-și cuvântul.
În primul rând, ținea cont de natura terenului și dispunerea forțelor amice și inamice, precum și de considerațiile tactice și strategice.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Forțele ungurești erau comasate în defileurile Tisei (la nord), Someșului, Ciucea (la centru) și defileul Ciuci, pe valea Crișului Alb (la sud). Aceste văi compartimentează Munții Apuseni și deschid căi de invazie spre câmpie, odată trupele debușate aici s-ar putea ivi posibilități bune de manevră, care ar putea întoarce apărarea inamică. De exemplu, o înaintare viguroasă pe valea Corundului ar întoarce rezistența inamică de pe Munții Bicului, iar una în pe valea Zalăului și a Bereteului ar întoarce rezistența de pe înălțimile din jurul Șimleului Silvaniei și de pe Munții Rezului.

Pe ansamblul operațiunilor, debușarea ofensivei peste regiunea muntoasă dintre Someș și Bereteu ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, în special din defileurile Crișurilor. Regiunea dintre Someș și Crișul Repede este cea mai potrivită pentru dezvoltarea operațiunilor de la vest la est, deoarece ar întoarce apărarea din restul munților Apuseni, unde rezistența se poate face în condiții mai bune, dată fiind configurația terenului.

Mai mult, între Someș și Crișul Repede erau grupate cel mai multe și mai bine organizate forțe ungurești, care puteau fi mai ușor aprovizionate cu trupe din linia a doua. Flancul de nord al trupelor române era descoperit, pe când cel sudic era acoperit de trupele franco-sârbe aflate în Banat, care, deși nu cooperează cu trupele noastre, pot fi considerate aliate, probabilitatea ca trupele maghiare să încerce un contraatac pe aici fiind practic nulă. Mai ales că ungurii căutau să facă legătura cu Rusia sovietică prin nordul Maramureșului și Galiția, în așa fel înât să întoarcă întregul front românesc.

În concluzie, concepția Marelui Cartier General român era o acțiune hotărâtoare cu grosul forțelor în centru, între Someș și Crișul Repede, pentru a respinge forțele inamice și a le întoarce apărarea. O acțiune secundară pe valea Crișului Alb și Negru, până la linia Beiuș – Boros Sebeș, de fixare a inamicului și interzicere a lui de a-și deplasa ajutoare spre sectorul destinat spre rupere. De asemenea, acoperirea dreptei dispozitivului de atac cu minimul de forțe pe valea Tisei.

Economia forțelor s-a realizat prin concentrarea în sectorul de rupere a unei mase puternice de trupe, aproximativ 35 000 de oameni grupați în 3 divizii de infanterie și una și jumătate de cavalerie (37 batalioane, 26 escadroane și 23 de baterii de artilerie) față de cei 18 000 de unguri cu 15 baterii de artilerie din linia întâi a sectorului. Din acest grup, un detașament mixt (general Olteanu) de 2 batalioane, 8 escadroane și o baterie urma să asigure valea Tisei.

Pentru acțiunea secundară, pe văile Crișului Alb și Negru, precum și pentru acoperirea pe valea Mureșului, divizia 2 vânători, întărită cu un regiment și o baterie ardelene (Regimentul Beiuș) și un detașament din divizia 1 vânători, un total de 12 000 de oameni față de 4 500 de unguri din linia întăi.

Rezerva românească era compusă din 16 000 de oameni (2 divizii, a 18-a ardeleană și 1 vânători, mai puțin un regiment și o baterie), față de 48 000 de unguri cu 60 de guri de foc în linia a doua.

În concluzie, grupului de nord, condus de generalul Traian Moșoiu, îi revine misiunea cea mai dificilă, cu cea mai înaltă responsabilitate.

Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou - d. 15 august 1932, Bucureşti) a fost un general român în Armata Română, în perioada 1918 - 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 - 12 martie 1920 a fost şi ministru de Război - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868 la Tohanul Nou – d. 15 august 1932, Bucureşti) a fost un general român în Armata Română, în perioada 1918 – 1919, care a participat la eliberarea Transilvaniei. În perioada 2 martie 1920 – 12 martie 1920 a fost şi ministru de Război - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva românească din aprilie 1919

Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman. Divizia 7 Infanterie a fost una din marile unități permanente ale Armatei României, care a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 27 august 1916 - 11 noiembrie 1918 - foto - ro.wikipedia.org

Comandamentul Diviziei 7 Infanterie din Roman.
Divizia 7 Infanterie a fost una din marile unități permanente ale Armatei României, care a participat la acțiunile militare pe frontul românesc, pe toată perioada războiului, între 27 august 1916 – 11 noiembrie 1918 – foto – ro.wikipedia.org

La 16 aprile 1919, ora 3.15, centrul ofensiv, forța noastră de izbire, formată din diviziile 6 și 7, pornește avansul și depășește linia de demarcație.

Divizia a 7-a (general Niculcea Constantin) înaintează pe două coloane, cea de nord (Reg 16 inf și 3 baterii din Reg 4 artilerie), sub conducerea colonelului Ioan Constantin, pe direcția Cehu Silvaniei–Hodod–Supuru de Jos, și cea de sud, (Reg 27 inf cu 2 baterii, sub conducerea lt-col Cacip Gheorghe) pe direcția Țigani–Bala–Sărmășag. Flancgarda stângă, care făcea legătura cu divizia a 6-a, era formată din 2 batalioane din Reg 15 inf (bat. I maior Nădejde și bat. II maior Coroamă) și o baterie munte.

Trei batalioane maghiare din Reg 32 și 24 honvezi, susținute de baterii, opun rezistență la satele Hodod, Hereclean, Diosig, Bala, Badon, Cățelul Unguresc și Recea, dar sunt respinse și coloanele avansează ocupând până în seara zilei de 17 aprilie Supuru de Jos, Supuru de Sus, Dersida și Șimleul Silvaniei, alungând brigada de honvezi care încerca să reziste. Brigada 2 roșiori, a generalului Davidoglu, ajunge la 17 aprilie la Corund.

Divizia a 6-a (general Holban) atacă forțele inamice ce blocau defileul Ciucea pe linia dealurilor de la nord, est și sud-est de satul Ciucea. Reg 11 inf (colonel Rotaru Dumitru) atacă pe front, sprijinit de 5 baterii și jumătate de artilerie și 16 obuziere.

Două batalioane din Reg 10 inf și o baterie de munte (lt-col Dănilă) înaintează în direcția dealurilor Bendrei, Plopișul, Călini (nord defileul Ciucea) asupra flancului stâng inamic, iar un detașament compus din Reg 12 inf (col. Voiculescu Constantin) și o baterie de munte înaintează pe direcția dealurile Mare și Scorușețului (sud Ciucea) – Remetea, pentru a întoarce rezistența inamică pe la sud de defileu și a ajunge cât mai repede la Gura Iadului (ieșirea de vest a defileului) tăind retragerea inamicului. Forțele inamice au fost respinse, întreaga divizie a 6-a, în seara zilei de 17 aprilie fiind ocupate localitățile Remetea, Crasna, pe valea Crasnei.

Liniile de retragere ale brigăzii de honvezi fiind amenințate, aceștia se retrag în grabă spre vest. La fel, pătrunderea diviziei a 7-a până la Supur a întors apărarea maghiară din valea Someșului, ungurii începând retragerea, urmate apoi și de cele de pe valea Tisei, presate de detașamentul generalului Olteanu. În situația creată, prin respingerea și manevrarea inamicului aflat în pericol de a fi încercuit, continuarea energică a ofensivei era o necesitate strategică de prim ordin.

Astfel, pe 18 aprilie, Grupul de Nord primește ordinul de a continua urmărirea cu cea mai mare energie pentru atingerea obiectivelor. La sfârșitul zilei de 18 aprilie, divizia a 7-a debușează complet în câmpie ajungând la o zi de marș de Carei, divizia a 6-a, după lupte grele, este stăpână pe defileul Ciucea, la două zile de marș de Oradea, detașamentul din divizia a 6-a de pe valea Bereteului este la o zi de marș de Marghita, iar detașamentul generalului Olteanu la o zi și jumătate de Hust.

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din  nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din  nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din nordul Transilvaniei, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Mormintele a 64 de eroi români căzuți în luptele din
nordul Transilvaniei, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

La extremitatea sudică a frontului, pe văile Crișului Alb și Negru, divizia a 2-a vânători (general Dabija) avea în față în linia I 4 000 de oameni cu 6-7 baterii de artilerie (24-28 guri de foc), 4 trenuri blindate și 4 automobile blindate, iar în linia a II-a la Beckescsaba, se aflau 25 000 de oameni în curs de organizare și expediere pe front. Deci, necesitatea atacului preventiv se impunea, ca de altfel pe întreg frontul. Brigada 4 vânători (colonel Dumitriu), sprijinită de 5 baterii din reg 24 artilerie și un divizion din reg 29/4 obuziere atacă pe front poziția inamică Hălmagiu–Ciuci–vârful Dănilă–Gorgana.

Brigada 3 vânători (colonel Paulian) înaintează spre Talaci și Gura Honț, pentru a învălui flancul drept inamic și a bloca calea pe cale i-ar putea veni inamicului ajutoare. Atacat puternic, inamicul se retrage. După cucerirea liniei Hălmagiu–Ciuci, reg 9 vânători, un batalion reg Beiuș, o bat artilerie reg 24 art și una din reg 29/4 obuziere formează detașament colonel Rasoviceanu cu misiunea de a opera pe valea Crișului rapid spre Beiuș. Pe valea Crișului Negru, detașamentul colonel Rasoviceanu atacă și respinge forțele inamice ce ocupau Vașcău, după care continuă înaintarea prin luptă spre Beiuș.

În această situație, Comandamentul Trupelor din Transilvania completează ordinele de operații la 18 aprilie, cu scopul atingerii liniei fixate, Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta. Trupele române ajungând cu avangărzile deja în câmpie, se aștepta ca ungurii să încerce să dea o bătălie decisivă undeva în zona Oradei, cel puțin așa părea din poziționările trupelor inamice ce băteau în retragere spre trupele din linia a doua.

De aceea era necesară debușarea cât mai rapidă în câmpie cu ambele aripi, la nord între Someș și Crișul Repede, și la sud, pe văile Crișurilor Negru și Alb. Dezlănțuirea bătăliei decisive urmând să aibă loc după ieșirea din defileuri, era necesară întărirea avangărzilor, manevre și lovituri rapide pentru a pune în imposibilitate inamicul de a-și concentra forțele.

Astfel, este întărit Grupul de Nord și constituit cel de Sud (general Dabija), și sunt dirijate astfel încât, după ieșirea lor din defileuri, să se poată sprijini reciproc și concentra, cu grosul trupelor, cât mai repede pe câmpul de bătălie, care va avea loc probabil în regiunea centrală între Debrețin și Oradea, asigurându-și liberatatea de acțiune pe timpul bătăliei, Grupul de Nord la flancul drept contra forțelor inamice ce ar fi putut opera dinspre Tisa, iar Grupul de Sud contra numeroaselor forțe inamice semnalate în zona Beckescsaba.

Războiul româno-ungar de la  1919 Inspecţie regală pe front - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Inspecţie regală pe front – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Decorarea generalului Mărdărescu de către Regele Ferdinand, pe front – foto – cristiannegrea.ro

În concluzie, din direcțiile de înaintare ale celor două grupuri, rezultă că bătălia, dacă va avea loc în zona Oradea, ar fi constat într-o acțiune de fixare cu forțele de la aripa stângă a grupului de nord, care înaintează pe văile Crișului Repede și a Bereteului, și o acțiune învăluitoare asupra ambelor flancuri inamice, Grupul de Nord asupra flancului drept în direcția Carei – Debrețin și Grupul de Sud asupra flancului stâng, pe direcția Salonta.

Lovitura hotărâtoare era destinată să fie dată de Grupul de Nord (general Moșoiu), mai puternic, căruia i s-a dus în spate și divizia 18 ardeleană din rezerva generală. Până în seara de 21 aprilie, toate obiectivele impuse de Comandamentul Trupelor din Transilvania au fost atinse:

La Grupul de Nord ocupă Hust (20 aprilie, bg 5 roșiori col Papp) și respinge reg 1 secui la vest de această localitate, Satu Mare (19 aprilie, capturând 18 ofițeri, 600 soldați, cai, armament și munițiuni), Oradea, vezi Eliberarea Oradiei în Primul Război Mondial (20 aprilie, capturând 14 tunuri, mii de arme și muniții);

Grupul de Sud cucerește Beiuș (19 aprilie, col Rasoviceanu) și se deplasează spre Pusta Hallod, divizia 1 vânători în zona Zărandului, iar divizia 2 vânători în zona Felsobarakany–Csermo. Deci, până la 22 aprilie, toate obiectivele au fost îndeplinite.

 

Cursa spre Tisa

În timp ce trupele române respingeau inamicul și ocupau linia preconizată Hust–Satu Mare–Carei–Oradea–Salonta, informațiile obținute arătau că forțele inamice care se retrăgeau din Munții Apuseni se concentrează la nord de Debrețin și la sud, la Beckescsaba, iar divizia de secui în zona Matesalka–Hodoz–Vaja, de altfel se afla în contact și luptă cu divizia 2 cavalerie.

Știrile mai arătau că ungurii trec peste Tisa toate materialele de cale ferată, precum și depozitele retrase din teritoriile ce trebuiau să revină României. Față de aceste știri, Marele Cartier General român intervine pe lângă Comandamentul armatei aliate de Orient să aprobe înaintarea trupelor noastre până la Tisa.

Această solicitare este impusă în primul rând prin considerațiunile militare. Concentrările inamice la Debrețin, Beckescsaba și divizia de secui arătau intenția clară a ungurilor de a nu înceta operațiunile nici după ocuparea către armata română a liniei menționate de Conferința de Pace, dimpotrivă, era de așteptat o nouă atitudine agresivă din partea lor. În aceste condiții, linia ocupată de români era dezavantajoasă, în câmpie, cu o lungime de 300 de km, fără vreun obstacol natural.

Ar fi trebuit să menținem trupe numeroase pe poziții defensive, iar zona din spate, până la Munții Apuseni, era prea îngustă pentru a permite manevrarea rezervelor în bune condiții, ca să poată ajunge cu ușurință în orice punct al frontului. Aceste dezavantaje s-ar fi ameliorat dacă înaintam până la Tisa, punând între noi și unguri un puternic obstacol natural. Mai mult, în acest mod împiedicam pe unguri să treacă peste Tisa materialul de cale ferată și depozitele adunate din Transilvania, precum și tot ce apucaseră să jefuiască, inclusiv clopotele bisericilor.

Războiul româno-ungar de la  1919 O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu  pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
O delegaţie a cetăţenilor din Nyreghaza mulţumind generalului Mărdărescu
pentru că i-a scăpat de regimul lui Bela Kuhn – foto – cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la  1919 Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Delegaţie a cetăţenilor din Tokay, mulţumind că au scăpat de bolşevici – foto – cristiannegrea.ro

Louis Félix Marie François Franchet d'Espèrey (25 May 1856 – 8 July 1942) was a French general during World War I - foto - en.wikipedia.org

Louis Félix Marie François Franchet d’Espèrey (25 May 1856 – 8 July 1942) was a French general during World War I – foto – en.wikipedia.org

Aliații aprobă înaintarea trupelor române până la Tisa, iar generalul Franchet d’Esperey își exprimă părerea că ar trebui să capturăm cât mai mult material și cât mai mulți prizonieri. Ciudat, nu? Același general Franchet d’Esperey, cu câteva luni în urmă, negocia cu ungurii până unde pot înainta trupele române, stabilindu-se astfel cursul mijlociu al Mureșului ca demarcație, fapt ce a costat viața a sute de români rămași în teritoriul controlat de unguri. Iar acum, același Franchet d’Esperey îndeamna comandamentul armatei române să ia cât mai mulți prizonieri. Cam târziu s-a lămurit cu cine aveam de-a face.

La 20 aprilie, Comandamentul Trupelor din Transilvania ordonă continuarea operațiilor până la completa distrugere a forțelor cu care inamicul operează la est de Tisa și punerea lui în imposibilitate de a evacua forțele și materialul peste Tisa. Pentru asta era necesară ocuparea cât mai rapidă a nodurilor de cale ferată de la Debrețin și Beckescsaba și distrugerea podurilor de peste Tisa, mai puțin acelea care pot fi controlate rapid. Concepția manevrei preconizate de Comandamentul Trupelor din Transilvania ținea cont de realitățile câmpului de luptă și de forțele implicate, ca număr fiind aproximativ egale, diferind doar dispunerea lor.

Astfel,în fața Grupului de Nord, în zona Mateszalka, inamicul dispunea de 6 000 de oameni (divizia de secui), în zona Debrețin, 20 000 de oameni (13 000 retrași de la Carei, 4 000 brigada de honvezi respinsă de divizia a 6-a, și cei 3 000 – 4 000 aflați la Debrețin de la început), plus cei retrași din valea Crișului Repede (5 000 oameni) și de la Oradea (6 000 oameni).

În total, peste 35 000 de oameni în fața Grupului de Nord, întărite de circa 34 300 de oameni, la care se adaugă în spate rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană, 9 900 de oameni. Pe frontul Grupului de Sud, în zona Beckescsaba, inamicul dispunea de 30 000 de oameni în fața celor 13 000 români (diviziile 1 și 2 vânători).

Ținând cont de distanțele ce separau concentrările inamice (60 km între Mateszalka și Debrețin și 100 km între Debrețin și Beckescsaba) rezultă că în cazul unei acțiuni energice a trupelor române, grupările inamice nu se puteau ajuta și sprijini la timp.

Concepția operativă a Comandamentului român era cea de a lovi succesiv concentrările inamice, astfel Grupul de Sud va pronunța atacuri de fixare a forțelor inamice superioare de la Backescsaba, în timp ce Grupul de Nord va izbi spre Mateszalka, aruncând divizia de secui peste Tisa, va ocupa linia Tisei și va arunca podurile în aer, apoi va debușa spre sud, cuprinzând Debreținul pe la nord, în timp ce divizia a 6-a va ataca dinspre sud de la Oradea, iar a 7-a dinspre est.

Ulterior, forțele române vor manevra spre sud, tăind calea de retragere a forțelor inamice de la Beckescsaba. Iar pentru a obține superioritatea numerică necesară unui atac de succes, va trebui aplicată o economie judicioasă a forțelor.

Până la 24 aprilie, Grupul de Nord (general Moșoiu) își îndeplinește misiunile, respingând divizia de secui, împresurând Debreținul care se predă la 23 aprilie împreună cu 2 000 de unguri. Restul trupelor maghiare se retrage în dezordine spre sud sau spre Tisa.

