Articole

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918)

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) - Semnarea armistițiului dintre Rusia și Germania 

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Brest-Litovsk

Tratatul de la Brest-Litovsk a fost un tratat de pace semnat pe 3 martie 1918 la Brest, (cunoscut în epocă cu numele de “Brest-Litovsk“), între Rusia și Puterile Centrale, marcând ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial.

Tratatul a devenit, practic, nul până la sfârșitul anului, dar importanța lui majoră, deși neexistentă în intențiile semnatarilor, a fost aceea de declanșator al procesului de cucerire a independenței Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) dintre Rusia Bolşevică şi Puterile Centrale - Primele pagini ale tratatului de la Brest-Litovsk, (de la stânga la dreapta), textele în germană, maghiară, bulgară, turcă şi rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) dintre Rusia Bolşevică şi Puterile Centrale – Primele pagini ale tratatului de la Brest-Litovsk, (de la stânga la dreapta), textele în germană, maghiară, bulgară, turcă şi rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Armistițiul și negocierile pentru pace

Negocierile pentru pace au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistițiului dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (în polonă: Brzesc Litewski, în belarusă: Брэст Літоўскі), în orașul care astăzi se numește Brest din Belarus, lângă frontiera polonă. Delegația germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul Frontului de Răsărit german, (Oberkommando-Ostfront).

Delegația rusă a fost condusă de Lev Troțki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas din cauza pretențiilor bolșevicilor de a obține “pace fără anexări și despăgubiri” — mai pe înțelesul tuturor, o înțelegere prin care succesorul Imperiului Rus nu plătea niciun ban și nu ceda nicio palmă de pământ, rămânând, practic, un imperiu.

Agasat de neîncetatele cereri germane pentru cesiuni teritoriale, Lev Troțki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) și șef al delegației rusești, a anunțat, la 10 februarie 1918, retragerea Rusiei de la masa tratativelor și declararea unilaterală a încetării ostilităților, o poziție caracterizată drept “lipsa războiului — lipsa păcii”.

Condamnat de alți bolșevici pentru depășirea mandatului încredințat și pentru expunerea Rusiei bolșevice la pericolul invaziei, Troțki și-a apărat, cu hotărâre, acțiunea, arătând că bolșevicii au acceptat tratativele de pace în speranța ridicării la lupta revoluționară a muncitorimii din Europa Centrală în sprijinul tânărului stat proletar rus.

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - (Photograph of Trotsky in 1929) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Reluarea ostilităților

Consecințele retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolșevici decât s-ar fi gândit ei vreodată în decembrie. Puterile Centrale au denunțat armistițiul, la 18 februarie 1918, și în următoarele zile au invadat și ocupat cea mai mare parte din Ucraina, Belarus și Țările Baltice. Printre ghețurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei și de capitala Rusiei, Sankt Petersburg.

În ciuda demonstrațiilor și protestelor care au avut în loc luna de dinaintea atacului, muncitorii din Germania și Austro-Ungaria nu au reușit o revoltă de proporții, iar la 3 martie 1918 bolșevicii au căzut de acord asupra unor condiții de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care le respinseseră mai înainte.

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) - Borders drawn up in the treaty - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) – Borders drawn up in the treaty – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Tratatul de pace

Tratatul, semnat între Rusia bolșevică, pe de-o parte, și Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia (numite, în mod colectiv, Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea stării de beligeranță în niște condiții neașteptat de umilitoare, care au umbrit victoria bolșevicilor în Revoluția din Octombrie 1917.

Noul guvern bolșevic (comunist) rus a renunțat, integral, la pretențiile asupra Finlandei, viitoarelor state baltice (Estonia, Letonia și Lituania), Poloniei, Belarusului și a districtelor turcești Erdehan și Kars, precum și asupra districtului georgian Batumi.

Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenționa să le transforme,de facto, în părți ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenți de Imperiu.

În legătură cu teritoriile cedate, tratatul stipula că “Germania și Austro-Ungaria vor hotărî soarta lor viitoare de comun acord cu populația locală “.

Se intenționa, de fapt, să fie impuși candidați germani pe tronurile Finlandei, Letoniei și Lituaniei.

Până în cele din urmă, înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial (marcată de armistițiul cu țările Antantei de la Compiègne, din 11 noiembrie 1918) a făcut posibilă declararea independenței reale a Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, și Poloniei. Monarhii germani impuși țărilor respective au fost nevoiți să renunțe la tron.

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) - Territory lost under the Treaty of Brest-Litovsk - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) – Territory lost under the Treaty of Brest-Litovsk – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Daunele de război

Un nou tratat, semnat la Berlin pe 2 august 1918, a impus Rusiei plata unor substanțiale daune de război.

 

Efectele de durată ale tratatului

Tratatul de la Brest-Litovsk a avut efect numai pentru opt luni, fiind denunțat în noiembrie 1918 de guvernul bolșevic, care a profitat, astfel de înfrângerea Germaniei și aliaților ei la sfârșitul Primului Război Mondial.

În aprilie 1922, prin Tratatul de la Rapallo, Germania a acceptat anularea Tratatului de la Brest-Litovsk, cele două țări semnatare fiind de acord să renunțe reciproc la orice pretenție financiară sau teritorială.

În 1939, prin Pactul Molotov-Ribbentrop, s-au inversat, practic, cele mai multe dintre prevederile Tratatului de la Brest-Litovsk.

Tratatul de la Brest-Litovsk a marcat o reducere importantă a teritoriului controlat de bolșevici.

În timp ce independența Poloniei și Finlandei a fost, în principiu, acceptată, pierderea Ucrainei și a țărilor baltice a creat o bază primejdioasă pentru acțiunile antibolșevice în Războiul civil rus care avea să vină (1918–1920).

Mulți naționaliști ruși și chiar și unii dintre revoluționarii bolșevici erau înfuriați de acceptarea de către bolșevici a condițiilor tratatului, ei înrolându-se în forțele Armatei Albe anticomuniste.

Deși cea mai mare parte a Ucrainei a fost recucerită până în 1920, Țările Baltice și districtele poloneze din Ucraina și Belarusul din zilele noastre au rămas în mâinile antibolșevicilor până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când au fost integrate, pentru o perioadă de 5 decenii și jumătate, în URSS.

"Poland & The New Baltic States": a map from a 1920 British atlas, showing borders left undefined between the treaties of Brest-Litovsk, Versailles and Riga - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Poland & The New Baltic States”: a map from a 1920 British atlas, showing borders left undefined between the treaties of Brest-Litovsk, Versailles and Riga – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

cititi despre Tratatul de la Brest-Litovsk si pe en.wikipedia.org

Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920)

Johannes Bell al Germaniei semnând tratatele de pace la 28 iunie 1919 în “Semnarea păcii în Sala Oglinzilor” de Sir William Orpen

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920)

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial.

Au participat 27 de state, printre care și România.

Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial.

Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

 

Derulare

La 5/18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având misiunea de a edifica o nouă ordine politică și teritorială în Europa.

Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci” , în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate.

Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru” : Clémenceau, Wilson, Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando.

Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy.

Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.

Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței.

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918)  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 19 ianuarie/1 februarie 1919 șeful delegației române, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Revendicările sale teritoriale” în care a făcut un larg expozeu asupra conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale.

Premierul a cerut recunoașterea internațională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți.

Delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în ceea ce privește: recunoașterea integrală a Tratatului din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României; au exista divergențe privind minoritățile, România neacceptând controlul internațional; sarcinile financiare impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar etc.

De altfel, la 2 iulie 1919, Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său conducerea delegației fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat, urmând un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu.

Ion I. C. Brătianu și-a motivat demisia prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia, Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice.

La 30 noiembrie, guvernul Văitoianu demisionează la rândul său și se constituie un guvern parlamentar sub președinția lui Vaida- Voevod.

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :

- delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor ;

- delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică ;

- delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile.

Existau multe litigii, inclusiv între învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației.

Hotărârile au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges Clémenceau – din partea Franței, Woodrow Wilson – din partea S.U.A., Lloyd George – din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando – din partea Italiei.

Celelalte delegații erau doar audiate.

Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Arthur Văitoianu.

„Cei patru mari” în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Cei patru mari” în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul Constantin Coandă – tratat care recunoștea expres unirea Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă.

Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind minoritățile și tratatul cu Bulgaria.

Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa.

În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea.

Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează :

- cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;

- cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;

- cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916 ;

- cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), socotit de maghiari tot un Diktat ; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74). Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947) (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;

- cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.

În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia,România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia) următoarele clauze se referă la România:

” …Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.”

