Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916)
Prima Bătălie de la Oituz, desfășurată între 28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916, între forțele române („Grupul Oituz” – format din Divizia 15 Infanterie și Divizia 2 Cavalerie, comandat de generalul Eremia Grigorescu) și forțele germano – austro-ungare („Grupul von Schmettow” – format din Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană, comandat de generalul Eberhard von Schmettow). Bătălia a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați și pătrundere în valea Siretului, cu scopul de a tăia în două dispozitivul strategic al forțelor române.
Contextul operativ strategic
Prima bătălie de la Oituz a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.
Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.
Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse. Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.
Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.[2]:p. 105 În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.
Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.
Forțe participante
Dispozitivul forțelor române
Forțele române erau reprezentate de Grupul Oituz (comandant general de brigadă Eremia Grigorescu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe valea Oituzului, cu Divizia 15 Infanterie în flancul drept și Divizia 2 Cavalerie (comandant general de brigadă Nicolae Sinescu) în flancul stâng. Ulterior, forțele române au fost întărite cu Brigăzile 15 și 37 Infanterie din cadrul Diviziei 8 Infanterie , aflată în rezerva Armatei de Nord, la Piatra Neamț.
Dispozitivul forțelor germane
Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase forțele principale ale Armata 1 austro-ungară: Divizia 71 Infanterie austro-ungară, Divizia 1 Cavalerie austro-ungară și Divizia 3 Cavalerie germană.
Comandanți
Comandanți români
Comandant al Armatei de Nord Comandant al Grupului Oituz
General de brigadă Eremia Grigorescu
Eremia-Teofil Grigorescu (n. 28 noiembrie 1863, Golăşei, lângă Târgu Bujor, în prezent cartier al acestui oraş – d. 19 iulie 1919, Bucureşti) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Comandanți de divizie
- Divizia 15 Infanterie – General de brigadă Eremia Grigorescu
- Divizia 2 Cavalerie – General de brigadă Nicolae Sinescu
Comandanți de brigadă
- Brigada 15 Infanterie – colonel Vasile Piperescu
- Brigada 38 Infanterie – general de brigadă Nicolae Rujinschi
Comandanți ai Puterilor Centrale
Comandant al Armatei 9
- General de infanterie Erich von Falkenhayn
Comandanț al Grupului von Schmettow
- general locotenent Eberhard von Schmettow
Comandanți de divizie
- Divizia 71 Infanterie austro-ungară – General maiorAnton Goldbach von Sulitaborn
- Divizia 1 Cavalerie austro-ungară – General maior Eugen Ruiz de Roxas
- Divizia 3 Cavalerie germană – general locotenent Eberhard von Schmettow
Planurile de operații
în directiva primită de la conducerea superioară de război germană, la data de 12/25 septembrie, se prevedea ca, pe lângă efortul „în direcția generală București”, să se întreprindă o acțiune imediată, cu infanterie și cavalerie puternică prin trecătoarea Oituz spre Târgu Ocna, pentru a tăia comunicațiile românilor cu Moldova, împiedicînd astfel și afluirea întăririlor rusești spre Muntenia.
Prima bătălie de la Oituz (28 septembrie/12 octombrie – 14/27 octombrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Desfășurarea acțiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Rezultate și urmări
După atacuri susținute din partea forțelor germane, acestea nu au putut străpunge apărarea trupelor române, rezultatul fiind stoparea ofensivei și respingerea forțelor Puterilor Centrale peste vechea frontieră. Divizia 15 Infanterie și-a câștigat cu acest prilej renumele de „Divizia de fier”, aici născându-se și deviza „Pe aici nu se trece!“. În ordinul de operații nr. 288 al comandantului diviziei, din ziua de 13/26 octombrie 1916, se se consemna că inamicul a fost respins peste frontieră pe întregul front al diviziei.
Eșecul operației avea să fie recunoscut și de comandantul Armatei 9 germane, generalul Erich Falkenhayn, care arăta în memoriile sale – întrucâtva satisfăcut de eșecul planului Marelui Cartier german și al camarazilor austrieci: Domnii de la Pless trebuiesc făcuți atenți că speranța de a deschide drumul prin pasul Oituz, ori pe la Armata I-a austro-ungară, este complet nefondatâ.
Divizia 15 Infanterie a suferit pierderi grele: 3 ofițeri și 144 trupă morți, 31 ofițeri și 1118 trupă răniți, 3 ofițeri și 615 trupă dispăruți. Eroismului ostașilor Divizie 15 Infanterie a fost recunoscut de comandantul Armatei de Nord, generalul de divizie Constantin Prezan, în ordinul de zi din 7 octombrie 1916: Față insă de rezultate bune dobândite de Div. 15-a.
Divizia 15-a, de la comandant și până la soldați, a susținut zilnic și îndelungat timp de 10 zile lupte, în plină izbândă la contra unui vrăjmaș mult superior în număr, cu avânt fără seamăn, demn de admirația tuturor și vitejia strămoșească. Cinste comandantului și Diviziei a 15-a! Eroismul și disprețul morței dovedit cu prisosință, îi dă dreptul la admirațiunea și recunoștința mea.
— General de divizie Constantin Prezan, comandantul Armatei de Nord
Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917
Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)
Bătălia de la Mărășești a fost o serie de acțiuni militare complexe desfășurate pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu – Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.
Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.
Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.
Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.
Contextul operativ strategic
Planul de campanie elaborat de comandamentul româno-rus prevedea desfășurarea unei ofensive strategice, cu lovitura principală dată în sectorul Nămoloasa de către Armatei 1 română. După străpungerea frontului inamic, grosul forțelor acestei armate executau o mișcare de învăluire în direcția sud-vest, către Râmnicu Sărat, în scopul lovirii din flanc și spate a grupării principale de forțe a Armatei 9 germane. Manevra urma să fie executată simultan cu un atac de fixare, din direcția nord, executat Armatei 4 ruse. În același timp, unitățile române de cavalerie împreună cu forțele Armatei 6 ruse trebuiau să execute o lovitură secundară în direcția sud-est, cu scopul de a respinge spre Dunăre forțele germano-bulgaro-turce din Câmpia Brăilei.
Înfrângerea trupelor ruse în Galiția orientală și Bucovina a impus renunțarea la acest plan. A fost anulată ofensiva de la Nămoloasa ia trupele a cinci corpuri de armată ruse din compunerea armatelor 4 și 9 ruse au fost scoase de pe frontul român și redislocate în Bucovina și Galiția orientală. Locul acestora pe front urma să fie luat de marile unități ale Armatei 1 române, aflate în curs de concentrare între Clipicești și Liești. Totodată, Armata 6 rusă își lungea frontul la flancul drept până la Liești. Această reorganizare a frontului era prevăzută să se realizeze în perioada 23 iulie/5august -28 iulie/10 august 1917.
Planul de campanie al Puterilor Centrale avea ca obiectiv scoaterea României din război și ajungerea în sudul Rusiei, în Ucraina, pentru a exploata resursele agricole din aceste regiuni. Planul prevedea executarea loviturii principale tot în sectorul Nămoloasa, simultan cu un atac executat pe vale Oituzului.
Declanșarea ofensivei de la Mărăști de către Armatei 1 a obligat Puterile Centrale să renunțe la ofensiva în sectorul Nămoloasa și să-și concentreze efortul la vest de Siret, pe direcția Focșani-Adjud. În scopul de a profita de înfrângere a trupelor ruse din Galiția și Bucovina, la 24 iulie/6 august 1917, forțele centrale declanșează ofensiva, fără a mai aștepta realizarea concentrării tuturor forțelor și mijloacelor stabilite prin planul său de campanie.