Războiul româno-ungar de la  1919 Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui Ciuci, aprilie 1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919
Soldaţi români din regimentul 11 Siret schingiuiţi de secui
Ciuci, aprilie 1919 – foto – cristiannegrea.ro

General Gheorghe Rasoviceanu Erou gorjan care a vazut lumina zilei in localitatea Lesesti, la 8 km NV de Targul Jiu, in a doua jumatate a secolului XIX. S-a acoperit de glorie in timpul Primului Razboi Mondial, prin spiritul sau de initiativa si curajul probat sub gloantele inamicului. A comandat Regimentul 9 Vanatori, trupe de elita ale Armatei Romane, la victorie, eliberand multe localitati si orase asa cum glasuiesc cronicile. Sentimentul onoarei si a datoriei i-au calauzit pasii toata viata. Odata cu mantia alba de Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul", generalul Rasoviceanu imbraca parca aureola legendei construita prin faptele sale de neasemuita vitejie. A fost numit de catre marele Nicolae Iorga "unul dintre cei mai mari generali romani" - foto si articol - mari.personalitati.cbi.ro

General Gheorghe Rasoviceanu
 - foto si articol – mari.personalitati.cbi.ro

General Gheorghe Rasoviceanu. Erou gorjan care a vazut lumina zilei in localitatea Lesesti, la 8 km NV de Targul Jiu, in a doua jumatate a secolului XIX. S-a acoperit de glorie in timpul Primului Razboi Mondial, prin spiritul sau de initiativa si curajul probat sub gloantele inamicului. A comandat Regimentul 9 Vanatori, trupe de elita ale Armatei Romane, la victorie, eliberand multe localitati si orase asa cum glasuiesc cronicile.

Sentimentul onoarei si a datoriei i-au calauzit pasii toata viata. Odata cu mantia alba de Cavaler al Ordinului “Mihai Viteazul”, generalul Rasoviceanu imbraca parca aureola legendei construita prin faptele sale de neasemuita vitejie. A fost numit de catre marele Nicolae Iorga “unul dintre cei mai mari generali romani”

Pe frontul Grupului de Sud, colonelul Rasoviceanu ocupă Salonta prin luptă, întregul grup concentrându-se în zona Salonta–Zerind–Chișinău Criș. De la această dată, ținând cont de noile necesități operative, cu trupele inamice de la Mateszalka și Debrețin bătute și în retragere și cele de la Bekescsaba intacte, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, decide mutarea efortului principal la Grupul de Sud, întărit cu divizia a 6-a și un regiment din brigada 5 roșiori, precum și cu rezerva generală, divizia a 18-a ardeleană. Comanda grupului este preluată de la 25 aprilie de generalul Holban.

În concluzie, generalul Gheorghe Mărdărescu lasă Grupul de Nord al generalului Moşoiu să cureţe zona de nord până la Tisa de elementele maghiare bătute şi mută direcţia de izbire la sud, către Beckescsaba, întărind Grupul de Sud şi dirijând rezerva (divizia 18 ardeleană) prin Oradea spre Salonta, pentru a presa numeroasele forţe ungare de aici.

La 26 aprilie seara, această divizie intră în dispozitiv, alături de celelalte forţe concentrate care împresoară forţele ungare, atât dinspre vest, cât şi dinspre nord, la flancul stâng şi spatele inamic. Se concentrau astfel 5 divizii de infanterie şi un regiment de roşiori (35 000 de oameni şi 31 de baterii, respectiv 124 guri de foc) contra 25 000 – 30 000 de trupe inamice, superioritate relativă care putea fi îmbunătăţită prin capabilităţi superioare de manevră.

Între timp, pe frontul Grupului de Nord, ţinând seama de informaţiile conform cărora la Muncaci s-ar afla 400 de gardişti roşii şi la Csap 1 000, detaşamentul generalului Olteanu primeşte ordin să ocupe aceste localităţi, în ideea de a face legătura cu cehoslovacii şi a împiedica o posibilă legătură cu bolşevicii ruşi prin Galiţia. Trupele române trec Tisa, primesc ajutoare şi înfrâng rezistenţa inamică din faţa oraşului Nyreghaza (circa 1 700 de inamici) şi ocupă oraşul.

Detaşamentul colonelului Ioan din cadrul detaşamentului generalului Olteanu respinge ultimele elemente inamice şi înaintează spre Muncaci şi Csap, intră în aceste oraşe (29 aprilie) unde face joncţiunea cu trupele cehoslovace, închizând astfel posibilitatea legăturii între bolşevicii unguri şi cei ruşi. Mai mult, divizia de secui este încercuită şi nevoită a se preda.

Pe frontul Grupului de Sud, detaşamentul colonel Botea din divizia 6 (9 batalioane şi 5 baterii şi jumătate) atacă forţele inamice în tărie de 5 batalioane şi 2 baterii situate în spatele canalului Hortobagy (lăţime 10 metri şi adâncime de 3-4 metri) la 28 aprilie, dar un detaşament condus de lt-col Iordănescu din divizia a 7-a reuşeşte să-l treacă pe la Szt Agoda ameninţând flancul de nord inamic, ungurii părăsesc poziţia retrăgându-se spre Kis Ujszallas.

Această localitate este cucerită prin luptă de detaşamentul colonelului Botea, în timp ce Iordănescu ocupă Karczag. La 28 aprilie, divizia 2 vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele grupului de sud au dus la tăierea liniilor de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobindu-i rezistenţele succesive de la Mezo-Tur, astfel că până la 1 mai 1919 toate formaţiunile inamice au fost aruncate dincolo de Tisa.

Practic, la 1 mai 1919, trupele române stăpânesc malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei maghiare, ba chiar controlează un cap de pod pe malul drept, în zona de nord, către Nyreghaza. După lupte cumplite, trupele române se opresc punând între ele şi unguri un obstacol natural, Tisa.

Războiul româno-ungar de la  1919 - foto - cristiannegrea.ro

Războiul româno-ungar de la 1919 – foto – cristiannegrea.ro

 

Divizia de secui, mit şi adevăr

În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre această divizie de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor.

De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele.

Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea:

„Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”.

De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.

Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.

La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6 000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1 700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi.

La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu.

Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului.

Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2 500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3 000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.

Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est.

În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka–Hodoz–Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.

Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie.

Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka.

Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncpe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:

Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap;

Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda;

Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.

În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan).

La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser–Tass–Szekeli–Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4 545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri, etc.

Aşa se încheie mult mediatizata epopee a diviziei de secui.

 

II. Războiul româno-ungar de la 1919, expectativa pe Tisa (1919)

Gheorghe D. Mărdărescu, (n. 4 august 1866, Iași – d. 5 septembrie 1938 Bad Nauheim, Germania) general al armatei române în Ungaria Generalul Ungariei (1919-1920), decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic al lui Béla Kun. Ministru de Război (1922-1926)

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

 

După cum spuneam în articolul precedent Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa, la 1 mai 1919, trupele române stăpâneau aproape în totalitate malul stâng al Tisei, ba chiar ocupaseră un cap de pod în partea nordică a frontului, în regiunea Tokaj.

Situaţia era foarte jenantă pentru conducerea bolşevică, mai ales că la Budapesta se organizase o mare sărbătoare comunistă cu ocazia zilei de 1 mai, când toată Budapesta devenise roşie, la propriu, acoperită cu drapele bolşevice ce proslăveau regimul. Conducerea comunistă, în frunte cu Bela Kuhn, zâmbea cam strâmb, la gândul că tocmai în această zi trupele române victorioase se făcuseră stăpâne pe întregul mal stâng al Tisei, alungând armata roşie ungară bătută, dezorganizată şi demoralizată. Dorobanţul român, cu baioneta la armă, străjuia Tisa, cu ochii spre vest, spre Budapesta.

Deşi logica militară o impunea, spunând că trebuie să urmăreşti şi să distrugi adversarul atunci când ai ocazia, pentru a nu-i lăsa timpul necesar de refacere, astfel ca să nu poată deveni din nou puternic şi să lovească din nou, Marele Cartier General (M.C.G.) român ordonă Comandamentului Trupelor din Transilvania (C.T.T.) condus de generalul Gheorghe Mărdărescu „să menţină frontul ocupat (Tisa) şi să asigure ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor din regiunile eliberate”.

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial - foto - ro.wikipedia.org

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial – foto – ro.wikipedia.org

Totuşi, în urma evenimentelor grave de pe frontul de est, M.C. G. român trimite mareşalului Foch, comandantul general al trupelor aliate, prin intermediul generalului Berthelot, un comunicat şi o cerere, conform cărora, „majoritatea forţelor din Transilvania vor trebui să fie dirijate către Basarabia unde sunt absolut şi imediat necesare”, dar pentru ca această deplasare să poată fi făcută fără a compromite situaţia politico-militară a României, „trebuie totodată să se înlăture definitiv şi complet pericolul unguresc”, în interesul general şi pentru a „concentra toată atenţia, toată energia, şi toate forţele disponibile pe frontul de est”.

În consecinţă, M.C.G. crede „necesară o operaţiune comună şi imediată a aliaţilor” pentru dezarmarea armatei roşii ungare. Comandamentele militare aliate sunt de acord şi mareşalul Foch o susţine în faţa Conferinţei de Pace. Dar guvernele aliate nu cad toate de acord în această chestiune, era şi normal, toţi erau sătui de război, fapt care îi împiedica să vadă pericolul mortal la care era expusă Europa din partea bolşevismului agresiv. Mareşalul Foch comunică la 14 mai rezoluţia Conferinţei de Pace generalului Grazziani, înlocuitorul la comanda Armatei aliate de Dunăre al generalului Berthelot, chemat la Paris pentru alte misiuni:

„Ca răspuns la propunerile care mi le-aţi făcut şi potrivit avizului guvernelor, o operaţiune contra Budapestei nu este de întreprins pentru moment. Ocuparea Tisei, realizată în urma operaţiunilor care fac onoare armatei române, pare să corespundă necesităţilor imediate şi permite să se proiecteze orice altă operaţiune, în alte condiţiuni”. Cu alte cuvinte, suntem din nou pe cont propriu, atunci când situaţia va deveni precară.

M.C.G. dăduse ordinul ca diviziile 6 şi 7 să fie îmbarcate în trenuri şi trimise de urgenţă pe frontul de est, acolo unde prezenţa de noi trupe era imperios necesară. Această deplasare lăsa C.T.T. fără aportul acestor două divizii experimentate care au luptat în prima linie, acoperindu-se de glorie în cursul ofensivei începute la 16 aprilie, situaţia trupelor române de pe Tisa devenind problematică în cazul unei contraofensive ungare. Dar necesităţile de ansamblu reclamau cât mai multe trupe pe Nistru, deoarece aici se petrecuseră evenimente importante.

Chiar în timp ce trupele române din Ardeal atacau cu vigoare şi respingeau armata roşie ungară, în luna aprilie, trupele bolşevice atacă trupele aliate şi a celor ucrainene naţionaliste (petliurişti aliaţi cu ruşi albi), tăind aprovizionarea trupelor franceze de la Odessa, determinând retragerea acestora în Basarabia (diviziile 16, 30 şi 156 franceze şi divizia 13 greacă, sub comanda generalului d’Anselme).

Odată cu ele se retrag în Basarabia şi trupele române ce asigurau flancul lor (la cererea generalului Berthelot) în sectorul Razdelania – Tiraspol. Retragerea în Basarabia s-a încheiat la 16 aprilie 1919, data la care a început ofensiva română pe frontul de vest, împotriva bolşevicilor unguri. Cu atât mai mult ne apare dimensiunea strategică a acestei ofensive, necesară imperios în perspectiva dezvoltării situaţiei de ansamblu a trupelor române.

La nord, bolşevicii ruşi resping ucrainenii naţionalişti (petliurişti, respectiv adepţii atamanului Petliura) şi o parte din trupele poloneze, care sunt transportate prin Basarabia spre Galiţia. la sfârşitul lunii aprilie, bolşevicii ruşi ating Nistrul pe întreaga lui întindere ce formează graniţa României, de la râul Sbrucz până la Marea Neagră. La nord, bolşevicii continuă atacurile asupra ucrainenilor pe râul Sbrucz, în timp ce fac continue incursiuni peste Nistru, în teritoriul românesc.

Nistrul era supravegheat de corpul V de armată român (diviziile 9 şi 10 infanterie şi divizia 1 cavalerie) de la Hotin la Tighina, mai la sud fiind apărat de trupele franceze retrase de la Odessa. Ştiind că francezii nu vor sta prea mult, M.C.G. avea nevoie de cât mai multe trupe române pe Nistru, pentru a respinge incursiunile bolşevice şi a face faţă atacului iminent.

Deoarece chiar la 1 mai 1919 guvernul bolşevic al lui Vladimir Ilici Lenin a transmis un ultimatum României, cerându-i evacuarea Basarbiei şi Bucovinei până la 3 mai. Iată de unde provine ultimatumul lui Stalin, conform pactului Molotov-Ribbentrop, din iunie 1940. Sovieticii jinduiau la Bucovina încă din 1919, conform ultimatumului lor din 1 mai 1919!

Cum era şi firesc, România respinge ultimatumul şi luptă cu bolşevicii ruşi pe Nistru, aducând tot mai multe trupe din interior, chiar de pe frontul de vest, divizia 6 şi 7 infanterie, continuând recrutările pentru apărarea Românie Mari, deoarece pericolele erau multe şi aliaţii, după cum s-a văzut, nesiguri.

Obiectivele sovietice erau clare, aşa cum au apărut şi în schimbul de telegrame între Lenin şi Bela Kuhn, de a invada Basarabia şi de a înfrânge în Galiţia trupele ucrainene petliuriste, pentru a face joncţiunea cu bolşevicii unguri, ameninţând România şi dinspre nord.

C.T.T., după ce i-au fost luate din linia întâi diviziile 6 şi 7 infanterie, mută rezervele formate din diviziile 16 şi 18 ardelene pe front, în operaţiunea de acoperire a Tisei.

 

Expectativa pe Tisa (1 mai 1919 – 20 iulie 1919)

Această perioadă nu s-a caracterizat printr-o expectativă, ci prin lupte continue, mai ales pentru cei aflaţi în capul de pod de la Tokaj, unde situaţia începuse să ia o turnură nefavorabilă.

La nord, trupele române din detaşamentul general Olteanu, ocupau la nordul Tisei localităţile Muncaci, Beregsasz, Batyn, mai puţin localitatea Csap, ocupată de cehoslovaci. la începutul lui mai aceştia se aflau la 20 km spre nord, cu divizia a 6-a în flancul lor stâng, cu care trupele generalului Olteanu doreau să realizeze legătura pentru a menţine un front continuu. În acest scop s-a trimis un ofiţer de legătură la divizia a 6-a şi s-a realizat o linie de telegraf directă între Ungvar şi Carei, precum şi între Ungvar şi Debreţin. La ora când românii atingeau Tisa (1 mai), cehoslovacii se deplasau spre sud pentru a ocupa linia de demarcaţie între ei şi unguri, linie stabilită de Conferinţa de Pace încă de la 15 februarie. De remarcat că cehoslovacii nu au putut înainta decât după ce românii i-au respins pe unguri, facilitându-le avansul.

În Ungaria, efectul ofensivei române care a distrus şi azvârlit dincolo de Tisa noua armată bolşevică ungară a fost pe măsură. În ciuda festivismului forţat de la parada de 1 mai din Budapesta, populaţia era nemulţumită de regimul de teroare comunist, iar partidele adverse începură propaganda împotriva regimului. În aceste condiţii, Bela Kuhn cere armistiţiu la 2 mai, aprobat rapid de către aliaţi. Acest armistiţiu a fost doar o manevră pentru a câştiga timp, lucru dovedit de acţiunile imediat următoare. Astfel, Bela Kuhn reorganizează armata şi face noi recrutări, noilor recruţi şi membri ai armatei dându-le avantaje deosebite, în timp ce restul populaţiei nu primea nici măcar alimente. Cu această armată atacă imediat pe cehoslovaci, din două motive. Primul era că, din moment ce fusese bătut deja de români, spera că împotriva cehoslovacilor, mai puţin organizaţi, va obţine mai uşor succese, necesare pentru ameliorarea situaţiei din interior.

Al doilea ţinea de necesităţile sale strategice, atacul fiind dat concomitent cu începerea ofensivei sovietice în Galiţia, pe râul Szbrucz, pentru a face legătura cu sovieticii prin nord şi a rupe legătura noastră cu cehoslovacii, în acelaşi timp, să întoarcă frontul român de pe Tisa printr-o învăluire pe aripa noastră dreaptă. Mai era un aspect, dacă făcea legătura cu Rusia sovietelor şi lucrurile mergeau rău, putea să-şi asigure un culoar prin care să poată fugi cu tot ce a jefuit din Ungaria, în Rusia.

Atacul asupra cehoslovacilor a început la 10 mai, iar la 20 mai ungurii au trecut la ofensivă pe tot frontul. Astfel, la 20 mai ei ocupă Miskolcz şi continuă ofensiva la nord. Divizia a 6-a cehoslovacă bate în retragere, atacată de forţe superioare. În această situaţie, generalul Rossi, comandantul diviziei, solicită ajutor românilor, atât în 20, cât şi în 21 mai dimineaţa.

El solicită trupelor române din capul de pod Tokaj să atace flancul şi spatele bolşevicilor, pentru a scădea presiunea asupra trupelor sale şi să le permită regruparea pentru contraatac. M.C.G. răspunde în aceaşi zi, cerând C.T.T. să dea întreg concursul cehoslovacilor, pentru asta să treacă treptat trupe necesare în capul de pod.

Românii se dovedeau încă o dată aliaţi fideli, sărind în ajutor, mai ales că era în interesul comun ca ungurii să nu-i împingă pe cehoslovaci spre nord şi să poată fi învăluit flancul nostru drept, sau chiar deschisă calea spre Galiţia, spre bolşevicii ruşi ai lui Lenin aflaţi în ofensivă acolo.

La data atacului ungar noi aveam în capul de pod 8 companii (din Reg 81 şi 82 inf), o baterie de artilerie (din Reg 22 art) şi un pluton de cavalerie, trupe pentru apărare, total insuficiente pentru mutări ofensive. Marginile capului de pod erau un arc de cerc prin localităţile Mad-Ond-Legyes şi Benye-Tisza Lucz, la 20 km vest de Tokaj şi tot atâţia est de Miskolcz.

Unităţile din capul de pod sunt întărite cu elemente din Divizia a 16-a ardeleană şi cu un batalion din divizia 2 vânători, transportate pe calea ferată sau pe jos. Se constituie aici detaşamentul ofensiv sub conducerea colonelului Dragu Constantin, în forţă de 5,5 batalioane infanterie, 4 baterii şi 2 plutoane cavalerie, sunt împinse în faţă recunoaşteri de aviaţie şi patrule.

Recunoaşterile relevă faptul că Miskolczul ar fi fost ocupat de circa 5000 de trupe inamice şi 3 baterii, iar spre râul Sajo, în faţa trupelor noastre, se concentrează noi trupe, la fel la nord de Miskolcz pentru continuarea ofensivei.