“…Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie…

În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”

În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.

S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.

Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.

Județele Regatului României (1919 - 1925) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Județele Regatului României (1919 – 1925) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Extrase

10.3. Tratatul privind minoritățile

„Art. 7. România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu pot a se prevala de nici o altă naționalitate.”

„Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare.”

 

cititi mai mult despre Conferința de Pace de la Paris din 1919 si pe en.wikipedia.org

Ioan Dragalina (1860 – 1916)

foto preluat de pe r3media.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Dragalina

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, Caransebeș, Imperiul Austriac – d. 9 noiembrie 1916, București, România) a fost un general român, care a murit eroic în luptele din Valea Jiului în Primul Război Mondial.

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Dragalina – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

S-a născut în Caransebeș (pe atunci provincie din Austro-Ungaria) ca descendent al unei vechi familii de grăniceri din Banat.

Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, de unde demisionase în 1859.

Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță.

Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.

foto preluat de pe mausoleedinromania.ro

foto preluat de pe mausoleedinromania.ro

Ion Dragalina a studiat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara.

Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austro-ungară.

În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi.

În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă.

Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu – născut în 1887 și Virgiliu – născut în 1890) și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica).

În 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent.

Ion Dragalina 1887 - foto preluat de pe www.rador.ro

Ion Dragalina 1887 – foto preluat de pe www.rador.ro

Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908).

În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București.

La începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial.

Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului științific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a.

În aprilie 1911 Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța.

În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa IV-a.

În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă.

În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei.

În anul 1916, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial de partea Aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin.

Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat.

Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna.

După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozion și Drănic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova.

Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile.

Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului (conduse de generalul Paul von Kneussl), în dimineața zilei de 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina primește ordin să se deplaseze la Craiova, unde este numit în funcția de comandant al Armatei I.

Decide să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei la 14 octombrie.

În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, generalul Dragalina face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat:

Ofițeri și soldați ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei și cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Cer la toți cea mai deplină ascultare și cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.

În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și pleacă personal în Valea Jiului, în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte.

Ajunge în primele linii și trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spo­ve­dit și s-a împărtășit.

La întoarcere, podul este cuprins într-un schimb de focuri.

Mașina trece în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar câteva gloanțe își ating ținta.

Generalul este rănit de două gloanțe în brațul stâng și în omoplat.

Mașina reușește să ajungă în tabăra română, iar Dragalina este transportat de urgență la postul sanitar din Gura Sadului, unde este bandajat, iar rana îi este curățată.

Este dus apoi la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii constată că este necesară amputarea brațului.

Marele Cartier General ordonă printr-o telegramă ca generalul Dragalina să fie transportat de urgență la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București.

Este urcat în tren, dar din cauza aglomerației de pe calea ferată rana i se infectează.

Trenul ajunge la București abia în seara zilei de 13 octombrie; i se dezinfectează rana, i se scoate glontele din omoplat, iar brațul îi este pus în ghips.

Pe patul de spital, regele Ferdinand I al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul.

La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng.

Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia.

Moare în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916.

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 1 Infanterie și Armata 1 în Campania anului 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin, alături de generalii Constantin Prezan, Eremia Grigorescu și Paraschiv Vasilescu.

Pentru repetate acte de vitejie și destoinicie în conducerea trupelor.
Înalt Decret no. 3027 din 14 octombrie 1916

Prin felul său de a fi, generalul Ioan Dragalina era stimat și iubit de subordonații săi.

Acest fapt se desprinde și din versurile ce i-au fost dedicate după moartea sa, de unul dintre ei:

Pe când ordinul acesta de zi ni se citește,/ Viteazul în inspecții pe defileu pornește / Dar vai! de dup-o stâncă un foc de mitraliere / Dușmane îl încadrează zdrobindu-i cu putere/ Și brațul stâng și-un umăr, Atacul se începe/ Eroul “Moș” din patu-i, conduce cum pricepe/ Cu sânge rece lupta, iar pilda lui ne mână/ Și sufletul și pașii, Cu furie păgână / Am năvălit în dușman, pe moșul răzbunarăm / Victorie deplină prin el o căpătarăm / Dar…ce folos!…Noi veseli de fructele culese / Aflarăm cu durere că “moșul se stinsese“.(Serafin Ionescu, “Povestea lui Moș Drăgălina” în “Cultul eroilor noștri“, iv, nr.11-12, p.17, București, 1923.

Cine l-a cunoscut în viață a rămas puternic impresionat de puterea personalității sale. Era de o statură înaltă și avea o înfățișare frumoasă, înfățișarea clasică a bănățeanului voinic. Ochii lui mari și negri păreau a căuta mai întâi ce e mai bun și mai nobil în ființa omenească, de aceea s-a și putut apropia sufletește de cei pe care-i conducea. Sunt cuvintele rostite de cei care l-au cunoscut pe generalul Ion Drăgălina“. (Locotenent- colonel Liviu Groza, Grănicerii bănățeni, Editura Militată, București, 1893, p. 154).

Slujba de înmormântare este oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I.C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România.

Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar).

 

Familie

Generalul Ioan Dragalina este tatăl viitorului general român Corneliu Dragalina (1887-1949), născut, de asemenea, la Caransebeș și al comandorului de marină Virgil Dragalina.

Fiica Viorica a fost condamnată de autoritățile comuniste la cinci ani de închisoare pentru uneltire contra securității statului român, pentru simplul fapt că studia filozofia lui Rudolf Steiner.

Ioan Dragalina si fii sai, Corneliu (soldat de artilerie) si Virgil (elev la Școala Specială) - foto preluat de pe www.rador.ro

Ioan Dragalina si fii sai, Corneliu (soldat de artilerie) si Virgil (elev la Școala Specială) – foto preluat de pe www.rador.ro

 

Cinstirea memoriei sale

În anul 1924, un sat din județul Călărași a primit denumirea de Dragalina.

De asemenea și liceul din Oravița, județul Caraș- Severin, cu o perioadă de întrerupere, îi poartă numele generalului Ion Dragalina din 1919 până în zilele noastre.

Denumirea de “Dragalina” a primit-o si un satuc din judetul Botosani, care dupa spusele batranilor Dragalina a trecut si pe acolo

Pentru a cinsti eroismul său, i s-au înălțat mai multe monumente:

- un monument în formă de cruce – amplasat în Valea Jiului, pe locul unde a fost rănit generalul Dragalina, dezvelit la 12 octombrie 1927.

- o statuie din bronz – amplasată în fața Cazarmei grănicerești din Parcul „Gen. Ioan Dragalina” din municipiul Caransebeș, realizată de sculptorul Mihai Onofrei și dezvelită la 3 iunie 1943 (este inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Caraș-Severin cu codul CS-III-m-B-11239).

- un bust de bronz – amplasat în municipiul Lugoj, realizat de sculptorul Spiridon Georgescu (este inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Timiș cu codul TM-III-m-B-06322).

- un bust din bronz pe un soclu din marmura – amplasat pe platoul din fața Mausoleului de la Mărășești, realizat de sculptorul Iulian Coruț în 1993.

- un bust din bronz cu soclu de marmură – amplasat în fata Bisericii “Sf. Mihail și Gavril” din comuna Dragalina, județul Călărași

Pe peretele casei generalului Dragalina din Caransebeș (str. Ardealului nr. 6) a fost amplasată o plachetă comemorativă.

Străzi din multe localități ale României îi poartă numele.

 

Decorații

Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, 14 octombrie 1916

 

cititi mai mult despre si pe: adevarul.ro; r3media.ro

Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)

Tratatul de alianță cu Antanta (București – 4/17 august 1916) Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Tratatului politic dintre România şi Antanta din 1916 (Fila cu semnături) Deţinător – Arhivele Naţionale ale României

foto si articole preluate de pe: ro.wikipedia.org, cubreacov.wordpress.comș cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)

Tratatul de alianță a României cu Antanta a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) şi Italiei (s-a semnat, la Bucureşti, de către Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României, de Stanislas Poklevski-Koziell, contele de Saint-Aulaire, Sir George Barclay şi baronul Carlo Fasciotti, miniştri plenipotenţiari la Bucureşti ai Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi Italiei) având ca obiect principal intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial.

Acordul a fost semnat la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu. de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și reprezentanții diplomatici ai puterilor Antantei la București.

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederi

Principalele prevederi ale acordului prevedeau recunoașterea de către Antanta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace ca și ceilalți aliați.

În schimb România se obliga de a declara război Imperiului Austro-Ungar în termen de două săptămâni.

Tratatul era însoțit de o convenție militară. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de Convenţia militară.