Forțe participante
Dispozitivul forțelor româno-ruse
Forțele Armatei 1, comandată de generalul Constantin Christescu, erau grupate sub comanda a trei comandamente de corp de armată: Corpul III Armată – comandat inițial de generalul Constantin Iancovescu și ulterior de generalul Aristide Razu, Corpul V Armată – comandat de generalul Ioan Istrate și Corpul VI Armată – comandat de generalul Eremia Grigorescu. În subordinea comandamentului Corpului III Armată au intrat Divizia 5 Infanterie, Divizia 13 Infanterie și Divizia 14 Infanterie. În subordinea comandamentului Corpului V Armată a intrat inițial Divizia 10 Infanterie iar ulterior și Divizia 15 Infanterie, iar în subordinea comandamentului Corpului VI Armată au intrat Divizia 9 Infanterie și Divizia 80 Infanterie rusă. Rezerva Armatei 1 era formată din Divizia 12 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie, Divizia 2 Cavalerie, Brigada de Grăniceri și Brigada 1 Călărași.
Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Forțele Armatei 4 rusă, comandată de generalul Alexandr Ragoza, erau grupate în trei corpuri de armată: Corpul 7 Armată – comandat de generalul Nikolai Leontevici Iunakov, Corpul 8 Armată – comandat de generalul Gheorghi Gheorghevici Elcianinov și Corpul 30 Armată – comandat de generalul Alexandr Nilovici Gavrilov. În subordinea Corpului 7 Armată au intrat Diviziile 13 și 34 Infanterie și Divizia de Cavalerie „Zamurskaia”. În subordinea Corpului 8 Armată a intrat Diviziile 14, 15 și 124 Infanterie (ultima transferată de la Armata 6), iar în subordinea Corpului 30 Armată au intrat Diviziile 71 și 103 Infanterie.
Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale
Forțele Armatei 9 germane, comandată de generalul Johannes von Eben, erau grupate în subordinea a două comandamente de corp de armată: Corpul I Rezervă – comandat de generalul Curt von Morgen Corpul XVIII Rezervă – comandat de generalul Karl von Wenninger. În subordinea Corpului I Rezervă au intrat Divizia 12 Bavareză și Diviziile 76 și 89 Rezervă germane. În subordinea Corpului XVIII Rezervă au intrat Divizia 62 Infanterie austro-ungară, Divizia 217 Infanterie germană și Corpul Alpin. În rezerva Armatei 9 erau păstrate Divizia 212 Infanterie saxonă și Divizia 13 Trăgători austro-ungară.
Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Comandanți
Comandanți români
Comandanții Armatei 1
- General Constantin Christescu
- General Eremia Grigorescu
- Comandantul Diviziei 5 Infanterie – General Aristide Razu
- Comandantul Diviziei 9 Infanterie – General Constantin Scărișoreanu
- Comandantul Diviziei 10 Infanterie – General Henry Cihoski
- Comandantul Diviziei 13 Infanterie – General Ioan Popescu
- Comandantul Diviziei 14 Infanterie – General Grigore Bunescu
Comandanți ruși
- Comandant al Armatei 4 – General Aleksandr Ragoza
Comandanți ai Puterilor Centrale
- Comandant al Armatei 9 germană – General de infanterie Johannes von Eben[1]:pp. 183-184
Planurile de operații
Desfășurarea acțiunilor militare
Acțiunile militare s-au desfășurat în trei mari etape. Etapa I, între, 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917, a constat într-serie de lupte defensive de mare intensitate, în condițile în care marile unități române ocupau treptat noul dispozitiv de luptă, în vederea preluării apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care mai aveau o slabă capacitate de rezistență.
În această etapa s-a manifestat și o criza de comandament romano-rusă, constând în neînțelegerile dintre generalii Constantin Christescu și Alexandr Ragoza, comandații armatelor 1 română respectiv 4 rusă. Criza a fost rezolvată prin înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, la comanda Armatei 1.
A doua etapă, de apogeu a bătăliei, cuprinde acțiunile militare din perioada 31 iulie/13 august-6/19 august 1917, fiind caracterizată prin acțiuni ofensive de mare intensitate a Puterilor Centrale, concomitent cu, organizarea unei defensive solide de către trupele române, intrate complet în noul dispzitiv de luptă. Etapa s-a sfârșit cu eșuarea definitivă a ofensivei forțelor centrale.
Cea de-a treia fază a bătăliei, între 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, a fost caracterizată prin diminuarea semnificativă a intensității luptelor, forțele centrale mai încercând o singură acțiune ofensivă importantă, destinată rectificării frontului, în zona Varnița-Muncelu.
Rezultate și urmări
Bătălia de la Mărășești a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, fiind continuarea în timp și spațiu a celei de la Mărăști. Ea s-a întins pe durata a 29 de zile, din care în 16 zile au fost desfășurate acțiuni militare semnificative.
Pierderile suferite au fost mari de fiecare din părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari (16%) din efectivul inițial de 170 000 militari: 5.125 morți (125 de ofițeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruți (118 ofițeri, 9.700 trupă) și 12.467 răniți (367 ofițeri, 12.100 trupă). Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari : 7.083 morți (83 de ofițeri, 7.000 trupă), 8.167 dispăruți (167 ofițeri, 8.000 trupă) și 10.400 răniți (400 ofițeri, 10.100 trupă).
Puterile Centrale au evitat să dea cifre oficiale asupra pierderilor suferite, estimându-se că numai pierderile suferite de Armata 9 germană se ridică la 60-65.000 militari (morți, răniți sau dispăruți).
Pierderea bătăliei de la Mărășești a forțat Puterile Centrale să renunțe definitiv la acțiuni ofensive pe frontul român și să treacă la defensivă. Obiectivele propuse: scoaterea României din război și ajungerea în sudul Ucrainei, nu au putut fi atinse, grație în primul rând rezistenței eroice a forțelor române.
citti mia mult despre Bătălia de la Mărășești si pe en.wikipedia.org
Tratatul de alianță cu Antanta (București – 4/17 august 1916) Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Tratatului politic dintre România şi Antanta din 1916 (Fila cu semnături) Deţinător – Arhivele Naţionale ale României
Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)
Tratatul de alianță a României cu Antanta a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) şi Italiei (s-a semnat, la Bucureşti, de către Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României, de Stanislas Poklevski-Koziell, contele de Saint-Aulaire, Sir George Barclay şi baronul Carlo Fasciotti, miniştri plenipotenţiari la Bucureşti ai Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi Italiei) având ca obiect principal intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial.
Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București.
Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prevederi
Principalele prevederi ale acordului prevedeau recunoașterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace ca și ceilalți aliați.
În schimb România se obliga de a declara război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni.
Tratatul era însoțit de o convenție militară. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.
Articolul I
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.
Articolul II
România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.
România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.
Articolul III
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.
Convenția militară dintre România și Antanta (4/17 august 1916) a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) având ca obiect principal reglementarea aspectelor militare referitoare la intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial.
Convenția a fost semnată la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu, de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și atașații militari ai puterilor Antantei, acreditați la București, în aceeași zi cu Tratatul de alianță dintre România și Antanta.
Convenţia militară cu Antanta ((București – 4/17 august 1916)) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 1916 Deţinător – Arhivele Naţionale ale României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prevederi
Convenția prevedea participarea României la război numai contra Imperiului Austro-Ungar, prevăzînd condițiile cooperării militare, recunoscând independența organizatorică și de comandament a Armatei României.
Aliații se declarau oficial de acord cu conținutul și orientările stabilite în planul român de campanie și se angajau sa sprijine acțiunile forțelor române, în principal prin declanșarea unei ofensive de proporții prin Armata de la Salonic, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune.
Se mai prevedea obligația Antantei de a furniza, contra cost, muniții și material de război într-un cuantum de 300 tone pe zi, precum și trimiterea de misiuni militare de legătură și stat-major. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.
(1) Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus.
România adera și ea la Antanta pe data de 28 august 1916.
Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.
Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive.
Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță.
Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.
Bătălia de la Oituz (A Treia – 26 iulie/8 august – 9/22 august 1917)
Confruntare importantă din Primul Război Mondial, în urma căreia a fost stopată ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea pătrunderea în Moldova şi scoaterea României din război.