Atacul românesc începe la 23 mai, ora 3.30, amânat cu două zile pentru sincronizarea cu cehoslovacii, care comunicaseră că au nevoie de acest răgaz pentru reorganizare. Aceştia înaintează spre Miskolcz dinspre N şi NE pe 3 coloane concentrice, în timp ce colonelul Dragu atacă flancul drept şi spatele inamic cu scopul de a întoarce rezistenţa pe care ungurii ar opune-o cehoslovacilor.

Totodată, intenţiona să pună stăpânire pe zona Miskolcz Ladhaza Onod tăind retragerea ungurilor şi împiedicând sosirea ajutoarelor acestora. În cazul în care atacul cehoslovac mergea prost, colonelul Dragu prevedea numai stabilirea de capete de pod solide pe râul Sajo, în punctele Al Zsolcza şi Sajo Petri, până la noi ordine. Detaşamentul colonelului dragu înaintează pe trei coloane, dar cea principală (3 batalioane şi 3 baterii) este atacată de un tren blindat şi de forţe superioare, care determină retragerea cu pierderi până la podul căii ferate de peste Hernad, la sud de Hernad Nemety.

Coloana din stânga (spre sud) se angajează în luptă cu inamicul ce ocupa satul Sajo Lad. În urma retragerii coloanei principale de la nord, şi din cauza puternicului foc de artilerie din flancul stâng, se retrage şi ea spre Belso Bocs. În acest timp, cehoslovacii ajung până la 4 km nord şi est de Miskolcz, dar sunt atacate prin surprindere de forţe superioare şi se retrag pe liniile de pornire.

Recunoaşterile, inclusiv cele aeriene, arată noi concentrări de trupe inamice. C.T.T. hotărăşte trecerea la defensivă şi întăreşte capul de pod, trimiţând forţe suplimentare, inclusiv trenul blindat, trupele noastre din capul de pod ajungând la 10 batalioane şi 8 baterii, a căror comandă o ia generalul Hanzu, comandantul diviziei 16 ardelene. C.T.T. cere cehoslovacilor informaţii precise asupra efectivelor şi grupării forţelor lor, cât şi asupra acţiunilor viitoare.

La 25 mai, divizia a 6-a cehoslovacă comunică poziţia sa actuală şi faptul că intenţionează să se fortifice pe aliniamentele ocupate, până la sosirea ajutoarelor pentru a relua ofensiva, dar această ofensivă nu va putea fi reluată mai devreme de 31 mai. ca urmare, trupele româneşti se întăresc pentru defensivă.

Între 25-30 mai, trupele româneşti resping puternicele atacuri zilnice inamice, inclusiv cu trenuri blindate, de pe frontul Hernadului. De menţionat că trupele roşii maghiare aveau la dispoziţie pe întreg frontul 9 trenuri blindate, în timp ce românii aveau unul singur. În urma informaţiilor primite de la prizonieri şi recunoaşteri, conform cărora trupe numeroase se concentrează pentru atac atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor, se ia hotărârea concentrării restului diviziei a 2-a vânători în zona Nzreghaza – Debreţin.

La 31 mai, ora 4.45, după un violent bombardament de artilerie, forţele roşii trec la ofensivă atât împotriva noastră, cât şi a cehoslovacilor. Românii resping atacurile cu pierderi, aducând tot mai multe ajutoare în capul de pod, inclusiv trenul blindat şi o baterie de autotunuri. la 31 mai, acţiunea inamicului pe frontul românesc scade în intensitate, doar acţiuni de 1-2 companii, respinse de artilerie şi mitraliere.

Dar flancul stâng cehoslovac cedează pe valea Hernadului, atunci trupele române sunt nevoite să restrângă frontul capului de pod pe aripa dreaptă, pentru a nu fi învăluită. Luptele se reiau şi durează neîntrerupt în zilele de 1 şi 2 iunie. La flancul stâng, reg 81, atacat de forţe superioare, cedează teren şi se retrage până la 2 km NE de Ptrugy unde, intervenind un batalion din reg 3 vânători înaintarea inamicului este oprită. Dar la nord, trupele cehoslovace cu efective reduse se retrag spre N-NE descoperind flancul român drept. Inamicul se infiltrează şi ocupă Mezo Zambor şi instalează artileria.

Aripa românească serios ameninţată începe retragerea în grabă, dar intervenţia energică a comandantului diviziei a 16-a opreşte retragerea pe linia Makos, care este ocupată de unităţile din reg 3 şi 9 vânători ce intervin în luptă.

În urma retragerii cehoslovacilor legătura cu ei fiind ruptă, C.T.T. decide evacuarea capului de pod Tokaj şi retragerea trupelor la est de Tisa, ceea ce s-a petrecut în deplină ordine în noaptea dintre 2 şi 3 iunie. Inamicul care a încercat să urmărească trupele noastre a fost respins de ariergărzi. Un batalion din reg 14 unguresc a trecut Tisa la 5 iunie între Berczel şi Balsa, la punctul de joncţiune dintre div 16 şi reg 9 vânători, dar atacat simultan dinspre nord şi sud este respins cu pierderi grele, inclusiv comandantul batalionului căzând în luptă. Şi românii au pierderi, 7 morţi şi 65 răniţi, inclusiv un ofiţer. Încercările de trecere din zilele următoare au acelaşi rezultat.

Pe frontul cehoslovac, ungurii continuă ofensiva, ocupând Satoralja Ujheli (30 km vest de Csap), apoi Nagy-Mihaly, apropiindu-se de linia Csap – Muncacs, ameninţând dreapta trupelor române. Dacă ungurii ar fi reuşit să înainteze în spaţiul dintre Munţii Maramureşului şi Tisa, spre calea ferată Csap – Tisa Ujlak – Hust, ajutaţi şi de bandele ucrainene bolşevice din Munţii Maramureşului, apărarea românească ar fi fost întoarsă şi legătura dintre Transilvania şi Galiţia compromisă.

În această situaţie, M.C.G. ordonă întărirea puternică a sectorului de nord, aducând noi trupe, unele recrutate altele deplasate de pe alte sectoare de pe Tisa, şi ia legătura cu polonezii insistând ca aceştia să supravegheze linia Muncaci – Styr. Oricum, polonezii ne erau datori, deoarece şi noi am răspuns solicitărilor lor, tot ca şi aliaţi fideli, fapte petrecute după cum urmează.
Intervenţia trupelor române în Pocuţia (23 mai – 25 august 1919)

În această perioadă se intensifică acţiunea bandelor bolşevice de la est de Nistru şi incursiunile lor în Basarabia, respinse cu pierderi şi eforturi considerabile, de durată de la câteva zile la săptămâni. O caracteristică comună a acestor atacuri, atât a celor ruseşti de pe Nistru cât şi a celor ungureşti de pe Tisa, constă în pregătirea prealabilă, prin agitaţii în spatele frontului de către agenţi, declanşarea de acţiuni ostile şi greve, mai ales în rândul populaţiei rusofone, respectiv maghiare, apoi atacuri armate ce urmau să susţină „revoluţia” declanşată în prealabil.

Armata română, pe ambele fronturi, şi chiar în spatele lor, a fost nevoită să ducă adevărate campanii de durată pentru stârpirea acestor focare şi menţinerea integrităţii teritoriale şi a fronturilor de apărare a României Mari, şi nu numai. Puţini înţelegeau atunci, chiar şi dintre membrii marcanţi ai Conferinţei de Pace de la Paris, că aici, pe Nistru şi pe Tisa, se juca viitorul Europei Centrale şi a continentului în general. Aici şi pe frontierele Poloniei urma să se pună hotarul între barbaria comunistă şi civilizaţia europeană.

Nu au înţeles atunci, şi generaţiile următoare vor suferi de mii de ori mai mult, atunci când ambiţia lui Hitler va întinde o mână barbariei lui Stalin, lăsându-l să facă ce vrea prin pactul Molotov-Ribbentrop. Dar luptele eroice ale românilor, cehoslovacilor, polonezilor şi ucrainenilor naţionalişti, precum şi a ruşilor albi a amânat dezastrul pentru mai bine de 20 de ani. Numai pentru atât ar trebui ca întreaga civilizaţie europeană să le fie recunoscătoare. Nu le-a fost, au fost uitaţi.

Revenind la momentul 1919, cu nimic mai puţin dificil ca şi 1917 sau 1918, tot înconjuraţi de duşmani hrăpăreţi care aveau un singur scop: desfiinţarea României ca stat. Aşa a fost în 1917, când Mackensen îşi arunca trupele asupra a ce mai rămăsese din România, spunând „Peste două săptămâni la Iaşi”, dar dârzenia ostaşului român l-a făcut să muşte ţărâna la Mărăşti şi Mărăşeşti. La fel a fost în 1918, când aliatul rus s-a transformat în duşman, de parcă nu era îndeajuns că eram înconjuraţi de inamici, jefuind tot ce a mai rămas din ţara românească, silindu-ne să întoarcem armele spre el ca să putem pacifica trupele bolşevizate puse pe jaf şi crimă, şi să fim siliţi să semnăm pacea ruşinoasă de la Buftea-Bucureşti, noi, învingătorii de la Mărăşeşti. Aşa era şi acum, în 1919.

După retragerea trupelor române şi franceze la vest de Nistru, la 16 aprilie (menţionată mai devreme), bolşevicii ruşi atacă trupele noastre de pe Nistru şi cele ucrainene petliuriste din Galiţia.

Între timp, în primăvara lui 1919, izbucneşte conflictul armat între polonezi şi ucraineni, pe motiv că aceştia din urmă ocupă teritorii poloneze din Galiţia. În ciuda intervenţiei diplomatice a aliaţilor, conflictul continuă, la 13 mai polonezii începând operaţiunile ofensive împotriva ucrainenilor. Polonezii îi resping pe ucraineni şi ajung cu aripa dreaptă pe râul Stryj pe care îl traversează înaintând spre Stanislav.

Neavând trupe suficiente pentru a-i respinge pe ucraineni din Pocuţia, Marele Stat Major polonez cere concursul trupelor române, solicitându-le să înainteze la sud de Nistru până la linia Tumacz – Ottynia – Sodzavisk şi dacă este posibil să ocupe Delatyn. Guvernul român aprobă cererea polonezilor, pe motiv că aveam neapărată nevoie de a stabili o legătură directă între trupele noastre din Bucovina şi cele din nordul Transilvaniei, devenind astfel necesară stăpânirea căii ferate Cernăuţi – Colomeea – Koromezo – Sighetu Marmaţiei.

Prin această mişcare se evita posibilitatea infiltrării bolşevicilor de a se unii cu trupele bolşevizate ucrainene din Maramureş, de la nord de Tisa, ameninţând flancul drept al trupelor române prinse în luptă cu bolşevicii unguri în capul de pod Tokaj.

Astfel, la 22 mai 1919, M.C.G. ordonă generalului Petala din Bucovina şi C.T.T., ca div 8 să treacă frontiera bucovineană şi să înainteze între Nistru şi munţi până la linia Nadvorna – Ottynia – Niezviska, iar grupul de nord din transilvania să pună stăpânire pe linia de comunicaţii ce lega Colomeea de Sighetu Marmaţiei. Ordinul se execută în ziua de 24 mai.

La intrarea în Pocuţia a div a 8-a, se dă o proclamaţiune prin care era adus la cunoştinţa populaţiei că „armata română nu se războieşte cu armata ucraineană şi nici cu populaţia civilă” şi „asigura pe toţi că trupele române vor respecta viaţa şi averea tuturor locuitorilor paşnici şi că administraţia va continua să lucreze după vechile legi ale ţării, executată de funcţionarii proprii”. Rezistenţa opusă trupelor române a fost slabă. Comandamentul român a transmis şi trupelor ucrainene scopul şi necesitatea acţiunii noastre, solicitând acestora retragerea la nord de calea ferată Stanislav – Nadvorna. La 26 mai este ocupta Delatynul.

La 27 mai polonezii ocupă Stanislav, ajungând în contact cu trupele române. În noaptea de 29 spre 30 mai, generalul Zadic (comandantul div a 8-a română) se întâlneşte cu generalul Kraliczek (comandantul div a 4-a polonă) la Ottynia. Ostilităţile dintre polonezi şi ucraineni continuă, iar trupele române rămân în Pocuţia până când polonezii aduc suficiente trupe cu care să ocupe provincia, aşa că trupele române încep retragerea la 17 august şi o încheie la 25 august, stabilindu-se pe frontiera estică a Bucovinei.

Pocuţia, pe care regele polonez Vladislav a dat-o zălog (iniţial a fost vorba de Halici, apoi de Pocuţia) lui Petru I Muşat, ginerele său, la 20 ianuarie 1388 pentru un împrumut de 3000 de galbeni (493, 44 kg argint fin) cu scadenţa pe trei ani. Împrumutul nu a mai fost plătit niciodată, Petru luând în stăpânire provincia, stăpânită apoi şi de Alexandru cel Bun.

Când Moldova trecea prin clipe grele, polonezii reocupau Pocuţia. Ştefan cel Mare o reia parţial la 1490 şi în totalitate la 1502, dar disputa se reia la moartea domnitorului. Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, alungă garnizoanele poloneze din Pocuţia la 1509, ba chiar trece Nistrul şi asediază Cameninţa, lovind cu suliţa poarta cetăţii, de a rămas semn în poartă. De-a lungul întregii istorii medievale Pocuţia a fost subiect de dispută între Moldova şi Polonia. Tot pentru Pocuţia Petru Rareş a fost înfrânt la Obertyn la 1531. În 1772 este ocupată de Austria şi va rămâne aşa până la 1918.

La caestă dată, Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie orientală, era un mozaic de populaţie, ucraineni, români, polonezi, ruşi, germani, evrei. În 1919, deşi ocupată de trupele române, românii nu o revendică Antantei, cu toate că la 22 iulie 1919 Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse insistent ca „armata română să rămână în Pocuţia”. În 1921, la Riga este semnat tratatul ce stabileşte graniţele Poloniei, care includ Pocuţia şi Lvovul. După 1945, Pocuţia intră în componenţa Ucrainei.

 

Preliminariile ofensivei ungare de pe Tisa (8 mai – 20 iulie 1919)

La 7 iunie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris somează Ungaria „să înceteze imediat atacurile împotriva cehoslovacilor, în caz contrar, guvernele aliate şi asociate sunt ferm hotărâte să recurgă la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilităţile şi să se conforme voinţei nestrămutate a Aliaţilor”. În sfârşit, Conferinţa de Pace ia o atitudine fermă, dar nu era destul.

La 13 iunie, Conferinţa de Pace notifică guvernelor român, cehoslovac şi maghiar frontierele definitive care le vor separa, cerând ca forţele armate ale acestor state să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul acestor frontiere. Armata ungară era invitată să se retragă din Cehoslovacia, făcându-se în acelaşi timp cunoscut guvernului ungar că, după această retragere, armata română se va retrage şi ea pe noile frontiere române de la est de Tisa, în mare măsură cele din ziua de astăzi.

Răspunsul lui Bela Kuhn este de-a dreptul ilar: „Republica sovietică doreşte să trăiască în prietenie şi pace cu toată lumea, ea nu are nicio intenţie să atace Republica Cehoslovacă şi nici nu a atacat-o”. Se poate să minţi chiar în faţa evidenţei. La 16 iunie comunică că a încetat orice operaţie agresivă şi va lua toate măsurile în sensul notificării, dar ţine să sublinieze că „teritorii locuite exclusiv de maghiari ar fi răpite, ca urmare a traseului frontierelor republicii ungare şi că în astfel de condiţii, chiar un sistem de guvernământ atât de solid ca cel comunist n-ar putea să împiedice ca lupta pentru existenţă în interiorul frontierelor sale să nu degenereze într-un război”. Deci, total în contradicţie cu evenimentele.

A început atacul asupra românilor în aprilie 1919, asupra cehoslovacilor în mai, şi continua atacurile asupra lor şi după 16 iunie, data comunicatului către Paris. Numai în urma somaţiilor categorice încetează ostilităţile şi încep retragerea pe noua graniţă, între 24 iunie şi 4 iulie.

Despre al doilea comunicat al lui Bela Kuhn, răspunsul era suficient de clar: indiferent de guvern, ungurii nu renunţau la tendinţele de imperialism asupra teritoriilor şi naţionalităţilor care le-au ţinut subjugate, chiar dacă timpurile se schimbau. Asta se vedea şi din pregătirile de ofensivă pe care le făceau, de data asta, din nou, împotriva românilor.

Insuccesul soldat cu evacuarea teritoriului cehoslovac, deşi militar se descurcaseră bine, slăbise poziţia guvernului comunist în interior, unde lipsa de alimente şi mijloacele teroriste caracteristice regimurilor bolşevice ducea la mari nemulţumiri şi chiar tentative de revoltă, întărind poziţia guvernului maghiar contrarevoluţionar de la Szeghedin.

Bela Kuhn apreciază că singura posibilitate de a-şi consolida poziţia era o nouă ofensivă, de data asta contra românilor.Astfel, începe pregătirile, rezumate prin transportarea a numeroase forţe pe frontul Tisei, de pe frontul cehoslovac, din faţa celui franco-sârb, total inactiv, şi prin ample mobilizări din interior.

Se procedează la instruirea şi pregătirea trupelor, la întărirea disciplinei şi moralului.În paralel, se intensifică acţiunea provocatoare împotriva României, prin înmulţirea atacurilor pe Tisa, încercarea de a bolşeviza şi răscula regiunile cu minorităţi din cadrul României în speranţa izbucnirii unei revoluţii bolşevice, tentativa de izolare diplomatică a ţării noastre, în aşa fel încât să nu poată primi ajutor nici de la cehoslovaci, nici de la polonezi.

Concomitent, se accentuează atacurile bolşevicilor ruşi la Nistru, care de asemenea încearcă să provoace prin agenţi agitatori revoluţie în zonele locuite de minoritari în Basarabia. În faţa acestor evidenţe, M.C.G. şi guvernul român intervin pe lângă Consiliul de război interaliat de la Paris, arătând marile inconveniente care ar fi provocate de o retragere de pe Tisa, atât timp cât nu se obţin garanţii că trupele maghiare nu se demobilizează, sau că nu vor trece la est de Tisa până la semnarea Tratatului de Pace.

Motivele sunt strict militare: Tisa reprezintă un obstacol natural care poate fi apărat cu forţe reduse, lucru esenţial în situaţia strategică a României, prinsă în război pe două fronturi, pe Tisa şi pe Nistru. Retragerea pe noua linie de graniţă ne-ar pune în situaţia de a ne apăra cu spatele la munţi, comunicaţiile fiind puţine şi ocolitoare, prin trecători, îngreunând manevra şi posibilitatea de a întări un sector sau altul, rezervele trebuind să facă un ocol de 400-600 km pe linia Dej – Cluj – Alba Iulia. Linia ferată ce leagă Oradea de Carei nu va putea fi întrebuinţată, fiind la 10 km de frontieră, deci putând fi interceptată sau bombardată din primele momente ale atacului maghiar.

Consiliul Suprem Aliat consideră că obiecţiile României sunt întemeiate şi că ungurii nu numai că nesocotesc cererea Consiliului Suprem, dar că atacurile lor şi pregătirile de ofensivă generală reprezintă un pericol care ameninţă atât siguranţa României, cât şi pacea generală.