România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

 

Convenția militară dintre România și Antanta (4/17 august 1916) a fost un acord internațional, secret încheiat între guvernul român și guvernele Antantei (1) având ca obiect principal reglementarea aspectelor militare referitoare la intrarea României în război, de partea acestei alianțe, pe timpul Primului Război Mondial.

Convenția a fost semnată la 4/17 august 1916 la București, în locuința lui Vintilă Brătianu, de către Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și atașații militari ai puterilor Antantei, acreditați la București, în aceeași zi cu Tratatul de alianță dintre România și Antanta.

Convenţia militară cu Antanta ((București - 4/17 august 1916)) - Parte din Participării României la Primul Război Mondial - Pagina 3 a Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 1916 Deţinător - Arhivele Naţionale ale României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Convenţia militară cu Antanta ((București – 4/17 august 1916)) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial – Pagina 3 a Convenţiei militare dintre România şi Antanta din 1916 Deţinător – Arhivele Naţionale ale României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederi

Convenția prevedea participarea României la război numai contra Imperiului Austro-Ungar, prevăzînd condițiile cooperării militare, recunoscând independența organizatorică și de comandament a Armatei României.

Aliații se declarau oficial de acord cu conținutul și orientările stabilite în planul român de campanie și se angajau sa sprijine acțiunile forțelor române, în principal prin declanșarea unei ofensive de proporții prin Armata de la Salonic, înainte cu 8 zile de intrarea României în acțiune.

Se mai prevedea obligația Antantei de a furniza, contra cost, muniții și material de război într-un cuantum de 300 tone pe zi, precum și trimiterea de misiuni militare de legătură și stat-major. De asemenea părțile se obligau să țină un secret absolut asupra existenței și conținutului acordului.

 

(1) Antanta a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus.

România adera și ea la Antanta pe data de 28 august 1916.

Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.

Tripla Înțelegere/Antanta a fost formată în trei etape succesive.

Prima etapă a fost cea a semnării unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în care vreuna dintre cele două țări ar fi fost atacată de către Tripla Alianță.

Etapa a doua s-a consumat în anul 1904, când s-a semnat acordul anglo-francez numit Antanta cordială, iar etapa a treia a constat în acordul anglo-rus, din anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență în Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico-militare în Europa.

Bătălia de la Oituz (A Treia – 1917)

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe www.enciclopediaromaniei.ro

 

Bătălia de la Oituz (A Treia – 26 iulie/8 august – 9/22 august 1917)

Confruntare importantă din Primul Război Mondial, în urma căreia a fost stopată ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea pătrunderea în Moldova şi scoaterea României din război.

Aproape în acelaşi timp cu ofensiva dinspre Transilvania, pe văile Oituzului, Caşinului şi Slănicului, germanii au încercat străpungerea frontului prin sudul Moldovei, pe direcţia Focşani-Mărăşeşti, cele două operaţiuni fiind în strânsă legătură strategică.

Misiunea de la Oituz a fost încredinţată grupului de armate condus de gen. Friedrich von Gerock, care era situat în flancul drept al Armatei 1 austro-ungare, dislocată în Carpaţii Orientali.

Dispus între Valea Doftanei şi Ireşti, acesta era compus din Corpul 8 armată (alcătuit din Diviziile 70 honvezi, 117 infanterie germană şi 71 infanterie austro-ungară) şi gruparea Haber, în componenţa căreia intrau Brigada 8 vânători de munte austro-ungară, Divizia 1 cavalerie austro-ungară, Divizia 37 honvezi etc.

Bătălia de la Oituz (1917) Dispunerea și acțiunile forțelor combatante - foto preluat de pe www.historia.ro

Bătălia de la Oituz (1917) Dispunerea și acțiunile forțelor combatante – foto preluat de pe www.historia.ro

Conform planului, lovitura principală a fost dată pe direcţia Ferestrău-Grozeşti-Oneşti (Valea Oituzului), în timp ce Divizia 70 honvezi a atacat pe direcţia Târgu Ocna, pentru a destabiliza flancul drept al Armatei 2 române şi flancul stâng al Armatei 9 ruse.

Disproporţia de forţe era destul de mare, în defavoarea românilor.

Astfel, dacă inamicul dispunea de 54 de batalioane şi 200 guri de foc, armata română avea 34 de batalioane şi 104 guri de foc.

Totodată, Armata 2 română a trebuit să acopere şi breşa lăsată prin plecarea Corpului 40 armată rus în Galiţia şi Bucovina, unde la 19 iulie/1 august 1917 frontul rus fusese străpuns de austro-ungari şi germani.

În compensaţie, a reprimit cele două divizii, 7 şi 12, ce îi fuseseră luate pentru întărirea Armatei 1, care pregătea ofensiva din sectorul Nămoloasa.

Întreg dispozitivul Armatei 2 avea o lăţime de 60 km, principalele sectoare fiind conduse de gen. Gheorghe Văleanu şi gen. Arthur Văitoianu.

Bătălia de la Oituz (1917) Tunuri capturate de la forțele germane şi expuse în fața monumentului lui Cuza. Iași, iulie 1917 - foto preluat de pe www.historia.ro

Bătălia de la Oituz (1917) Tunuri capturate de la forțele germane şi expuse în fața monumentului lui Cuza. Iași, iulie 1917 – foto preluat de pe www.historia.ro

Bătălia a început la 26 iulie/8 august (la două zile după cea de la Mărăşeşti), cu un bombardament de câteva ore, urmat de atacul Corpului 8 armată, şocul fiind primit de diviziile 6 şi 7 române, obligate să se retragă.

În zilele următoare inamicul a ocupat poziţii importante ca vârful Cireşoaia, dealurile Coşna (789 m) şi Ştibor.

Deoarece se crease o situaţie periculoasă, Marele Cartier General a întărit Armata 2 cu Divizia 1 cavalerie, Regimentul 1 vânători, batalionul de vânători de munte şi brigada de grăniceri.

Divizia 1 cavalerie a atacat dealul Ştibor, cucerind aliniamentul cota 629 (Poiana lui Boboc), iar Regimentul 1 vânători a angajat lupte violente în jurul Grozeştilor.

La 31 iulie/13 august, un contraatac român a vizat recucerirea Coşnei, realizată cu succes, şi a vârfului Cireşoaia, eşuată.

Apogeul Bătăliei de la Oituz a avut loc în zilele de 29 iulie/11 august – 31 iulie/13 august, când inamicul a făcut eforturi uriaşe pentru a depăşi concentrarea de trupe române.

Animaţi de lozinca „Pe aici nu se trece!”, ostaşii români au rezistat cu eroism, zădărnicind planurile adversarilor.

Până la 5/18 august, luptele au scăzut în intensitate, limitându-se la dueluri de artilerie şi la ciocniri ale patrulelor.

La 6/19 august, grupul Gerock a reluat ofensiva, reuşind să reocupe Coşna, fără a înregistra însă alte succese.

Bătălia de la Oituz (1917) - foto preluat de pe www.historia.ro

Bătălia de la Oituz (1917) – foto preluat de pe www.historia.ro

După 9/22 august s-a instaurat treptat acalmia, inamicul fiind epuizat de eforturile făcute.

Pierderile Armatei 2 în bătălia de la Oituz au fost însemnate, ele cifrându-se la 12 350 de militari, între care 1 800 morţi, 4 850 de răniţi şi 1 570 de dispăruţi.

Prin victoria de la Oituz, planurile Germaniei şi aliaţilor săi de scoatere a României din război şi de pătrundere în partea ucraineană a Rusiei au fost zădărnicite, iar existenţa statului român a fost apărată.

Totodată, moralul populaţiei a rămas ridicat, sperându-se în continuare într-un deznodământ favorabil războiului.

Totuşi, în urma evenimentelor din Rusia şi a venirii la putere a bolşevicilor (25 octombrie/7 noiembrie 1917), aliatul României de pe Frontul de Est a încheiat pace separată cu Puterile Centrale la mijlocul lui decembrie 1917, obligând România să încheie Armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie/9 decembrie 1917).

cititi despre Bătălia de la Oituz (A Treia – 1917) si pe: historia.rowww.agerpres.ro; ziarullumina.ro; en.wikipedia.org

 

Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (20 februarie/5 martie 1918)

Anunţ privind încheierea păcii preliminare de la Buftea din 24 februarie/5 martie 1918

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (1918)

 

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale – numit și Tratatul de la Buftea sau Pacea de la Buftea, a fost un acord internațional încheiat între guvernule român – pe de o parte – și guvernele Triplei Alianțe, având ca obiect principal încetarea stării de beligeranță pe Frontul Român, pe timpul Primului Război Mondial.