Aproape în acelaşi timp cu ofensiva dinspre Transilvania, pe văile Oituzului, Caşinului şi Slănicului, germanii au încercat străpungerea frontului prin sudul Moldovei, pe direcţia Focşani-Mărăşeşti, cele două operaţiuni fiind în strânsă legătură strategică.
Misiunea de la Oituz a fost încredinţată grupului de armate condus de gen. Friedrich von Gerock, care era situat în flancul drept al Armatei 1 austro-ungare, dislocată în Carpaţii Orientali.
Dispus între Valea Doftanei şi Ireşti, acesta era compus din Corpul 8 armată (alcătuit din Diviziile 70 honvezi, 117 infanterie germană şi 71 infanterie austro-ungară) şi gruparea Haber, în componenţa căreia intrau Brigada 8 vânători de munte austro-ungară, Divizia 1 cavalerie austro-ungară, Divizia 37 honvezi etc.
Bătălia de la Oituz (1917) Dispunerea și acțiunile forțelor combatante – foto preluat de pe www.historia.ro
Conform planului, lovitura principală a fost dată pe direcţia Ferestrău-Grozeşti-Oneşti (Valea Oituzului), în timp ce Divizia 70 honvezi a atacat pe direcţia Târgu Ocna, pentru a destabiliza flancul drept al Armatei 2 române şi flancul stâng al Armatei 9 ruse.
Disproporţia de forţe era destul de mare, în defavoarea românilor.
Astfel, dacă inamicul dispunea de 54 de batalioane şi 200 guri de foc, armata română avea 34 de batalioane şi 104 guri de foc.
Totodată, Armata 2 română a trebuit să acopere şi breşa lăsată prin plecarea Corpului 40 armată rus în Galiţia şi Bucovina, unde la 19 iulie/1 august 1917 frontul rus fusese străpuns de austro-ungari şi germani.
În compensaţie, a reprimit cele două divizii, 7 şi 12, ce îi fuseseră luate pentru întărirea Armatei 1, care pregătea ofensiva din sectorul Nămoloasa.
Întreg dispozitivul Armatei 2 avea o lăţime de 60 km, principalele sectoare fiind conduse de gen. Gheorghe Văleanu şi gen. Arthur Văitoianu.
Bătălia de la Oituz (1917) Tunuri capturate de la forțele germane şi expuse în fața monumentului lui Cuza. Iași, iulie 1917 – foto preluat de pe www.historia.ro
Bătălia a început la 26 iulie/8 august (la două zile după cea de la Mărăşeşti), cu un bombardament de câteva ore, urmat de atacul Corpului 8 armată, şocul fiind primit de diviziile 6 şi 7 române, obligate să se retragă.
În zilele următoare inamicul a ocupat poziţii importante ca vârful Cireşoaia, dealurile Coşna (789 m) şi Ştibor.
Deoarece se crease o situaţie periculoasă, Marele Cartier General a întărit Armata 2 cu Divizia 1 cavalerie, Regimentul 1 vânători, batalionul de vânători de munte şi brigada de grăniceri.
Divizia 1 cavalerie a atacat dealul Ştibor, cucerind aliniamentul cota 629 (Poiana lui Boboc), iar Regimentul 1 vânători a angajat lupte violente în jurul Grozeştilor.
La 31 iulie/13 august, un contraatac român a vizat recucerirea Coşnei, realizată cu succes, şi a vârfului Cireşoaia, eşuată.
Apogeul Bătăliei de la Oituz a avut loc în zilele de 29 iulie/11 august – 31 iulie/13 august, când inamicul a făcut eforturi uriaşe pentru a depăşi concentrarea de trupe române.
Animaţi de lozinca „Pe aici nu se trece!”, ostaşii români au rezistat cu eroism, zădărnicind planurile adversarilor.
Până la 5/18 august, luptele au scăzut în intensitate, limitându-se la dueluri de artilerie şi la ciocniri ale patrulelor.
La 6/19 august, grupul Gerock a reluat ofensiva, reuşind să reocupe Coşna, fără a înregistra însă alte succese.
Bătălia de la Oituz (1917) – foto preluat de pe www.historia.ro
După 9/22 august s-a instaurat treptat acalmia, inamicul fiind epuizat de eforturile făcute.
Pierderile Armatei 2 în bătălia de la Oituz au fost însemnate, ele cifrându-se la 12 350 de militari, între care 1 800 morţi, 4 850 de răniţi şi 1 570 de dispăruţi.
Prin victoria de la Oituz, planurile Germaniei şi aliaţilor săi de scoatere a României din război şi de pătrundere în partea ucraineană a Rusiei au fost zădărnicite, iar existenţa statului român a fost apărată.
Totodată, moralul populaţiei a rămas ridicat, sperându-se în continuare într-un deznodământ favorabil războiului.
Totuşi, în urma evenimentelor din Rusia şi a venirii la putere a bolşevicilor (25 octombrie/7 noiembrie 1917), aliatul României de pe Frontul de Est a încheiat pace separată cu Puterile Centrale la mijlocul lui decembrie 1917, obligând România să încheie Armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917).
Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912 (Obuzierul Krupp, calibrul 105 mm, model 1912)
Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917)
Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial.
S-a desfășurat între 11/24 iulie 1917 și 19 iulie/1 august 1917 și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană.
Bătălia de la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) – foto preluat de pe istorie-pe-scurt.ro
Victoriea Armatei Române în vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii de la: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei.
Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai – iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse.
După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.
Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu.
Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei.
Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa.
Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.
Totalul forţelor Armatei II se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane.
Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane.
Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri.
Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice.
Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan, din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti.
Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi.
Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.).
Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbînd direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti.
Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece gen. Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac.
Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că
„Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.
Forțele oponente
La începutul lunii iulie, pe baza planului de campanie elaborat în luna mai 1917 de către Înaltul Comandament s-au definitivat instrucțiunile pentru
Armatele 1 și 2 române. Astfel, armata 1 trebuia să execute lovitura principală în zona Nămoloasa, apoi, pe terenul pregătit de aceasta, armata a 2-a, condusă de generalul Alexandru Averescu trebuia sa execute o lovitură secundară pe direcția Mărăști.
Obiectivul operațiunii era luarea sub control a pozițiilor inamice din sectorul Poiana Încărcătoarea – Răcoasa.
Pe ansamblu raportul de forțe era destul de echilibrat, însă pe direcția loviturilor preconizate de Armata a 2-a,
Înaltul comandament român a masat forțe suplimentare generând astfel un raport de forțe mai avantajos.
Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Unitățile combatante erau următoarele:
Armata a 2-a română avea următoarea grupare a forțelor :
Eșalonul 1
- Corpul 4 armată – comandat de gen. Gh. Văleanu
* Divizia 8 infanterie
* Brigada 11 din divizia 6 infanterie
În rezervă:
* Divizia 6 infanterie mai puțin Brigada 11
* Regimentul 10 vânători
* Batalionul 3 din Regimentul 24 infanterie
- Corpul 2 armată – comandat de gen. Arthur Văitoianu
* Divizia 6 infanterie mai puțin Brigada 11 din rezerva corpului 4
* Divizia 3 infanterie
Eșalonul 2
- Divizia 1 infanterie mai puțin Regimentul 18
- 2 divizioane de artilerie de munte
- 1 divizion artilerie grea (152 mm)
- 7 baterii tunuri lungi si obuziere
Grupul Gerok avea in componență:
- Grupul Ruiz
* 1 divizie cavalerie
* 1 divizie infanterie
- Grupul 8 Armată
* 1 brigadă de munte – brigada 8 austro-ungară întărită cu 2 batalioane din divizia 71 infanterie austro-ungară
* 1 brigada de cavalerie
* 2 divizii infanterie
- În rezervă:
* Divizia 7 cavalerie austro-ungară.