Primul şi cel mai mare susţinător al punctelor de vedere ale României în Consiliu a fost chiar mareşalul Foch, comandantul suprem al trupelor aliate. Acesta arată Conferinţei de Pace „dacă nu se aprobă dreptele cereri ale României, se compromite siguranţa acestei aliate şi odată cu aceasta se pune în pericol pacea întregii Europe de sud”.

În consecinţă intervine ca trupele române să fie autorizate să rămână pe Tisa până când Ungaria se va conforma cerinţelor armistiţiului din 13 noiembrie 1918 şi va prezenta garanţii că nu va mai lua măsuri agresive contra vecinilor ei.Consiliul suprem aliat a hotărât la 6 iulie să nu mai trateze cu Bela Kuhn şi menţină blocusul Ungariei şi status-qvo-ul, hotărâre acre este comunicată guvernului maghiar. În aceeaşi zi, guvernul Bela Kuhn remite o notă aliaţilor prin care comunică „trupele române neexecutând încă retragerea hotărâtă de aliaţi pe noua linie de frontieră, Ungaria a reluat ostilităţile contra României”.

Un pretext şi o manevră pentru a justifica atitudinea belicoasă a Ungariei contra României.Această declaraţie, coroborată cu intensificarea atacurilor bolşevici pe Nistru, ameninţa siguranţa României şi prin aceasta a întregii Europe de sud-est. Consiliul suprem aliat recunoaşte gravitatea momentului creat de mişcarea bolşevică, gravitate despre care reprezentanţii României au militat de la început la Conferinţa de Pace de la Paris.Dar a trebuit să treacă atâta timp până ce aliaţii au conştientizat iminenţa pericolului.

Conferinţa de Pace apreciază, în sfârşit, că blocusul Ungariei nu este suficient şi numai printr-o acţiune militară aliată comună s-ar putea stăvili acţiunea bolşevică care s-ar putea extinde spre Occident, şi în acelaşi timp Ungaria ar putea fi constrânsă să respecte condiţiile armistiţiului, făcându-se posibilă semnarea unei păci durabile de către un guvern responsabil.La 11 iulie Conferinţa de pace se întruneşte pentru a lua în discuţie situaţia creată. Este invitat şi mareşalul Foch împreună cu delegaţii tuturor statelor aliate.

Solicitat să-şi exprime părerea asupra oportunităţii unei acţiuni militare comune contra Ungariei bolşevice, mareşalul Foch a spus: „faţă de preparativele militare ale Ungariei, care pune astfel în discuţie opera păcii întreprinsă de Conferinţa de la Paris şi faţă de năzuinţele poporului ungar de a restabili ţara în vechile sale graniţe, profitând în acest scop de demobilizarea Antantei, singurul mijloc de a constrânge Ungaria la respectarea condiţiilor armistiţiului este o acţiune militară comună care să urmărească învingerea forţelor ungare, ocuparea Budapestei şi dezarmarea efectivă a Ungariei”. Cuvinte profetice ale mareşalului Foch, dar nu aliaţii vor duce la îndeplinire asta, ci armata română, lăsată din nou singură să se descurce ca şi în 1916.

Conferinţa este de acord, dar pentru asta este nevoie de forţe importante. Cei 84000 de soldaţi aliaţi (dintre care două treimi sunt români) nu sunt suficienţi, constată Conferinţa, deoarece guvernul bolşevic ungar a întărit armata, contrar prevederilor armistiţiului, mai mult, succesele contra cehoslovacilor au ridicat moralul guvernului şi armatei.

În aceste condiţii, o acţiune împotriva Ungariei, pentru a avea şanse de reuşită, reclamă o înţelegere politică şi militară între statele vecine Ungariei, comandament unic şi sporirea efectivelor disponibile, în raport cu necesităţile unei astfel de operaţiuni.

Preşedintele consiliului, Georges Clemenceau, cere părerea delegaţilor aliaţi, aceştia recunosc în unanimitate necesitatea unei acţiuni militare comune, interesul general fiind terminarea stării de lucruri de la Budapesta, dar aliaţii nu cad de acord asupra momentului acţiunii şi al forţelor implicate cu care să participe fiecare stat. În urma declaraţiilor delegaţilor rezulta că, până la hotărârea guvernelor aliate, se putea conta pe 6 divizii române, una sârbă, 2 franceze, 2 cehoslovace şi cu ce va mai contribui Anglia.Pentru a stabili modalitatea acţiunii comune,

Consiliul îl însărcinează pe mareşalul Foch cu studiul şi pregătirea acestei acţiuni, cerându-i un raport în termen de opt zile. Mareşalul se adresează reprezentanţilor militari ai statelor aliate vecine Ungariei să-i comunice fără întârziere forţele pe care fiecare stat le-ar putea aloca pentru cauza comună şi momentul în care acestea vor putea fi gata pentru acţiune.

Foch insista că „o acţiune de o asemenea natură trebuie să fie întreprinsă şi condusă cu maximum de mijloace pentru a prezenta o completă garanţie de succes şi pentru a se obţine rezultate rapide”. La 12 şi 13 iulie, mareşalul Foch se adresează M.C.G. român, în speranţa că M.C.G. „va aprecia ca necesar să dea pentru operaţiunea proiectată maximum de forţe şi mijloace de care poate să dispună în acest moment, dat fiind interesul pe care-l prezintă pentru România lichidarea completă a chestiunii ungureşti”.Cu alte cuvinte, grosul forţelor necesare trebuia să-l dea România, ei revenindu-i sarcina principală în eliminarea pericolului bolşevic din Ungaria.

Văzând seriozitatea cu care era luată în calcul formarea unei forţe multinaţionale puternice, cu atât mai important ni se relevă efortul militar şi succesul României care va rezolva până la urmă singură problema.Mareşalul Foch cerea de urgenţă următoarele informaţii: numărul maxim de divizii de prima linie cu care putea contribui România, efective, forţă combatantă, muniţii existente; schiţa de dislocare a forţelor române faţă de unguri; afară de trupele din Transilvania, ce alte divizii sau trupe ar mai putea aduce România pe frontul ungar şi la ce dată, pentru a servi ca rezerve, chiar dacă ar sosi după începerea operaţiunilor; lipsa de materiale care ar putea să întârzie începerea operaţiunilor.

Răspunsul M.C.G. român soseşte la 16 iulie:

„MS Regele încuviinţează ca armata română să dea cel mai mare concurs cu putinţă aliaţilor pentru restabilirea ordinii în Europa centrală şi garantarea păcii. În consecinţă, România poate participa la operaţiunile contra ungariei cu 7 divizii în prima linie, dintre care două de cavalerie, şi o divizie de infanterie în linia a doua. Această divizia însă va trebui lăsată pentru paza liniilor de comunicaţie la est de Tisa, în zona pur ungurească din vecinătatea acestui râu.

Divizia din linia a doua va putea lua parte şi ea la operaţiuni, în caz de absolută necesitate, şi numai dacă situaţia de pe frontul Nistrului va permite readucerea diviziei a 7-a care, actualmente, era singura rezervă pe acest front. Trupele române pot să înceapă operaţiunile în 8 zile cel mai târziu după ce s-a hotărât definitiv întreprinderea acţiunii.

Aliaţii să garanteze trimiterea muniţiilor şi materialului pe care România le are angajate în Franţa şi să ne pună la dispoziţie cel puţin 100 de locomotive, în cazul în care va fi nevoie şi se va putea transporta de pe frontul Nistrului una sau două divizii.”

Pregătirile militare ale aliaţilor cerând timp, generalul Franchet d’Esperey, în dorinţa de a ajuta România în cazul în care va fi atacată de Ungaria înaintea terminării acestor pregătiri (cum de fapt s-a şi întâmplat), cere la 19 iulie M.C.G. român să-i comunice în ce sens doreşte să se producă intervenţia Armatei de Ungaria (franco-sârbe).

Românii răspund că „în eventualitatea unei agresiuni ungare, reuşita acţiunilor trupelor române va fi mai uşor asigurată dacă trupele franceze vor ataca spatele inamicului între Tisa şi Dunăre, în cazul în care trupele ungare ar reuşi să treacă la est de Tisa”.

Acelaşi general Franchet d’Esperey care impunea armistiţiul de la Belgrad în 13 noiembrie, oprind avansul trupelor române în Ardeal, acum era plin de solicitudine, după ce văzuse cu cine avea de-a face. Dar oricum, nici acest sprijin nu s-a materializat, deoarece Ungaria lui Bela Kuhn declanşează ofensiva peste Tisa a doua zi, 20 iulie 1919. Din nou, românii erau singuri, promisiunile aliaţilor cu intervenţia armată rămânând la acest stadiu, de promisiuni. Din nou, soarta României era în mâna priceperii comandanţilor şi în puşca şi baioneta soldatului român.

Şi din nou acesta va învinge.

 

Războiul româno-ungar de la 1919, de la Tisa la Budapesta (1919)

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

Am văzut cum s-a declanşat războiul din 1919 şi cum trupele române au ajuns la Tisa (Războiul româno-ungar de la 1919, din Apuseni pe Tisa), precum şi perioada de asteptare, luptele din capul de pod de la Tokay în sprijinul flancului cehoslovacilor, precum şi intervenţia românilor în Pocuţia (Războiul româno-ungar de la 1919, expectativa pe Tisa). La data declanşării ofensivei de către regimul bolşevic al lui Bela Kuhn, aliaţii luau în calcul posibilitatea unei inttervenţii armate care să pacifice Ungaria şi să pună capăt regimului de teroare bolşevică. Dar această intervenţie nu s-a mai produs, nici măcar sprijinul minimal al trupelor franco-sârbe din sud, pentru ameninţarea liniilor de comunicaţie ale bolşevicilor în atac. Mai mult, sârbii ne-au pus şi beţe în roate, după cum se va vedea în continuare.

 

Faza premergătoare ofensivei maghiare

Având informaţii despre pregătirea ofensivă a ungurilor, C.T.T. (Comandamentul Trupelor din Transilvania), dispune forţele disponibile în două eşaloane, primul (circa 49000 de oameni) în acoperire pe Tisa, pe un front de circa 300 km, de la Csap la gura Mureşului, cam jumătate din forţe în acoperire, iar restul eşalonat în adâncime, pe poziţii succesive de apărare. Al doilea eşalon (48000 de oameni) grupat în adâncime, înapoia centrului dispozitivului. Această dispunere de forţe permitea să se facă faţă, în prima fază, ofensivei inamice ce ar fi trecut Tisa, să-i întârzie înaintarea şi să-i macine forţele câştigând timp, prin dispozitivul eşalonat ce asigura o bună economie a forţelor în timp şi spaţiu.

Totodată, putea stânjeni avansul inamic prin contraatacuri locale care ar produce pierderi şi ar fixa forţele, în vederea declanşării fazei a doua. Faza a doua consta într-un contraatac decisiv la locul şi momentul potrivit, executat de masa de forţe ce se va constitui în spate, libertatea de manevră a acestei mase fiind asigurată de acţiunile active ale forţelor de întârziere şi de fixare. Anticipând puţin, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru a fi sigur de reuşită, va însărcina cu conducerea acestui grup de manevră pe unul dintre cei mai capabili generali români ai momentului, pe nedrept uitat astăzi, generalul Traian Moşoiu.

Nu putem să nu constatăm faptul că armata română, comandanţii ei, învăţaseră enorm de mult în cei aproape trei ani de război. Concepţia manevrei şi execuţia erau cu nimic mai prejos decât cele executate de marile armate ale timpului. Un corp ofiţeresc capabil se ridicase dintre ofiţerii cu războiul făcut, iar mare parte dintre soldaţi erau veterani ai durelor încleştări de pe Jiu, pe Argeş, Sibiu, Neajlov, Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Erau soldaţii care luptaseră împotriva bolşevicilor în Moldova şi Basarabia, care eliberaseră Tighina şi Cetatea Albă.

Nu degeaba kaiserul german spusese în timpul bătăliei de la Mărăşeşti că armata română a devenit un adversar redutabil, iar în parlamentul englez, un ministru spunea de la tribună în aplauzele asistenţei: „Domnilor, România este invincibilă!”. Chiar şi ardelenii ce au fost încadraţi în noile divizii erau veteranii a patru ani de război, din Serbia şi Galiţia până în Italia, la Isonzo şi Caporetto. Iar mai apoi, mulţi făcuseră parte din gărzile naţionale române care au asigurat desfăşurarea adunării naţionale de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Dacă în prima fază a războiului fuseseră echipate şi trimise pe front două divizii ardelene (div a 16-a, general Alexandru Hanzu, şi div a 18-a, general Dănilă Papp, şef stat major lt-col Iacobici Iosif, viitorul general din al doilea război mondial), acum erau disponibile încă două, div 20 şi 21, precum şi 2 batalioane voluntari (Cloşca şi Crişan) şi trei regimente (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horea), toţi gata de luptă pentru Ardealul lor sfânt.

Pe parcursul lunii iulie trupele bolşevice ruseşti continuă să fie agresive pe linia Nistrului, făcând improbabilă deplasarea de trupe de aici în sprijinul frontului de vest, de pe Tisa. Totuşi, M.C.G. (Marele Cartier General) va ordona deplasarea diviziei a 7-a, care luptase în ofensiva din aprilie aici, dar fusese ulterior transferată pe Nistru, numai după ce ofensiva ungară începuse deja.

Bolşevicii ruşi, din fericire pentru noi, nu au putut începe o ofensivă în stil mare împotriva Basarabiei concomitent cu ofensiva ungară, aşa cum era plănuit de Lenin şi Bela Kuhn, din cauza faptului că erau prinşi în luptă în sudul Ucrainei cu ruşii albi ai lui Denikin, cu ucrainenii petliurişti în nord, în Podolia, cu polonezii tot aici, şi cu ruşii albi ai lui Kolceak în Siberia (alături de care lupta şi un corp român, constituit din voluntari din foştii prizonieri ardeleni şi bucovineni luaţi de ruşi în decursul războiului).

Legătura în nord a trupelor române din Pocuţia cu polonezii este asigurată începând cu 17 iulie, când ucrainenii sunt respinşi la nord de râul Zbrucz şi polonezii pun stăpânire pe întreaga Galiţie Orientală, tăind orice posibilitate de unire a bolşevicilor ruşi cu cei unguri. Astfel, spatele frontului din Transilvania este asigurat cu trei zile înainte de începerea ofensivei ungare.

În preziua ofensivei împotriva României, aproape întreaga armată maghiară se concentrase pe Tisa. Rămăsese doar o treime din divizia a 3-a pe frontul cehoslovac în zona Eipel-Retsag, două divizii de lucrători în Budapesta, divizia a 8-a, numai cu infanteria (artileria fiind trimisă pe frontul român), la vest de Dunăre în zona Hajmasker, în faţa forţelor franco-sârbe, şi 3 brigăzi de grăniceri care păzeau celelalte frontiere, respectiv cea cehoslovacă, sârbă şi austriacă.

Cu atât mai condamnabilă ni se pare pasivitatea aliaţilor, deşi cu câteva zile înainte solicitau armatei române informaţii despre natura cooperării în cazul foarte posibil în care ungurii ne-ar fi atacat. Ultima solicitare în acest sens a venit chiar din partea generalului francez Franchet d’Esperey, în ajunul declanşării ofensivei (19 iulie), care cerea C.T.T. să i se comunice cum ar putea ajuta trupele franceze şi sârbe în cazul în care am fi fost atacaţi de unguri.

I s-a răspuns că ar fi important dacă ar fi avansat suficient încât să taie liniile de comunicaţii ale agresorului, măcar în zona de sud, din imediata vecinătate. Şi nici nu ar fi fost prea greu, aceşti aliaţi având la dispoziţie 2 divizii, o brigadă de cavalerie şi două batalioane independente (francezii) şi 3 divizii (sârbii), asta contra unei singure divizii ungare (a 8-a) total lipsită de artilerie. Ar fi fost suficientă o mişcare, sau o tentativă de mişcare, ca atacul din sud să nu se producă, deoarece ar fi trebuit ca forţele ce forţau Tisa la sud, la Csongrad, ar fi trebuit să se replieze pentru a face faţă noii ameninţări din flanc sau chiar din spate. Această demonstraţie nu s-a produs, ceea ce ne spune destul de multe despre atitudinea aliaţilor noştri.

Doar cu patru luni în urmă, trupele române treceau Nistrul ocupând Tiraspolul şi Transnistria de sud, la solicitarea francezilor, pentru a asigura retragerea celor trei divizii franceze şi una greacă de la Odessa. Şi uite cum ne-a fost returnat serviciul. Despre cehoslovaci, ce să mai vorbim. I-am susţinut când au fost atacaţi, cu doar două luni în urmă, atacând flancul şi spatele bolşevicilor în capul de pod Tokay, iar acum, în faţa unei treimi de divizie, au stat nemişcaţi, lăsându-ne singuri, când puteau foarte uşor să ameninţe spatele corpului inamic ce trecea Tisa tot la Tokay. Iar asta a costat vieţi de români, care înainte nu au pregetat să sară în ajutorul aliaţilor.

Armata maghiară era grupată la 20 iulie 1919 în 4 corpuri de armată, cu un total de 10 divizii de infanterie, 7 brigăzi mixte independente şi un detaşament mixt „Szanto” de mărimea unei divizii. La acestea se adăugau un număr variabil de batalioane de gardă roşie, parte voluntari internaţionali (mulţi ruşi). Se poate estima că ar fi fost vorba de 175 batalioane, 10 escadroane cavalerie şi 85 baterii de artilerie, total 100000 de oameni şi 314 guri de foc.

Gruparea forţelor ungare în vederea atacului era următoarea:

- La nord, în zona Tokay – Miskolcz, brigada 3 lucrători, brigada 2 secui şi detaşamentul mixt „Szanto”, în linia întâi, şi divizia 1 infanterie, în linia a doua, un total de 28 batalioane, un escadron şi 20 baterii de artilerie.

- La centru, zona Szolnok – Czegled, trei divizii infanterie (a 7-a, a 5-a şi a 6-a) plus două trenuri blindate, total 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii.

- La sud, la Csongrad, 2 divizii (a 2-a în linia întâi şi a 4-a în linia a doua), total 20 batalioane, 2 escadroane şi 6 baterii.

- Între forţele de la nord şi cele de la centru se afla brigada 80 internaţională, în zona Poroszlo. În rezervă, jumătate din divizia a 3-a (de pe frontul cehoslovac), un detaşament din divizia a 4-a şi un regiment de husari, în spatele frontului de la Szolnok, la Czengled.

Aici apar trei zone de concentrare, cea mai puternică la Szolnok, în centru, şi două secundare, la nord la Tokay – Miskolz şi la sud la Csongrad şi mai la sud de Csongrad. Un total de circa 70000 de oameni gata de atac.