Tratatul a fost semnat la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea.

Din partea română a fost semnat de Constantin Argetoianu (1), iar din partea Puterilor Centrale de Richard von Kühlmann, Ottokar Czernin, Talaat Pașa și Nicola Momcilov.

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918)  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Prevederi

Preambulul tratatului consemna denunțarea unilaterală de către Puterile Centrale a Armistițiului de la Focșani la 2 martie 1918 și acordarea unui ultimatum de trei zile Guvernului României pentru încheierea păcii.

De asemenea, luând act de răspunsul pozitiv al părții române, prin prezența la negocieri, decide prelungirea stării de armistițiu cu paisprezece zile, începând de la 5 martie 1918, ora 12 amiază, cu un drept de denunțare în termen de trei zile.

Au fost stabilite 9 puncte pe baza cărora urma să se încheie tratatul de pace, în termenul de 14 zile agreat.

Hartă din Atlasul "Pământului românesc de-a lungul vremilor" de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hartă din Atlasul “Pământului românesc de-a lungul vremilor” de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederile tratatului preliminar de pace

1. România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.

2. Puterile Centrale vor purta grija pentru menținerea căii comerciale pentru România prin Constanța spre Marea Neagră.

3. Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe granița austro-ungară sunt admise în principiu de România.

4. De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situației pe domeniul economic.

5. Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puțin opt divizii ale armatei române. Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen și comandamentul suprem al armatei române.

De îndată ce pacea dintre Rusia și România va fi restabilită, se vor demobiliza și celelalte părți ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranță pe granița ruso-română.

6. Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei austro-ungare ocupat de ele.

7. Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova și Basarabia spre Odessa.

8. Se va asigura repatrierea ofițerilor misiunilor militare ale Înțelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale.

9. Tratatul va intra imediat în vigoare.

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale si pe: enciclopediaromaniei.ro; www.agerpres.ro

 

materiale multimedia legate de Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (1918)

 

Constantin Argetoianu (n. 3/15 martie 1871, Craiova, România – d. 6 februarie 1955, Sighetu Marmației, România) a fost un om politic român, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Argetoianu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(1) Constantin Argetoianu (n. 3/15 martie 1871, Craiova, România – d. 6 februarie 1955, Sighetu Marmației, România) a fost un om politic român, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939)

Unic descendent al unei înstărite familii boierești din Oltenia, Argetoianu a dobândit o licență în drept și un doctorat în medicină la Paris, însă a urmat o carieră în diplomație, unde a activat până în 1913, când a intrat în politica română.

S-a alăturat inițial Partidului Conservator, însă a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministrial în diferite guverne. Argetoianu a fost ales cu puține întreruperi în Parlament, deținând președinția Senatului între 1938 și 1939.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) 

Bătălia de la Târgu Jiu – parte din Participarea României la Primul Război Mondial, s-a desfășurat între între 3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916 și a avut ca rezultat învingerea forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, în împrejurimile orașului Târgu Jiu, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

Bătălia s-a desfășurat imediat în continuarea celei de-A doua bătălii de pe Valea Jiului, încheiată cu victoria forțelor germane.

Pierderea bătăliei a avut un impact strategic major asupra frontului românesc, permițând forțelor germane să debușeze în Câmpia Română, fapt care va duce în mai puțin de două luni la ocuparea întregului teritoriu al Munteniei șu Dobrogei.

 

Contextul operativ strategic

Bătălia de la Târgu Jiu a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

Înfrângerea forțelor germao-austro-ungare în Prima bătălie de pe Valea Jiului din prima parte a lunii octombrie 1916, a fost interpretată diferit de cele două părți. Generalul Falkenhayn a realizat, în ciuda înfrângerii, că în Valea Jiului Carpații puteau fi forțați cel mai ușor.

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie - 2/15 noiembrie 1916) - Parte din Participării României la  Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de pe Valea Jiului (29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916) – Parte din Participării României la Primul Război Mondial (Dispozitivele de luptă ale combatanților) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marele Cartier General român, sub euforia succesului neașteptat, considerase că forțele Puterilor Centrale nu vor mai încerca o nouă lovitură pe Valea Jiului, până la sosirea iernii. După victoria în prima bătălie de pe Jiu, din prima parte a lunii octombrie, Armata 1 română, comandată de către generalul Paraschiv Vasilescu, a trecut la punerea în aplicare măsurilor din planul de reorganizare ordonat de Marele Cartier General, încă de la 9 octombrie, dar care trebuiseră să fie amânate de intervenția germană. Divizia 11 Infanterie a fost scoasă de pe front iar sectorul ocupat de aceasta a fost preluat de unități ale Diviziei 1 Infanterie.

Pentru a distrage atenția părții române, Falkenhayn a ordonat, totodată, să se desfășoare „o activitate combativă pe toate șoselele la est de Surduc”, simultan cu alte măsuri de dezinformare, menite să distragă atenția de la Valea Jiului.

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie - 4/17 noiembrie 1916) - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Jiu (3/16 noiembrie – 4/17 noiembrie 1916) – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (Desfăşurarea acţiunilor militare) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Între 29 octombrie/11 noiembrie – 2/15 noiembrie 1916 s-a desfășurat A doua bătălie de pe Valea Jiului, care a avut ca rezultat străpungerea apărării forțelor române și forțarea Munților Carpați de către trupele Puterilor Centrale, prin trecătorile Surduc și Vâlcan și ocuparea orașului Târgu Jiu.

 

Comandanți

Comandanți români

- Comandant ai Armatei 1 – General de brigadă Paraschiv Vasilescu

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 - d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 - 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.” Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paraschiv Vasilescu (n. 14 martie 1864 – d. 1925, București) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. În perioada 3 martie 1904 – 1 aprilie 1905 maiorul Paraschiv Vasilescu a fost comandantul Corpului Grănicerilor. A îndeplinit funcții de comandant de divizie, în campaniile anilor 1916, 1917, și 1918. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum a condus Divizia 14 Infanterie în luptele din campania din 1916, fiind unul dintre primii generali decorați cu acest ordin (al doilea decret pentru generali, împreună cu generalul Eremia Grigorescu „Pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda sa, deschizând defileul de la Toplița cu minimum de pierderi, dând rezultate prea frumoase.”
Înalt Decret no. 3055 din 27 octombrie 1916. După război, generalul Paraschiv Vasilescu a ocupat o serie de poziții importante în armată, cum ar fi acelea de comandant de corp de armată sau Inspector General al Armatei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 - d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan I. Anastasiu sau Ion I. Anastasiu (n. 10 iunie 1864 – d. 1946) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de comandant de divizie în campaniile anilor 1916 şi 1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Diviziei 17 Infanterie – Colonel Constantin Neculcea

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Neculcea (n. 4 martie 1873, Dumbrăveni – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917 și 1918. După trecerea în rezervă în anul 1934, a îndeplinit pentru o perioadă funcția de primar al orașului Fălticeni. Unul dintre fiii săi, locotenentul de cavalerie Nicolae Neculcea, a murit pe câmpul de luptă, în Șarja de la Robănești – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 – General de infanterie Erich von Falkenhayn

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Falkenhayn (n. 11 septembrie 1861, Burg Belchau, Prusia – d. 8 aprilie 1922, Potsdam, Republica de la Weimar) a fost unul dintre generalii armata Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcţia de şef al Statului Major General german între de la începerea războiului până în august 1916, când a fost înlocuit de generalul Paul von Hindenburg. În anul 1916 a comandat cu succes contraofensiva Armatei 9 germană în Bătălia de la Sibiu şi în Bătălia pentru Bucureşti, după care a intrat victorios în Bucureşti, în data de 6 decembrie 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Comandamentului General LIV Rezervă – General-locotenent Viktor Kühne

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Otto Viktor Kühne (n. 28 martie 1857, Mogilno – d. 19 februarie 1945) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului General 54 Rezervă în campania acestuia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Comandant al Corpului de Cavalerie – General-locotenent Eberhard von Schmettow

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eberhard von Schmettow (n. 17 septembrie 1861, Halberstadt, Germania – d. 31 ianuarie 1935, Görlitz) a fost unul dintre generalii armatei Germaniei din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcțiile de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, Diviziei 8 Cavalerie și Diviziei 115 Cavalerie. A îndeplinit funcția de comandant al Corpului de Cavalerie în campania acestuia din România, din anii 1916-1917 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți de divizie

- Divizia 41 Infanterie germană – General-maior Heinrich Schmidt von Knobelsdorff

- Divizia 109 Infanterie germană – General-maior Horst Ritter und Edler von Oetinger

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Divizia 301 Infanterie bavareză – General-locotenent Johannes von Busse

- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger

- Divizia 7 Cavalerie germană – General-maior Albert von Mutius

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916)

Armata Română in Primul Război Mondial

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de pe Valea Jiului

Prima bătălie de pe Valea Jiului, s-a desfășurat între între 23 – 29 octombrie 1916 și a avut ca rezultat zădărnicirea încercării Armatei 9 germane de forțare a Munților Carpați prin trecătorile Surduc și Vâlcan, în ea fiind angajate forțele Armatei 1 române și forțele Armatei 9 germane.