Interesant de știut este faptul că în vara anului 1917, în România se afla una din cele mai mari concentrări de forțe din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie și 19 de cavalerie totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane cifrau 800.000 de combatanți și 1.000.000 rezerve.
Situația frontului
În momentul declanșării operațiunii situația frontului în zona Mărăști-Nămoloasa era următoarea: Armata a 2-a română era poziționata între dealul Arșița Mocanului și satul Răcoasa având în flancul drept Armata a 9-a rusă și pe flancul drept Armata a 7-a rusă.
Fiecărei din cele 3 divizii din eșalonul frontal al Armatei a 2-a îi reveneau circa 12 km de linie de front.
În fața românilor se sprijinea flancul drept al armatei 1-a austro-ungare, mai precis elemente ale grupului Gerok cu forțele principale dispuse între dealul (vârful) Momâia și dealul Arșița Mocanului.
Distribuția liniei de front era tot 12 km/divizie.
Pregătirea de luptă
Ordinul de luptă dispunea că ofensiva principală se va desfășura în trei faze:
- Străpungerea apărării inamice între Poiana Încărcătoarea și localitatea Mărăști cu scopul de a cuceri dealul Teiuș. Lovitura trebuia executată de Divizia 3 infanterie și forțele din dreapta Diviziei 6 infanterie și trebuia să fixeze aliniamentul Poiana Încărcătoarea – Câmpurile – Vizantea Mănăstirească – Găurile, iar în caz de necesitate să se introducă și forțe din eșalonul doi.
- Intrarea în luptă a Corpului 4 armată care să declanșeze ofensiva pe flancul stâng pe direcția poiana Coada Văii Babei. La sud înaintarea trebuia să se desfășoare în cooperare cu flancul drept al Armatei a 4-a ruse și cu sprijinul Armatei a 2-a române cu scopul de a ajunge pe aliniamentul poiana Coada Văii Babei – Rotilești – dealul Teiușului – Valea Teiușului.
- Atingerea aliniamentului vf. Sboina Neagră – dealurile de la nord de Lepsa – nord de râul Putna – Valea Sării.
Comandamentul inamic fusese informat despre operațiunea armatelor aliate, însă considera că avea capacitatea să respingă ofensiva acestora și chiar să lanseze un contraatac. Lucrările defensive ale unităților germane și austro-ungare erau structurate pe 2 poziții:
- centre de rezistență conectate printr-o rețea de șanțuri și tranșee protejate de diverse obstacole și acoperite de tirul de artilerie și de focul mitralierelor. Aceste centre de rezistență aveau în punctele esențiale cupole de oțel, labirinturi de șanțuri de comunicații și de tragere, platforme pentru artilerie, cuiburi de mitraliere, adăposturi pentru personal și muniție. Legătura între aceste centre de rezistență se făcea printr-un dispozitiv de tranșee bine pus la punct care permitea ducerea luptei și în situație de încercuire.
- sectoare discontinui de tranșee sumar amenajate situate la o distanță de 1500 – 2000 m de prima linie. Așa cum reiese și din descrierea de mai sus dezvoltarea liniilor defensive în adâncime era deficitara și mai mult decât atât, prima linie de apărare se desfășura pe teren descoperit și nu avea avanposturi puternice – fapt care a favorizat identificarea cu ușurință a acestor poziții atât de patrule terestre ale armatei române cât și cu sprijinul aviației. Un alt dezavantaj al acestor linii de apărare exploatat cu succes de armata româna era dat de constituția terenului din fața liniilor defensive și anume un teren accidentat care permitea mascarea unor grupuri numeroase de ostași români și executarea cu succes a unor atacuri la baionetă sau a unor asalturi decisive.
Premergător asaltului trupelor terestre, artileria româna a avut un rol decisiv în succesul operațiunii. Astfel artileria divizionară a avut rolul de a ataca, distruge și dezorganiza lucrările genistice din prima linie de apărare și să execute breșe în rețelele de sârmă ghimpată, iar artileria corpurilor de armată a avut misiunea de a executa lovituri de contrabaterie (distrugerea pieselor de artilerie inamice).
Pregătirea de artilerie a durat din 22 iulie ora 12.00 până a doua zi la orele 20.00[3]. Eficiența acestei pregătiri a fost bine apreciată de ofițerii români, fiind continuu verificată de trupele din prima linie, astfel încât Comandamentul armatei a 2-a decis prin ordinul nr. 1908 declanșarea asaltului terestru în ziua de 24 iulie ora 04.00.
Desfășurarea bătăliei
Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie 1917 şi 19 iulie/1 august 1917) Parte a Primului Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ofensiva de la Mărăști a început în dimineața zilei de 11/24 iulie 1917 la ora 03:50. Ostașii români, cu baioneta la armă, au luat cu asalt pozițiile inamice, au trecut prin breșele create de artilerie și s-au angajat în lupte corp la corp.
În scurt timp, divizia a 3-a infanterie, prima care a pornit la atac, a rupt apărarea inamică (elemente ale diviziei 218 infanterie germană) între cota 536 și localitatea Mărăști.
O sarcină deosebit de dificilă i-a revenit regimentului 22 infanterie care a avut sarcina să nimicească apărarea inamica din localitatea Mărăști.
După lupte grele, locotenent-colonelul A. Gheorhoiu, comandantul regimentului a reușit cu oamenii săi să ajungă pe înălțimea ce domina localitatea Mărăști.
Acest lucru a fost posibil deoarece 2 companii s-au desprins din corpul regimentului cu sarcina de a fixa inamicul în localitate creând astfel premizele ca forțele germane să fie încercuite.
Sesizând situația, inamicul a părăsit în grabă pozițiile deținute în sat. Succesul acțiunii regimentului 22 infanterie a favorizat ocuparea dealului Mănăstioara de către regimentul 30 infanterie, în al cărui sector datorită luptelor grele se progresa mai lent.
Ajungând pe acest aliniament, divizia 3 infanterie și-a îndeplinit obiectivul fixat pentru prima zi a ofensivei. Concomitent cu acțiunile diviziei 3 infanterie, brigada 12 din divizia 6 infanterie a cucerit o parte din pozițiile inamice de pe dealul Puturoasa.
Pentru a umple golul dintre divizia 3 și brigada 12, Înaltul Comandament a introdus în luptă regimentul 17 infanterie din divizia 1 din rezerva Armatei a 2-a.
Corpul 8 armată rus a atins în mare măsură obiectivele zilei, reușind să cucerească vârful Momâia (625 m). Rezultatele primei zile de ofensivă au fost următoarele: o pătrundere de aproximativ 3 km în dispozitivul inamic și o spărtură a frontului pe o lungime de 10 km, 2000 de prizonieri, importante capturi de armament și muniție. Despre prima zi de ofensivă arhiducele Iosif nota următoarele:
„La 11 iulie, după cea mai vie pregătire de artilerie (…), inamicul cu o superioritate de forțe de infanterie pleacă la atac pe întregul front al diviziei 218. (…) În luptă disperată, linia noastă subțiată este respinsă. Pe un teren foarte greu și sub presiunea celui mai tare foc de artilerie inamic, contraatacurile noastre au avut prea puține rezultate. (…) Artileria noastră a fost decimată, iar infanteria a suferit foarte mari pierderi.”
Ofensiva viguroasă a armatelor române și ruse i-a alarmat pe generalii germani, aceștia cerând întăriri pentru a fortifica liniile de apărare pe care le crezuseră până atunci de necucerit. Urmărind exploatarea succesului obținut, armata română a ordonat regruparea trupelor în noaptea 11/24 iulie.
În dimineața zilei de 12/25 iulie, diviziile 3 și 1 infanterie au atins aliniamentul Dealul Mare – Vizantea – Livezi iar divizia 8 și brigada 11 infanterie, componente ale Corpului 4 armată au cucerit și ocupat dealul Mărioarei.