Lor li se opuneau trupele române din Transilvania, 8 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, plus trupe nedivizionare, cum ar fi brigăzile 11 şi 12 artilerie, 7 baterii de munte şi 2 autotunuri, două trenuri blindate. Mai existau cele 2 batalioane de ardeleni (Cloşca şi Crişan) şi cele trei regimente de voluntari ardeleni (Alba Iulia, Avram Iancu şi Horia), ca şi trupe de etapă, precum şi 3 companii grăniceri.

Total 95 batalioane, 58 escadroane şi 85 de baterii. 90000 de oameni eşalonaţi în adâncime, gata de apărare, grupaţi astfel:

- Grupul de nord, condus de generalul Mihăescu, compus din detaşamentul generalului Marcel Olteanu (2 batalioane, 8 escadroane şi 5 baterii, toatal 2000 de oameni), div 16 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 13700 oameni, sub comanda gen Hanzu Alexandru), div 2 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 9500 oameni sub comanda gen Gheorghe Dabija), acoperea frontul de la Csap la Abad Szalok.

- Grupul de sud, general Ştefan Holban, format din div 18 ardeleană (13 bat, 2 esc şi 16 bat, 14300 oameni, gen Papp Dănilă) şi div 1 vânători (8 bat, 2 esc şi 8 bat, 8400 oameni, general Lecca Aristide).

- Rezerva generală, div 2 cav (gen Constantinide), div 1 cav (gen Scărişoreanu), div 1 inf (gen Obogeanu), div 6 inf (gen Olteanu), precum şi infanteria div 20 şi 21 ardelene. Generalii Obogeanu şi Olteanu iau comanda diviziilor 1, respectiv 6, imediat după începerea ofensivei ungare.

În rezerva generală, forţă combatantă, 48 bat, 42 esc şi 24 bat, total 48000 de oameni.

Greşelile ungurilor se văd încă de aici. Odată, românii se aflau în superioritate numerică şi în dispozitiv defensiv, fapt care dezavantajează atacatorul. Surpriza nu a putut fi realizată, din moment ce românii se aşteptau la atacul ungar, ba chiar aveau şi informaţii asupra concentrărilor de trupe. Mai mult, pentru a avea şanse de succes, ungurii ar fi trebuit să-şi asigure superioritatea locală, într-un punct al frontului, şi să poată exploata ulterior prin posibilităţi de manevră.

Dar atacul lor se va da în trei puncte care nu erau deloc convergente, cum ar fi trebuit să fie, pentru a avea posibilitatea să prindă şi să încercuiască importante forţe române încă din primele faze ale atacului. Punctele de forţare sunt depărtate unele de altele (150 km între corpul de nord şi cel central şi 100 km între cel central şi cel de sud) astfel că nu pot veni unul în ajutorul altuia şi nu pot manevra să prindă în cleşte forţele române.

Grupurile de nord şi cel de sud sunt prea aproape de cehoslovaci, respectiv de franco-sârbi, dacă aceştia ar fi manevrat spre spatele lor, către liniile de comunicaţii, situaţia atacului ar fi devenit disperată încă de la început. Faptul că aliaţii noştri nu au făcut-o ridică încă mari semne de întrebare. Misiunile fiecărui grup în parte sunt nerealiste prin faptul că sunt puse să înainteze pe direcţii divergente, în loc să se strângă undeva în centru, pentru a se putea ajuta şi sprijini reciproc, silind armata română să primească lupta decisivă undeva în centru. Greşeli care au contribuit la victoria noastră.

 

Bătălia de pe Tisa (20 – 26 iulie 1919)

Această bătălie poate fi împărţită în două etape, prima ar fi ofensiva maghiară peste Tisa (20 – 23 iulie) urmată de contraatacul român care aruncă agresorii dincolo de râu (24 – 26 iulie).

Ofensiva ungară începe concomitent în zorii zilei de 20 iulie în cele trei regiuni destinate: Tokay, Szolnok şi Csongrad.

Pe frontul de Grupului de Nord (general Mihăescu), divizia a 16-a avea pe un front de 150 km 7 batalioane şi 13 baterii în prima linie şi 5 batalioane şi 5 baterii în rezervă (brigăzile 41 şi 42 infanterie). Mai în spate se afla divizia a 2-a vânători (general Dabija), ridicând totalul la 20 batalioane şi 25 baterii. În faţa lor, gata să treacă Tisa, se aflau 34 de batalioane şi 20 de baterii inamice. Atacul începe la ora 4.45 printr-un violent bombardament de artilerie în sectoarele Rakamaz şi Tisza-Dob. Artileria noastră răspunde, duelul durează până către ora 8 când patru batalioane inamice încep să treacă Tisa în subsectorul Rakamaz prin punctele Szabolcs, Timar, Tokay şi sud Tokay.

Mai la sud, un batalion şi jumătate din reg 39 inf trece la Tisza-Dob. Trupele noastre, în faţa superiorităţii inamice şi conform ordinelor primite cedează teren, luptând în retragere pas cu pas. Ordinele erau clare, dacă nu pot face faţă, retragere pas cu pas, şi prin rezistenţa lor să poată masca concentrarea în vederea contraatacului principal care va azvârli inamicul peste Tisa. Dar acesta ocupă localităţile Balsa, Szabolcs, Rakamaz şi Tisza Eslar, iar mai la sud Tisza Dada.

Încep să curgă întăririle de la div 2 vânători şi solicitarea către C.T.T. de a se proceda la un contraatac încă din seara de 20 iulie, înainte ca inamicul să treacă mai multe forţe peste Tisa. Reg 83 respinge forţele inamice trecute în sectorul Tisza-Dob, luând 140 de prizonieri şi câteva mitraliere.

Reg 81 contraatacă cu două batalioane sprijinite de două baterii din reg 22 artilerie, bateria de autotunuri şi trenul blindat pe frontul nord Rakamaz – Titsza – Eszlar. Lupta durează până noaptea târziu, când este reocupat Rakamaz, capturând 23 de prizonieri şi două tunuri. Concentrarea brigăzii 3 vânători nu se realizează la timp, iar generalul Mărdărescu cere diviziei să nu-şi epuizeze rezervele şi să creeze o masă de manevră cu care să poată acţiona în momentul decisiv în locul în care inamicul va „gravita cu majoritatea forţelor”, iar încercărilor de trecere de mai mică importanţă să le facă faţă cu rezervele disponibile din divizia de acoperire. Oricum, forţele se concentrează pe frontul Grupului de Nord.

Pe frontul Grupului de Sud (general Holban), divizia 18 ocupă sectorul de acoperire pe Tisa de la Abad Szalnok până la gura Mureşului, de unde începea sectorul trupelor franco-sârbe. Pe frontul de 140 km se aflau 9 batalioane şi 12 baterii în prima linie, 5 batalioane şi 4 baterii în rezervă, iar împreună cu div 1 vânători din rezerva grupului ar fi 24 batalioane şi 24 baterii.

În faţa lor, fără rezerve, inamicul avea 56 batalioane şi 40 de baterii, dintre care în grupul principal, din faţa Szolnokului, 36 batalioane, 3 escadroane şi 24 baterii. Nu am luat în calcul rezervele noastre de etape, aflate mai în spate (div 20 şi 21 ardelene), precum şi rezervele ungare, din urma primului val atacator.

Atacul ungar începe aici tot în zorii zilei de 20 iulie, în sectorul Torok Szt Miklos şi mai la sud (div a 2-a) la Kun Szt Marton şi Hodmezo Vasarhely. În primul sector, pregătirea de artilerie începe la ora 3.00 şi durează până la 4.00 când două reg inf din div 7 roşie urmate de două baterii autotunuri trec Tisa sub protecţia artileriei. Copleşite de superioritatea inamică şi de bombardamentul puternic care distruge inclusiv liniile telefonice, trupele noastre se retrag pe o linie defensivă la trei kilometri est de gara Sajol. Un contraatac programat aici la ora 20.00 este amânat din cauza informaţiilor cum că trupe inamice ameninţă dreapta sectorului.

Mai la sud, în zona de atac a diviziei a 2-a ungare, ce forţase Tisa pe la Csongrad, Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, cu două ore înainte de începerea atacului se predase trupelor franceze din Szeghedin un ofiţer ungur ce avea asupra lui ordinul de atac al diviziei a 2-a roşie, ordin pe care francezii ni-l transmit nouă telegrafic. La ora 2.30 ungurii deschid un puternic foc de artilerie până la ora 3.30. Încep să treacă Tisa în bărci şi pe cele două poduri de şosea şi cale ferată de la Csongrad şi Szentes.

Batalionul 1 din reg 89, sprijinit de bateriile 2 şi 6 din reg 35 artilerie rezistă, dar în faţa superiorităţii inamicului se retrage spre Szentes. Întărit cu cu o companie şi jumătate din brigada 45 contraatacă, dar deşi are succes la centru, inamicul se menţine în capul de pod datorită superiorităţii numerice. În urma trecerii inamicului şi pe la Mindsent şi Hodmezo Vasarhely, batalionul 1 din reg 90, răspândit pe un front de 20 km, este nevoit să cedeze şi să se retragă spre Oroshaza, descoperind stânga diviziei 18 spre Szentes. Stânga primeşte întăriri, dar se retrage pe frontul gura râului Kurcza către marginea de est şi sud Szentes.

După prima zi de ofensivă inamică, situaţia era următoarea:

- Pe frontul Grupului de Nord, în sectorul Rakamaz, inamicul ocupase un cap de pod de 14 km şi 5 km adâncime, în care reuşise să introducă aproximativ 4 batalioane.

- Pe frontul Grupului de Sud, la Torok Szt Miklos, în faţa Szolnokului, un cap de pod pe un front de 20 km şi adâncime de 9 km, în care se aflau cam 2 regimente din div a 7-a inamică şi capete de pod la Szentes (4 km adâncime) şi Mindsent (10 km) şi Hodmezo Vasarhely, toate realizate de div a 2-a inamică.

Încă din seara zilei de 20 iulie, C.T.T. era edificat asupra intenţiilor inamice. Era clară dispunerea forţelor şi planul de atac, ofensivă cu un grup principal la centru, în zona Szolnok şi două secundare, unul la nord, la Tokay, şi unul la sud, la Csongrad. Conform acestor informaţii, C.T.T. pregăteşte riposta şi dă primele ordine în acest sens încă din ziua de 20 iulie. Pe lângă cele transmise Grupurilor de Nord şi de Sud, de rezistenţă şi contraatacuri locale unde este posibil şi de retragere pas cu pas, după caz, se remarcă cel din seara zilei:

„Rezerva comandamentului trupelor (div 2 cav, div 6 şi div 1) se va concentra prin marşuri pe jos şi cu trenul după cum urmează: div 2 cav în regiunea Madaras şi Karczag, div 6 în regiunea Barand şi Bihar Udvari, div 1 în regiunea Puspok Ladany şi Caba. Concentrarea se va termina în seara zilei de 21 iulie 1919. Toate garniturile de rezervă ale comandamentului se vor întrebuinţa pentru transportul trupelor, precum şi toate garniturile ce se vor putea constitui de către direcţiile Oradea, Debreţin şi la nevoie Arad. Acest grup formează grupul de manevră sub comanda generalului Moşoiu.”

Deci, încă din ziua de 20 iulie 1919, de la începerea ofensivei ungare, generalul Gheorghe Mărdărescu şi C.T.T. pregăteau deja dezastrul trupelor ungare, prin constituirea unei forţe puternice sub comanda unuia dintre cei mai talentaţi generali, generalul Traian Moşoiu, care va izbi ca un ciocan la locul şi momentul potrivit când se va ivi ocazia.

Între timp, în ziua următoare, ofensiva ungară continuă. Pe frontul Grupului de Nord, contraatacul românesc început la ora 3 în sectoarele Buj şi Rakamaz (7 batalioane şi 9 baterii) nu are succes, deoarece la aceeaşi oră 3 batalioane inamice atacă spre Rakamaz, pe frontul reg 81, şi reocupă satul din care sunt nevoite să se retragă două companii, primejduind flancul contraatacului românesc. Totuşi, contraatacul nostru reuşeşte să ocupte până la 9.30 localităţile Balsa şi Szabolcs. Reg 81 reia înaintarea spre Rakamaz şi Timar şi reuşeşte să pătrundă în ele, dar atacat de forţe superioare se retrage la ora 10.00 la nord-est şi est de Rakamaz.

Patru batalioane inamice atacă Timar, silind brig 3 vânători să-şi retragă flancul, ocupând linia est Balsa sud-est Szabolcs. Către ora 14.00 inamicul atacă spre Balsa, dar este respins de vânători, iar regimentul inamic din Rakamaz (un regiment) presează stânga (bat 3 reg 81), iar ai noştri cedează teren luptând pas cu pas spre Nyreghzaha. Între timp continuă trecerile peste Tisa, la Tokay începând construirea unui pod, iar inamicul va putea avea a doua zi în capul de pod circa două divizii, cărora reg 81 inf (470 oameni rămaşi) şi brig 3 vânători (1300 oameni), nu ar avea cum să le facă faţă. Se discută la nivelul comandamentului opţiunile: ori un contraatac care să rupă frontul inamic la centru, ori retragere (cea mai indicată în situaţia actuală) pe o linie la vest de Nyreghaza, unde vor sosi întăririle.

Se decide a doua variantă, precum şi transportul urgent al întăririlor: un batalion din reg 23 (de la Bud Szt Mihaly) şi unul din reg 82 (de la Desecser), în spatele liniei de retragere. Urmează alte transporturi, de la nord (Csap) bat 2 reg 16 vânători şi 2 bat munte la Kis Varda şi bat 1 din acelaşi reg la Demecser. Reg 9 vânători se deplasează în această noapte la Nyreghzaza şi reg 10 la Debreţin. Se decide şi posibilitatea angajării trupelor din rezerva grupului sau a C.T.T, după caz. În noaptea de 21 spre 22 iulie, brigada 80 internaţională inamică, ce ar urma să facă legătura între grupul de atac de la Tokay cu cel de la Szolnok trece Tisa în bărci şi ocupă localităţile Tisza Fured şi Tisza Szollos. Trupele noastre de acoperire resping primele unităţi, dar fiind întinse pe un front prea lung, sunt nevoite să se retragă.

Pe frontul Grupului de Sud situaţia este mult mai dinamică, deoarece aici inamicul trecuse Tisa pe mai multe sectoare şi cuprindea chiar sectorul în care inamicul făcea efortul principal, cel de la Szolnok. În acest sector, ordinele C.T.T. erau clare, forţele noastre să cedeze teren la nevoie, dar trebuiau să se oprească pe linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas, de unde „este strict necesar să nu se mai cedeze teren, în sprijinul manevrei proiectate”.

În acest sens, div 18 pregăteşte un contraatac de la sud, al grupului colonel Pascu (7 batalioane şi 9 baterii), de pe linia de la sud-vest de Torok Szt Miklos. Din informaţiile deţinute în seara zilei de 20 iulie, se ştia că în faţa sa se găsea o brigadă din div 7 inamică şi câteva baterii, dar de fapt până dimineaţa inamicul trecuse întreaga divizie a 7-a dincoace de Tisa.

După o pregătire de artilerie între orele 7.45-9.00, grupul colonel Pascu trece la atac, cu două grupuri de câte trei batalioane în aripa stângă şi dreaptă. Resping primele elemente inamice şi la ora 11.00 ajung la frontul principal, de unde sunt primiţi cu focuri puternice de artilerie şi infanterie. Întreaga divizie inamică trece la contraatac pe tot frontul, în timp ce două batalioane şi un escadron inamic înaintează pe la nord în flancul drept şi spatele dispozitivului nostru de luptă. Frontul nostru cedează.

Flancul nostru drept încearcă să opună rezistenţă pentru a preîntâmpina mişcarea de învăluire inamică, la centru intervine rezerva de un batalion şi opreşte înaintarea inamică, dar flancul stâng, deşi rezistă, este izolat şi se retrage pentru a se uni cu batalionul I la Psz Tenyo. Către amiază, inamicul ocupă Torok Szt Miklos iar mişcarea de învăluire a flancului nostru drept pe la nord făcea progrese. În această situaţie, trupele noastre continuă retragerea pe tot frontul, până aproape de linia stabilită de C.T.T. de la care nu se mai cedează nici un pas.

Mai la sud, divizia 2 inamică continuă atacul în capul de pod gura Crişului – Szentes, obligând trupele noastre (colonel Brătuianu) să se retragă la 3 km est de oraş. Mai la nord, în urma unui atac care ameninţa flancul drept descoperit de retragerea colonelului Pascu pe frontul de la Szplnok, trupele noastre (colonel Benţa) se retrag de pe Tisa pe Criş.

Între timp, la aripa stângă a Grupului de Sud, div 1 vânători începe înaintarea cu scopul de a ataca inamicul debarcat în cel mai sudic sector, Szegvara – Mindszent – Hodmezo Vasarhely. De la Oroshaza începe înaintarea pe două coloane, prima (bat 1 reg 1 vânători, reg 5 vânători divizionul 1 din reg 23 art) sub comanda colonelului Basarabescu, pe direcţia Osorhaza – Deregeghyaza – Szegvar, cu scopul de a ataca inamicul din zona Szegvar – Mindszent şi a doua coloană (bat 2 reg 1 vt, şi bateria a 6-a din reg 23 art) sub comanda maiorului Gheorghe Păunescu, pe direcţia Osorhaza – Hodmezo Vasarhely, pentru a ataca şi reocupa localitatea. Coloana de nord ajunge până seara la Deregeghyaza, iar cea de sud respinge din Hodmezo Vasarhely un batalion inamic care se retrage spre Mindszent.

În ziua următoare, cele două coloane înaintează concentric spre Szegvar care este ocupat prin luptă de coloana de nord, în timp ce cea de sud respinge un atac maghiar şi trece la urmărire, inamicul retrăgându-se parte peste Tisa, parte la nord, către Mindszent, în capul de pod de acolo. Pătrunderea de la Hodmezo Vasarhely fiind lichidată, se trece la atacul spre Mindszent, înfrângând în drum rezistenţa inamică de la Martely. În seara zilei, trupele noastre întâmpină rezistenţă serioasă la Mindszent, aşa că revin la Martely de unde se pregătesc de un nou atac pentru a doua zi.

Între timp, pe sectorul principal, generalul Holban ordonă ca divizia a 18-a să-şi reconstituie frontul, fragmentat în urma retragerii din faţa atacului inamic, şi să opună rezistenţă hotărâtă menţinând cu orice preţ la vest de linia Kis Ujszallas – Turkeve – Mezo Tur – Szarvas – Oxod – Kun Szt Marton şi est Szentes. Pentru asta este întărit cu ceea ce mai rămăsese din rezerva grupului.

În 22 iulie se mai semnalează debarcări la Fegyvernek – Szarpafalu (chiar la nord de pătrunderea principală de la Szolnok) a două regimente şi o baterie artilerie din div a 6-a inamică, cu scopul de a face legătura cu Brigada 80 internaţională (debarcată mai la nord, la Tisza Fured) şi prin ea de a realiza contactul şi coordonarea dintre cele două capete de pod, de la Tokay şi de la Szolnok. Neputând face faţă presiunii, detaşamentul maior Savu se retrage şi intră sub ordinele diviziei 2 cavalerie, din Grupul de Manevră Traian Moşoiu, care terminase între timp concentrarea la Madaras.