 

Contextul operativ strategic

Bătătlia de pe Valea Jiului a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă.

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 - 29 octombrie 1916) - Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului (23 – 29 octombrie 1916) – Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gruparea de forțe inamică era comandată de arhiducele Carol, moștenitorul tronului austro-ungar și era formată din trei armate: Armata 7 austro-ungară, acționând în Bucovina, Armata 1 austro-ungară acționând între Târnava Mare și Olt și Armata 9 germană acționând în partea sudică a frontului, aflată sub conducerea generalului Erich von Falkenhayn, proaspăt demis din funcția de șef al Statului Major general.

Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse.

Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia operație care care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați.

Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor române

Forțele române erau reprezentate de Divizia 11 Infanterie (comandant colonel Dumitru Cocorăscu), ocupând un dispozitiv de luptă centrat pe trecătorile Vâlcan și Surduc. Dispozitivul forțelor române nu era continuu, fiind format din detașamente dispuse pe principalele căi de comunicație.

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 - d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dumitru I. Cocorăscu ortografiat și Dimitrie (n. 20 februarie 1861 – d. ?) a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcții de comandant de brigadă și comandant de divizie în campania anului 1916 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Dispozitivul forțelor germane

Pentru atacul pozițiilor românești, comandamentul german destinase o grupare de forțe comandantă de generalul Paul von Kneussl, compusă din Divizia 11 Infanterie Bavareză, Divizia 6 Cavalerie germană, Brigada 114 Infanterie austriacă și două batalioane de cicliști, sprijinită de 22 de baterii de artilerie.

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Paul von Kneussl (n. 27 iunie 1862 – d. 16 februarie 1928) a fost unul dintre generalii Armatei Imperiale Germane din Primul Război Mondial. A îndeplinit funcția de comandant al Diviziei 11 Bavareză în campania acesteia din România, având gradul de general-locotenent – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanți ai Armatei 1

- General de divizie Ioan Culcer
- General de brigadă Ioan Dragalina

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie – Colonel Dumitru Cocorăscu
- Divizia 1 Infanterie – Colonel Ioan Anastasiu

Comandanți ai Puterilor Centrale

Comandant al Armatei 9

- General de infanterie Erich von Falkenhayn

Comandanți de divizie

- Divizia 11 Infanterie bavareză – General-locotenent Paul von Kneussl
- Divizia 6 Cavalerie germană – General-maior Karl Stenger
- Brigada 114 Infanterie austriacă – Colonel Berger

 

Planurile de operații

Planul de operații german prevedea fixarea de front în pasurile Vâlcan și Surduc și executarea unei duble învăluiri la flancurile dispozitivului românesc. În același timp, Divizia 6 Cavalerie trebuia să treacă peste dealul Arcanului și să înainteze spre câmpie, fără a ține cont de rezultatul luptelor din munți, pentru a deschide drumul trupelor care dădeau atacul frontal.

Ideea de bază a operațiunilor de acolo a fost și este de a deschide drum masei de cavalerie în regiunea deluroasă română, în scopul de a o utiliza apoi, în primul rând, pentru a executa o largă învăluire a grupărilor române care se aflau în fața ei.

General Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva românilor și a rușilor

 

Desfășurarea acțiunilor militare

Atacul german a survenit chiar în preziua în care Marele Cartier General român intenționa să retragă trupele Diviziei 11 Infanterie pentru a o constitui ca rezervă la dispoziția sa, urmând ca sectorul Jiu să fie apărat doar de 6 batalioane. Planul a fost anulat de declanșarea ofensivei germane astfel încât lupta a fost dată de forțele acestei divizii: 17 batalioane de infanterie, 2 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.

Prima bătălie de pe Valea Jiului - Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 - 29 octombrie 1916) - Desfăşurarea acţiunilor miltare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de pe Valea Jiului – Parte din Participarea României la Primul Război Mondial (23 – 29 octombrie 1916) – Desfăşurarea acţiunilor miltare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele germane reușesc să rupă apărarea română în dimineața celei de-a doua zile a ofensivei, 24 octombrie 1916, când reușesc să surprindă și să ia prizonier, fără a trage un foc, întregul detașament Homoriceanu (două batalioane infanterie și un escadron de călărași) care asigura apărarea pasului Vâlcan. Prin breșa creată au început să se scurgă grosul forțelor atacatoare. Comandantul Armatei 1, generalul Ioan Culcer consideră situația pierdută și propune Marelui Cartier General să aprobe retragerea trupelor pe linia Oltului și abandonarea Olteniei.[3]:p. 434

Regele Ferdinand nu aprobă atitudinea defetistă a generalului Culcer și îi ia acestuia comanda înlocuindu-l cu generalul Ioan Dragalina, pe 25 octombrie 1916:

În situația actuală nu admit să se vorbească de retragere. Trebuie ca toată lumea, începând cu generalul comandant al armatei să desfășoare o energie extremă, trebuie a se utiliza aptitudinea fundamentală a soldatului nostru: vrednicia la atac. [...]
În locul generalului Culcer Ioan numesc comandant al Armatei 1 pe generalul Dragalina Ioan. În locul generalului Lupescu Alexandru numesc șef de stat major al Armatei 1 pe locotenent-colonelul Găvănescu Constantin.

Regele Ferdinand, Ordinul Comandamentului de Căpetenie nr. 2262 din 24 octombrie 1916

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina (n. 16 decembrie 1860, orașul Caransebeș, Imperiul Austriac- d. 24 octombrie 1916, București) a fost un general român, care a murit eroic în luptele care au avut loc pe Valea Jiului în primul război mondial – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Generalul Dragalina ordonă un nou plan de operații dispunând efectuarea unor atacuri de flanc de către trupe ale diviziilor vecine concomitent cu oprirea înaintării forțelor germane la nord de Târgu Jiu. Deși generalul Dragalina este rănit a doua zi într-o inspecție pe front, planul său este dus până la urmă la îndeplinire de către comandantul nou înființatului „Grup Jiu”, colonelul Ioan Anastasiu, rezultând după alte trei zile de lupte înverșunate respingerea trupelor germane dincolo de fosta frontieră.

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916) pictură de Dimităr Ghiugenov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Turtucaia (1 – 6 septembrie 1916)

Bătălia de la Turtucaia a fost o bătălie din cursul primului război mondial între trupe române și trupe bulgare și germane. S-a desfășurat între 1 și 6 septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia.

 

Preliminarii

La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei. A doua zi, la 28 august 1916, ca ripostă, Germania și Turcia declarau război României. Aliata Germaniei, Bulgaria, declara de asemenea război României la 1 septembrie 1916, moment în care armata bulgară, pregătită din timp, se punea în mișcare împotriva Turtucaiei, cel mai vestic punct al teritoriului românesc de la sud de Dunăre.

Turtucaia, oraș situat în fața Olteniței, pe celălalt mal al Dunării, era considerat ca bază de plecare excelentă în caz de atac românesc împotriva Bulgariei, eventualitate în care, între Oltenița și Turtucaia ar fi trebuit să fie construit un pod de pontoane. Cum însă, campania română prevedea ofensivă pe frontul de nord (în Transilvania, împotriva Austro-Ungariei) și defensivă pe frontul de sud (față de Bulgaria), podul de vase nu a mai fost construit.

Pe uscat, Turtucaia se lega înspre est de Silistra printr-un drum de circa 60 de km, punct spre care garnizoana acestui cap de pod ar fi trebuit să se retragă, așa cum prevedeau instrucțiunile marelui stat-major, în cazul unui atac bulgar puternic. În concluzie, principala grijă a comandamentului garnizoanei Turtucaiei ar fi trebuit să fie menținerea legăturii cu trupele aflate la Silistra.

 

Câmpul de luptă

Capul de pod Turtucaia era organizat pe trei linii de rezistență. Cea mai înaintată, întinzându-se până la linia pichetelor de frontieră, cu rol de supraveghere și recunoaștere și deservită de trupe de tăria unor plutoane sau companii era numită și „prima linie de rezistență”. Era la rândul ei formată din trei serii de lucrări: linia posturilor mici, linia gărzilor mari și linia avanposturilor înzestrate.