Concomitent, profitând de replierea parțială a diviziilor 217 și 218 germane, Corpul 8 armată rus a atins aliniamentul Livezi-Vidra, consolidând astfel flancul stâng al armatei a 2-a române. Înaintarea medie în această zi a fost de 2 km.
Concomitent cu desfășurarea ofensivei de la Mărăști, ofensiva rusă pe frontul din Galiția s-a terminat dezastruos iar trupele Puterilor Centrale au trecut la ofensivă pe toată lungimea frontului și au ocupat orașul Tarnopol.
În încercarea de a stabiliza frontul, Comandamentul Suprem rus, a decis unilateral retragerea Corpului 40 armată rus de pe frontul românesc și transferarea acestuia pe frontul din Bucovina.
Astfel la cererea generalului rus D.G. Șcerbacev, Armata a 2-a română și-a extins frontul și pe aliniamentul ocupat de corpul 40 armată rus.
În această situație, Marele Cartier General român a decis oprirea ofensivei la Mărăști și anularea ofensivei prognozate a se desfășura pe frontul de la Nămoloasa.
La solicitarea gen. Alexandru Averescu, Marele Cartier General român a dispus totuși continuarea ofensivei Armatei a 2-a române astfel încât forțele germane să evacueze valea Putnei și să se concentreze în raionul Soveja-Rucăreni. Astfel ordinul de operații pentru ziua 26 iulie preciza următoarele:
„Divizia 6 a cucerit primul obiectiv și înaintează spre apus. Diviziile 3 și 1 au sarcina de a duce infanteria le linia: Poiana Calului – piscul Bobului – dealul Mesteacănului – Câmpurile – dealul Negru – dealul Babei. În caz că nu se întâmpină rezistență se va înainta până pe colinele ce limitează apa Putnei spre nord (malul stâng)(…). Patrulele de cavalerie vor fi împinse pe linia valea Putnei – Valea Sării – Răchitașul – Soveja – Roșculești – Gura Văii.”
Ziua a 3-a a ofensivei a debutat cu lupte deosebit de violente astfel regimentele 17 si 18 infanterie și regimentul 1 vânători au atacat pe direcția Vizantea – Dealul Lozea, regimentele 17 si 18 infanterie au ajuns până la periferia Sovejei iar brigada 12 infanterie a reușit ca până seara sa elibereze valea Șușiței și Răchitașul Mic.
Până seara și Soveja a fost eliberată și a fost ocupată și culmea Răchitașul Mare (954 m). Divizia 8 infanterie din componența Corpului 4 armată a atins aliniamentul Culmea Țepei – vf. Tiharale iar brigada 11 infanterie a înaintat pe flancul stâng al diviziei 8 până la valea Șușiței.
Rezultatele zilei s-au concretizat într-o pătrundere de 7 km în dispozitivul inamic, eliberarea localității Soveja și ocuparea unor poziții avantajoase (culmea Răchitașul Mare, Culmea Țepei) în vederea dezvoltării ulterioare a ofensivei. La această dată divizia 218 germană pierduse 2/3 din efectiv și 40 de tunuri[5] iar divizia 1-a cavalerie austro-ungară se găsea într-o situație critică așa cum constata si arhiducele Iosif:
„Soveja este în mâinile inamicului, singurul drum de retragere al Div[iziei] 1 cav[alerie] este tăiat; Regimentul 7 hus[ari] va putea evita capturarea dacă se retrage prin păduri seculare și munți stâncosi. (…) Situația este periclitată și cu puține șanse de salvare.”
Deși situația frontului impunea sistarea ofensivei, Marele Cartier General a decis ca frontul să fie împins pe aliniamentul prevăzut în planul inițial: Măgura Cașin – Sboina Neagră – valea Putnei – valea Sării – aliniament mai favorabil trupelor române.
Mai mult decât atât, era necesară urmărirea resturilor diviziei 218 infanterie germană pentru a nu i-se da posibilitatea să fixeze un nou aliniament.
Această urmărire a fost executată în data de 27 iulie de către divizia 1 infanterie.
Tot în această zi regimentul 1 vânători a respins un contraatac inamic la nord de râul Putna iar regimentul 18 infanterie a nimicit un detașament de legătură dușman amenințând astfel flancurile diviziei 1 cavalerie austro-ungare și diviziei 218 infanterie germana obligându-le să re retragă către localitatea Lepșa.
Divizia 3 infanterie – cea care a dus greul luptelor de eliberare a localității Mărăști în prima zi și care în a doua zi a avut nenumărate angajamente de luptă corp la corp – în colaborare cu regimentele 22 infanterie și 2 vânători au hărțuit și atacat încontinuu inamicul atingând în cursul serii localitatea Valea Sării.
Datorită modului energic de acțiune a diviziei 3 infanterie inamicul nu a mai avut posibilitatea să fixeze nici o localitate cu scopul de a o transforma în punct de apărare.
Concomitent cu acțiunile armatei române, diviziile 14 și 15 ruse din flancul stâng al corpului 2 armată român au atins aliniamentul stabilit: pantele de sud ale râului Putna.
Pe 28 iulie regimentul 7 vânători, după ce a respins un contraatac inamic a ocupat creasta dealului Sboina Neagră, iar divizia 7 infanterie, după lupte grele a ocupat muntele Tiua Neagră.
Divizia 8 infanterie a luat cu asalt Cornul Măgurii și Măgura Cașin (1167 m), însă în ciuda luptelor grele și a eroicului asalt al ostașilor români, forțele inamice de pe Măgura Cașin au rezistat.
În data de 30 iulie o grupare română a pus stăpânire pe vârful Războiului situat la sud de Magura Cașinului despărțit de aceasta de valea râului Cașin.
Tot în această zi, la ora 13.30 gen. Alexandru Averescu hotăra prin ordinul 2050 încetarea operațiunilor ofensive deoarece s-a considerat ca obiectivul a fost îndeplinit și anume: stabilirea liniei frontului pe aliniamentul Măgura Cașinului – muntele Seciului – Sboina Neagră – Tiua Neagră – Tiua Golașă – Tulnici – Bârsești – Valea Sării.
Astfel, bătălia de la Mărăști se încheiase. O ultimă acțiune de amploare a diviziei 8 infanterie a mai avut loc în data de 19 iulie/01 august cu scopul de a cuceri Măgura Cașinului, însă datorită puternicelor fortificații și a sprijinului slab venit din partea forțelor ruse, rezultatul a fost negativ.
Luptele au mai continuat dar numai pentru fixarea unor amplasamente, mascare, îmbunătățirea unor poziții, întărirea unor puncte de observație și direcționarea focului etc.
După Bătălie
Bătălia de la Mărăști a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea operațiunilor militare pe frontul românesc dar a și contribuit și la ridicarea moralului ostașilor români.
Reorganizate și temeinic instruite dar având și experiența campaniei din 1916, trupele române s-au dovedit a fi un adversar capabil de a pune probleme și chiar de a învinge redutabilele armate germane și austro-ungare.
Rezultatul acestei bătălii s-a datorat atât abilităților tactice ale ofițerilor români, eficacității artileriei române și excelentei colaborări a acesteia cu trupele terestre, determinării și tenacității în luptă a ostașilor români, dar si prețiosului ajutor dat de localnici prin furnizarea de informații despre inamic și prin călăuzirea trupelor române pe poteci de munte spre flancurile si chiar in spatele trupelor inamice.
Rezultatele ofensivei pot fi sintetizate astfel:
- Linia frontului a fost ruptă pe o lungime de 30 km și s-a pătruns pe o adâncime de 20 km;
- Forțele româno-ruse au făcut 2700 de prizonieri, au capturat 70 de tunuri și importante cantități de material de război, inclusiv o cantitate însemnată de muniții;
- S-au acordat 32 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a unor ofițeri români. Steagurile a 4 regimente (4, 18, 30 Infanterie si 2 Vânători) au fost decorate cu aceeași distincție, iar gen. Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a.