La sfârşitul zilei de 22 iulie, inamicul, în cele trei zile de ofensivă, reuşise să edifice capete de pod solide ce asigurau trecerea celorlalte forţe peste Tisa şi continuarea ofensivei cu toate forţele. Astfel, pe frontul Grupului de Nord, capul de pod era de 20 km şi adâncime 10 km, iar mai jos, Brigada 80 internaţională ocupase cu 2 batalioane Tisza Fured şi Tisza Szollos, urmând să mai treacă încă 4 batalioane aici. Din totalul de 34 bat şi 20 bat artilerie, inamicul trecuse în capul de pod cam o treime.

În faţa lor, Grupul de Nord avea 28 bat şi 24 baterii, cu tot cu rezerve. În concluzie, pe acest front, Grupul de Nord se găsea în situaţia de a face faţă atacurilor inamice în poziţiile organizate pe care le ocupa şi care sporeau forţele, prin puterea rezistenţei, cu un coeficient care le aducea până la echilibru. Comandamentul grupului, profitând de faptul că inamicul încă nu trecuse toate forţele peste Tisa, era în măsură ca prin contraatacuri să împiedice inamicul de a se consolida sau de a trece Tisa prin alte părţi.

Pe frontul Grupului de Sud, inamicul era de două ori superior numeric, având în prima linie 4 divizii (5, 6,7 în sectorul Szolnok şi a 2-a la Szentes – Mindszent), aproximativ 40 batalioane şi 32 baterii faţă în faţă cu 22 batalioane şi 25 baterii româneşti. Pe frontul principal, la Szolnok, inamicul trecuse o divizie în capul de pod ce se dezvoltase pe un front de 40 km şi 25 km adâncime. În faţa lui se aflau 11 batalioane şi 10 baterii din div 18 şi 1 vânători, din care majoritatea erau răspândite şi oarecum izolate, fără legături clare între ele. Mai la sud, divizia a 2-a roşie ocupa cu 12 batalioane un cap de pod pe un front de 20 km şi 8 km adâncime, în zona gura Crişului – Szentes – Csongrad.

În plus, 1-2 batalioane inamice trecuseră Tisa mai la nord de Criş, la Tisza Veseny. În faţa forţelor inamice se afla grupul colonel Marcovici din div 18, compus din 5 bat şi 7 baterii. La Mindszent se afla un regiment inamic (3 bat) cu o baterie de artilerie, iar în faţa lor Brig 1 vânători cu 5 bat şi 3 baterii, deci superioritate numerică de partea noastră. În concluzie, inamicul era de trei ori superior nouă în sectorul Szolnok şi cu o superioritate mică în zona Szentes, în schimb noi îi eram supăeriori la Mindszent.

Ca rezerve generale, ungurii nu dispuneau decât de divizia a 8-a de la vest de Dunăre, dar care putea fi adusă cu oarecare întârziere. Restul diviziilor le erau necesare pentru supravegherea frontierelor cehoslovace şi sârbe, iar cele două divizii de lucrători din Budapesta încă nu erau formate în totalitate.

În schimb, C.T.T. dispunea de Grupul de Manevră condus de generalul Traian Moşoiu (2 divizii inf şi 1 cav, brig 5 roşiori şi o parte din infanteria div 20 şi 21 ardelene, respectiv 6 bat, deci un total de 30 bat, 19 baterii şi 26 escadroane). Totul depindea de locul şi momentul în care va trebui aplicată economia forţelor prin realizarea unei mase superioare grupului principal inamic pentru a-i da lovitura decisivă, precum şi condiţiile de organizare în aşa fel încât să i se poată da suficientă libertate de acţiune acestei mase superioare pe timpul atacului.

Încă din prima zi a atacului ungar, datorită faptului că situaţia pe frontul de est se mai liniştise, M.C.G. decide transferul urgent al diviziei a 7-a din rezerva frontului de est pe frontul de vest, la Oradea prin trecătoare Palanca. Transportul se face cu oarecare dificultate datorită penuriei de garnituri, a fost nevoie ca Consiliul Dirigent să pună la dispoziţie un număr suplimentar de trenuri din Transilvania.

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița - d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial - (Generalul Constantin Prezan, în 1916) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Prezan (n. 27 ianuarie 1861, satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, județul Ilfov, în prezent în județul Dâmbovița – d. 27 august 1943, satul Schinetea, județul Vaslui) a fost unul dintre mareșalii României, erou al Primului Război Mondial – (Generalul Constantin Prezan, în 1916) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În dimineaţa zilei de 22 iulie, generalul Constantin Prezan, şeful M.C.G., însoţit de locotenent-colonel Ion Antonescu (viitorul mareşal şi conducător al ţării în al doilea război mondial), şeful biroului operaţiuni din M.C.G., soseşte la Oradea şi va rămâne în zona de operaţiuni până la ocuparea Budapestei.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta - foto - istorie-pe-scurt.ro

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta – foto – istorie-pe-scurt.ro

La ora 9.00, generalul Ştefan Panaitescu, şeful de stat major al C.T.T. are o convorbire la aparatul hugues cu locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful biroului operaţiuni din M.C.G., de la postul de comandă al Grupului general Holban, la Oradea, în care este expus în linii generale planul de manevră conceput de C.T.T. pentru contraatacul inamicului, acţiune plănuită să înceapă încă din 23 iulie.

Planul prevedea următoarele: „Inamicul va fi atacat pe frontul Bereteului de către Grupul de Sud, iar între Tisa şi Bereteu, în flancul drept, de către Grupul de Manevră general Moşoiu. În cursul zilei de 22 şi în noaptea de 22 spre 23, Grupul general moşoiu va executa marşurile de apropiere. Grupul de Nord va căuta să se menţină cu orice preţ pe linia pe care se găseşte, la nevoie, prin contraatacuri, să respingă pe inamic”.

Antonescu comunică aprecierile M.C.G. asupra situaţiei, în urma convorbirilor avute la Oradea cu comandantul Grupului de Sud, generalul Holban, şi prin hugues cu comandantul Grupului de Nord, generalul Mihăescu. Aceste aprecieri şi concluzii nu diferă în concepţie de cele ale C.T.T., la Grupul de nord, deşi situaţia este serioasă, grupul va putea face faţă cu forţele care le are, mai ales că aceste forţe se găsesc într-o formă organizată defensivă şi sunt în afara artileriei inamice de pe malul drept al Tisei, focurile acesteia contribuind la eşecul contraatacului din 21 iulie.

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La Grupul de Sud, pentru a crea un avantaj major, este necesar ca trupele noastre de pe frontul capului de pod Szolnok să atragă pe inamic cât mai adânc spre est, dar nu forţat, pentru a asigura efectul maxim al loviturii ce urmează a fi dată de Grupul de Manevră, dinspre nord pe flancul stâng al inamicului de aici.

Pentru a asigura deplina reuşită, şeful M.C.G. decide să constituie cât mai multe disponibilităţi de forţe. Divizia a 2-a, care fusese destinată iniţial să ocupe Banatul (de la sud de Arad, care fusese ocupat de trupele române în luna mai), era în curs de transport cu calea ferată de la garnizoanele sale din Oltenia. M.C.G. decide să aducă şi o parte din această divizie peste Mureş, pentru a putea participa la acţiunea în curs, ca o forţă ce ar putea suplimenta trupele ce presau capul de pod de la Csongrad sau chiar cel de la Szolnok. Mare parte din aceste divizii, chiar cele de cavalerie, nu aveau destui cai, aşa că mare parte din soldaţi erau utilizaţi ca şi trupe pe jos. Divizia a 2-a începuse trecerile în Banat din 21 iulie, pe linia Vârciorova – Lugoj.

Schimbându-se destinaţia, a trebuit modificat şi planul de transport, rămânând doar regimentul 19 inf din divizie să ocupe localităţile din Banat după evacuarea lor de către sârbi, evacuarea întregului Banat trebuind să fie încheiată până la 30 iulie. Cum cea mai directă cale ferată spre Arad trecea prin Timişoara, care încă nu era evacuată de trupele sârbeşti, C.T.T. intervine pe lângă colonelul Economu (membru în comisia mixtă româno-franco – sârbă pentru delimitarea liniei de demarcaţie din Banat până la hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris) care să transmită generalului de Tournadre (şeful comisiei) cererea de a trece trenurile cu trupe prin Timişoara spre Arad.

Comandamentul francez al trupelor de Ungaria satisface cererea, dar comandamentul sârb din Banat se opune, deşi ei trebuiau să evacueze Timişoara într-o săptâmână. Şeful M.C.G. intervine pe lângă generalul Franchet d’Esperey, arătând că acest refuz se face „în momentul în care suntem angajaţi într-o acţiune serioasă, contra unui inamic comun”.

În urma acestei intervenţii, M.C.G. sârb dă ordin comandamentului sârb din Banat să lase trecerea transporturilor române. Dar era prea târziu, aprobarea venise la 27 iulie, iar noi, neputând aştepta, am deviat transportul pe linia de cale ferată ocolitoare şi de capacitate mai redusă Lugoj – Ilia – Deva – Arad, iar restul prin Râmnicu Vâlcea – Câineni – Arad. Astfel, în loc să ajungă la Arad într-o zi, maxim două, divizia a ajuns abia în 28 iulie.

Halal aliaţi sârbii, după ce că ne-au luat o treime din Banat la Conferinţa de Pace, făcându-se stăpâni pe această regiune deşi niciodată n-au stăpânit vreun petic la stânga Dunării, după ce că au dus cât au putut din Banatul ocupat înainte de a-l evacua, nici nu ne-au lăsat să ne transportăm trupele pentru a ne bate cu un inamic comun, în timp ce ei stăteau în totală inactivitate. Dacă ăştia ne erau aliaţii, ce să mai spunem de duşmani?

 

Contraatacul trupelor române (24 iulie – 26 iulie 1919)

În după amiaza de 22 iulie, planul era fixat definitiv de generalul Mărdărescu. Cuprindea următoarele dispoziţii:

„Grupul de Nord se va menţine cu orice preţ cu mijloacele ce le are la dispoziţie pe poziţia de rezistenţă pe care se găseşte, pe tot timpul cât se va desfăşura acţiunea de la Szolnok (5-6 zile) şi prin contraatacuri energice va zădărnici ca inamicul să-şi constituie cap de pod la stânga Tisei. Acestui grup i se ataşează operativ, în mod provizoriu, brig 49 inf, aflată la Nyreghaza. Grupul de Sud, în sectorul Szolnok, prin manevre abile, va atrage cât mai multe forţe duşmane în direcţia Mezo Tur – Turkeve şi chiar spre est de Bereteu.

În acelaşi timp, va căuta să acopere concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, nedepăşind spre est linia Kenderes – Kis Ujszallas, localităţi care trebuiesc menţinute cu orice preţ. În sectorul de la sud, de la confluenţa Crişului cu Tisa, după ce va curăţa complet zona de forţele inamice care au trecut la stânga Tisei, va dirija forţele div 1-a vânători, trimise în acest scop spre Szentes, către nord pentru a lua parte la acţiunea principală de la Szolnok. Grupul de Manevră general Moşoiu va ataca în flanc şi spate trupele inamice trecute de Szolnok. Atacul se va desfăşura între Tisa şi Bereteu, cu toată energia, distrugând în cel mai scurt timp toate forţele duşmane care au trecut Tisa.”

Mai urmează alte dispoziţiuni de apropiere, subliniind faptul că momentul, acţiunea şi coordonarea cu forţele Grupului de Sud din sectorul Szolnok se va face de către generalul Moşoiu, comandantul Grupului de Manevră. Apoi urmează alte ordine de apropiere şi deplasare ale trupelor din rezervă, pentru a fi gata să fie trimise în foc atunci când va fi cazul.

Pe parcursul zilei de 23 iulie, Grupul de Nord, a cărui acţiune trebuia să acopere din flanc şi spate acţiunea Grupului de Manevră, îşi concentrează forţele în subsectoarele Rakamaz, unde inamicul trebuia cel puţin fixat pentru a fi împiedicat să se consolideze în capul de pod, şi Tisza Fured, unde inamicul trebuia aruncat peste Tisa cu orice preţ. Pe restul frontului acestui grup, trupele trebuiau să-şi menţină poziţiile şi să execute demonstraţii prin incursiuni şi bombardamente de artilerie.

Contraatacul în sectorul Rakamaz trebuia executat de div 2 vânători, mai puţin brig 4 vânători şi 2 divizioane de artilerie, şi întărită cu cu unităţile div 16 din subsector şi brig 49 inf. În sectorul Tisza Fured trebuia executat de div 16 (2 batalioane din reg 84, brig 4 vânători şi 2 bat din reg 31 art şi un divizion din reg 29 obuziere). În acest sector inamicul nu întreprinde nimic important în ziua de 23 iulie.

La Grupul de Sud, pentru a masca concentrarea şi marşurile de apropiere ale Grupului de Manevră, div 18 caută prin recunoaşteri ofensive să oblige inamicul să-şi angajeze cât mai multe forţe spre Bereteu, dar sunt supuse unei presiuni puternice a inamicului care atacă cu totalitatea celor trei divizii.

Astfel, grupul lt-col Cernăuţeanu este nevoit să se retragă de la Kis Ujszallag spre Karkzag în faţa div a 6-a maghiară, colonelul Pascu, în ciuda rezistenţei îndârjite în faţa div a 7-a ungară, cedează capul de pod de la Mezo Tur şi podurile de pe Bereteu şi se retrage pe malul drept al Crişului, la vest de Gyoma. În faţa div a 5-a ungare, trupele noastre (lt-col Cristescu) cedează Turkeve şi se retrag pe stânga Bereteului la Terehalom.

La sud de Criş, cele două coloane din div 1 vânători de la Szarvas şi Martely atacă şi resping inamicul care ocupa Mindsent aruncându-le cu piedreri peste Tisa. La fel, inamicul este scos şi din Szentes, dar având în faţă forţe prea puternice şi nefiind susţinute, trupele noastre se grupează la est de oraş pentru a ataca din nou a doua zi.

La sud de Szentes div 1 vt curăţise zona de inamic, mai rămâneau de respins trupele din div a 2-a ungară dintre Szentes şi Tisa, la sud de Criş, pentru curăţirea totală a capului de pod sudic inamic, după care trupele noastre din div 1 vânători şi stânga div 18 puteau fi întrebuinţate pentru a ataca dinspre sud pătrunderea principală inamică de la Szolnok. Aici, deşi respinsă de inamic, div a 18-a îşi făcuse datoria, atrăgând forţele inamice adânc în dispozitiv, astfel ca lovitura pregătită de Grupul de Manevră să aibă efect maxim.

În ziua de 23 iulie pregătirile fiind terminate, trupele noastre dezlănţuie contraofensiva în zorii zilei de 24 iulie 1919. Ordinele rămân valabile, generalul Mărdărescu deplasând unele rezerve şi accentuând necesitatea aruncării peste Tisa a infiltrării de la Tisza Fured, pentru protecţia flancului drept al Grupului de Manevră şi pentru disponibilizarea div 2 vânătroi care urma să primească alte misiuni în sprijinul Grupului de Manevră.

Pe frontul Grupului de Sud, forţele aflate la est de pătrunderea inamică de la Szolnok, respectiv cele din zona Kis Ujszalass – Mezo Tur, sunt grupate în grupul general Papp, iar cele de la sud, de la Szavras şi brig 4 roşiori, grupul general Lecca. Sectorul cel mai de sud, între gura Crişului şi cea a Mureşului, după aruncarea inamicului rămas dincolo de Tisa, va rămâne sub supravegherea unei forţe suficiente, iar restul trupelor disponibilizate urmând să fie dirijate spre nord, spre efortul principal din regiunea Szolnok.

A sosit ziua de 24 iulie 1919, zorii uneia dintre cele mai strălucite victorii româneşti, o victorie sută la sută românească, fără ajutorul sau concursul vreunui aliat.

La Grupul de Nord, la Rakamaz, trei regimente inamice (reg 21 secui, 39 inf şi 23 lucrători) încearcă în cursul amiezii două atacuri consecutive respinse de reg 81, 83 şi 89 inf române. Începe bătălia de la Tisza Fured, unde inamicul avea cam, 5 batalioane. Acestea sunt atacate dinspre est de detaşamentul colonel Oprescu pe două coloane, în timp ce de la sud sunt atacate de un detaşament din div 2 cav, un escadron făcând legătura între ele. După o luptă îndârjită, detaşamentul colonel Opreascu zdrobeşte rezistenţa inamică şi pătrunde în Tisza Fured capturând 11 ofiţeri şi 300 soldaţi inamici, 3 mitraliere şi un tun.

Detaşamentul din div 2 cav respinge inamicul din Tisza Sollos şi avansează spre Tisza Orveny pentru a cădea în spatele inamicului respins de colonelul Oprescu şi a-i tăia retragerea. Acţiunea reuşeşte pe deplin, reg 9 roşiori capturând un ofiţer şi 100 de soldaţi cu o mitralieră. Restul forţelor ungare care se retrag spre Tisa sunt măcelărite sau aruncate peste Tisa. În seara zilei de 24 iulie, inamicul nu mai are la stânga Tisei pe frontul Grupului de Nord decât forţele din capul de pod Rakamaz.

Grupul de Manevră general Moşoiu începe acţiunea în zori, la ora 4.00. La dreapta Grupului de Manevră, parte din div a 2-a cavalerie, pivotează cel mai mult, pentru a asigura dreapta şi spatele Grupului. Brig 2 roşiori (general Davidoglu) cu reg 4 (col Moruzzi) ocupă localităţile Tisza Szt Imre, Tisza Dersz şi Abad Szalok, pe Tisa, asigurând flancul, în timp ce cealaltă parte (reg 9) acţionează la Tisza Fured, după cum s-a văzut. Odată lichidat capul de pod de la Tisza Fured, flancul drept era asigurat.

Acţiunea decisivă cădea în sarcina centrului, div 1 (general Obogeanu Mihai), care începe avansul până la linia de 5 km nord-est de Kunhegyes – 9 km nord-est Kenderes, unde se opreşte (ora 9.00) pentru a aştepta rezultatul acţiunii spre Kunhegyes, unde trimisese un batalion pentru a concura cu div 2 la ocuparea localităţii. După ocuparea acesteia de către detaşamentul colonelului Ressel, div 1 reia înaintarea, dar nu cu întreaga linie deodată,, brigada 1 pornind mai târziu, deoarece ştirea ocupării localităţii i-a parvenit cu întârziere.

Între timp brigada a 2-a de la stânga se angajase în luptă cu linia principală inamică, atacând cu energie, dar atacul progresează încet din cauza terenului şi focului puternic inamic, precum şi din lipsa acoperirii pe flancuri. Inamicul primind întăriri contraatacă pe flancuri, dar este respins de intervenţia batalionului 3 reg 31 din rezerva brigăzii.