Rolul ei era de a întârzia un eventual atac inamic, trupele având misiunea de a se retrage, rezistând pe aliniamente succesive. „A doua linie de apărare”, supranumită „linia principală de rezistență”, „linia I-a de rezistență” și „linia centrelor”, era situată la șapte-opt km de oraș și avea formă aproximativ semicirculară, fiind dispusă în jurul Turtucaiei, cu capetele sprjinindu-se pe Dunăre. Era alcătuită din 15 centre de rezistență (numerotate de la vest la est) aflate la 1-3 km unul de altul și construite sub forma unor redute de pământ prevăzute cu șanțuri, rețele de sârmă ghimpată și adăposturi subterane pentru trupe.

Armamentul centrelor era constituit din mitraliere și tunuri cu tragere foarte scurtă (2.000-2.500 m), de calibrul 53 mm (în număr de 41) și 37 mm (14) și tunuri destinate susținerii luptei infanteriei. La 100-300 m înapoia liniei centrelor erau săpate șanțuri de trăgători, unde trupele se puteau retrage și rezista până la sosirea întăririlor. „A treia linie de apărare”, numită și „linia a II-a de rezistență”, aflată la circa trei kilometri de oraș, era mult mai slabă decât a doua linie de apărare, fiind constituită din șanțuri pentru trăgători, șanțuri care însă pe alocuri lipseau, malurile lor surpându-se din cauza neîntreținerii lor.

 

Atacatorii

Forțele care au atacat Turtucaia erau reprezentate de aripa stângă a Armatei a III-a bulgare, formată din Divizia a IV-a Preslav-18 batalioane, Brigada I-a a Diviziei 1 Sofia – 8 batalioane – și detașamentul mixt al maiorului von Hammerstein (de puterea unei brigăzi) format din trei batalioane bulgare și unul german. La acestea se mai adăugau cinci escadroane de cavalerie, trei companii de mitraliere și cinci companii de geniști.

Artileria de care dispuneau forțele bulgaro-germane era însă foarte puternică: 128 de guri de foc, din care șapte tunuri cu calibrul de 75 mm, cu tragere rapidă, și 56 de piese mobile de artilerie grea, din care opt tunuri lungi de 150 mm, 24 de tunuri lungi de 120 mm și 24 de obuziere de 120 mm. Calitativ, trupele bulgare din jurul localității Turtucaia aparțineau celor mai bune divizii active.

 

Apărătorii

Trupele ce apărau Turtucaia erau formate din Divizia a 17-a – 15 batalioane, la care s-au adăugat pe parcursul bătăliei Divizia a 15-a – 16 batalioane. Pe Dunăre, Turtucaia mai era apărată de Divizia de Dunăre a flotei, compusă din patru monitoare cuirasate și opt vedete, cu 32 de guri de foc și comandată de contraamiralul Negrescu.

Artileria capului de pod Turtucaia era formată din 110 guri de foc împărțite astfel: 28 fixe (24 grele și 4 ușoare), 59 semimobile – înhămate cu boi (31 grele și 28 ușoare) și 23 mobile – înhămate cu cai (15 grele și 8 ușoare). La acestea trebuie scăzute cele 17 guri de foc care nu au funcționat din lipsă de muniții sau din cauză că nu erau instalate în poziții și adăugate cele 55 de tunuri mici de 37 mm și 53 mm, montate în turele sau pe afete pe linia centrelor.

Slăbiciunea artileriei românești era cauzată de lipsa tunurilor cu tragere rapidă (doar 40 din total), precum și de răspândirea acesteia pe un front de peste 30 de kilometri. Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparțineau unor divizii nou înființate. În Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezerviști.

 

Desfășurarea bătăliei

La 31 august 1916, noaptea, bulgarii au atacat pichetele române de pe frontieră, trupele române de pază retrăgându-se pe linia pichetelor mici.

Operațiile propriu-zise împotriva Turtucaiei au început în noaptea de 1 spre 2 septembrie, printr-un atac concentric. Dinspre vest, din direcția Rusciuk (Ruse) a venit coloana mixtă Hammerstein, care a atacat spre Satu Vechi, în special centrul 3. Din sud, a înaintat Divizia 4 Preslav, atacând sectorul Daidîr cu centrele 6-9. Dinspre sud-est, a atacat Brigada I-a din Divizia 1 Sofia spre centrele 11-12 din sectorul Antimova. Necunoscând valoarea trupelor atacatoare, posturile române s-au retras pe linia gărzilor mari, la 2-3 km înaintea liniei centrelor – principala linie de rezistență.

În zorii zilei de 2 septembrie coloanele germano-bulgare au reînceput înaintarea, forțând trupele române să se retragă pe linia a 2-a, linia centrelor, excepție făcând cele din sectorul Satu Vechi care au rezistat pe linia gărzilor mari până după amiaza, ajutate și de artileria de pe malul stâng al Dunării și de pe monitoare. Noaptea de 2-3 septembrie s-a scurs fără a fi înregistrate atacuri din partea inamicului.

La 3 septembrie, operațiunile s-au concentrat asupra sectorului de vest. Artileria inamică instalată la vest de Turcșmil și pe dealurile de la Senova-Siahlar au executat un bombardament violent asupra pozițiilor române de la Satu Vechi, însă cu rezultate slabe. Începând cu ora 10.30 și până seara târziu, infanteria germano-bulgară a întreprins atacuri violente, oprite însă la rețelele de sârmă ghimpată, cu mari pierderi pentru atacatori.

Pierderile românilor au fost neînsemnate. Din nenorocire însă, comandantul sectorului, colonelul Nicolicescu, crezând că inamicul străpunsese liniile românești, s-a panicat și a ordonat spre seară evacuarea poziției și retragerea pe linia centrelor, ceea ce a avut drept consecințe demoralizarea trupelor și pierderea unui avantaj tactic, ieșindul de aici constituind un pericol pentru trupele care atacau sectorul vecin, apărat de centrele 6-9. La celelalte sectoare ale apărării Turtucaiei nu au avut loc atacuri în această zi.

Luni, 4 septembrie, ziua a fost de asemenea liniștită, trecând fără ca trupele germano-bulgare să fi derulat vreun atac împotriva Turtucaiei. Ele își ocupau pozițiile pentru atacul decisiv împotriva liniei fortificate a centrelor. În sectorul Satu Vechi, trupele române, la inițiativa comandanților de companii, au reocupat pozițiile părăsite ca urmare a ordinului neinspirat al comandantului de sector, dar spre seară ordinul a fost repetat, astfel că pozițiile respective au fost din nou părăsite, apărătorii retrăgându-se pe linia centrelor. Până la acest moment, deși cetatea fusese investită, situația nu era foarte gravă, iar numărul pierderilor românești se ridicau la circa 200 de oameni.

Ziua de 5 septembrie a fost cea mai sângeroasă. Ea a început cu un bombardament al pozițiilor românești care s-a declanșat la 6.30 dimineața, și a ținut o oră și patruzeci de minute. Tirul s-a concentrat în special asupra centrelor 6-9, care erau lovite de proiectilele a 21 de baterii, cu 84 guri de foc, dintre care 40 de tunuri și obuziere grele.

Riposta română a fost una slabă, sectorul atacat dispunând de doar 8 tunuri de 105 mm, 7 obuziere de 120 mm și patru turele de 53 mm. În ciuda violenței bombardamentului, acesta a fost mult prea scurt ca durată, afectând în mică măsură liniile românești de apărare. Pentru a rezista atacului infanteriei ar fi fost necesară doar întărirea liniei de luptă.

Cu toate că inamicul își dezvăluise intențiile, comandamentul român nu a apreciat corect situația, trimițând întăririle către centrele 1-5. În acest timp, centrele 6-8, apărate de trupe din Regimentul 79 Slobozia – câte o companie pentru fiecare centru și tot câte o companie pentru fiecare spațiu intermediar dintre două centre – sunt atacate de cele patru regimente ale Diviziei a 4-a Preslav. Centrul numărul 11 este de atacat de două regimente ale Diviziei 1 Sofia.

O parte din tunurile românești din sectoarele atacate au fost scoase din luptă de bombardamentul artileriei bulgare, iar restul au înhămat și s-au retras. Singura grupare de artilerie care a acționat în ajutorul centrelor 6-9 este un divizion de obuziere de 105 mm, trimis în ultima clipă de comandantul Turtucaiei pentru a întări sectorul Daidâr.