Principalele cauze ale înfrângerii de la Mărăști identificate de arhiducele Iosif și prezentate in raportul său au fost:
- „O admirabilă cooperare între artilerie, infanterie și aviație la străpungerea și pregătirea ei. Aviația a condus nesupărată tragerile artileriei.” „Pe punctele de trecere au acționat excelent aruncătoarele de mine.”
- „Epuizarea trupelor (…) în retragere pe teren accidentat”
- Armata româna „își schimba necontenit trupele din linia întâi, care erau duse de locuitorii din partea locului.”
În rândul opiniei publice victoria româneasca a avut un puternic ecou acesta fiind foarte bine ilustrat în presa vremii.
Astfel la câteva zile după încheierea bătăliei The Times scria:
„Singurul punct strălucitor in Răsărit se găsește in România, unde armata reconstituită atacă viguros frontierele Carpațior, obținând succese apreciabile.”
În același ton și ministrul de război al Franței, aprecia succesul românesc:
„Armata franceză a aflat cu bucurie despre frumoasele succese ale armatei române (…) Rog trimiteți felicitările cele mai călduroase și urările cele mai vii ale soldaților francezi către frații lor de arme.”
Succesul acestei ofensive a determinat mutarea unui număr semnificativ de forțe ale Armatei a 9-a germane aflate în subordinea Mareșalului von Mackensen dinspre Nămoloasa spre Focșani, iar în acest fel Armata a 9-a germană și-a schimbat direcția ofensivă, diminuând în acest fel presiunea pe frontul de la Nămoloasa.
De asemenea, în dispozitivul inamic s-a creat o breșă care putea fi dezvoltată existând astfel premizele generalizării operațiunilor ofensive pe frontul românesc ale armatelor aliate.
Mausoleul de la Mărăști
Pentru cinstirea memoriei eroilor de la Mărăști și în amintirea luptelor care s-au dus aici, în anul 1928 s-a început construcția Mausoleului de la Mărăști.
Mausoleul a fost înălțat la cota 536 la inițiativa unui grup de ofițeri și generali constituiți în Societatea Mărășești în comuna Răcoasa – sat Mărăști.
La intrarea în localitate este amplasat un portal cu inscripția Câmpul istoric de la Mărășești.
Proiectul mausoleului aparține arh. Pandele Șerbănescu iar basoreliefurile au fost executate de A. Bordenache.
Întins pe e suprafață de 1000 mp, mausoleul se sprijină pe doi piloni mari de beton de secțiune dreptunghiulară pe care au fost amplasate 2 urne în care ardea o flacără veșnică.
Pilonii sunt împodobiți cu ample basoreliefuri de bronz care înfățișează trecerea unui țăran român peste linia frontului cu informații despre inamic și primirea unui general român făcută de locuitorii din Marăști.
Între cei doi piloni, pe un perete de beton, sunt fixate 13 plăci de marmură albă pe care sunt inscripționate numele a 900 de ostași căzuți la datorie.
La subsol se află osuarul ostașilor precum și criptele ofițerilor căzuți în bătălie. Aici au fost așezate, ulterior, sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu si criptele generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.
La mausoleu se ajunge pe DJ Focșani – Soveja iar programul de funcționare al acestuia este zilnic 9.00-17.00, luni închis.
Tratatul de la Brest-Litovsk a fost un tratat de pace semnat pe 3 martie 1918 la Brest, (cunoscut în epocă cu numele de “Brest-Litovsk“), între Rusia și Puterile Centrale, marcând ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial.
Tratatul a devenit, practic, nul până la sfârșitul anului, dar importanța lui majoră, deși neexistentă în intențiile semnatarilor, a fost aceea de declanșator al procesului de cucerire a independenței Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.
Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) dintre Rusia Bolşevică şi Puterile Centrale – Primele pagini ale tratatului de la Brest-Litovsk, (de la stânga la dreapta), textele în germană, maghiară, bulgară, turcă şi rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Armistițiul și negocierile pentru pace
Negocierile pentru pace au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistițiului dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (în polonă: Brzesc Litewski, în belarusă: Брэст Літоўскі), în orașul care astăzi se numește Brest din Belarus, lângă frontiera polonă. Delegația germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul Frontului de Răsărit german, (Oberkommando-Ostfront).
Delegația rusă a fost condusă de Lev Troțki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas din cauza pretențiilor bolșevicilor de a obține “pace fără anexări și despăgubiri” — mai pe înțelesul tuturor, o înțelegere prin care succesorul Imperiului Rus nu plătea niciun ban și nu ceda nicio palmă de pământ, rămânând, practic, un imperiu.
Agasat de neîncetatele cereri germane pentru cesiuni teritoriale, Lev Troțki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) și șef al delegației rusești, a anunțat, la 10 februarie 1918, retragerea Rusiei de la masa tratativelor și declararea unilaterală a încetării ostilităților, o poziție caracterizată drept “lipsa războiului — lipsa păcii”.
Condamnat de alți bolșevici pentru depășirea mandatului încredințat și pentru expunerea Rusiei bolșevice la pericolul invaziei, Troțki și-a apărat, cu hotărâre, acțiunea, arătând că bolșevicii au acceptat tratativele de pace în speranța ridicării la lupta revoluționară a muncitorimii din Europa Centrală în sprijinul tânărului stat proletar rus.
Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Reluarea ostilităților
Consecințele retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolșevici decât s-ar fi gândit ei vreodată în decembrie. Puterile Centrale au denunțat armistițiul, la 18 februarie 1918, și în următoarele zile au invadat și ocupat cea mai mare parte din Ucraina, Belarus și Țările Baltice. Printre ghețurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei și de capitala Rusiei, Sankt Petersburg.
În ciuda demonstrațiilor și protestelor care au avut în loc luna de dinaintea atacului, muncitorii din Germania și Austro-Ungaria nu au reușit o revoltă de proporții, iar la 3 martie 1918 bolșevicii au căzut de acord asupra unor condiții de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care le respinseseră mai înainte.
Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) – Borders drawn up in the treaty – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Tratatul de pace
Tratatul, semnat între Rusia bolșevică, pe de-o parte, și Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia (numite, în mod colectiv, Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea stării de beligeranță în niște condiții neașteptat de umilitoare, care au umbrit victoria bolșevicilor în Revoluția din Octombrie 1917.
Noul guvern bolșevic (comunist) rus a renunțat, integral, la pretențiile asupra Finlandei, viitoarelor state baltice (Estonia, Letonia și Lituania), Poloniei, Belarusului și a districtelor turcești Erdehan și Kars, precum și asupra districtului georgian Batumi.
Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenționa să le transforme,de facto, în părți ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenți de Imperiu.
În legătură cu teritoriile cedate, tratatul stipula că “Germania și Austro-Ungaria vor hotărî soarta lor viitoare de comun acord cu populația locală “.
Se intenționa, de fapt, să fie impuși candidați germani pe tronurile Finlandei, Letoniei și Lituaniei.
Până în cele din urmă, înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial (marcată de armistițiul cu țările Antantei de la Compiègne, din 11 noiembrie 1918) a făcut posibilă declararea independenței reale a Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, și Poloniei. Monarhii germani impuși țărilor respective au fost nevoiți să renunțe la tron.
Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) – Territory lost under the Treaty of Brest-Litovsk – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Daunele de război
Un nou tratat, semnat la Berlin pe 2 august 1918, a impus Rusiei plata unor substanțiale daune de război.
Efectele de durată ale tratatului
Tratatul de la Brest-Litovsk a avut efect numai pentru opt luni, fiind denunțat în noiembrie 1918 de guvernul bolșevic, care a profitat, astfel de înfrângerea Germaniei și aliaților ei la sfârșitul Primului Război Mondial.