Între timp, brig 1 ajungând pe câmpul de luptă, angajează inamicul ce ocupa fermele de la 4 km nord Kenderes, iar reg 17 înaintează şi pronunţă o mişcare de învăşuire a flancului stâng şi a spatelui inamic. Faţă de această situaţie, trupele din divizia a 6-a inamică ce ocupau Kenderes se retrag în grabă spre sud şi sud-vest.

La aripa stângă a Grupului de Manevră, ordinul era de a ataca spre Kis Ujsallas, concomitent cu grupul general Papp, care va ataca dinspre vest şi sud-est. Brig 12 inf din Grupul de Manevră respinge primele elemente inamice, apoi se opreşte pentru a-şi organiza rezervele, tot în jur de ora 9.00.

O încercare inamică de contraatac pe aripa dreaptă este respinsă. Inamicul, văzându-şi flancul descoperit prin înaintarea div 1 la Kenderes, începe retragerea. Ai noştri încep urmărirea, când două companii inamice surprind flancul stâng descoperit al reg 12 inf, care încă nu făcuse legătura cu dreapta Grupului de Sud, aflat încă la 15 km. Reg 12 se retrage, antrenând după el şi reg 11 de la dreapta sa, pentru a nu rămâne descoperit. Contraatacul inamic este respins, dar se pierduse momentul prielnic pentru urmărire.

Grupul de Sud, respectiv detaşamentul general Papp, care avea misiunea de a imobiliza inamicul la Bereteu, ordonă detaşamentului Cristescu să atace spre Turkeve şi detaşamentului colonel Pascu să atace cu stânga acoperită de Cristescu spre Kis Ujszallas, în cooperare cu stânga Grupului de Manevră.

Lt-col Cristescu respinge primele linii inamice până la marginea oraşului Turkeve, dar ameninţat să-i fie înconjurate flancurile de superioritatea inamică şi terminând muniţia, reuşeşte să iasă din încercuire prin lupte la baionetă şi se retrage la Szeghalom, dar inamicul nu urmăreşte. Detaşamentul Pascu luptă cu îndârjire la vest de Gyoma până seara, când respinge inamicul spre Mezo Tur.

În sectorul gura Mureşului – gura Crişului sunt respinse noi încercări de trecere a Tisei de către div a 2-a roşie la Szentes, între timp continuând concentrarea forţelor grupului general Lecca, cu misiunea de ataca intrândul inamic de la Szolnok dinspre sud.

Generalul Prezan, şeful M.C.G. ordonă Grupului de Nord să aibă o atitudine agresivă la Rakamaz, chiar să efectueze incursiuni peste Tisa, pentru a împiedica cu orice preţ trimiterea de forţe din acest sector. La Grupul de Manevră ordonă ca acesta să-şi acopere stânga cu o brigadă de cavalerie întărită cu artilerie, pentru a acoperi stânga sa şi a face cât mai rapid legătura cu aripa dreaptă a grupului Papp.

Grupul Lecca să înceapă acţiunea de atac dinspre sud încă din zorii zilei de 25 iulie. mai mult, în cazul în care rezistenţa inamică va fi zdrobită de către Grupul de Manevră, este necesar să se exploateze victoria la maximum, pentru asta va trebui ca trupele de cavalerie să fie gata să treacă Tisa în sectorul Tisza Bo – Fegyvernek, apreciat ca cel mai bun loc de trecere. Iată că ideea de trecere a Tisei până la completa zdrobire a inamicului, implicit prin ocuparea Budapestei, apare în ordinele date de generalul Prezan, şeful M.C.G. încă din data de 24 iulie, prima zi a contraofensivei trupelor române.

Pe frontul principalei pătrunderi inamice de la Szolnok luptele puternice reîncep din zorii zilei de 25 iulie. Grupul de manevră îşi continuă înaintarea spre sud. La ora 6.00, reg 17 inf este primit cu puternice focuri de artilerie şi infanterie de la Fegyvernek şi fermele nord Szarpafalu. Acest regiment atacă reuşind ocuparea acestora. Batalionul 2, care ocupase fermele de la nord de Szarpafalu continuă înaintarea spre acesta până când se produce un gol între el şi batalionul 3, care ocupase Fegyvernek.

În acest gol se produce un contraatac inamic, silind batalionul cu muniţia pe terminate să se retragă. Intervin în luptă brig 3 roşiori, precum şi două batalioane de infanterie, dar nu reuşesc să oprească înaintarea forţelor inamice superioare. Către ora 16.30 situaţia devenise periculoasă pentru divizia 1, deoarece brigada 1 de la aripa dreaptă şi brigada 3 roşiori se afla în retragere, iar brigada 2 de la aripa stângă se afla mai înapoi, neputând interveni în timp util.

Faţă de această situaţie, divizia 1 ordonă un contraatac general, cu tot cu rezervele, inclusiv batalionul de pionieri, contraatac început la ora 17.00, pe frontul Fegyvernek – Szaparfalu, contraatac ce opreşte înaintarea inamică. Soseşte pe câmpul de luptă şi brigada a 2-a care pune artileria în bătaie şi trece la atac, respingând trupele inamice care încep retragerea. Trupele noastre se instalează pe linia Fegyvernek – Szaparfalu – gara Fegyvernek la ora 21.30. În sectorul Tizsa Bo, încercările de trecere ale inamicului începând cu ora 9.30 au fost respinse după câteva ore de luptă.

Între timp, Kis Ujszallas a fost ocupată, brig 11 inf din div 6 începând înaintarea spre sud pe două coloane spre Torok Szt Miklos, în timp ce rezerva Grupului de Manevră se îndreaptă pe la nord de Kis Ujszallas spre Kenderes – Fegyvernek – Szaparfalu.

Grupul de Sud îşi continuă acţiunea de fixare a inamicului pe Bereteu (lt-col Cristescu) şi Mezo Tur (col Pascu), în timp ce aripa dreaptă a grupului Lecca înainta spre sud spre aceeaşi localitate, în intenţia de a tăia retragerea inamicului de aici, dar inamicul se retrage la timp şi col Pascu intră în Mezo Tur la ora 14.00. Grupul Papp continuă urmărirea spre Torok Szt Miklos, iar Lecca spre direcţia generală Szolnok. La sud de Criş, grupul colonel Pirici aruncă peste Tisa forţele inamice rămase la Szentes, până seara ajungând la podurile de la Csongrad.

Rezultatele până în seara de 25 iulie fiind strălucite, inamicul retrăgându-se în debandadă aproape de pe tot frontul, se impunea urmărirea şi desăvârşirea victoriei prin zdrobirea totală a inamicului ce ar mai încerca vreo rezistenţă, mai mult, tăierea retragerii spre Szolnok şi eventual, trecerea Tisei odată cu el, în urmărire, la vest de Tisa.

În acest sens, Grupul de Manevră reia înaintarea în zorii zilei de 26 iulie, la ora 4.00, pe două coloane. Divizia 1, ajunsă pe linia Tisza Sajol – Torok Szt Miklos, urmează să pivoteze spre sud, pentru a tăia retragerea inamicului, dar retragerea lui s-a făcut în aşa grabă încât cea mai mare parte au reuşit să scape. Localităţile cad una după alta în mâinile noastre, iar C.T.T. ordonă ca „urmărirea să se facă şi dincolo de Szolnok, dacă se va putea păşi repede pe urma inamicului”.

Brigăzile 1 şi 2 ajung în faţa podurilor (de şosea şi cale ferată) pe care le ţin sub tiruri de artilerie şi infanterie, acoperind înaintarea brigăzii a 12-a, care ar fi trebuit să se angajeze la trecerea Tisei. dar această brigadă ajunge prea târziu, inamicul aruncând podurile în aer. Trupele maghiare în retragere se aruncă în Tisa, după descrierea lui Radu Cosmin, cei care au reuşit să treacă podurile înainte de a fi aruncate în aer aruncându-şi armele să poată fugi mai repede, strigând că „Românul nu iartă!”.

Grupurile general Papp şi general Lecca ajung la Tisa pe flancul stâng al Grupului de Manevră general Moşoiu, după ce o grupare din grupul Lecca (detaşamentul general Niculescu) respinge nişte grupări inamice la Tisza Foldvar. La Grupul de Nord se semnalează atacuri inamice în sectorul Buj şi Rakamaz în noaptea de 24 spre 25 iulie, atacuri menite să fixeze forţele noastre în timp ce grosul inamic se retrage peste Tisa. Trupele noastre încep urmărirea aruncând peste Tisa ultimele elemente inamice ce au operat în sectorul Tokay.

Astfel, în seara zilei de 26 iulie 1919, întreg malul stâng al Tisei era curăţat de inamic.

 

Trecerea Tisei şi ocuparea Budapestei (29 iulie – 4 august 1919)

Generalul Mărdărescu propune generalului Prezan „urmărirea imediată a inamicului peste Tisa până la distrugerea lui completă”. Răspunsul M.C.G. vine în seara de 26 iulie, când ultimele elemente inamice erau aruncate peste Tisa: „Trebuie să urmăriţi pe inamic până la completa lui distrugere. În acest scop, vi se mai pune la dispoziţie regimentul vânători de munte şi diviziile 2 şi 7 inf. Operaţiunea trebuie executată cu toată energia, pentru a profita de panica în care se găseşte inamicul şi a nu-i da timp să se reculeagă”.

De data asta, românii nu vor repeta greşeala din aprilie. Generalul francez Franchet d’Esperey chiar o spune explicit imediat după aruncarea ungurilor peste Tisa: „ar fi o greşeală ca românii să se oprească din nou pe Tisa”. Şi nu au să se oprească pe Tisa. La 1 august, după trecerea Tisei, generalul d’Esperey felicită M.C.G. român pentru reuşita operaţiunii, comunicând că după ocuparea Budapestei, va ceda armatei române caii şi parcul de artilerie al armatei franceze de Ungaria, pe care doreşte să o disloce imediat după această ocupaţie.

Pregătirile pentru trecerea Tisei se înteţesc, astfel, pe toată lungimea Tisei încep demonstraţiuni, trageri de artilerie, incursiuni din ce în ce mai îndrăzneţe, atât pentru testarea rezistenţei inamice şi grupării de forţe, cât şi prin mascarea locului şi manevrei adevăratei treceri. S-a văzut eşecul tentativei de la Szolnok, din 26 iulie, când brigada a 12-a ar fi trebuit să teacă Tisa odată cu trupele maghiare în retragere şi să ocupe un cap de pod împiedicând distrugerile provocate podurilor.

Generalul Moşoiu nu mai încearcă din nou a doua zi, deoarece concluzia împărtăşită şi de generalul Prezan este că trecerea la Szolnok „nu se poate face prin surprindere după cum se credea ieri, nu este bine să se forţeze acţiunea pentru că scopul poate fi atins printr-o operaţiune indirectă şi fără sacrificii”. Adevărat, inamicul completase distrugerile la poduri şi se întărise pe malul opus, crezând că aici vor încerca românii să treacă. Pentru a prelungi iluzia la maxim, demonstraţiile continuă. În sectorul de nord, la Tisza Lok (la Tokay podul fusese distrus), reg 83 inf trecuse la dreapta Tisei un batalion de infanterie.

La 27 iulie generalii Prezan şi Mărdărescu au o întrevedere la Oradea, unde se stabilesc deplasările şi concentrările de trupe în vederea forţării Tisei. Pe tot parcursul zilelor următoare continuă inducerea în eroare a inamicului, în capul de pod de la Tisza Lok este trecut încă un batalion peste Tisa.

Instrucţiuni operative ale M.C.G. către C.T.T., 28 iulie, ora 23.50:

„Pentru a nu da inamicului timp să-şi repună trupele în mână şi să le regrupeze, este absolut necesar să se reia urmărirea. În consecinţă se ordonă: Trecerea Tisei va trebui să se facă în noaptea de 29/30 iulie pe tot frontul. Atacul principal se executa în sectorul Tisza Kores – Fegyvernek, aruncându-se podurile în preajma acestor 2 localităţi. După stabilirea capului de pod, toată cavaleria, întărită cu regimentul vânători de munte, autotunurile şi 2-3 baterii de câmp va fi trimisă înainte, cu misiunea de a cădea în spatele celor 2 grupă de forţe inamice, a le tăia legătura cu Budapesta şi a le împiedica să se unească”.

Forţele inamice estimate erau de circa 55000 de oameni pe Tisa (14000 în nord în regiunea Tokay – Miskolcz, 19000 în regiunea Szolnok, între ele 8-9000 de oameni din detaşamentul Szanto şi brigada 80 internaţională, 15000 în regiunea Csongrad). În interiorul Ungariei, 7000 de oameni la vest de Dunăre (divizia 8), 19000 de oameni la Budapesta în 2 divizii de lucrători în curs de organizare, pe frontul cehoslovac şi sârb cam 3000 de oameni. În total aproximativ 85-90000 de oameni.

Comandamentul român dispunea de 10 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie, prin aducerea diviziei a 7-a de pe frontul de est, a 2-a din Oltenia, şi alte forţe mobilizate, un total de circa 120000 de oameni. La 29 iulie generalul Mărdărescu hotărăşte o nouă grupare de forţe, după cum urmează:

- Grupul general Holban, divizia 1 şi 2 vânători, la Fegyvernek;

- Grupul general Moşoiu, divizia 6 la Torok Szt Miklos şi div 1 inf în sectorul Szolnok;

- Grupul general Dumitrescu, infanteria div a 7-a, brig 12 artilerie, regimentul vânători de munte, div 2 cav şi brig 4 roşiori, în regiunea Madaras.

- În acoperire pe Tisa, Grupul de Nord general Mihăescu, div 16, întărită cu brig 49 inf din div 20 şi 3 baterii de munte, în sectorul Csap – Abad Szalok (vechiul sector al Grupului de Nord) şi grupul general Papp, întărit cu reg 107 din div 20 şi brig 11 artilerie, în sectorul Abad Szalok – Hodmezo Vasarhely.

- În rezerva generală, div 2 inf.

La 29 iulie, divizia 2 vânători, urmată de divizia 1 vânători în spatele ei, grupul general Holban, se apropie de satul Tisza Bo, pe malul Tisei, la nord de Szolnok, unde Tisa face o buclă formând un intrând către malul stâng. La ora 2.30, în zorii zilei de 30 iulie 1919, artileria diviziei a 2-a vânători, întărită cu două baterii grele de 155 mm şi instalată pe laturile intrândului, deschide un foc ucigător în interiorul acestui intrând. Inamicul răspunde cu focuri de mitraliere.

La ora 3.05 artileria noastră lungeşte tirul iar regimentul 9 vânători condus de colonelul Gheorghe Rasoviceanu începe trecerea Tisei în bărci. Rezistenţa inamică este slabă, astfel că întreaga brigadă 4 vânători (reg 9 şi 10) trece până la ora 6.00, urmată de reg 3 vânători din brig 2. Două companii de pontonieri au început la ora 5.00 construcţia unui pod care este terminat la ora 7.15. Artileria diviziei este trecută pe pod.

Până la ora 11.00, întreaga div 2 vt este pe malul drept al Tisei, urmată de div 1 vt. Până seara sunt ocupate mai multe localităţi şi capturate mai multe depozite de arme şi muniţii, iar capul de pod avea o dezvoltare de 10 km, în acest cap de pod fiind trecute deja trei divizii, 1 şi 2 vt, precum şi div 6 din Grupul general Moşoiu.

În sectorul de la sud Tokay cele trei batalioane trecute aici continuă acţiunea, iar la sud, pe frontul diviziei 18, inamicul se retrage în faţa incursiunilor noastre executate la Tisza Veszeny, Szentes şi Mindszent, fapt care demonstra că inamicul renunţase la apărarea pe linia Tisei şi pregătea o acţiune în interior.

În noaptea următoare, 30 spre 31 iulie, ora 3.30, sub protecţia unui puternic bombardament de artilerie, Grupul general Dumitrescu începe trecerea Tisei la Kis Kore, mai la nord de Tisza Bo şi la sud de Tisza Fured. Rezistenţa inamică este mai serioasă, fapt care întârzie aruncarea podului până la ora 11.00, iar podul este gata la ora 16.00. Până seara capul de pod ajunge la o dezvoltare de 20 km şi 11 km adâncime.

Între timp, grupurile general Holban şi Moşoiu lărgesc capul de pod, iar trupele continuă să treacă peste podul de pontoane în prezenţa Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi generalului Prezan. Timp de trei zile, regele, regina şi generalul Prezan asistă la trecerile de la Tisza Bo şi Kis Kore, ba chiar înaintează până la posturile înaintate, îmbărbătând cu prezenţa lor soldaţii şi ofiţerii, şi aşa cu moralul deosebit de ridicat.

Prima rezistenţă mai serioasă o întâmpină generalul Moşoiu la Besenzog, unde atacă cu două batalioane pe front şi al treilea învăluie pe la sud, ocupând satul. Acţiunile continuă pe tot frontul, o nouă rezistenţă fiind întâmpinată de divizia a 6-a din Grupul Moşoiu la Rekas, din partea trupelor maghiare care ocupau râul Zagya până la Szolnok.

Szolnokul este atacat şi de divizia a 16-a cu generalul Papp, care îl ocupă întorcând apărarea inamică de pe râul Zagya. Contraatacul inamic dinspre Ujsasz şi Abony scoate din oraş cele două batalioane, care se retrag la nord de Szolnok, unde fac legătura cu detaşamentul trimis de div a 6-a, cu care revin şi reocupă Szolnokul prin luptă. Pe tot frontul, incursiunile curajoase ale trupelor noastre care distrug căile ferate de legătură cu Budapesta au efect.

În zilele următoare, urmărirea şi dezorganizarea forţelor inamice continuă. Sunt interceptate toate comunicaţiile cu Budapesta, tăind căile de retragere ale forţelor inamice, care încep să se predea rând pe rând. La 3 august generalul Rusescu, cu patru sute de călăreţi şi două secţii de mitraliere, intră în Budapesta şi ocupă cazarma Herzog Iosif, aşteptând atacul diviziilor de lucrători care nu se mai pronunţă (vezi Ocuparea Budapestei de armata română).

Cavaleristi romani pe strazile Budapestei - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Cavaleristi romani pe strazile Budapestei – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Trupele române ocupând Budapesta, 1919 - foto: ro.wikipedia.org

Trupele române ocupând Budapesta, 1919 – foto: ro.wikipedia.org

A doua zi intră grosul trupelor, care defilează pe strada Andrassy în faţa generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania.

Armata regală romană, a manifestat o atitudine plină de umanism fata de populatia ungara, împartind hrană caldă și paine, lucru recunoscut si de presa budapestană.

Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Copii budapestani primind hrana de la soldatii romani – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Trupele maghiare sunt dezarmate în totalitate, iar românii iau măsuri pentru reînceperea aprovizionării capitalei maghiare. Bela Kuhn fuge în Uniunea Sovietică prin Austria, unde este executat de Stalin în epurările din 1938. Trupele române evacuează Budapesta la 7 noiembrie 1919, în câteva luni, până în martie 1920, întreg teritoriul Ungariei este evacuat.