Tirul precis al acestuia, împreună cu mitralierele și focurile celorlalte arme de infanterie ale apărătorilor centrelor fac un adevărat carnagiu în rândurile atacatorilor, reușind să blocheze elanul trupelor bulgare. Terminând însă muniția, divizionul de obuziere se retrage. Infanteria română care apără centrele din sectorul atacat este copleșită de numărul atacatorilor, disproporția de forțe fiind zdrobitoare în favoarea trupelor bulgare: două companii românești contra unui regiment bulgar.

Deși încearcă să reziste, trupele românești din sectoarele atacate sunt decimate. Un contraatac încercat cu rezervele Regimentului 79 Slobozia este respins, iar conducătorul acestuia, locotenent-colonel Popescu, moare lovit de un glonț. La ora 12, centrele 6-8 sunt în totalitate în mâna inamicului.

Centrul 11, aflat pe direcția atacului secundar, dat de cele două regimente din Divizia 1 Sofia, rezistă încă o oră și jumătate, până ce locotenentul rezervist Titus Axente, comandantul apărătorilor și sufletul rezistenței acestui sector este lovit mortal. Mâna de supraviețuitori se retrage, dar cade sub focul celor din Regimentul 80, care veneau din spate în ajutor. Apărătorii centrelor 9-10, amenințați cu încercuirea, se retrag; doar în anexele centrului 9, sublocotenenții Ion Rotaru și Cristodor Vasilescu, cu o mână de luptători continuă să reziste, până ce cad străpunși de baionetele dușmane.

La rândul lor, bulgarii au pierderi foarte mari. În fața centrului 8, cadavrele atacatorilor stau în mormane.

Situația cetății Turtucaia, la ora 14.30, cu toată apărarea străpunsă la centru, pe o distanță foarte mare între centrele 5-11, deși gravă nu era una disperată. Bulgarii la rândul lor, epuizați de pierderile suferite și cu unitățile dezorganizate nu mai puteau continua înaintarea. În plus, între aripa dreaptă a Diviziei a 4-a Preslav, situată în dreptul centrelor 8-9 și aripa stângă a brigăzii aparținătoare de Divizia 1 Sofia care atacase centrul 11, era un mare gol, pentru care nu mai existau în rezervă trupe care să-l astupe. Un contraatac puternic asupra aripii drepte a Diviziei a 4-a Preslav ar fi putut schimba radical situația. Comandamentul român avea la dispoziție forțele necesare unei astfel de acțiuni: cinci batalioane proaspete sosite ca întăriri de peste Dunăre.

Din păcate, generalul Teodorescu nu a sesizat oportunitatea care se ivise, iar ordinele date de comandanții de sectoare au agravat și mai mult situația trupelor române. Astfel, comandantul sectorului de est, locotenent-colonel Alexandru Marinescu, apreciază situația ca pierdută, după căderea centrului 11 și dă ordin trupelor din centrele 12-15, neangajate în luptă, să părăsească pozițiile și să se retragă pe linia a III-a de rezistență.

Retragerea degenerează în panică, oamenii aruncă armele, iar unii dintre ei schimbă direcția retragerii și pornesc spre pontoanele de pe Dunăre, pentru a trece pe celălalt mal, fapt pe care unii îl reușesc. În acest fel, poziția apărării dinspre est a Turtucaiei, spre Silistra este aproape complet dezorganizată, permițând trupelor brigăzii din Divizia 1 Sofia să se apropie de linia a III-a de rezistență.

În acest timp, sectorul de sud, Daidâr, cu centrele 5-9, apărat de Regimentul 79, sucombă sub efortul principal al dușmanului, care atacă zona cu întreaga Divizie a 4-a Preslav, în vreme ce sectorul de vest, Satu Vechi, unde generalul Teodorescu, comandantul Turtucaiei, masase cele mai multe trupe și artilerie, era neatacat.

Abia în după-amiaza zilei de 5 semptembrie este atacat și sectorul de vest, dar atacul este slab și este respins. Colonelul Nicolicescu ordonă însă părăsirea centrelor 2, 3 și 4, considerând că acestea sunt amenințate dinspre sud, odată cu căderea centrelor 5-9.

Trupele române se retrag peste tot, pe linia a III-a de rezistență. Se încearcă o serie de contraatacuri, cu trupele proaspete sosite de peste Dunăre, dar în ciuda unor succese inițiale, aceste contraatacuri nu reușesc, datorită faptului că trupele au fost băgate în luptă fragmentat și fără un plan coerent de acțiune.

Ziua de 6 septembrie este ultima zi de rezistență a Turtucaiei. Până la ivirea zorilor, comandamentul român a încercat reconstituirea trupelor dezorganizate, operațiune reușită doar în parte. Cu aceste trupe s-a pus în stare de apărare linia a treia de rezistență, o linie de apărare slabă, lipsită aproape în totalitate de artilerie (s-a pierdut toată artileria de poziție, fiind salvate doar o baterie de 150 mm și una de 105 mm, precum și mai multe tunuri mobile de calibru mic).

Comandamentul român din Turtucaia este optimist. Are superioritate numerică în infanterie și, în plus, așteaptă ca dinspre Silistra să-i vină în ajutor Divizia a 9-a. Bazându-se pe aceste date, el dă ordin trupelor din linia a treia de rezistență să reocupe linia centrelor, iar unui grup compus din trupe amestecate din regimentele 34, 80, 84 și grăniceri să atace spre est pentru a se uni cu trupele care vin de la Silistra.

Bulgarii, după ce au ocupat întreaga linie a centrelor (mai puțin centrul 1) se regupaseră pentru atac. Ca urmare, atacul românesc, pornit la 4.30 dimineața a dat peste trupe gata de luptă. Cele mai violente bătălii au avut loc la sud, de-a lungul șoselei spre Daidâr, unde atacul românesc, după un succes inițial concretizat într-o înaintare de 1 km a fost înăbușit în sânge de artileria germano-bulgară și de mitraliere.

La est, de-a lungul șoselei spre Silistra, atacul românesc, început la 6.30 dimineața întoarce aripa dreaptă a regimentului 6 Târnovo și reușește să producă o mișcare de retragere a trupelor bulgare. Dar din nou, mitralerele și artileria bulgară opresc atacul românilor. La 9 lupta încetează. Bulgarii, care au și ei pierderi mari, nu contraatacă.

În sectorul de vest, lupta începe abia la 9.30, dar în ciuda faptului că aici erau masate cele mai multe trupe românești, atacul nu are vigoare, este prost condus și se transformă în final în hărțuieli locale.

Între timp însă, în sectorul estic, în timp ce trupele române așteptau sosirea ajutorului dinspre Silistra, în locul diviziei a 9-a, apar noi coloane de atac bulgare. Panica se răspândește printre apărătorii români din sectorul estic. În același timp bulgarii atacă și sectorul sudic. Fără sprijinul artileriei și acesta cedează. La ora 12.00, doar sectorul vestic și câteva puncte din sectorul sudic mai rezistă. Comandantul cetății, generalul Teodorescu părăsește Turtucaia.

Bulgarii avansează metodic spre oraș. Locuitorii de origine bulgară încep să atace și ei, pe la spate, trupele române intrate în debandadă. Luptele continuă în grupe mici până la ora 4.30 p.m. și numeroase fapte de eroism personal au loc. Acestea nu pot opri însă dezastrul. La ora 4.30 p.m. colonelul Mărășescu, cel care preluase comanda Turtucaiei, după plecarea generalului Teodorescu, ordonă trupelor încetarea luptei.

 

Epilog

Pierderile românești s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 de oameni reușind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostași au scăpat trecând Dunărea spre Oltenița, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morți și răniți) au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în vreme ce 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns în prizonierat.

 

Consecințe

Bătălia de la Turtucaia a fost foarte importantă prin consecințele sale. În ceea ce privește frontul de sud (de pe frontiera româno-bulgară), ea a permis trupelor bulgaro-germane să atace Dobrogea (pe care ulterior au și ocupat-o). Mult mai grav a fost însă faptul că pe frontul de nord (din Transilvania) ofensiva desfășurată de trupele române împotriva trupelor germane și austro-ungare a fost oprită, fiind luate din acest sector șapte divizii care au fost transferate pe frontul de sud.

Chiar dacă ulterior șase dintre acestea au revenit pe frontul de nord, oprirea ofensivei din Transilvania a permis, pe de o parte, concentrarea trupelor germane și austro-ungare, care au putut declanșa o ofensivă care s-a soldat cu împingerea trupelor române pe linia Carpaților, și, pe de altă parte, a permis ulterior invazia Munteniei.