În aprilie 1922, prin Tratatul de la Rapallo, Germania a acceptat anularea Tratatului de la Brest-Litovsk, cele două țări semnatare fiind de acord să renunțe reciproc la orice pretenție financiară sau teritorială.
În 1939, prin Pactul Molotov-Ribbentrop, s-au inversat, practic, cele mai multe dintre prevederile Tratatului de la Brest-Litovsk.
Tratatul de la Brest-Litovsk a marcat o reducere importantă a teritoriului controlat de bolșevici.
În timp ce independența Poloniei și Finlandei a fost, în principiu, acceptată, pierderea Ucrainei și a țărilor baltice a creat o bază primejdioasă pentru acțiunile antibolșevice în Războiul civil rus care avea să vină (1918–1920).
Mulți naționaliști ruși și chiar și unii dintre revoluționarii bolșevici erau înfuriați de acceptarea de către bolșevici a condițiilor tratatului, ei înrolându-se în forțele Armatei Albe anticomuniste.
Deși cea mai mare parte a Ucrainei a fost recucerită până în 1920, Țările Baltice și districtele poloneze din Ucraina și Belarusul din zilele noastre au rămas în mâinile antibolșevicilor până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când au fost integrate, pentru o perioadă de 5 decenii și jumătate, în URSS.
“Poland & The New Baltic States”: a map from a 1920 British atlas, showing borders left undefined between the treaties of Brest-Litovsk, Versailles and Riga – foto preluat de pe en.wikipedia.org
cititi despre Tratatul de la Brest-Litovsk si pe en.wikipedia.org
Conferința de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920)
Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial.
Au participat 27 de state, printre care și România.
Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial.
Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).
Derulare
La 5/18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având misiunea de a edifica o nouă ordine politică și teritorială în Europa.
Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci” , în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate.
Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru” : Clémenceau, Wilson, Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando.
Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy.
Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.
Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței.
Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
La 19 ianuarie/1 februarie 1919 șeful delegației române, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Revendicările sale teritoriale” în care a făcut un larg expozeu asupra conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale.
Premierul a cerut recunoașterea internațională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți.
Delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în ceea ce privește: recunoașterea integrală a Tratatului din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României; au exista divergențe privind minoritățile, România neacceptând controlul internațional; sarcinile financiare impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar etc.
De altfel, la 2 iulie 1919, Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său conducerea delegației fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat, urmând un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu.
Ion I. C. Brătianu și-a motivat demisia prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia, Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice.
La 30 noiembrie, guvernul Văitoianu demisionează la rândul său și se constituie un guvern parlamentar sub președinția lui Vaida- Voevod.
Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :
- delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor ;
- delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică ;
- delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.
Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile.
Existau multe litigii, inclusiv între învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației.
Hotărârile au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges Clémenceau – din partea Franței, Woodrow Wilson – din partea S.U.A., Lloyd George – din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando – din partea Italiei.
Celelalte delegații erau doar audiate.
Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Arthur Văitoianu.
„Cei patru mari” în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson)- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul Constantin Coandă – tratat care recunoștea expres unirea Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă.
Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind minoritățile și tratatul cu Bulgaria.
Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa.
În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea.
Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează :
- cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;
- cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;
- cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916 ;
- cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), socotit de maghiari tot un Diktat ; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74). Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947)(cititi mai mult pe unitischimbam.ro), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;
- cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia,România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia) următoarele clauze se referă la România:
” …Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.”
“…Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie…
În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”
În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.
S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.
Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.
Județele Regatului României (1919 – 1925) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Extrase
10.3. Tratatul privind minoritățile
„Art. 7. România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu pot a se prevala de nici o altă naționalitate.”
„Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare.”
cititi mai mult despre Conferința de Pace de la Paris din 1919 si pe en.wikipedia.org
Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, Caransebeș, Imperiul Austriac – d. 9 noiembrie 1916, București, România) a fost un general român, care a murit eroic în luptele din Valea Jiului în Primul Război Mondial.
S-a născut în Caransebeș (pe atunci provincie din Austro-Ungaria) ca descendent al unei vechi familii de grăniceri din Banat.
Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase în 1859.
Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță.
Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.
Ion Dragalina a studiat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara.
Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austro-ungară.
În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi.
În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă.
Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu – născut în 1887 și Virgiliu – născut în 1890) și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica).
În 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent.
Ion Dragalina 1887 – foto preluat de pe www.rador.ro
Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908).
În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București.
La începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial.
Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului științific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a.
În aprilie 1911 Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța.
În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa IV-a.
În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă.
În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei.
În anul 1916, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial de partea Aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin.
Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat.
Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna.
După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozion și Drănic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova.
Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile.
Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului (conduse de generalul Paul von Kneussl), în dimineața zilei de 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina primește ordin să se deplaseze la Craiova, unde este numit în funcția de comandant al Armatei I.
Decide să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei la 14 octombrie.
În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, generalul Dragalina face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat:
„Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”
În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și pleacă personal în Valea Jiului, în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte.
Ajunge în primele linii și trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spovedit și s-a împărtășit.
La întoarcere, podul este cuprins într-un schimb de focuri.
Mașina trece în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar câteva gloanțe își ating ținta.
Generalul este rănit de două gloanțe în brațul stâng și în omoplat.
Mașina reușește să ajungă în tabăra română, iar Dragalina este transportat de urgență la postul sanitar din Gura Sadului, unde este bandajat, iar rana îi este curățată.
Este dus apoi la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii constată că este necesară amputarea brațului.
Marele Cartier General ordonă printr-o telegramă ca generalul Dragalina să fie transportat de urgență la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București.
Este urcat în tren, dar din cauza aglomerației de pe calea ferată rana i se infectează.
Trenul ajunge la București abia în seara zilei de 13 octombrie; i se dezinfectează rana, i se scoate glontele din omoplat, iar brațul îi este pus în ghips.
Pe patul de spital, regele Ferdinand I al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul.
La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng.
Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia.
Moare în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916.
A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 1 Infanterie și Armata 1 în Campania anului 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin, alături de generalii Constantin Prezan, Eremia Grigorescu și Paraschiv Vasilescu.
„Pentru repetate acte de vitejie și destoinicie în conducerea trupelor.”
Înalt Decret no. 3027 din 14 octombrie 1916
Prin felul său de a fi, generalul Ioan Dragalina era stimat și iubit de subordonații săi.
Acest fapt se desprinde și din versurile ce i-au fost dedicate după moartea sa, de unul dintre ei:
“Pe când ordinul acesta de zi ni se citește,/ Viteazul în inspecții pe defileu pornește / Dar vai! de dup-o stâncă un foc de mitraliere / Dușmane îl încadrează zdrobindu-i cu putere/ Și brațul stâng și-un umăr, Atacul se începe/ Eroul “Moș” din patu-i, conduce cum pricepe/ Cu sânge rece lupta, iar pilda lui ne mână/ Și sufletul și pașii, Cu furie păgână / Am năvălit în dușman, pe moșul răzbunarăm / Victorie deplină prin el o căpătarăm / Dar…ce folos!…Noi veseli de fructele culese / Aflarăm cu durere că “moșul se stinsese“.(Serafin Ionescu, “Povestea lui Moș Drăgălina” în “Cultul eroilor noștri“, iv, nr.11-12, p.17, București, 1923.
“Cine l-a cunoscut în viață a rămas puternic impresionat de puterea personalității sale. Era de o statură înaltă și avea o înfățișare frumoasă, înfățișarea clasică a bănățeanului voinic. Ochii lui mari și negri păreau a căuta mai întâi ce e mai bun și mai nobil în ființa omenească, de aceea s-a și putut apropia sufletește de cei pe care-i conducea. Sunt cuvintele rostite de cei care l-au cunoscut pe generalul Ion Drăgălina“. (Locotenent- colonel Liviu Groza, Grănicerii bănățeni, Editura Militată, București, 1893, p. 154).
Slujba de înmormântare este oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I.C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România.
Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar).
Familie
Generalul Ioan Dragalina este tatăl viitorului general român Corneliu Dragalina (1887-1949), născut, de asemenea, la Caransebeș și al comandorului de marină Virgil Dragalina.
Fiica Viorica a fost condamnată de autoritățile comuniste la cinci ani de închisoare pentru uneltire contra securității statului român, pentru simplul fapt că studia filozofia lui Rudolf Steiner.
Ioan Dragalina si fii sai, Corneliu (soldat de artilerie) si Virgil (elev la Școala Specială) – foto preluat de pe www.rador.ro
Cinstirea memoriei sale
În anul 1924, un sat din județul Călărași a primit denumirea de Dragalina.
De asemenea și liceul din Oravița, județul Caraș- Severin, cu o perioadă de întrerupere, îi poartă numele generalului Ion Dragalina din 1919 până în zilele noastre.
Denumirea de “Dragalina” a primit-o si un satuc din judetul Botosani, care dupa spusele batranilor Dragalina a trecut si pe acolo
Pentru a cinsti eroismul său, i s-au înălțat mai multe monumente:
- un monument în formă de cruce – amplasat în Valea Jiului, pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina, dezvelit la 12 octombrie 1927.
- o statuie din bronz – amplasată în fața Cazarmei grănicerești din Parcul „Gen. Ioan Dragalina” din municipiul Caransebeș, realizată de sculptorul Mihai Onofrei și dezvelită la 3 iunie 1943 (este inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Caraș-Severin cu codul CS-III-m-B-11239).
- un bust de bronz – amplasat în municipiul Lugoj, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu (este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Timiș cu codul TM-III-m-B-06322).
- un bust din bronz pe un soclu din marmura – amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești, realizat de sculptorul Iulian Coruț în 1993.
- un bust din bronz cu soclu de marmură – amplasat în fata Bisericii “Sf. Mihail și Gavril” din comuna Dragalina, județul Călărași
Pe peretele casei generalului Dragalina din Caransebeș (str. Ardealului nr. 6) a fost amplasată o plachetă comemorativă.
Străzi din multe localități ale României îi poartă numele.
Decorații
Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 14 octombrie 1916
Anunţ privind încheierea păcii preliminare de la Buftea din 24 februarie/5 martie 1918
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (1918)
Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale – numit și Tratatul de la Buftea sau Pacea de la Buftea, a fost un acord internațional încheiat între guvernule român – pe de o parte – și guvernele Triplei Alianțe, având ca obiect principal încetarea stării de beligeranță pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial.
Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea.
Din partea română a fost semnat de Constantin Argetoianu (1), iar din partea Puterilor Centrale de Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin, Talaat Pașa și Nicola Momcilov.
Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Prevederi
Preambulul tratatului consemna denunțarea unilaterală de către Puterile Centrale a Armistițiului de la Focșani la 2 martie 1918 și acordarea unui ultimatum de trei zile Guvernului României pentru încheierea păcii.
De asemenea, luând act de răspunsul pozitiv al părții române, prin prezența la negocieri, decide prelungirea stării de armistițiu cu paisprezece zile, începând de la 5 martie 1918, ora 12 amiază, cu un drept de denunțare în termen de trei zile.
Au fost stabilite 9 puncte pe baza cărora urma să se încheie tratatul de pace, în termenul de 14 zile agreat.
Hartă din Atlasul “Pământului românesc de-a lungul vremilor” de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prevederile tratatului preliminar de pace
1. România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.
2. Puterile Centrale vor purta grija pentru menținerea căii comerciale pentru România prin Constanța spre Marea Neagră.
3. Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe granița austro-ungară sunt admise în principiu de România.
4. De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situației pe domeniul economic.
5. Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puțin opt divizii ale armatei române. Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen și comandamentul suprem al armatei române.
De îndată ce pacea dintre Rusia și România va fi restabilită, se vor demobiliza și celelalte părți ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranță pe granița ruso-română.
6. Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele.
7. Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova și Basarabia spre Odessa.
8. Se va asigura repatrierea ofițerilor misiunilor militare ale Înțelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale.
9. Tratatul va intra imediat în vigoare.
Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Constantin Argetoianu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(1) Constantin Argetoianu (n. 3/15 martie 1871, Craiova, România – d. 6 februarie 1955, Sighetu Marmației, România) a fost un om politic român, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939)
Unic descendent al unei înstărite familii boierești din Oltenia, Argetoianu a dobândit o licență în drept și un doctorat în medicină la Paris, însă a urmat o carieră în diplomație, unde a activat până în 1913, când a intrat în politica română.
S-a alăturat inițial Partidului Conservator, însă a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministrial în diferite guverne. Argetoianu a fost ales cu puține întreruperi în Parlament, deținând președinția Senatului între 1938 și 1939.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916)
Bătălia de la Târgu Jiu – parte din Participarea României la Primul Război Mondial, s-a desfășurat între între 3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat învingerea forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, în împrejurimile orașului Târgu Jiu, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.
Bătălia s-a desfășurat imediat în continuarea celei de-A doua bătălii de pe Valea Jiului, încheiată cu victoria forțelor germane.
Pierderea bătăliei a avut un impact strategic major asupra frontului românesc, permițând forțelor germane să debușeze în Câmpia Română, fapt care va duce în mai puțin de două luni la ocuparea întregului teritoriu al Munteniei șu Dobrogei.
Contextul operativ strategic
Bătălia de la Târgu Jiu a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916.
Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn.
Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.
Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.
Înfrângerea forțelor germao-austro-ungare în Prima bătălie de pe Valea Jiului din prima parte a lunii octombrie 1916, a fost interpretată diferit de cele două părți. Generalul Falkenhayn a realizat, în ciuda înfrângerii, că în Valea Jiului Carpații puteau fi forțați cel mai ușor.
A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Marele Cartier General român, sub euforia succesului neașteptat, considerase că forțele Puterilor Centrale nu vor mai încerca o nouă lovitură pe Valea Jiului, până la sosirea iernii. După victoria în prima bătălie de pe Jiu, din prima parte a lunii octombrie, Armata 1 română, comandată de către generalul Paraschiv Vasilescu, a trecut la punerea în aplicare măsurilor din planul de reorganizare ordonat de Marele Cartier General, încă de la 9 octombrie, dar care trebuiseră să fie amânate de intervenția germană. Divizia 11 Infanterie a fost scoasă de pe front iar sectorul ocupat de aceasta a fost preluat de unități ale Diviziei 1 Infanterie.
Pentru a distrage atenția părții române, Falkenhayn a ordonat, totodată, să se desfășoare „o activitate combativă pe toate șoselele la est de Surduc”, simultan cu alte măsuri de dezinformare, menite să distragă atenția de la Valea Jiului.
Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între 29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916 s-a desfășurat A doua bătălie de pe Valea Jiului, care a avut ca rezultat străpungerea apărării forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, prin trecătorile Surduc și Vâlcan și ocuparea orașului Târgu Jiu.
Comandanți
Comandanți români
- Comandant ai Armatei 1 – General de brigadă Paraschiv Vasilescu
Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 – d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 – 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.” Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
- Comandant al Diviziei 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu
Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 – d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
- Comandant al Diviziei 17 Infanterie – Colonel Constantin Neculcea
Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Comandanți ai Puterilor Centrale
- Comandant al Armatei 9 – General de infanterie Erich von Falkenhayn
Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
- Comandant al Comandamentului General LIV Rezervă – General-locotenent Viktor Kühne
Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
- Comandant al Corpului de Cavalerie – General-locotenent Eberhard von Schmettow
Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Comandanți de divizie
- Divizia 41 Infanterie germană – General-maior Heinrich Schmidt von Knobelsdorff
- Divizia 109 Infanterie germană – General-maior Horst Ritter und Edler von Oetinger
- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl
Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
- Divizia 301 Infanterie bavareză – General-locotenent Johannes von Busse