La 4 iunie 1920 se semnează la Trianon, în Versailles, tratatul de pace între Ungaria şi puterile aliate. Articolul 45 al tratatului de la Trianon prevede:

„Ungaria renunţă în ceea ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei astfel cum sunt fixate la art 27 partea a II-a şi le recunoaşte prin prezentul tratat, sau prin orice alte tratate încheiate, în scop de a regla teritoriile actuale ca făcând parte din România”.

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

Astfel s-a scris istoria războiului româno-ungar din 1919, un război pe nedrept uitat.

Războiul romano-maghiar din 1919 s-a desfăşurată pe o perioadă de nouă luni.

Românii au pierdut 188 de ofiţeri şi 11. 478 de soldaţi, din care 69 ofiţeri şi 3.601 de soldaţi morţi.

Românii au început retragerea din Ungaria în noiembrie 1919. Între 14 februarie şi 28 martie 1920, toate unităţile Armatei Române a părăsit teritoriul Ungariei.

Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război.

Generalul Gheorghe Mărdărescu (dreapta) pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919 - foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

Generalul Gheorghe Mărdărescu (dreapta) pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta, august 1919 – foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro

Principalii lideri bolsevici au fugit din Ungaria. Bela Kun si alti kuneristi s-au refugiat in Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat.

Au fost insa arestati si au ramas intr-un lagar pana in iulie 1920, cand un acord privind schimbul de prizonieri intervenit intre Austria si Rusia sovietica, a permis unui numar de 415 kuneristi sa se refugieze la Moscova.

La Moscova, Bela Kun a intrat in randul Partidului Comunist (bolsevic) din Rusia sovietica. A primit cetatenia sovietica si a fost numit in conducerea Komiternului,raspunzand de Germania, Austria, Cehoslovacia si… Romania.

Bibliografie (surse):
Radu Cosmin, Românii la Budapesta;
General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei;
Lt-col Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848-1849 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria;
***, Jurnal de operaţiuni al Comandamentului trupelor din Transilvania (1918 – 1921).
Istoria md.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)

Tratatul de alianță cu Antanta ((București – 4/17 august 1916)) Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Tratatului politic dintre România şi Antanta din 1916 (Fila cu semnături) Deţinător – Arhivele Naţionale ale României

foto si articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cubreacov.wordpress.com

 

Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)

Tratatul de alianță a României cu Antanta a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) având ca obiect principal intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial. Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București.

 

Prevederi

Principalele prevederi ale acordului prevedeau recunoașterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace ca și ceilalți aliați. În schimb România se obliga de a declara război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni. Tratatul era însoțit de o convenție militară. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.
România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

 

Convenția militară dintre România și Antanta (4/17 august 1916) a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) având ca obiect principal reglementarea aspectelor militare referitoare la intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial. Convenția a fost semnată la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu, de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și atașații militari ai puterilor Antantei, acreditați la București, în aceeași zi cu Tratatul de alianță dintre România și Antanta.

Convenţia militară cu Antanta ((București - 4/17 august 1916)) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Pagina 3 a Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 1916 Deţinător - Arhivele Naţionale ale României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Convenţia militară cu Antanta ((București – 4/17 august 1916)) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 1916 Deţinător – Arhivele Naţionale ale României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederi

Convenția prevedea participarea României la război numai contra Imperiului Austro-Ungar, prevăzînd condițiile cooperării militare, recunoscând independența organizatorică și de comandament a Armatei României. Aliații se declarau oficial de acord cu conținutul și orientările stabilite în planul român de campanie și se angajau sa sprijine acțiunile forțelor române, în principal prin declanșarea unei ofensive de proporții prin Armata de la Salonic, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune. Se mai prevedea obligația Antantei de a furniza, contra cost, muniții și material de război într-un cuantum de 300 tone pe zi, precum și trimiterea de misiuni militare de legătură și stat-major. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.

 

(1) Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. România adera și ea la Antanta pe data de 28 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.

Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță. Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org, cubreacov.wordpress.com

Ofensiva de la Nămoloasa (20 – 25 iulie 1917)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva de la Nămoloasa (20 – 25 iulie 1917)

Ofensiva de la Nămoloasa a fost o acțiune militară de nivel strategic, planificată inițial să se dsfășoare în luna iulie 1917, în scopul ruperii apărării forțelor Puterilor Centrale, în sudul Moldovei. Ofensiva a fost anulată ca urmare a evoluțiilor negative de pe frontul rusesc din Galiția.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor româno-ruse

În prima jumătate a anului 1917, armata Română retrasă în nordul Moldovei s-a refăcut și moral și material și în primele zile din luna iulie pornește să-și ocupe sectorul de luptă pe malul Siretului. Armata I Română, comandată de generalul Constantin Christescu, ocupă frontul de pe malul stâng al Siretului pe o lungime de aproximativ 40 km (cu 3 km mai sus de Biliești) prelungindu-se de-a lungul unei linii ce trecea prin localitățile Movilenii de Sus și Movilenii de Jos până în sud-est, la Crângeni și Olăneasca din Jud. Braila.

Constantin Christescu (n. 2 decembrie 1866, Pădureţi - d. 9 mai 1923, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A ocupat funcţia de şef al Marelui Cartier General de la 1 aprilie până la 9 noiembrie 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Christescu (n. 2 decembrie 1866, Pădureţi – d. 9 mai 1923, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A ocupat funcţia de şef al Marelui Cartier General de la 1 aprilie până la 9 noiembrie 1918 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Armata I Română trebuia să dea lovitura principală rupând frontul inamic între Podul Huroaia și Olăneasca, în regiunea joasă a Siretului, la sud de Fundeni – Nămoloasa, apoi să înainteze în direcția sud-vest, spre Râmnicu Sărat, spre a cădea in spatele forțelor inamice din regiunea Focșani.

Armata a IV-a Rusă avea menirea de a acoperi și a asigura manevra Armatei I Române, atacând sectorul Olăneasca – Latinu, pe Siretul de jos, pentru a cădea în spatele forțelor inamice din regiunea Brăila. Data ofensivei a fost fixată, după două amânări pentru ziua de 22 iulie 1917.

Transportată în această regiune, Armata I Română,căreia i s-a adăugat divizia a 80-a rusească, a fost organizată pe două corpuri de armată. Corpul al 6-lea de armată, constituit din divizia a 80-a rusă, brigada I de călărași și divizia a 9-a română, a fost așezată în sectorul de nord, de la Movileni până la Fundeni, inclusiv. Comanda acestui corp de armată a fost încredințată generalului Eremia Grigorescu, fostul comandant de la Oituz. Avea o misiune defensivă. El trebuia să atace forțele dușmane din față, ca să imobilizeze și să nu permită rezervelor de sector să se deplaseze spre sud, unde era să se dea atacul decisiv de străpungere.

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș - d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În timpul primului război mondial a îndeplinit funcții de comandant de divizie și de armată, în campaniile anilor 1916 și 1917. Pentru modul cum a comandat trupele din subordine în Prima bătălie de la Oituz, A doua bătălie de la Oituz și Bătălia de la Mărășești a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, și clasa II, fiind unul din cei patru ofițeri români decorați cu această clasă, alături de generalii Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Gheorghe Mărdărescu. Pentru o scurtă perioadă a fost ministru de război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă, în perioada 24 octombrie - 28 noiembrie 1918. A murit în iulie 1919, din cauza unei boli infecțioase cu evoluție galopantă, fiind înmormântat la Mărășești. Ulterior, osemintele sale au fost mutate într-un sarcofag la Mausoleul de la Mărășești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golășei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraș – d. 19 iulie 1919, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. cititi mai mult pe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Corpul al III-lea de armată, de sub comanda generalului Iancovescu, era constituit din diviziile a 14-a la Nămoloasa – Gârlești și a 13-a la Blehani – Crîngeni. În linia a doua era divizia a 5-a la Hanu Conachi. Misiunea acestui corp de armată era ofensivă, el trebuia să facă ruptura frontului inamic între Podul Huroaia și Olăneasca. Această ruptură fiind făcută, corpul al 6-lea de armată trebuia să treacă Siretul și să participe la acțiunea ofensivă.

 

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

În fața sectorului Armatei I Române, frontul inamic era ținut de trupe din grupul de armate al Feldmareșalului Mackensen. Corpul I rezervă comandat de generalul prusian Curt von Morgen era împărțit astfel: de la Biliești la Vadu Roșca era divizia 216 care constituia aripa dreaptă a corpului I; de la Vadu Roșca la confluența Râului Leica cu Siretul era sectorul grupului Rîmnic, comandat de generalul Bohr, constituit din divizia 301 infanterie și cavelerie austro-ungară. De la Leica la Gârlești era divizia 109 germană, apoi divizia 115 germană de la Gîrlești-Olăneasca-Chioveanu.

Inamicul își fortificase foarte puternic pozițiile sale. Cele mai puernice linii de apărare erau cele din Cotul Siretului. Peste tot erau linii de tranșee prevăzute cu rețele de sârmă ghimpată, urmărindu-se una in spatele alteia. Satele Nănești, Gîrlești, Crîngeni, erau organizate ca centre de rezistență, cu rețele de 4-6 rânduri și cu un mare număr de mitraliere în adăposturi betonate. Prima linie inamică pe un front de 6 km, se întindea de la Podul Huroaia la Crângeni. Pe acest aliniament se poate vedea și azi cazemata betonată a comandamentului german de la Grădini, care era legată prin șanțuri de comunicație cu Satul Măicănești

În zona frontului inamicul a plănuit, la rândul lui,să treaca la ofensivă împotriva armatei române, și incearcă străpungerea frontului in regiunea Fundeni-Nămoloasa, exact acolo unde ne pregăteam și noi să dăm lovitura. Comanda acestei ofensive fusese încredințată generalului Curt von Morgen, care avea la dispoziție diviziile 109, 115, 216, 76, și divizia 13 bulgară.

În vederea acestei operații, trupele germane încep a se concentra, iar în primele zile ale lunii iulie fac pregătirile de atac, în același timp cu ale noastre. Ofensiva noastră avea așadar să loveasca nu un sector calm, cu trupe dispuse rar, ci o masă de trupe concentrată,

 

Lupta de artilerie

În ajunul bătăliei, forțele cu care trebuia să execute ofensiva erau 170.000 oameni, cu 700 tunuri și 52 avioane, sub comanda generalului Constantin Christescu. Aviatorii zburau necontenit spre a lua fotografii, tunurile pipăiau mereu terenul, patrule puternice dădeau năvala în liniile dușmane spre a captura prizonieri. În sectoarele 13 și 14, la Gîrlești și Crângeni, dușmanul a dat atacuri violente cu artilerie și gaze toxice, care ne-au costat victime și prizonieri.

La 23 iulie 1917 dimineața, pe toata linia frontului Armatei I, aproape 700 guri de tun trimiteau dușmanului în liniile sale salutul zgomotos al Armatei Române, reintrată în luptă după șase luni de tăcere. Trei zile, 23, 24, 25 iulie, a ținut tirul îngrozitorului bombardament, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 170.00 de proiectile, adică 220 de vagoane cuprinzând 2200 tone de muniție. A fost cea mai mare acțiune de artilerie de pe frontul nostru. Toată lunca Siretului era acoperită de nori de fum negru, galben-roșcat și vârtejuri de țărână se ridicau in urma exploziilor. Noaptea cerul ardea, și sub privirele lor ardea și satul Măicănești.

Asaltul infanteriei fusese fixat la început pentru ziua de 25 iulie ora 5 dimineața, pe tot frontul armatelor I română, a IV-a și a VI-a rusă. În cele din urmă, începutul atacului se amână pentru dimineața zilei de 26 iulie. În după amiaza zilei de 25 iulie, comandamentul Armatei I Române primește copiile telegramelor adresate de generalul Scervacev armatelor ruse de pe frontul român. Armatei a VI-a rusă, care trebuia să coopereze cu Armata I Română la atac, i se telegrafiază: “Conform ordinului Guvernului Provizoriu, trebuie oprită temporar pregătire de artilerie până la noi ordine“.

Comandamentul suprem român e nevoit să dea la rândul său, celor două armate române de pe front, ordinul nr.34 care începea cu urmatoarele cuvinte: “Cu tot succesul obținut – era vorba de succesul obținut de Armata a II-a în ofensiva de la Mărășești – continuarea operațiunilor pe frontul nostru nu mai e posibilă din cauza situațiunii generale a frontului oriental…

Furtuna, care umpluse câteva zile Lunca Siretului de răsunetul celui mai cumplit bombardament, se domoli și se stinse. Satele au rămas in ruină. Această furtună se menținu câtva timp slăbită la apus, spre dealurile Vrancei, pentru ca peste puțin timp, la 6 august 1916, să se deslănțuiască din nou năpraznic și furioasă, de la Mărășești până la Oituz. Dacă era bătălia de la Măicănești nu mai era cea de la Mărășești.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)

foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com

 

Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)

Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 11/24 iulie 1917 și 19 iulie/1 august 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operațiunea ofensivă de la Nămoloasa (20-25 iulie 1917) la care s-a renunțat între timp.

Bătălia de la Mărăşti  (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial - Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei.

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai – iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse. După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.

Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei.

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri.

Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti.

Bătălia de la Mărăşti  (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.).

Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac.

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com
cititi mai mult despre Bătălia de la Mărăști pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Signing the Treaty on 4 June 1920 at the Grand Trianon Palace in Versailles, arrival of the two signatories, Ágost Benárd and Alfréd Drasche-Lázár - foto: en.wikipedia.org

Signing the Treaty on 4 June 1920 at the Grand Trianon Palace in Versailles, arrival of the two signatories, Ágost Benárd and Alfréd Drasche-Lázár – foto: en.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Palatul Chateau de Versailles Trianon, unde a fost semnat tratatul - foto - ro.wikipedia.org

Palatul Chateau de Versailles Trianon, unde a fost semnat tratatul - foto – ro.wikipedia.org

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

 

Conţinutul tratatului

Trianon-Imagine de la tratative - foto - ro.wikipedia.org

Trianon-Imagine de la tratative – foto – ro.wikipedia.org

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată “Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată “Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

 

Aplicarea dispoziţiilor tratatului

Trianon - Frontiera româno-maghiară stabilită în tratat - foto - ro.wikipedia.org

Trianon – Frontiera româno-maghiară stabilită în tratat – foto – ro.wikipedia.org

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

 

Impactul tratatului

Distribuţia etniilor în Regatul Maghiar (1880) - foto - ro.wikipedia.org

Distribuţia etniilor în Regatul Maghiar (1880) – foto – ro.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conștiința populației statelor succesoare sau vecine; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forțele armate ale României, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor).

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

 

Extrase

„Articolul 47.

România recunoaște și confirmă, față de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate, a dispozițiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja libertatea de tranzit și un regim echitabil pentru comerțul celorlalte națiuni.”

„Articolul 161.

Aliații și guvernele asociate afirmă și Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei și aliaților ei pentru cauzele de pierderi și daune la care guvernele aliate, asociate și cetățenii lor au fost supuși, ca o consecință a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ și aliații ei.”
—Tratatul de la Trianon

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Varianta originală a Tratatului de la Trianon poate ajunge gratuit la orice român, în format digital

O copie a Tratatului de la Trianon, care oficializa, la 4 iunie 1920, actuala frontieră a României cu Ungaria, poate fi descărcată, începând de joi (4 iunie 2020), în format digital, de pe site-ul unei companii din Petroşani specializată în operaţiuni de arhivare, documentul fiind obţinut printr-o tehnică specială de scanare de pe singura variantă originală existentă în limba română.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

cititi mai mult despre Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) si pe en.wikipedia.org

cititi si:

- DOCUMENTAR: O sută de ani de la Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

- Marius Oprea – La sfârșitul pandemiei Covid-19, laboratoarele PSD produc ȚVirusul Trianon;

 

 

 

- Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

- 4 IUNIE 1920 – TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON SI CE NU AU INVATAT DIN ISTORIE REVIZIONISTII UNGURI. VIDEO

 

Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (20 februarie/5 martie 1918)

Anunţ privind încheierea păcii preliminare de la Buftea din 24 februarie/5 martie 1918

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (1918)

 

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale – numit și Tratatul de la Buftea sau Pacea de la Buftea, a fost un acord internațional încheiat între guvernule român – pe de o parte – și guvernele Triplei Alianțe, având ca obiect principal încetarea stării de beligeranță pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial. Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea. Din partea română a fost semnat de Constantin Argetoianu (1), iar din partea Puterilor Centrale de Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin, Talaat Pașa și Nicola Momcilov.

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918)  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Prevederi

Preambulul tratatului consemna denunțarea unilaterală de către Puterile Centrale a Armistițiului de la Focșani la 2 martie 1918 și acordarea unui ultimatum de trei zile Guvernului României pentru încheierea păcii. De asemenea, luând act de răspunsul pozitiv al părții române, prin prezența la negocieri, decide prelungirea stării de armistițiu cu paisprezece zile, începând de la 5 martie 1918, ora 12 amiază, cu un drept de denunțare în termen de trei zile. Au fost stabilite 9 puncte pe baza cărora urma să se încheie tratatul de pace, în termenul de 14 zile agreat.

Hartă din Atlasul "Pământului românesc de-a lungul vremilor" de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hartă din Atlasul “Pământului românesc de-a lungul vremilor” de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederile tratatului preliminar de pace

1. România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.

2. Puterile Centrale vor purta grija pentru menținerea căii comerciale pentru România prin Constanța spre Marea Neagră.

3. Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe granița austro-ungară sunt admise în principiu de România.

4. De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situației pe domeniul economic.

5. Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puțin opt divizii ale armatei române. Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen și comandamentul suprem al armatei române. De îndată ce pacea dintre Rusia și România va fi restabilită, se vor demobiliza și celelalte părți ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranță pe granița ruso-română.

6. Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele.

7. Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova și Basarabia spre Odessa.

8. Se va asigura repatrierea ofițerilor misiunilor militare ale Înțelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale.

9. Tratatul va intra imediat în vigoare.

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale si pe: enciclopediaromaniei.ro; www.agerpres.ro

 

materiale multimedia legate de Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (1918)

 

Constantin Argetoianu (n. 3/15 martie 1871, Craiova, România – d. 6 februarie 1955, Sighetu Marmației, România) a fost un om politic român, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Argetoianu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(1) Constantin Argetoianu (n. 3/15 martie 1871, Craiova, România – d. 6 februarie 1955, Sighetu Marmației, România) a fost un om politic român, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939) Unic descendent al unei înstărite familii boierești din Oltenia, Argetoianu a dobândit o licență în drept și un doctorat în medicină la Paris, însă a urmat o carieră în diplomație, unde a activat până în 1913, când a intrat în politica română. S-a alăturat inițial Partidului Conservator, însă a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministrial în diferite guverne. Argetoianu a fost ales cu puține întreruperi în Parlament, deținând președinția Senatului între 1938 și 1939.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org