Constantin Argetoianu: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (…) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s’a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.

 

cititi mai mult despre Bătălia de la Turtucaia si pe: enciclopediaromaniei.ro; adevarul.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)

Bătălia de la Mărășești a fost o serie de acțiuni militare complexe desfășurate pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu – Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.

Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.

Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.

Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.

 

Contextul operativ strategic

Planul de campanie elaborat de comandamentul româno-rus prevedea desfășurarea unei ofensive strategice, cu lovitura principală dată în sectorul Nămoloasa de către Armatei 1 română. După străpungerea frontului inamic, grosul forțelor acestei armate executau o mișcare de învăluire în direcția sud-vest, către Râmnicu Sărat, în scopul lovirii din flanc și spate a grupării principale de forțe a Armatei 9 germane. Manevra urma să fie executată simultan cu un atac de fixare, din direcția nord, executat Armatei 4 ruse. În același timp, unitățile române de cavalerie împreună cu forțele Armatei 6 ruse trebuiau să execute o lovitură secundară în direcția sud-est, cu scopul de a respinge spre Dunăre forțele germano-bulgaro-turce din Câmpia Brăilei.

Înfrângerea trupelor ruse în Galiția orientală și Bucovina a impus renunțarea la acest plan. A fost anulată ofensiva de la Nămoloasa ia trupele a cinci corpuri de armată ruse din compunerea armatelor 4 și 9 ruse au fost scoase de pe frontul român și redislocate în Bucovina și Galiția orientală. Locul acestora pe front urma să fie luat de marile unități ale Armatei 1 române, aflate în curs de concentrare între Clipicești și Liești. Totodată, Armata 6 rusă își lungea frontul la flancul drept până la Liești. Această reorganizare a frontului era prevăzută să se realizeze în perioada 23 iulie/5august -28 iulie/10 august 1917.

Planul de campanie al Puterilor Centrale avea ca obiectiv scoaterea României din război și ajungerea în sudul Rusiei, în Ucraina, pentru a exploata resursele agricole din aceste regiuni. Planul prevedea executarea loviturii principale tot în sectorul Nămoloasa, simultan cu un atac executat pe vale Oituzului.

Declanșarea ofensivei de la Mărăști de către Armatei 1 a obligat Puterile Centrale să renunțe la ofensiva în sectorul Nămoloasa și să-și concentreze efortul la vest de Siret, pe direcția Focșani-Adjud. În scopul de a profita de înfrângere a trupelor ruse din Galiția și Bucovina, la 24 iulie/6 august 1917, forțele centrale declanșează ofensiva, fără a mai aștepta realizarea concentrării tuturor forțelor și mijloacelor stabilite prin planul său de campanie.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor româno-ruse

Forțele Armatei 1, comandată de generalul Constantin Christescu, erau grupate sub comanda a trei comandamente de corp de armată: Corpul III Armată – comandat inițial de generalul Constantin Iancovescu și ulterior de generalul Aristide Razu, Corpul V Armată – comandat de generalul Ioan Istrate și Corpul VI Armată – comandat de generalul Eremia Grigorescu. În subordinea comandamentului Corpului III Armată au intrat Divizia 5 Infanterie, Divizia 13 Infanterie și Divizia 14 Infanterie. În subordinea comandamentului Corpului V Armată a intrat inițial Divizia 10 Infanterie iar ulterior și Divizia 15 Infanterie, iar în subordinea comandamentului Corpului VI Armată au intrat Divizia 9 Infanterie și Divizia 80 Infanterie rusă. Rezerva Armatei 1 era formată din Divizia 12 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie, Divizia 2 Cavalerie, Brigada de Grăniceri și Brigada 1 Călărași.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele Armatei 4 rusă, comandată de generalul Alexandr Ragoza, erau grupate în trei corpuri de armată: Corpul 7 Armată – comandat de generalul Nikolai Leontevici Iunakov, Corpul 8 Armată – comandat de generalul Gheorghi Gheorghevici Elcianinov și Corpul 30 Armată – comandat de generalul Alexandr Nilovici Gavrilov. În subordinea Corpului 7 Armată au intrat Diviziile 13 și 34 Infanterie și Divizia de Cavalerie „Zamurskaia”. În subordinea Corpului 8 Armată a intrat Diviziile 14, 15 și 124 Infanterie (ultima transferată de la Armata 6), iar în subordinea Corpului 30 Armată au intrat Diviziile 71 și 103 Infanterie.

 

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

Forțele Armatei 9 germane, comandată de generalul Johannes von Eben, erau grupate în subordinea a două comandamente de corp de armată: Corpul I Rezervă – comandat de generalul Curt von Morgen Corpul XVIII Rezervă – comandat de generalul Karl von Wenninger. În subordinea Corpului I Rezervă au intrat Divizia 12 Bavareză și Diviziile 76 și 89 Rezervă germane. În subordinea Corpului XVIII Rezervă au intrat Divizia 62 Infanterie austro-ungară, Divizia 217 Infanterie germană și Corpul Alpin. În rezerva Armatei 9 erau păstrate Divizia 212 Infanterie saxonă și Divizia 13 Trăgători austro-ungară.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916  - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanții Armatei 1

- General Constantin Christescu

- General Eremia Grigorescu

- Comandantul Diviziei 5 Infanterie – General Aristide Razu

- Comandantul Diviziei 9 Infanterie – General Constantin Scărișoreanu

- Comandantul Diviziei 10 Infanterie – General Henry Cihoski

- Comandantul Diviziei 13 Infanterie – General Ioan Popescu

- Comandantul Diviziei 14 Infanterie – General Grigore Bunescu

 

Comandanți ruși

- Comandant al Armatei 4 – General Aleksandr Ragoza

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 germană – General de infanterie Johannes von Eben[1]:pp. 183-184

 

Planurile de operații

Desfășurarea acțiunilor militare

Acțiunile militare s-au desfășurat în trei mari etape. Etapa I, între, 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917, a constat într-serie de lupte defensive de mare intensitate, în condițile în care marile unități române ocupau treptat noul dispozitiv de luptă, în vederea preluării apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care mai aveau o slabă capacitate de rezistență. În această etapa s-a manifestat și o criza de comandament romano-rusă, constând în neînțelegerile dintre generalii Constantin Christescu și Alexandr Ragoza, comandații armatelor 1 română respectiv 4 rusă. Criza a fost rezolvată prin înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, la comanda Armatei 1.

A doua etapă, de apogeu a bătăliei, cuprinde acțiunile militare din perioada 31 iulie/13 august-6/19 august 1917, fiind caracterizată prin acțiuni ofensive de mare intensitate a Puterilor Centrale, concomitent cu, organizarea unei defensive solide de către trupele române, intrate complet în noul dispzitiv de luptă. Etapa s-a sfârșit cu eșuarea definitivă a ofensivei forțelor centrale.

Cea de-a treia fază a bătăliei, între 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, a fost caracterizată prin diminuarea semnificativă a intensității luptelor, forțele centrale mai încercând o singură acțiune ofensivă importantă, destinată rectificării frontului, în zona Varnița-Muncelu.

 

Rezultate și urmări

Bătălia de la Mărășești a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, fiind continuarea în timp și spațiu a celei de la Mărăști. Ea s-a întins pe durata a 29 de zile, din care în 16 zile au fost desfășurate acțiuni militare semnificative.

Pierderile suferite au fost mari de fiecare din părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari (16%) din efectivul inițial de 170 000 militari: 5.125 morți (125 de ofițeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruți (118 ofițeri, 9.700 trupă) și 12.467 răniți (367 ofițeri, 12.100 trupă). Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari : 7.083 morți (83 de ofițeri, 7.000 trupă), 8.167 dispăruți (167 ofițeri, 8.000 trupă) și 10.400 răniți (400 ofițeri, 10.100 trupă).

Puterile Centrale au evitat să dea cifre oficiale asupra pierderilor suferite, estimându-se că numai pierderile suferite de Armata 9 germană se ridică la 60-65.000 militari (morți, răniți sau dispăruți).

Pierderea bătăliei de la Mărășești a forțat Puterile Centrale să renunțe definitiv la acțiuni ofensive pe frontul român și să treacă la defensivă. Obiectivele propuse: scoaterea României din război și ajungerea în sudul Ucrainei, nu au putut fi atinse, grație în primul rând rezistenței eroice a forțelor române.

 

citti mia mult despre Bătălia de la Mărășești si pe en.wikipedia.org

cititi si Povestea sublocotenentului erou Teodor Grigoriu, singurul supravieţuitor al măcelului de la Răzoare-Mărăşeşti